joi, 7 aprilie 2011

Meditează!!!

Lilac Wine from Yevtam on Vimeo.

Crestin "din an in Pasti"

Multi se numesc pe sine crestini, asa, din an in Pasti (sau "din joi in Pasti"), adica legatura lor cu "cele sfinte" se realizeaza doar la marile praznice. Locasurile de cult in perioada Patimilor si de Inviere devin neincapatoare, mai mult, poporul credincios ce asculta, spre exemplu, Deniile din Saptamana Patimilor depaseste numeric cu mult poporul adunat in biserica. Oamenii vor sa recupereze viata spirituala care le-a lipsit, mai bine zis de care s-au lipsit in timpul anului. Crestinul nepracticant e aprins de dorinta de a valoriza metafizic existenta umana, de nostalgia dupa timpul mitic, al originilor, cum ar zice Mircea Eliade. Sau intr-un limbaj pur crestin, e vorba de a reface impreuna cu Hristos drumul de la intrarea triumfala in Ierusalim pana la Rastignirea pe Golgota si Invierea Sa din morti. Aceasta dorinta de a recupera timpul pierdut si de a-l sfinti pe cel al Saptamanii Patimilor e de buna seama un prilej de bucurie pentru Biserica, dam slava lui Dumnezeu pentru acest lucru. Numai ca omul modern, aflat departe de viata liturgica, se comporta de multe ori in aceste momente nefiresc, neadecvat. De altfel si mass-media pomeneste in perioada aceasta mai des de "iepurasul de Paste"[108] decat de Invierea lui Hristos. Crestinul din "an in Pasti" nu intelege ritualul, limbajul si semnificatiile liturgice, nu stie cum sa se integreze in acest timp si spatiu sacru. De aceea, multi aprind lumanarea in noaptea de Inviere de la bricheta apoi dau si amicilor, de aceea altii pun accent pe lumina lumanarii adusa acasa aprinsa si nu pe lumina credintei care ar trebui sa se salasluiasca in sufletele noastre, lumina simbolizata de lumina lumanarii. Observam cu tristete ca aceste gesturi religioase au incarcatura superstitiilor, a talismanelor... Important e pentru acestia sa aduca acasa lumanarea, sa ia aghiasma sau ramurele de salcie, sa dea acatiste la 9 biserici, nu sa-si schimbe viata, renuntand la patimi, nu sa se uneasca cu Hristos. Acestia simt un oarecare entuziasm, insa raman aproape neschimbati de evenimentul pascal, percepandu-l ca pe un week-end fastuos. Gasesc ca acesti crestini nepracticanti, in marea lor majoritate pionierii anilor '80, au o oarecare scuza sau justificare: ei nu au avut sansa de a afla despre Hristos de pe bancile scolii, asa ca, necatehizati fiind, gasesc ca ceea ce au avut de facut au facut. Indeobste, ei considera ca-s oameni buni nu pentru ca fac lucruri bune, ci doar pentru ca nu fac rele ("n-am batut, n-am omorat pe nimeni!"). Au insa o calitate ce nu li se poate lua, au buna-cuviinta, macar ca sunt nestiutori.

Mai exista insa si o alta categorie de credinciosi "din an in Pasti", anume cei care cred ca daca e sarbatoare e musai prilej de distractie, de chef... Acestia stau pe langa zidurile bisericilor la Denii sau la Inviere, fumeaza sau beau, sunt galagiosi. "E sarbatoare, ne distram" ar spune ei. Insa sunt sarbatori ale bucuriei si sarbatori ale tristetii. Perioada Patimilor nu poate fi prilej de bucurie si distractie. A amesteca lucrurile sacrului cu cele ale profanului (sau ale demonicului) se cheama, in acest caz, blasfemie. Personal, ca profesor de Religie, daca ceva m-a tulburat in atitudinea elevilor la clasa, au fost gesturile nepotrivite la rugaciune: discutii, dat coate... Aceste lucruri, neavand nimic rau in sine, sunt nepotrivite in timpul rugaciunii. Asa si cu cheful celor din preajma bisericilor, el e bun, reconfortant, dar nu in Sfanta si Marea Vineri cand ducem spre mormant pe Domnul. Acestia nu au scuze ca cei dintai, sunt niste nefericiti pe care Domnul inca ii asteapta. De unde stiu asta? Stiu pentru ca, vai mie, odinioara am fost si eu asa insensibil la Patimile Domnului. De ce sunt unii insensibili tocmai atunci? Pentru ca sunt slabi in credinta, pentru ca nu simt crestineste! Pentru ca nu stiu cu ce fel de iubire i-a iubit Domnul! Ca nu doar o picatura din sangele de pe Golgota a curs pentru ei, ci tot sangele Mantuitorului a curs pentru toti, dar si pentru fiecare in parte, dupa cum spunea inspirat un teolog.

Sa ne inchipuim ca un frate de-al nostru ar afla ca suntem in primejdie de moarte si ne-ar salva cu riscul propriei vieti, ar plati cu viata sa ajutorul dat noua. Cum ne-am comporta la inmormantarea lui? Dar in fiecare an la comemorarea sa? Nu ne-ar plange oare sufletul cinstind dragostea lui mare pentru noi? Cu siguranta! De aceea zic ca cei insensibili sunt slabi in credinta sau bolnavi de necredinta.

Crestinul, mai mult sau mai putin deschis spre viata Bisericii, nu neaga Invierea Domnului. O stie si o marturiseste rostind Crezul sau salutand cu "Hristos a inviat!". Insa cel de care ne ocupam in acest articol, crestinul nepracticant, se poticneste cand intelege intrucatva efectele Jertfei si Invierii Domnului...

"...cu moartea pre moarte calcand si celor din morminte Viata daruindu-le!", adica moartea Lui calca moartea noastra, iar Viata Lui devine izvorul vietii noastre. Daca El a inviat si noi vom invia, El este incepator al invierii noastre.

Cel ce crede in Invierea Domnului crede si in invierea sa si a tuturor mortilor[109], crede in viata fericita alaturi de sfintii si dreptii cei ce din veacuri au placut Lui. Cel ce crede in Inviere nu nadajduieste in Domnul numai pentru viata aceasta (Sfantul Pavel spune ca cei ce nadajduiesc in Domnul numai pentru viata aceasta sunt mai de plans decat toti oamenii[110]), cine crede in Inviere nu crede in reincarnare, cine crede in Inviere se ingrijeste de cei raposati, "adormitii intru nadejdea invierii".

Cine crede in Inviere trece si prin Patimile Domnului si Golgota Rastignirii, postind si infranandu-se de la tot raul! S-ar cuveni sa fim cu luare aminte la cuvintele slujbelor ca sa le patrundem semnificatiile; Prohodul Domnului, Canonul Sambetei celei Mari, Canonul Invierii sintetizeaza magistral invatatura Bisericii despre Inviere.

Am nadejdea ca cei ce spun, amuzandu-se uneori, ca sunt crestini "din an in Pasti" vor intelege ca de Praznicul Invierii e vremea lor, ca trebuie sa dovedeasca propriei constiinte ca venind Pastele au fost crestini[111], cu adevarat crestini... macar in ceasul al unsprezecelea, caci si atunci Bunul Dumnezeu -Iubitorul de oameni - ii primeste cu bucurie! Ii primeste cu bucurie si-i roaga sa-L viziteze mai des... mai ales la Sfanta Liturghie, atunci cand intinde masa euharistica pentru toti...

"Sa ne curatim simtirile si sa-L vedem pe Hristos stralucind, cu neapropiata lumina a Invierii. Si, cantandu-I cantare de biruinta, luminat sa-L auzim zicand: Bucurati-va!"[112].


[108] La facultate, in patru ani de teologie si doi de master, n-am auzit vreodata pomenindu-se de vreo conotatie crestina a iepurasului acesta, dupa toate probabilitatile el fiind un simbol pagan al fertilitatii.

[109] Caci, precum in Adam toti mor, asa si in Hristos toti vor invia (I Corinteni 15, 22).

[110] Cf. I Corinteni 15, 19.

[111] Presa locala argeseana a consemnat ca in Saptamana Patimilor (2001) unii ginecologi n-au mai dat curs cererilor de avort, amanandu-le. Un pas mic pentru om. Intr-adevar, mai avem ceva sfant in noi...

[112] Din Canonul Invierii.

Sursa: http://www.laurentiudumitru.ro/carti.php?id=1&cap=17

Cuvântul sculptează!

7 Aprilie – Dus şi întors

Într-o dimineaţă, mama lui Carlito îl ducea la şcoală. Pe drum întâlneşte o vecină care, cu drăgălăşenie, îi spuse copilului:

-«Ce bine, Carlito, văd că deja mergi la şcoală.»

Copilul răspunse hotărât:

-«Nu merg, doamnă. Sunt dus.»

La amiază, când se întorcea acasă, se întâlni cu aceeaşi vecină care-i spuse:

-«Se observă de la o poştă Carlito, că eşti foarte mulţumit. Se vede că îţi place să mergi la şcoală.»

-«Vă rog, doamnă» – replică băiatul – «nu confundaţi dusul cu întorsul.»

Are dreptate micuţul: nu poate fi confundat dusul cu întorsul.

De câte ori, contrar celor întâmplate băiatului, mergem undeva cu mare entuziasm şi apoi ne întoarcem decepţionaţi!

Suntem încontinuu în căutarea fericirii. Atunci când o căutăm acolo unde nu se află, în ceva ce nicidecum nu ne-o poate da, rezultatul firesc este decepţia.

Din fericire, Dumnezeu ne-a dat un „ghid”: cele zece Porunci.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Când credinţa Bisericii este slabă, exorcismul pierde eficacitatea (II)


Odinioară exorcismele erau mai imediate în timp ce astăzi cer mai mult timp pentru a fi eficace. Conform părintelui Francois Dermine, preşedinte naţional al Grupului de Cercetare şi Informare Religioasă (GRIS), o explicaţie poate fi găsită în slăbirea credinţei în interiorul Bisericii. Italian, dar de origine canadiană, părintele Dermine, prior al conventului Sfântul Dominic din Bologna şi profesor de teologie morală, a fost unul din profesorii de la cursul de exorcism care s-a desfăşurat la Ateneul Pontifical “Regina Apostolorum” din Roma, de la 28 martie până la 1 aprilie 2011. Redăm în continuare ultima parte a unui interviu acordat agenţiei Zenit, şi tradus de pr. Mihai Pătraşcu pentru Ercis.ro.

- Care sunt lucrurile periculoase pentru o persoană normală?

- O bună parte din persoanele care se adresează exorcistului fac aceasta ca urmare a unei practicări directe, voluntare a ocultismului, a diferitelor forme de magie, spiritism etc. Însă aceste lucruri se pot întâmpla fără ca să existe nici o compromitere din partea subiectului cu ocultul, şi aceste persoane pot să fie victime de rele care le sunt făcute. Şi aici intrăm în ceva foarte misterios care este farmecul. Atunci când am început slujirea mea de exorcist era un pic perplex cu privire la această realitate, însă a trebuit să îmi schimb părerea.

- Care este cea mai bună protecţie în aceste cazuri?

- Viaţa creştină şi de rugăciune. Însă nu există, spuneam, protecţii absolute. Există de exemplu şi sfinţi, mă gândesc de exemplu la Sfântul Ioan Calabria, la Sfânta Gemma Galgani, care, deşi pentru scurt timp, au fost chinuiţi teribil de diavol.

- Este suficient un singur exorcism pentru a elibera de posesia diabolică?

- Aici atingem un subiect foarte delicat: am auzit relatări ale exorciştilor din urmă cu patruzeci sau cincizeci de ani, conform cărora pe atunci era suficient un singur exorcism pentru a elibera o persoană. Astăzi poate să dureze luni şi chiar ani. Şi trebuie reflectat de ce este aşa. Unii ar putea crede că aceasta se întâmplă pentru că trăim într-o societate care s-a îndepărtat de Dumnezeu şi într-un anumit sens este apostată. Eu aş spune o opinie cu totul personală: exorcistul nu recită o rugăciune personală, ci se roagă în numele Bisericii, şi dacă credinţa slăbeşte în interiorul Bisericii, se poate întâmpla ca acest lucru să contribuie la diminuarea eficacităţii exorcismului însuşi.

- Ce raport este între formulele de exorcism şi credinţă?

- Formulele fără credinţă nu au nici o valoare. Dar, după părerea mea, nu numai credinţa exorcistului intervine, ci credinţa Bisericii. Atunci când vorbesc despre Biserică nu mă refer la Biserica instituţională, care întotdeauna a crezut şi a învăţat realitatea diavolului şi posibilitatea concretă de a îndura persecuţii din partea lui. Eu vorbesc despre oamenii din Biserică. Nu toţi preoţii şi nici chiar unii Episcopi nu cred cu adevărat în aceste lucruri. Înţeleg că este un discurs foarte delicat…

- Nu Biserica glorioasă, ci Biserica luptătoare?

- Biserica aici pe pământ care poate să fie şi ispită de secularizare, raţionalism… credinţa despre existenţa diavolului riscă să slăbească.

- Iconografia catolică sau lipsa ei are vreo influenţă?

- Nu, dacă societatea se secularizează sau chiar renegă propria credinţă este clar că lasă mai mult spaţiu diavolului care este duşman al întrupării.

- Cel care exercită exorcismul în slujirea sa sacerdotală trebuie să aibă multă experienţă?

- Nu terminăm niciodată să învăţăm şi experienţa se îmbogăţeşte mereu şi este în mod absolut fundamental. Problema exorcismelor actuale este că au devenit aşa fără a urma învăţăturile vreunui maestru. Eu am avut experienţă practică foarte puţină şi într-un anumit sens a trebuit să mă descurc comiţând şi erori. Experienţa o dobândim puţin câte puţin; idealul ar fi să avem maeştri în acest domeniu.

Nu întotdeauna găsim explicaţii pentru toate, însă trebuie să credem că Dumnezeu este prezent, că Dumnezeu acţionează, că suntem de partea învingătorului şi că diavolul încearcă să îl deranjeze pe om, să îl îndepărteze pe Dumnezeu sau chiar să îl distrugă; şi că Dumnezeu oferă Bisericii mijloacele pentru a-l combate în mod victorios pe diavol.

Sursa: http://www.catholica.ro/2011/04/04/cand-credinta-bisericii-este-slaba-exorcismul-pierde-eficacitatea-ii