joi, 2 iulie 2015

Pentru comunişti, acesta era cel mai mare pericol. Au încercat să-i reducă la tăcere, să radă după suprafaţa pământului dovezile istoriei lor, însă nu au reuşit. După 25 de ani, un renumit teolog explică fenomenul pe care Nicolae Ceauşescu nu putut să-l învingă şi care, providenţial, a fost salvator pentru România.
Care a fost cea mai mare spaimă a lui Ceauşescu
Michel Kubler trăieşte de cinci ani în România şi este directorul Centrului de Studii Bizantine şi Întâlniri Ecumenice "Sfinţii Petru şi Andrei" din Bucureşti. În urmă cu 10 ani, teologul împreună cu Katia Mrowiec şi Antoine Sfeir, au răspuns la 100 de întrebări ale copiilor despre cele trei religii monoteiste - iudaică, creştină şi musulmană - şi au strâns răspunsurile în cartea „Dumnezeu, Iahve, Allah”, lansată de curând la Editura Humanitas. Cartea se adresează copiilor de peste 8 ani, dar a fost un succes şi printre adulţi.
Într-un interviu acordat gândul el vorbeşte despre cum să le vorbeşti copiilor despre Dumnezeu, cum au reuşit românii să-şi salveze credinţa în perioada comunistă şi cât de religioşi sunt românii.
Citiţi mai jos interviul acordat de Michel Kubler
Domnule Michel Kuble, de la ce vârstă să le vorbim copiilor despre Dumnezeu?
Mereu, nu contează vârsta. Eu sunt preot catolic şi nu am familie, dar am prieteni cu familii şi ei le vorbesc copiilor când încă sunt foarte mici. Într-o familie creştină e normal să le vorbeşti copiilor despre Dumnezeu chiar de când sunt foarte mici. Nu ştiu dacă există şi la copiii români, dar la copiii francezi am observat că există o vârstă mistică, pe la 6-7 ani, când majoritatea copiilor încep să-şi pună întrebări despre lume, despre locul de unde vin.
În România, religia se predă de la clasa pregătitoare. Există o dezbatere dacă să fie predată religia sau nu. Dumneavoastră, ca teolog, ce opinie aveţi în acest sens?
Eu sunt preot, religios şi credincios, şi consider că cu cât mai devreme le vorbeşti copiilor despre religie, cu atât mai bine, dar în cazul şcolilor franceze de stat, mentalitatea franceză, pe care eu o împărtăşesc, porneşte de la premisa că învăţământul trebuie să fie laic.
Sunt de acord cu asta pentru că învăţământul de stat nu ar trebui să fie partizan. Dar asta e din perspectivă franceză, nu românească. Statul, prin intermediul învăţământului public, nu ar trebui să favorizeze o religie sau alta, şi trebuie să integreze şi să fie atent şi la copiii care nu au convingeri religioase.
Acesta este motivul pentru care şcoala le asigură copiilor predarea noţiunilor culturale: istoria religiilor, tradiţiile religioase, doctorinele religioase, dar într-un mod echidistant, fără parti-pris. Aici nu vorbesc de şcolile confesionale, pentru că în Franţa sunt multe astfel de şcoli.
Învăţământul religios este altceva decât cateheza, care intră în responsabilitatea părinţilor şi a parohiilor, ei trebuie să-şi asume educaţia religioasă a copiilor.
În şcolile din România, manualele copiilor cuprind exemple cu pedepse, dacă nu faci asta te pedepseşte Dumnezeu.
Asta ţine mai mult de morală. N-o să mă apuc să judec cultura română. Dar pot să spun că e o diferenţă foarte mare între ce se întâmplă în Franţa şi în România. Din ce observ, religiile minoritare nu-şi prea găsesc locul în acest sistem de învăţământ din România. 
Cum ar trebui explicate chestiunile religioase copiilor?
Cred că trebuie să iei întrebările copiilor în serios şi asta este foarte dificil. Deseori, când un profesor sau un părinte primeşte întrebări dificile de la copiii lor, li se par supărătoare. Şi atunci ei fac eforturi să caute un răspuns şi uneori le spun copiilor că sunt prea mici pentru a primi un astfel de răspuns.
În Biserica Catolică din Franţa se pune accentul pe trezirea interesului copilului încă de la vârste foarte mici pentru a stârni curiozitatea copiilor pentru problemele religioase. Copiii trebuie să înveţe de mici să se roage. Timp de trei- patru ani copiii învaţă despre credinţa în general, despre alcătuirea Bibliei şi apoi despre viaţa creştină.

"Poporul român are o tendinţă naturală de a fi un popor religios"
Trăiţi de cinci ani în România. Cum îi găsiţi pe români?
Impresia mea este că poporul român are o tendinţă naturală de a fi un popor religios, este foarte ataşat de practica exterioară religiei. Merg la biserică, la liturghie, merg în pelerinaje. Aceasta are legătură cu pietatea înrădăcinată în spiritul românesc.
În mod providenţial, poporul român a reuşit să-şi păstreze credinţa deşi era interzis acest lucru în perioada comunistă. Dar patrimoniul genetic al românilor a depăşit interdicţia şi le-a permis românilor să-şi păstreze credinţa şi ritualurile şi aşa s-a salvat creştinismul în România.
În Occident, felul nostru de a trăi credinţa nu este atât de confortabil, nu este înrădăcinat atât de mult. Occidentalii sunt mai raţionalişti, orientalii mai emoţionali, credinţa nu e atât de înrădăcinată, spre deosebire de orientali. Dacă îi spui asta unui oriental îţi va spune „bine, dar bisericile voastre sunt goale”. Ca să pornesc pe urmele lui Papa Ioan Paul al II-lea aş spune că orice creştin ar trebui să respire prin cei ambii săi plămâni: occidental şi oriental, cel latin şi cel bizantin.
Aici în partea orientală, oamenii merg la procesiuni cu moaşte, se înghesuie la coadă. Dumneavostră cum vedeţi aceste lucruri?
Numai Dumnezeu cunoaşte inimile, aşa cum scrie în Biblie. Poţi doar să ai impresia că e ceva superficial, dar nu poţi ştii. Noi occidentalii ne-am dus în est şi am dat verdictul că, în foarte scurt timp, credinţa în Răsărit o să se prăbuşească, că toate ţările se vor seculariza, odată cu intrarea Coca-cola şi a tuturor firmelor din Occident, şi că spiritul religios o să se prăbuşească pentru că n-a rezistat până atunci decât ca rezistenţă la regimul comunist.
Ce rol a avut religia în căderea regimului comunist?
A avut sigur un rol. Nu numai religia, dar este evident că unii dintre artizanii căderii comunismului au fost reprezentanţii credinţei, inclusiv Papa Ioan Paul al II-lea. Nu pot să spun că Papa a dărâmat comunismul, dar a fost o figură care a întruchipat rezistenţa morală şi spirituală. Şi iată că după 25 de ani, credinţa este nechimbată. Există lucruri care au dispărut, dar nu au un impact atât de mare cum credeam noi. E doar o eroziune. Cred că reprezentanţii religiilor trebuie să fie atenţi la erodarea credinţei pentru că e mai subtilă.
De exemplu, cei care l-au votat pe preşedintele Iohannis, şi asta e doar o constatare sociologică, ei vor fi primii care se vor îndepărta de el. Categoriile sociale care l-au votat pe Iohannis sunt cele care practică cel mai puţin religia: tinerii, cei cu instruire superioară şi cei care locuiesc la oraşe.
În sondajele de la alegeri oamenii erau întrebaţi dacă credeţi că va ajunge preşedinte cineva care nu era ortodox, se făcea apel la fibra naţională şi am crezut că lupta lui Iohannis este pierdută. Faptul că Iohannis a câştigat mi se pare că aduce o schimbare. Mi se pare că România îşi poate construi viitorul fără să se raporteze la credinţă, la religie. Nu au votat cu un lutheran împotriva unui ortodox.
S-a spus după alegeri că românii sunt foarte toleranţi...
Da, sunt toleranţi, dar e un semn că încep să se emancipeze de modelul religios dominant.
"Nimeni nu poate demonstra că Dumnezeu există"
Cum îl explicaţi dumneavostră pe Dumnezeu?
Nu ştiu dacă e cazul să-l explicăm pe Dumnezeu. Pascal a spus că n-o să mă caute decât cel care m-a găsit deja, dar mai e şi o altă frază a Sfântului Augustin care spune că dacă vrei să înţelegi trebuie să crezi. ”Crede pentru a înţelege”.
Ce i-aţi spune celui care are îndoieli cu privire la existenţa lui Dumnezeu?
N-aş căuta niciodată să-l conving. Aş face apel la planul existenţei. Aş încerca să-i împărtăşesc, nu să-i demonstrez, să-i arăt cum îmi schimbă mie viaţa Dumnezeu şi i-aş spune că Iisus Cristos a fost omul cel mai minunat care a existat vreodată. I-aş spune că cea mai mare bucărie a unui om este să fie fratele lui Cristos. După ce-i povestesc despre asta, abia apoi trec la partea raţională. Cum zicea Pascal, nimeni nu poate demonstra că Dumnezeu există, actul de credinţă nu ţine de intelect, ci de experienţă.
Cine e Michel Kubler
Michel Kubler  s-a născut pe 21 ianuarie 1955, Villé, Bas-Rhin, Franţa. Preot asumpţionist (din 1989), Kubler este doctor în teologie al Universităţii Catolice din Lyon, fost redactor-şef pe probleme religioase al cotidianului La Croix şi colaborator la Bayard Presse.
Din 2010 până în 2014, este delegat al Superiorului provincial din Franţa pentru misiunea în Orient a congregaţiei asumpţioniste.
Stabilit la Bucureşti în septembrie 2010, contribuie la reînfiinţarea comunităţii asumpţioniste, în 2011 devine rector al parohiei catolice francofone „Sacré-Coeur", iar din 2012 ţine cursuri la Facultatea de Teologie Romano-Catolică.
În prezent conduce, tot la Bucureşti, Centrul de Studii Bizantine şi Întâlniri Ecumenice „Sfinţii Petru şi Andrei".
Din 2014 a fost numit asistent al Superiorului provinciei asumpţioniste din Europa, nou înfiinţată. Printre lucrările sale, individuale sau în colaborare, se numără: Dumnezeu, Iahve, Allah (Dieu, Yahweh, Allâh, împreună cu Katia Mrowiec şi Antoine Sfeir, în care a formulat răspunsurile despre creştini, Bayard Jeunesse, 2004; Humanitas, 2015), La grâce de vivre (interviuri cu Mons. Joseph Doré, Bayard, 2005), Benoît XVI, pape de Contre-Réforme? (Bayard, 2005), ​Mic indreptar de credinţă (Petit parcours de foi, Bayard, 2014; Humanitas, 2014). A participat multă vreme la emisiunea C dans l'air, la postul TV France 5.