joi, 30 decembrie 2010

Urbi et Orbi

Mesajul Urbi et Orbi
al Sanctităţii Sale
Papa Benedict al XVI-lea
25 decembrie 2010


“Verbum caro factum est” – “Cuvântul s-a făcut trup” (Ioan 1,14).




Iubiţi fraţi şi surori, care mă ascultaţi de aici şi din întreaga lume, cu bucurie vă vestesc mesajul Crăciunului: Dumnezeu s-a făcut om, a venit să locuiască în mijlocul nostru. Dumnezeu nu este departe: este aproape, mai mult, este “Emanuel”, Dumnezeu-cu-noi. Nu este un necunoscut: are un chip, cel al lui Isus.

Este un mesaj mereu nou, mereu surprinzător, deoarece depăşeşte cea mai îndrăzneaţă speranţă a noastră. Mai presus de toate pentru că nu este doar un anunţ: este un eveniment, ceva ce s-a petrecut, pe care martori credibili l-au văzut, auzit, atins în persoana lui Isus din Nazaret! Stând cu El, observându-i faptele şi ascultându-i cuvintele, au recunoscut în Isus pe Mesia; şi văzându-l înviat din morţi, după ce fusese răstignit, au avut certitudinea că El, om adevărat, era în acelaşi timp Dumnezeu adevărat, Fiul Unul-Născut venit de la Tatăl, plin de har şi de adevăr (cf. Ioan 1,14).

“Cuvântul s-a făcut trup”. În faţa acestei revelaţii, apare încă o dată în noi întrebarea: cum este posibil? Cuvântul şi trupul sunt realităţi opuse între ele; cum poate Cuvântul veşnic şi atotputernic să devină un om fragil şi muritor? Nu există decât un răspuns: Iubirea. Cine iubeşte doreşte să împărtăşească cu cel iubit, doreşte să fie unit cu el, iar Sfânta Scriptură ne prezintă tocmai marea istorie a iubirii lui Dumnezeu pentru poporul Său, culminând în Isus Cristos.

În realitate, Dumnezeu nu se schimbă: El este fidel faţă de sine. Acela care a creat lumea este acelaşi care l-a chemat pe Avraam şi care şi-a revelat propriul Nume lui Moise: Eu sunt acela care sunt… Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob… Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de iubire şi de dreptate (cf. Exod 3,14-15; 34,6). Dumnezeu nu se schimbă, El este Iubire dintotdeauna şi pentru totdeauna. Este în El însuşi Comuniune, Unitate în Trinitate, şi orice lucrare şi cuvânt al Său tinde spre comuniune. Întruparea este culmea creaţiei. Când în sânul Mariei, din voinţa Tatălui şi lucrarea Duhului Sfânt, s-a format Isus, Fiul lui Dumnezeu făcut om, creaţia a atins culmea sa. Principiul orânduitor al universului, Logos-ul, începea să există în lume, într-un timp şi într-un spaţiu.

“Cuvântul s-a făcut trup”. Lumina acestui adevăr se manifestă celui care îl primeşte cu credinţă, deoarece este un mister de iubire. Numai cei care se deschid spre iubire sunt învăluiţi de lumina Naşterii. Aşa a fost în noaptea de la Betleem, şi aşa este şi astăzi. Întruparea Fiului lui Dumnezeu este un eveniment care s-a petrecut în istorie, dar în acelaşi timp o depăşeşte. În noaptea lumii se aprinde o nouă lumină, care se lasă văzută de ochii simpli ai credinţei, de inima blândă şi umilă a celui care îl aşteaptă pe Mântuitorul. Dacă adevărul ar fi o formulă matematică, într-un anume sens s-ar impune de la sine. Însă dacă Adevărul este Iubire, el cere credinţa, “da”-ul inimii.

Ce caută, de fapt, inima noastră, dacă nu un Adevăr care să fie Iubire? Îl caută copilul, cu întrebările sale atât de dezarmante şi stimulatoare; îl caută tânărul, având nevoie să găsească sensul profund al propriei vieţi; îl caută bărbatul şi femeia în vârsta lor matură, pentru a călăuzi şi susţine angajarea în familie şi în muncă; îl caută persoana vârstnică, pentru a da împlinire vieţii de pe pământ.

“Cuvântul s-a făcut trup”: Vestea Naşterii este lumină şi pentru popoare, pentru mersul împreună al omenirii. “Emanuel”, Dumnezeu-cu-noi, a venit ca Rege de dreptate şi de pace. Împărăţia Sa – o ştim – nu este din această lume, şi cu toate acestea este mai importantă decât toate împărăţiile acestei lumi. Este ca o plămadă a umanităţii: dacă ar lipsi, ar înceta forţa care poartă înainte adevăratul progres – impulsul de a colabora pentru binele comun, în slujirea dezinteresată a aproapelui, în lupta paşnică pentru dreptate. A crede în Dumnezeu care a dorit să împărtăşească istoria noastră este o încurajare constantă la a ne angaja în ea, chiar în mijlocul contradicţiilor sale. Este motiv de speranţă pentru toţi cei a căror demnitate este ofensată şi violată, pentru că Acela care s-a născut la Betleem a venit să elibereze în mod radical omul de orice sclavie.

Lumina Naşterii să strălucească din nou în acel Pământ unde s-a născut Isus şi să îi inspire pe israelieni şi palestinieni în a căuta o convieţuire justă şi paşnică. Vestea mângâietoare a venirii lui Emanuel să aline durerea, să mângâie în încercări comunităţile creştine în Irak şi în tot Orientul Mijlociu, dându-le curaj şi speranţă pentru viitor şi însufleţindu-i pe responsabilii naţiunilor la o solidaritate concretă faţă de ele. Aceasta să se realizeze şi în favoarea celor care în Haiti suferă încă din cauza consecinţelor devastatorului cutremur de pământ şi ale recentei epidemii de holeră. De asemenea, să nu fie uitaţi cei care în Columbia şi în Venezuela, dar şi în Guatemala şi în Costa Rica, au suferit recentele calamităţi naturale.

Naşterea Mântuitorului să deschidă perspective de pace durabilă şi de progres autentic pentru populaţiile din Somalia, din Darfur şi din Coasta de Fildeş; să promoveze stabilitatea politică şi socială în Madagascar; să poarte siguranţă şi respectarea drepturilor omului în Afganistan şi în Pakistan; să încurajeze dialogul între Nicaragua şi Costa Rica; să favorizeze reconcilierea în Peninsula Coreeană.

Celebrarea Naşterii Răscumpărătorului să întărească spiritul de credinţă, de răbdare şi de curaj în credincioşii Bisericii din China continentală, pentru ca să nu se demoralizeze din cauza limitărilor impuse libertăţii de religie şi de conştiinţă şi, perseverând în fidelitatea faţă de Cristos şi faţă de Biserica Sa, să menţină vie flacăra speranţei. Iubirea lui “Dumnezeu cu noi” să le dăruiască perseverenţă tuturor comunităţilor creştine care suferă discriminare şi persecuţie, şi să inspire liderii politici şi religioşi la a se angaja pentru deplina respectare a libertăţii religioase a tuturor.

Dragi fraţi şi surori, “Cuvântul s-a făcut trup”, a venit să locuiască în mijlocul nostru, este Emanuel, Dumnezeu care ni s-a făcut apropiat. Să contemplăm împreună acest mare mister de iubire, să ne lăsăm inima iluminată de lumina care străluceşte în peştera din Betleem! Tuturor Crăciun fericit!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Radio Vatican
Copyright: Libreria Editrice Vaticana
Publicarea în original: 25.12.2010
Publicarea pe acest sit: 25.12.2010
Etichete: , ,


------------------------------------

Sursa: http://documente.catholica.ro/mesajul-urbi-et-orbi-craciun-2010

------------------------------------

Pastorale

† LUCIAN

prin harul şi mila Bunului Dumnezeu,
Arhiepiscop şi Mitropolit
al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş,
Arhiepiscop Major
al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică,
în deplină comuniune de credinţă
cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei

Onoratului cler împreună slujitor,
cuvioşilor călugări şi călugăriţe,
iubiţilor credincioşi greco-catolici
şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu

La fiecare mare sărbătoare a Anului liturgic ne regăsim împreună pentru a contempla Taina Mântuirii şi a celebra bucuria darurilor lui Dumnezeu.

Sărbătoarea Naşterii Domnului ne oferă această bucurie în credinţă nu numai în viaţa noastră personală, dar şi în viaţa Bisericii şi a lumii. Fără credinţă vie nu-l putem recunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu în Pruncul minunat aşezat în iesle. De aceea cuvântul de păstor al Arhiereului în aceste ocazii solemne nu este unul retoric sau formal, ci presupune încurajarea şi întărirea credinţei poporului lui Dumnezeu prin contemplarea Tainei Sărbătorii şi a glasului viu al Domnului.

Iubiţi credincioşi,

Ne putem înălţa inimile spre Cer fiindcă Isus a venit pe pământ. De aceea Domnul ne invită să credem mai mult şi mai bine în urma popasului sufletesc pe care îl facem, închinându-ne Lui la Betleem. Cultivarea credinţei noastre ne conferă atunci acea transformare interioară astfel ca să putem vedea viaţa cu ochii lui Dumnezeu şi să ţinem calea cea strâmtă care duce spre Împărăţia cerurilor.

Moştenirea de credinţă primită de la predecesorii noştri, dar şi colindele şi obiceiurile, nu pot fi doar o zestre folclorică sau sentimentală, ci legătura cu puterea Domnului care s-a preamărit acolo unde spiritul lumii dispreţuieşte, de obicei, smerenia şi sărăcia mijloacelor. Este fidelitatea la legământul cu Dumnezeu „care s-a deşertat pe sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor…, s-a smerit pe sine, ascultător făcându-se până la moarte” (Filipeni 7-8).

În acest sens ne rugăm, iată, cu mai multă stăruinţă pentru ca bunul Dumnezeu să-i învredni-cească pe episcopii noştri mucenici de cinstea altarelor. Procedura de beatificare a Bisericii este desigur de verificare şi de judecată, de constatare, dar arătarea acestei demnităţi o poate oferi doar Dumnezeu. Nu putem primi acest dar ales fără rugăciune şi jertfă din partea fiecăruia dintre noi. Această arătare minunată a voinţei Domnului în răbdarea credinţei înaintaşilor noştri nu ne va fi încredinţată pentru ca să ne credem mai buni decât alţii. Bucuria speranţei înscrierii lor în calendarul sfinţilor ar fi darul fără de preţ al mijlocitorilor în comuniunea sfinţilor, dar şi împlinirea fidelităţii Bisericii Române Unite la voinţa lui Cristos şi la Biserica Sa zidită pe temelia Stâncii sfântului apostol Petru.

Dragii mei,

Această fidelitate la voinţa lui Dumnezeu, prin credinţa vie presărată de fapte bune, ne cere să predicăm astăzi, mai mult ca niciodată, adevărul familiei creştine. De la mărturia Betleemului familia este viaţa, şcoala şi transmiterea credinţei. De aceea, la îndemnul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea, petrecem şi noi în comuniune cu întreaga Biserică catolică un an dedicat rugăciunii şi mărturiei creştine în familie, cea mai preţioasă prezenţă pentru un viitor ancorat în valorile lui Dumnezeu.

Dragi Preoţi,

Mulţi dintre Voi trăiţi şi comuniunea Tainei Căsătoriei. Chemarea pe care o primiţi este darul Domnului. Biserica, în virtutea misiunii încredinţate de Isus, este chemată să recunoască această chemare şi să Vă invite la apostolat, la fel cum se întâmpla la începuturile Bisericii, atunci când erau invitaţi la slujire creştinii adevăraţi.

Un om căsătorit ar trebui să fie azi o persoană de mare credinţă pentru a rezista sarcinilor şi încercărilor aşa de grele. Echilibrul vieţii Voastre de familie, predicarea şi trăirea Evangheliei, sunt arătate de felul cum Vă întăriţi în credinţă ca oricare creştin. Exemplul palpabil al vieţii Voastre de rugăciune cu soţia şi împreună cu copiii nu Vă oferă desigur diplome sau succese lumeşti, aparent nici siguranţa zilei de mâine, dar îi permit lui Dumnezeu să-i întâlnească prin Voi pe aceia pentru care s-a urcat pe cruce şi, mai ales, să împărtăşească libertatea pe care o conferă Adevărul. În felul acesta Vă aflaţi menirea, dar şi mântuirea personală.

Faceţi, aşadar, din familii şi biserici focare ale rugăciunii, rămâneţi alături de credincioşi cu generozitate, rugându-Vă să aflaţi calea de a găsi buna slujire şi calea către inimile lor. Pregătiţi-i pe acei tineri care se căsătoresc astfel ca ritualul să nu-l simtă ca o vrajă care scuteşte de răspundere, ci ca har al fidelităţii în Cristos, în legământul pe care singur Domnul îl face posibil şi temeinic până la sfârşit. Binele este Dumnezeu. Nimeni dintre noi nu poate să facă altceva decât de a oferi cu fidelitate Domnului tot ceea ce nu-i cuprins de această lucrare a binelui. Nu suntem noi proprietari ai binelui săvârşit prin har, ci ne ridicăm prin faptele noastre bune către voinţa sfântă, prin fidelitate şi iubire faţă de poruncile lui Dumnezeu.

Dragi credincioşi şi Fraţi Preoţi,

Nimeni nu poate oferi ceea ce nu are. Chemarea noastră în Isus este legată de slujire şi asta înseamnă jertfă şi suferinţă, asumate însă liber prin puterea iubirii. Lepădarea de credinţă a lumii de azi trebuie combătută ca întotdeauna, simplu, prin căutarea voinţei lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi. Evanghelia ne învaţă că orice lucrare de apostolat se arată mai întâi în alegerile personale şi se justifică în lupta contra răului pentru a afla libertatea promisă de Cristos şi Împărăţia sa interioară. Acesta este mesajul de credinţă pe care ni-l pune în faţa sufletului Pruncul minunat născut în staulul de la Viflaim. Tot aşa cum spune şi psalmistul: „nu s-a mândrit inima mea, nici nu s-au înălţat ochii mei, nici n-am umblat după lucruri mari, nici după lucruri mai presus de mine. Dimpotrivă mi-am smerit şi mi-am domolit sufletul meu, ca un prunc înţărcat de mama lui, ca răsplată a sufletului meu” (Psalmul 130,1-2).

Evanghelia, tradiţia şi toată învăţătura Bisericii ne spun că umanitatea poate regăsi căile lui Dumnezeu prin rugăciune, lepădarea de rău şi vindecarea oferită în Taina Mărturisirii păcatelor. Dacă nu mai vorbim despre aceste lucruri care sunt daruri alese ale Mântuitorului, adevărul vieţii creştine se resimte în mod evident. Să nu uităm că primul şi cel mai puternic apostolat al unui cleric, dar şi al creştinului rămâne tot cel al vieţii sale personale!

Iubiţi credincioşi,

Cel mai important apostolat este aşadar viaţa Voastră de familie. Catehizarea Voastră este adesea mai de preţ decât cea a copiilor fiindcă aceştia din urmă nu pot înflori sufleteşte dacă ambianţa de acasă nu este iubitoare faţă de rugăciune şi chemarea la sfinţenie. Nu puteţi renunţa la răspunderea de a fi maeştri ai copiilor Voştri în credinţa faţă de Cristos – care Vă compune viaţa şi valorile sale! Nu puteţi trăi crezul Vostru fără să arătaţi şi în afară pe care loc l-aţi aşezat în viaţa Voastră pe Dumnezeu!

Spaţiul interior unde Domnul îşi construieşte drumul cu fiecare suflet este aşadar tainic şi greu de definit pentru cel care foloseşte Cerul doar pentru rezolvarea nevoilor personale. De aceea Taina mărturisirii păcatelor este vindecarea care ne eliberează de prejudecată, de părerile superlative despre noi înşine, de judecata dată fără încetare semenilor şi ne vindecă întotdeauna, eliberându-ne prin scoaterea răului afară. Diavolul numai dacă este descoperit fuge.

Biserica şi sfinţii ne spun că nu este cazul să ne tulburăm dacă Dumnezeu ne scoate la iveală aplecările spre rău. O face să ne vindece de orgoliu, nu să ne poarte spre disperare. Dar, desigur, nu e o situaţie comodă mai ales că această ilustrare a răului din noi şi lupta cu el, durează în timp. Mângâierea creştinului este că Fiul lui Dumnezeu a luat mai întâi asupra Sa firea noastră ca să trăiască slăbiciunea ei, să simtă apropierea de puterea distrugătoare a păcatului şi să-l învingă nu prin putere sau forţă, ci lăsându-se El Însuşi călcat de moarte.

Iubiţi fii sufleteşti,

Mărturia creştină este descrisă de lupta contra răului. Spiritul lumii cere lucrări fără jertfă, vieţi fără de grijă, iar morţile uşoare, la comandă. Eroii închipuiţi ai lumii fără de Dumnezeu par să fie cei care fug de adversitate, dar Isus ne spune că pentru un om care crede în El temerile ascund lipsa de încredere în Dumnezeu. Iubirea bună, adevărată, nu numai că alungă frica, dar nici nu se fereşte de ocaziile de încercare. Pentru o mai profundă iubire a lui Cristos, într-o luminoasă depăşire care acordă astfel înţelepciune şi ne uneşte şi mai strâns cu El!

Taina Crăciunului ne cere să regăsim cu insistenţă în credinţă chipul adevărat al inimii noastre. Nu putem celebra bucuria naşterii lui Isus fără să preţuim curajul de a ne teme şi să acceptăm că, în drumul către Steaua care luminează la Betleem, nu putem pleca făcând calcule. Numai în felul acesta vom pătrunde Taina lui Dumnezeu.

Isus, Cel aşezat în sărăcia şi neputinţa ieslei de la Viflaim, ne cheamă iarăşi să fim asemenea Lui: abandonaţi Cerului, dispuşi să-L adorăm aşa cum vine spre noi, în simplitate şi smerenie. Şi chiar dacă ne vom recunoaşte sărăcia sufletului, această sărăcie interioară îi va oferi lui Dumnezeu libertatea de a construi, cu noi şi în noi, mântuirea Sa minunată. Vom fi exact ca păstorii care, în simplitatea şi nevred-nicia lor interioară, au fost primii care s-au bucurat de Dumnezeu, L-au contemplat şi L-au vestit.

Iubiţi credincioşi, dragi fii sufleteşti,

În încheiere, închinându-ne lui Isus cel pus în iesle, s-o rugăm pe Maica sfântă să ne conducă inimile spre El. Inima Ei de Mamă este pururi deschisă să poată deveni limanul nostru. Să alergăm la Viflaim, să ne grăbim să intrăm în faţa Domnului şi să ne facem micuţi! Vom intra fără greutate, prin Maica Fecioară, alături de sfântul şi dreptul Iosif. Nu Vă fie frică! Rugaţi-Vă pentru cei care Vi se împotrivesc şi pentru adevărata schimbare a inimii, singura ce poate transforma recesiunea morală a lumii. Taina Crucii, spre care Domnul vine, este lumina lină care face ca suferinţele noastre să devină bucurie dumnezeiască.

Sufletul nostru să fie aşadar steaua care anunţă că Dumnezeu este TOTUL.

Să-I cântăm dimpreună cu îngerii „Mărire întru cele de sus şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2,14) cu adevărată smerenie şi iubire.

În pace cu Dumnezeu nu vom putea semăna decât pace. Rodul nostru va fi astfel mărirea veşniciei!

Dimpreună cu Preasfinţiile lor, Episcopii Mihai şi Vasile, Vă spun tuturor din suflet: Sărbători sfinte, iar Naşterea Domnului şi Noul An 2011 să le petreceţi în Cristos, cu bucurie şi pace!

Cu arhiereşti binecuvântări,

LUCIAN

Arhiepiscop şi Mitropolit
al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş – Blaj

Arhiepiscop Major
al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică

Dată în Blaj, la 25 decembrie,
Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Isus Cristos,
Anul Domnului 2010

------------------------------------

Sursa: http://www.bru.ro/documente/pastorala-de-craciun-a-pf-lucian-2010/

------------------------------------

Pastorale

Predica Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din noaptea de Crăciun
Bazilica San Pietro, vineri, 24 decembrie 2010


Dragi fraţi şi surori!



“Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut!” – cu acest pasaj din Psalmul 2, Biserica începe Liturghia din această noapte sfântă. Ea ştie că acest pasaj a făcut parte iniţial din ritualul de încoronare a regilor Israelului. Regele, care în sine este un om ca ceilalţi oameni, devine “fiul lui Dumnezeu” prin faptul că este chemat şi instalat în funcţia sa. Este un fel de adopţie din partea lui Dumnezeu, un act decisiv prin care El dă o nouă existenţă acestui om, atrăgându-l în propria Sa fiinţă. Lectura din profetul Isaia, pe care tocmai am ascultat-o, prezintă acelaşi proces şi mai clar, într-o situaţie de greutate şi pericol pentru Israel: “căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui” (Isaia 9,6). Instalarea în funcţia de rege este ca o nouă naştere. Ca nou născut din decizia personală a lui Dumnezeu, ca şi copil provenind de la Dumnezeu, regele constituie o speranţă. Pe umerii lui stă viitorul. El poartă promisiunea de pace. În acea noapte din Betleem, acest cuvânt profetic a devenit adevărat într-un mod care ar fi fost inimaginabil în vremea lui Isaia. Da, acum este într-adevăr un Copil pe umerii căruia este stăpânirea. În El se vede noua regalitate pe care Dumnezeu o stabileşte în lume. Acest Copil este cu adevărat născut din Dumnezeu. Este Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu care uneşte umanitatea cu divinitatea. Acestui Copil i se cuvin titlurile de onoare pe care cântarea de încoronare a lui Isaia i le atribuie: Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie (Isaia 9,5). Da, acest Rege nu are nevoie de sfătuitori dintre înţelepţii acestei lumi. El poartă în sine înţelepciunea lui Dumnezeu şi sfatul lui Dumnezeu. Tocmai în slăbiciunea de a fi copil, El este Dumnezeu atotputernic şi ne arată astfel atotputernicia lui Dumnezeu, în contrast cu puterile auto-însuşite ale acestei lumi.

Cu adevărat, cuvintele ritualului de încoronare a lui Israel erau doar rituri de speranţă ce priveau spre un viitor îndepărtat pe care Dumnezeu avea să îl dea. Nici unul dintre regi care au fost salutaţi astfel nu a trăit la nivelul conţinutului sublim al acestor cuvinte. În toţi aceştia cuvintele despre filiaţia divină, despre moştenirea neamurilor, despre stăpânirea marginilor pământului (Psalmul 2,8) indicau doar spre ceea ce avea să vină – semne de speranţă indicând spre un viitor care în acel moment era încă dincolo de înţelegere. Astfel împlinirea profeţiei, care a început în acea noapte în Betleem, este în acelaşi timp mult mai mare dar şi, din punctul de vedere al lumii, mai mică decât lăsa să se intuiască profeţia. Este mai mare în sensul că acest Copil este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, cu adevărat “Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, creat iar nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl”. Distanţa infinită dintre Dumnezeu şi om este depăşită. Dumnezeu nu doar s-a aplecat spre noi, după cum citim în Psalmi; El “a venit jos” cu adevărat, a venit în lume, a devenit unul dintre noi pentru ca astfel să ne atragă pe toţi la Sine. Acest Copil este adevăratul Emanuel – Dumnezeu cu noi. Împărăţia Sa se întinde cu adevărat până la marginile pământului. În amploarea universală a Preasfintei Euharistii, El a construit cu adevărat insule de pace. Oriunde este celebrată Euharistia apare o insulă de pace, a chiar păcii lui Dumnezeu. Acest Copil a aprins în oameni lumina bunătăţii şi le-a dat tăria de a învinge tirania puterii. În fiecare generaţie, acest Copil îşi construieşte împărăţia din interior, plecând din inimă. Dar în acelaşi timp este adevărat că “nuiaua ce-l asupreşte” nu a fost încă sfărâmată, încălţămintea războinicilor continuă să tropăie şi astăzi şi “haina cea stropită de sânge” (Isaia 9,3) există încă. Astfel face parte din această noapte bucuria simplă a apropierii lui Dumnezeu. Suntem recunoscători pentru că Dumnezeu se dă în mâinile noastre ca Prunc, ca şi cum ar cerşi iubirea noastră, aşezând pacea Sa în inimile noastre. Dar această bucurie este şi o rugăciune: Doamne, fă ca promisiunea Ta să se împlinească în totalitate. Rupe nuielele opresorilor. Arde încălţările războinicilor. Fă să se termine timpul hainelor înroşite în sânge. Împlineşte promisiunea “păci fără de hotar” (Isaia 9,7). Îţi mulţumim pentru bunătatea Ta, dar dorim să îţi cerem şi să îţi arăţi puterea. Înalţă în lume domnia adevărului Tău şi a iubirii Tale – “împărăţia dreptăţii, iubirii şi a păcii”.

Maria “l-a născut pe Fiul ei, Primul Născut” (Luca 2,7). Prin această afirmaţie, Sfântul Luca aminteşte în mod sobru marele eveniment spre care indicau profeţiile din istoria lui Israel. Luca numeşte acest Copil “Primul-Născut”. În limbajul care s-a dezvoltat în Sfintele Scripturi ale Vechiului Legământ, “primul-născut” nu însemna primul dintr-o serie de copii. Expresia “primul-născut” era un titlu de onoare, independent de faptul că îl urmau sau nu alţi fraţi şi surori. Astfel este numit Israelul de Dumnezeu în Cartea Ieşirii (4,22), ca “fiul Meu, primul-născut”, iar aceasta exprimă alegerea Israelului, demnitatea lui unică, iubirea particulară a lui Dumnezeu Tatăl. Biserica primară ştia că în Isus această afirmaţie a dobândit o nouă profunzime, că promisiunile făcute Israelului au fost însumate în El. Astfel, Epistola către Evrei îl numeşte pe Isus “primul născut” doar pentru a-l arăta ca Fiu trimis în lume de Dumnezeu (cf. 1,5-7) după ce terenul a fost pregătit de profeţia Vechiului Testament. Primul născut îi aparţine lui Dumnezeu într-un mod special – şi de aceea El trebuie să îi fie dat lui Dumnezeu într-un mod special – aşa cum este în numeroase religii – şi trebuie să fie răscumpărat printr-o jertfă, după cum aminteşte Sfântul Luca în episodul Prezentării la Templu. Primul născut îi aparţine lui Dumnezeu într-un mod special, ca şi cum ar fi destinat pentru jertfă. În jertfa lui Isus de pe Cruce, acest destin de prim născut este împlinit într-un mod unic. În persoana Sa, El oferă omenirea lui Dumnezeu şi uneşte omul cu Dumnezeu în aşa măsură încât Dumnezeu devine tot în toate. Sfântul Paul amplifică şi aprofundează ideea lui Isus ca prim născut în Epistolele către Coloseni şi respectiv către Efeseni: Isus, citim în aceste texte, este primul născut al întregii Creaţii – adevăratul prototip al omului, după care Dumnezeu a modelat făptura umană. Omul poate să fie după chipul lui Dumnezeu deoarece Isus este atât Dumnezeu cât şi om, adevăratul chip al lui Dumnezeu şi al omului. Mai mult, după cum ni se spune în epistolele amintite, El este primul născut dintre cei morţi. Prin Înviere, El a rupt zidurile morţii pentru noi toţi. A deschis pentru om dimensiunea vieţii veşnice în comuniune cu Dumnezeu. În fine, ni se spune că El este primul născut dintre mulţi fraţi. Da, într-adevăr, acum El este cu adevărat primul dintr-o serie de fraţi şi surori: primul, adică acela care a inaugurat pentru noi comuniunea cu Dumnezeu. El creează adevărata fraternitate – nu ca aceea murdărită de păcat ca în cazul lui Cain şi Abel, sau Romulus şi Remus, ci noua fraternitate în care noi suntem familia lui Dumnezeu. Această nouă familie a lui Dumnezeu începe în momentul în care Maria îl înfăşează pe primul născut şi îl aşează în iesle. Să ne rugăm Lui: Doamne Isuse, care ai dorit să te naşti ca primul dintre mulţi fraţi şi surori, dă-ne nouă adevărata fraternitate. Ajută-ne să devenim asemenea Ţie. Ajută-ne să recunoaştem chipul Tău în semenii ce au nevoie de ajutorul nostru, în cei care suferă sau sunt abandonaţi, în toţi oamenii, şi ajută-ne să trăim împreună cu Tine ca fraţi şi surori, ca să devenim o singură familie, familia Ta.

La sfârşitul Evangheliei Crăciunului ni se spune că o mare ceată de îngeri l-a lăudat pe Dumnezeu şi a spus: “Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu, şi pe pământ pace oamenilor pe care El îi iubeşte!” (Luca 2,14). În Gloria, Biserica a amplificat acest cântec de laudă, pe care îngerii l-au intonat în faţa evenimentului din acea noapte sfântă, într-un imn de bucurie pentru gloria lui Dumnezeu – “te lăudăm pentru gloria Ta”. Te lăudăm pentru frumuseţea, pentru măreţia, pentru bunătatea Ta, care devin vizibile nouă în această noapte. Imaginea frumuseţii, a frumosului, ne face fericiţi fără să trebuiască să ne întrebăm la ce foloseşte. Gloria lui Dumnezeu, de la care in care derivă toate frumuseţile, ne face să izbucnim în uimire şi bucurie. Cel care surprinde o licărire a lui Dumnezeu experimentează bucuria, şi în această noapte vedem ceva din lumina Lui. Dar mesajul îngerilor din acea noapte sfântă a vorbit şi despre oameni: “Pe pământ pace oamenilor pe care El îi iubeşte!” Traducerea latină a cântării îngerilor, pe care o folosim în Liturghie, luată de la Sfântul Ieronim, este puţin diferită: “Pace oamenilor de bunăvoinţă”. Expresia “oamenilor de bunăvoinţă” a intrat în mod deosebit în vocabularul Bisericii în ultimele decenii. Dar care este traducerea corectă? Trebuie să citim textele împreună; doar astfel vom înţelege corect cântarea îngerilor. Ar fi o interpretare greşită aceea care ar recunoaşte exclusiv acţiunea lui Dumnezeu, ca şi cum El nu a chemat omul la un răspuns liber de iubire. Dar ar fi în aceeaşi măsură greşită o interpretare moralizatoare, potrivit căreia omul, prin bunăvoinţa sa, ar fi capabil, să spunem aşa, să se răscumpere pe sine. Ambele elemente merg împreună: har şi libertate, iubirea lui Dumnezeu pentru noi care ne precede, fără de care noi nu l-am putea iubi, şi răspunsul pe care îl aşteaptă de la noi, răspunsul pe care, prin naşterea Fiului Său, de-a dreptul îl cere de la noi. Nu putem să împărţim în entităţi independente împletirea dintre har şi libertate, dintre chemare şi răspuns. Sunt părţi inseparabil întreţesute. Astfel acest cuvânt este atât promisiune cât şi chemare. Dumnezeu a venit în întâmpinarea noastră cu darul Fiului Său. Dumnezeu vine mereu în întâmpinarea noastră în moduri neaşteptate. El nu încetează să ne caute, să ne ridice de câte ori avem nevoie. Nu abandonează oaia pierdută în pustiul în care s-a rătăcit. Dumnezeu nu lasă să fie confundat din cauza păcatelor noastre. El o ia iar şi iar de la capăt cu noi. Dar aşteaptă încă să iubim alături de El. Ne iubeşte, pentru ca şi noi să devenim persoane care iubesc, pentru ca astfel să fie pace pe pământ.

Sfântul Luca nu spune că îngerii au cântat. El spune cu sobrietate: ceata îngerească l-a lăudat pe Dumnezeu şi a spus: “Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu…” (Luca 2,13). Dar oamenii au ştiut dintotdeauna că modul de a vorbi al îngerilor este diferit de modul de a vorbi al oamenilor, şi că mai presus de toate în această noapte a veştii fericite, ei s-au folosit de cântec pentru a face să strălucească gloria cerească a lui Dumnezeu. Astfel această cântare a îngerilor a fost percepută din primele zile drept muzică ce vine de la Dumnezeu, drept o invitaţie de a ne uni în cântec, cu inimile pline de bucuria faptului că suntem iubiţi de Dumnezeu. Cantare amantis est, spunea Sf. Augustin: cântă cei care iubesc. Astfel, de-a lungul secolelor, cântecul îngerilor a devenit iar şi iar un cântec de iubire şi bucurie, un cântec al celor care iubesc. În această oră, plini de recunoştinţă, ne alăturăm cântărilor din toate secolele, cântării ce uneşte cerul şi pământul, îngerii şi oamenii. Da, într-adevăr, te lăudăm pentru gloria Ta imensă. Te lăudăm pentru iubirea Ta. Ajută-ne să devenim tot mai mult persoane care iubesc împreună cu Tine, şi astfel oameni ai păcii. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Oana şi Radu Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 24.12.2010
Publicarea pe acest sit: 25.12.2010
Etichete: , ,

------------------------------------

Sursa: http://documente.catholica.ro/predica-papei-la-liturghia-din-noaptea-de-craciun-2010

------------------------------------

Petiție!!!

Petiție: „Dorim vizita Sfântului Părinte Papa Benedict în România”


Laudat să fie Isus și Maria!

Vă rog, dacă vreți să semnați petiția: