sâmbătă, 22 septembrie 2018

5 sfaturi practice pentru a putea rămâne concentrat în timpul Liturghiei

Consideri că mergi uneori la liturghie doar ca să poți zice că ai fost? Adesea când mergem la biserică e ușor să ne simțim complet deconectați de ceea ce se întâmplă. Ne ridicăm, stăm jos, îngenunchem, iar 90 de minute mai târziu plecăm.

Pentru a putea schimba acest lucru și pentru a te apropia de Dumnezeu trebuie să te pregătești pentru slujbă. Nu este întotdeauna ușor, dar cu puțin timp și efort e posibil să îți dorești să participi la Liturghie tot mai mult și să aștepți cu nerăbdare ziua de duminică.

Pentru a putea începe, ai aici 5 metode simple care să te ajute să rămâi concentrat la liturghie.

1.   Studiază simbolismul și fundamentele biblice ale slujbei

 Pentru multă lume liturghia nu are sens până când încep să se documenteze de ce facem anumite lucruri în timpul slujbei. Pot să pară o colecție de gesturi  fără vreo legătură, amestecate cu lumânări și tămâie. Cu toate acestea, când descoperi extraordinarul simbolism ce stă în spatele fiecărei fapte din timpul liturghiei, fiecare cuvânt și gest, aceasta devine ceea ce este cu adevărat: Ospățul nunții Mielului. Până când vei înțelege bogăția și profunzimea Liturghiei mereu ți se va părea un ritual straniu greu de priceput.

2.  Studiază textele biblice ce vor fi citite la liturghie înainte să mergi la biserică

Adesea este greu să fim atenți când se citesc lecturile în timpul liturghiei. Gândurile ne zboară sau sistemul audio face cuvintele să fie greu de înțeles. Din aceste cauze este benefic să citim lecturile din timp, fiind mai apoi familiarizați cu pasajele biblice ceea ce va facilita înțelegerea textului. Lecturile sunt mereu regăsite online sau cu ajutorul unor aplicații.

3.  Încearcă să ajungi mai repede și să apreciezi liniștea 15-30 minute înainte de liturghie

Este mult mai ușor să rămâi concentrat la liturghie când nu ajungi în ultimul moment (sau chiar după ce slujba a început). Câteva minute de rugăciune pot ajuta o persoană să se liniștească după momentele stresante  și obositoare din viața de zi cu zi și să poată să își îndrepte atenția spre Dumnezeu. Dacă nu reușești fizic să ajungi mai repede la biserică, încearcă altceva precum să închizi radioul mașinii. Este important să ne lăsăm sufletul să nu mai fie distras de alte lucruri, fapt pentru care este esențial să reducem zgomotul în drumul spre liturghie.  

4. Folosește o carte de rugăciuni sau un liturghier

De obicei poți găsi o mică carte ce conține textul liturghiei în banca bisericii cu care să poți urmări ceea ce spune. Uneori suntem distrași de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, fapt pentru care poate să fie foarte util să urmărim cuvintele preotului citind din carte pentru a putea să ne concentrăm pe liturghie. Cuvintele spuse în timpul slujbei sunt foarte frumoase, dar și ușor de ratat dacă nu suntem atenți. Îți poți aduce propriul liturghier sau te poți abona la o publicație care conține rugăciuni și citirile pentru acea săptămână pentru a fi mai pregătit.

5. Roagă-l pe îngerul tău păzitor să te ajute să rămâi atent

E ușor să uiți faptul că liturghia este o întâlnire între Cer și pământ, dar îngerul tău păzitor este ajutorul ideal pentru a putea rămâne cufundat în liturghie. Ei sunt aproape de noi gata să ne sară în ajutor, tot ce trebuie noi să facem este să le cerem acest lucru. Ei apreciază cel mai mult invitația noastră de a ne însoți în momentul împărtășaniei. Ei nu vor avea niciodată prilejul de a-l primi pe Isus în sfânta Euharistie precum o fac oamenii, fapt pentru care acel moment este foarte important pentru ei să îl împărtășească cu noi.

 
Traducere: Mihaela Man


Sursa:it.aleteia.org

joi, 20 septembrie 2018

Cum arăta creștinismul înainte de Biblie?

Cum au reușit primii creștini să îl cunoască pe Domnul în primii 400 de ani după Cristos?

Sfintele Scripturi sunt de multă vreme o sursă de edificare pentru creștini. În multe comunități creștine acest text este considerat a fi singura autoritate dată celor credincioși de către Dumnezeu Însuși.

Dar au avut primii creștini acces la o Biblie completă precum avem noi astăzi?

 În primul rând trebuie să admitem faptul că Biblia cu toate cărțile ei nu au ”căzut din cer” într-un singur (și printat) volum. De fapt, există o diferență de aproximativ 1500 ani între scrierea cărții Genezei și a Apocalipsei. Niciun autor nu a început să pună pe foaie Noul Testament până în anul 45 d.Hr., iar Biblia completă nu a fost oficial canonizată până în anul 397 la Conciliul de la Cartagina.   

Așadar, cum au reușit creștinii să îl cunoască pe Domnul în primii 400 de ani după Cristos?

Ca să putem răspunde acestei întrebări, trebuie să privim spre primii apostoli și succesorii lor, precum l-a numit Isus pe Petru (Matei 16:18).

Primii creștini au început să propovăduiască dintr-o carte numită Didahia (60-90). Această primă carte de catehism subliniază codurile morale de bază ale creștinismului: ”Să nu ucizi, să nu comiți adulter, să nu fi desfrânat, să nu furi, să nu te încrezi în magie, să nu ucizi un copil în pântece, să nu faci dezbinare, să cercetezi în fiecare zi cărțile sfinților, să ții strâns de tradiții, să îți mărturisești păcatele în Biserică.”

Isus și-a trimis apostolii ”să învețe lumea să țină toate câte le-a poruncit” (Matei 28:20). Prin urmare, intenția apostolilor a fost de a  predica, nu de a scrie Sfânta Scriptură. Însă scrisul a devenit o necesitate pentru a putea răspunde numărului mare de întrebări despre credință, moralitate și închinare.

Primii creștini au abordat astfel următoarele subiecte:

Botezul

”Căci ei primesc atunci spălarea cu apă, în numele lui Dumnezeu, Tatăl şi Domnul Universului, al Mântuitorului nostru, Isus Cristos şi al Duhului Sfânt.“ – Apologia Sfântului Iustin Martirul, scrisă între anii 153-155 d.Hr. (JM,A)

 
Zilele Sabatului

”Iar în ziua de duminică, toţi cei ce locuiesc la oraş sau la ţară se adună împreună într-un loc şi citesc memoriile apostolilor şi scrierile profeţilor, atât cât îngăduie timpul.” (JM,A)


Predici

”Iar după ce a terminat cel care citeşte, conducătorul dă instrucţiuni verbal şi îndeamnă la imitarea acestor lucruri bune.” (JM,A)


Pâinea și vinul

”Apoi ne ridicăm cu toţii şi ne rugăm şi, aşa cum am spus înainte, când se încheie rugăciunea, se aduc pâinea şi vinul, iar slujitorul aduce rugăciuni şi mulţumiri într-un mod asemănător, după puterea lui, iar oamenii consimt, spunând: „Amin”. ”Domnul să fie cu voi”, iar toți vor răspunde ”Și cu spiritul tău.” ”Sus inimile!”, ”Le avem către Domnul”, ”Să îi mulțumim Domnului” ”Vrednic și drept este”. (JM,A)  
 

Împărtășirea

”Iar după ce slujitorul a mulţumit şi toţi oamenii şi-au exprimat acordul, cei pe care noi îi numim diaconi, le oferă spre împărtăşire tuturor celor prezenţi din pâinea şi vinul amestecat cu apă, asupra cărora s-a rostit mulţumirea, iar celor absenţi le duc o parte. Noi numim această mâncare Euharistie şi nu se poate împărtăşi din ea decât cel care crede că lucrurile pe care le propovăduim noi sunt adevărate, care a fost spălat cu spălarea ce înlătură păcatele şi produce regenerarea şi care trăieşte aşa cum a poruncit Cristos. Căci noi nu primim aceste lucruri ca pe o pâine sau o băutură obişnuită, ci aşa cum Isus Cristos, Mântuitorul nostru, care S-a făcut trup, prin Cuvântul lui Dumnezeu, Şi-a dat trupul şi sângele pentru mântuirea noastră, la fel am fost noi învăţaţi că mâncarea binecuvântată prin rugăciunea cuvântului Lui şi prin transformarea căreia sunt hrănite trupul şi sângele nostru, este trupul şi sângele acelui Isus care a fost făcut trup.” (JM,A)  


Mijlocirea Mariei și a Sfinților

“ S-a născut ca om, dintr-o fecioară, potrivit cu sfatul Tatălui, pentru mântuirea celor ce cred în El [...] adunați-vă ca una în plinătatea Spiritului Sfânt împreună cu toți sfinții.” (JM,A)

 
Primirea Euharistiei


”Episcopul va spune: ”Trupul și sângele lui Cristos!”, iar cel care o primește va răspunde ”Amin!”- Hippolytus din Roma (236 d.Hr.)


Clarificarea prezenței lui Cristos pentru cei necredincioși

“De Euharistie și rugăciune ei se feresc pentru că ei nu mărturisesc că Euharistia este Trupul Domnului nostru Isus Cristos” - Sfântul Ignațiu de Antiohia, Scrisoarea către Smirneni


 Autoritatea Scripturii

“Pentru a putea afirma că deținem adevărul (Scripturii)- acceptăm învățăturile Bisericii care au fost date de apostoli, apostolii primindu-le de la Cristos, iar Cristos de la Dumnezeu.” -Tertulian din Cartagina (TC, 240 d.Hr.)
 

Autoritatea predicării

“Dacă Domnul Isus Cristos a trimis apostolii să predice, nimeni nu ar trebui să fie primit decât cel care este trimis de Cristos: pentru că nimeni nu îl cunoaște pe Tatăl decât Fiul.” (TC)


Este clar faptul că fără întregul Nou Testament primii creștini s-au bazat doar pe învățăturile Bisericii, ale apostolilor, episcopilor, preoților și ale diaconilor. Această învățătură continuă să fie activă și astăzi prin intermediul Magisteriului Bisericii Catolice.

Termenul de ”Biserică Catolică” (“Katholikē Ekklesia,” tradus fiind  “biserica universală”)  este prima dată introdus de către Ignațiu din Antiohia în cea de-a doua scrisoare către Filadelfieni în anul 107: ”Unde merge episcopul lăsați și oamenii să fie, precum unde Isus Cristos este acolo se află și Biserica Catolică”.

Isus nu a pus nimic pe hârtie și nu îi îndeamnă pe discipoli să citească Scripturile ca fiind singura autoritate. El își trimite apostolii în toate națiunile pentru a ”predica”.

Fie ca toți să avem parte de sfinţenia lui. (Evrei 12:10).

Traducere: Mihaela Man


Sursa:it.aleteia.org

joi, 13 septembrie 2018

Ce trebuie evitat în timpul unui conflict în cuplu

Potrivit psihologului american Jeffrey Bernstein, dacă începi propoziția cu "Tu ar trebui să..." blochezi comunicarea și distrugi armonia din cuplu.

Expresia "ar trebui să" contaminează relațiile romantice; acuză, dă un ordin, infantilizează, dă naștere unui sentiment de rușine. Departe de a fi doar un "sfat", aceasta generează multiple repercusiuni toxice pentru cuplu. Eliminarea acestei expresii din vocabular, dar și din gândurile noastre, ar contribui la îmbunătățirea comunicării în cuplu.

"Am eliminat cuvintele "ar trebui să" din vocabularul meu și încerc să fiu pe deplin conștient de îndată ce acest termen îmi vine în minte", scrie Jeffrey Bernstein într-un articol publicat în Psychology Today. Potrivit psihologului, aceste cuvinte induc "o energie negativă, care devine toxică pentru un cuplu". "Ar trebui să" sugerează un ordin soțului sau soției și i se nesocotește controlul acțiunilor și alegerilor sale, mergând până la un sentiment de rușine, dăunător pe termen mediu și lung.

Cum să te exprimi atunci?

O soluție: eprimă-te folosind prima persoană. Spune "Eu" pentru a-ți exprima sentimentele și transformă astfel conflictul în dialog între doi adulți responsabili. În loc să spui "ar trebui", expertul recomandă utilizarea "Aș vrea" sau "Mi-ar plăpcea". Deci, în loc să vă gândiți sau să spuneți: "Ar trebui să știi cum mă simt", încercați "Mi-ar plăcea să-mi ascultați punctul de vedere".

Exprimându-vă sentimentele, dând glas emoțiilor voastre, îi permiteți celuilalt, care, amintiți-vă, nu vă poate citi gândurile, să vă înțeleagă mai bine nevoile. Acesta este scopul comunicării non-violente (NVC), un instrument de comunicare verbală teoretizat în Statele Unite în anii 1960 de Dr. Marshall Rosenberg și foarte popular acum. Acesta ajută la identificarea nevoilor și la formularea unor cereri care să fie împlinite. Dacă-ți exprimi sentimentele îi dai celuilalt cheile pentru a merge dincolo de conflict, se deschide calea dialogului, se ajunge la o cooperare în loc să se creeze o stare de agresiune.

Traducere: ACC


Sursa:it.aleteia.org

miercuri, 12 septembrie 2018

De ce îngerii sunt reprezentați întotdeauna cu aripi?

O tradiție care are rădăcini biblice

În pictură și în sculptură, îngerii sunt reprezentați ca fiind bărbați sau copii, cu aripi pe spate și o aură pe cap, dar totul este doar ceva simbolic, care nu corespunde realității și asta pentru că îngerii nu au un corp.

În Biblie, îngerii apar reprezentați ca fiind ființe spirituale intermediare între Dumnezeu și oameni: Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. ( Psalmul 8.6).

Când se vorbește despre ei, Biblia ii prezintă în formă umană, cu o frumusetea supraomenească, și, uneori (nu întotdeauna), cu una sau mai multe perechi de aripi. Trebuie să ne amintim că în multe religii aripile sunt un atribut rezervat pentru ființele spirituale și zeități.

În arta creștină, reprezentarea cu aripi are o bază biblică: "şi heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din capac. Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar feţele să şi le aibă unul spre altul; spre capac să fie feţele heruvimilor".(Exod 25, 20).

Credința catolică afirmă că îngerii, la fel ca oamenii, sunt ființe create (ființele care nu sunt "divine"), iar acest lucru a fost confirmat în cadrul Conciliului de la Lateran IV (1215). Decretul numit Firmiter, vorbește despre faptul că au fost creați înainte de facerea omului. Acest decret a fost repetat de Conciliul Vatican în decretul său Dei Filius.

Îngerii sunt spirite; autorul Scrisorii către Evrei spune: "Îngerii oare nu sunt toţi spirite slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?" (Evrei 1, 14).


Traducere: Orian Remus Anghel


Sursa:it.aleteia.org

vineri, 7 septembrie 2018

Ce fac oamenii fericiți să fie fericiți?

Fericirea nu este un scop în sine. Este rodul unei vieți petrecute în a face binele și a evita răul, este rodul unei vieți aflate sub semnul iubirii.

Fericirea este rodul obiceiurilor noastre bune, al stilului și al viziunii noastre asupra vieții. Ce fac oamenii fericiți pentru a fi fericiți? Sunt fericiți pentru că nu au probleme? Nu cred. Fericirea este o stare interioară a minții, o decizie și o atitudine. Eu aleg să fiu fericit, în ciuda circumstanțelor.

Oamenii fericiți aleg să fie fericiți. Ei optează pentru o atitudine pozitivă. Dacă apare nefericirea, ei aleg să-și păstreze speranța, și reușesc datorită optimismului lor. Nu este un optimism visător și iluzoriu, ci un optimism profund înrădăcinat în ei.

Oamenii fericiți știu și acceptă că, în această viață, nu depinde totul de ei. Își îndeplinesc partea din contract în funcție de abilitățile lor, iar pentru restul se bazează pe Dumnezeu.

Oamenii fericiți evită să se plângă și să blameze lumea din jur pentru problemele lor. Ei se simt responsabili pentru propria lor viață și mediul în care trăiesc.

Oamenii fericiți caută binele comun, nu doar binele personal. Ei își ajută vecinul din dragoste și fără alt interes decât fericirea celuilalt. Ei găsesc în ajutorarea celuilalt o parte esențială a sensului vieții lor.

Oamenii fericiți evită criticile, atât la adresa lor cât și la adresa celorlalți. Urăsc bârfele. Sunt atât de ocupați și fericiți că nu-și pierd timpul interferând în viața altora.

Oamenii fericiți caută soluții. Nu se concentrează pe dimensiunea problemei, ci pe multitudinea de soluții care o pot rezolva.

Oamenii fericiți nu se simt victime, ci creatori ai destinului lor.

Oameni fericiți trăiesc în acest moment. Ei sunt convinși că momentul prezent este singurul care există cu adevărat.

Oamenii fericiti nu sunt nici invidioși, nici egoiști. Ei sunt oameni profund sociali, care iubesc să ajute și să se facă folositori. Ei experimentează faptul că bucuria vine din dăruire și îngrijirea altora, fără rezerve sau partajare.

Oamenii fericiți se încred cu ușurință în ceilalți, deoarece și ei sunt oameni de încredere. Inimile lor sunt deschise deoarece știu că prietenia, încrederea și dragostea sunt importante pentru fericirea lor.

Oamenii fericiți sunt siguri de ei înșiși, deoarece își cunosc valoarea și demnitatea ca oameni. Ei nu caută în mod constant aprobarea sau permisiunea altora să se simtă iubiți, apreciați sau acceptați. Ei gândesc singuri pentru că au știut să-și folosească libertatea.

Oamenii fericiți se roagă. Credința lor în Dumnezeu este un sprijin.

Într-adevăr, a fi fericit nu este doar un drept, ci o posibilitate accesibilă tuturor.Trebuie doar să alegi să fii fericit. Și mereu amintiți-vă că fericirea nu este ceva, ci Cineva.

Traducere: ACC


Sursa:it.aleteia.org

miercuri, 5 septembrie 2018

FERICIRILE explicate dumnezeieste de Parintele Calciu. Ce (nu) inseamna A FI SARAC CU DUHUL?

“Sa nu va rusinati de lacrimi niciodata!”

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor!

“În general s-a împământenit între noi, creştinii – vorbesc de creştinii mai superficiali – să luăm în derâdere sărăcia cu duhul şi să spunem: acesta e sărac cu duhul, e prost, e înapoiat mintal, nu ştie pe ce lume trăieşte. Însă sărăcia cu duhul este o virtute, o mare virtute! Sărăcia cu duhul înseamnă să fii sărac de toate lucrurile lumii acesteia, încât duhul tău să nu se lege de nimic, nici de avere, nici de situaţie socială, nici de luptă politică, nici de nimic altceva! Să nu te legi de nimic din cele de care oamenii se ataşează. Sufletul tău să fie liber, să trăieşti liber, dar ca un străin în lumea aceasta. Fiindcă în lumea asta a fi liber înseamnă a fi străin de lume. Lumea te robeşte. Prin toate sistemele ei de legi, prin toate obiceiurile lumeşti, prin toată tradiţia aceasta materială, lumea ne leagă, ne subordonează, ne face sclavi. Iar dacă nu devii sclavul acestor concepţii eşti un corp străin, un element străin în lumea aceasta. De aceea spune Iisus: „Fericiţi cei săraci cu duhul!”. Sunt fericiţi cei care nu s-au legat de lumea aceasta, nu şi-au făcut un idol din lume, nici din învăţătura lumească, nici din gloria lumească, nici din bogăţia lumească. Ei trăiesc ca o fiinţă străină într-o lume plină de păcate.

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia!

Vedeţi, a fi, a deveni o parte sau un şurub al vieţii acesteia este o suferinţă. Şi atunci cel care este în lume, dar care vrea să nu fie în lume, acela se întristează, acela plânge, acela varsă lacrimi. Varsă lacrimi pentru el, pentru aproapele lui, pentru toţi cei care sunt în suferinţă, pentru păcătoşi. El se roagă cu lacrimi pentru cei care îl vrăjmăşesc şi pentru cei care îl iubesc. Aţi auzit azi rugăciunile de la Sfânta Liturghie ale Sfântului Vasile cel Mare:
Doamne, pe cei buni păstrează-i în bunătatea lor. Pe cei răi, fă-i buni! Celor care ne vrăjmăşesc stinge-le vrajba! Pe cei care ne iubesc pe noi întăreşte-i! Tinereţile le condu cu înţelepciunea Ta, bătrâneţile le întăreşte, pe copii îi creşte în dragostea Ta!”.
Aceasta înseamnă cei ce plâng.
V-aţi gândit vreodată că Mântuitorul, Care a fost Fiul lui Dumnezeu şi a venit în această lume, nu a avut decât o singură cămaşă în care a umblat îmbrăcat? Desculţ prin căldura Israelului, călcând peste pietre… Şi când a venit cineva, un bogat şi i-a spus: „Vreau să Te urmez oriunde vei merge“, El i-a răspuns: „Fiul Omului n-are unde să-şi plece capul. Vulpile au vizuini, păsările cerului cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul!”.
Aşa a fost Iisus! Un străin în lumea aceasta. A plâns pentru toţi, a plâns pentru Lazăr, pentru toată suferinţa oamenilor... Iar Dumnezeu I-a dăruit slava învierii Sale. Să ştiţi călacrimile care se varsă pentru durerea cuiva sunt lacrimi binecuvântate. Ele vă spală inima şi sufletul. Să nu vă ruşinaţi de lacrimi! Niciodată! Plângeţi şi pentru necazurile personale, dar să nu vărsaţi lacrimi de furie, de mânie sau de blestem! Să vărsaţi lacrimi de durere, de dragoste, căci ele vă purifică sufletul şi vă apropie de Hristos. Şi aşa fericiţi veţi fi.

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul!

Nu este vorba de a moşteni pământul acesta lumesc. Aici cei duri, cei fără scrupule moştenesc pământul! Ei sunt oamenii care conduc, ei sunt oamenii care au în mâna lor frâul, cuţitul şi pâinea, averea şi puterea. Moştenirea pământului pentru cei blânzi este alta. La sfârşitul lumii, spune Sfântul Apostol Petru, cerurile vor arde, pământul va fi limpezit prin foc şi va fi mai alb decât oasele celor care au murit. Şi acest pământ va fi un cer nou şi un pământ nou, în care va trăi pururi dreptatea. Acest pământ îl vor moşteni cei blânzi, nu pământul de acum! Pământul de acum e în mâinile satanei, pentru că cei care sunt puternicii zilei nu sunt trimişi de Dumnezeu, nu se gândesc la Dumnezeu, nu se gândesc la cei slabi, decât numai în treacăt, numai cu intenţia de a-şi face propagandă.

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura!

Chiar dacă nu suntem prea buni, chiar dacă nu ne manifestăm bunătatea sau nu practicăm o bunătate reală, totuşi inima noastră, interiorul nostru, conştiinţa noastră ne vorbesc despre o dreptate adevărată. Este dreptatea lui Dumnezeu şi inima noastră suferă, însetează pentru această dreptate chiar dacă nu suntem în stare să o realizăm. Poate nici nu ne-o imaginăm cu adevărat. Dacă fiecare dintre noi are un înger şi o conştiinţă, o conştiinţă care vine de la Dumnezeu, pe care venirea lui Iisus ne-a curăţit-o de toată zgura neînţelegerii, atunci este numai în puterea noastră a aplica legea dreptăţii sau a nu o aplica. In mâna noastră stă această alegere, dacă nu o aplicăm suntem păcătoşi. Dar important pentru noi e că aspirăm lăuntric la o dreptate, că aspirăm la o sete către dreptate şi că Dumnezeu ne va sătura cândva în dreptatea împărăţiei Fiului Său, atunci când vor împăraţi pe pământ adevărul şi dreptatea dumnezeiască.

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui!

Aceasta se adevereşte chiar în lumea noastră păcătoasă. Dacă eşti milostiv, Dumnezeu te miluieşte. Dacă eşti bun cu alţii, şi alţii vor fi buni cu tine. Dacă mila ta se manifestă în fapte, vei fi binecuvântat. Şi chiar dacă cineva te va critica vreodată, nu va putea să nu recunoască că eşti milostiv, iar când vei fi în nevoie, să ştii că se va găsi cineva să te miluiască.
Noi spunem că Dumnezeu este drept, dar înainte de a fi drept, Dumnezeu este şi bun. Dacă Dumnezeu ar fi numai drept, numai justiţiar, în clipa aceasta ar trebui să pierim toţi, pentru că suntem plini de păcate, păcătuim tot timpul, şi când venim la biserică, peste tot. Nimic nu ne ţine în viaţă din faptele noastre, ci numai mila şi iubirea lui Dumnezeu.

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!

Dumneavoastră ştiţi foarte bine lucrul acesta. De aceea vă duceţi la biserici, la mănăstiri, pentru că ştiţi că acolo sunt oameni curaţi, care au o legătură mai adâncă cu Dumnezeu, care îl văd. Şi v-am spus odată că îmi povesteau monahii despre Părintele Petroniu care este la mănăstirea noastră din Sfântul Munte, la Prodromu, că atunci când se ruga el, pe Sfânta Masă apăreau picioarele Mântui­torului, însângerate. El îl vedea pe Dumnezeu. Pentru aceasta şi noi, dacă ne păstrăm inima curată, ori dacă ne-o curăţim, vedem pe Dumnezeu într-un fel sau în altul. Dumnezeu poate să-ţi vorbească printr-o descoperire, vorbesc de descoperirile adevărate, nu de cele satanice, dar Dumnezeu îţi vorbeşte şi prin nişte inspiraţii interioare, prin înţelegeri adânci ale unor taine ale mântuirii.
Mărturisesc că de multe ori m-am rugat şi poate din cauza necredinţei mele, Dumnezeu nu mi-a împlinit cererea, dar de foarte multe ori rugăciunea mea s-a împlinit! M-am rugat pentru alţii, iar rugăciunea s-a împlinit şi m-am îngrozit! Ce sunt eu, ca Dumnezeu să asculte rugăciunea mea? Cum spune psalmistul, ce este omul ca să aibă aşa cinste, să fie puţin mai prejos decât îngerii [n.n. Ps. 8, 4-5]? Însă nu pentru virtuţile noastre Dumnezeu ne împlineşte rugăciunile, ci pentru bunătatea Lui şi pentru credinţa cu care ne rugăm.
Dacă aveţi inima curată şi vă rugaţi lui Dumnezeu, El ascultă cererea voastră. Să nu vă rugaţi niciodată pentru răul cuiva! Cei care fac rău, aceia se duc la vrăjitori. Degeaba ai să te rogi tu la Dumnezeu să facă rău cuiva, pentru că Dumnezeu este bun înainte de a fi drept, şi apoi, de unde ştii tu că ai dreptate, pentru că tu eşti subiectiv! Adeseori avem în faţă numai interesul propriu şi uităm de adevăr şi de dreptate.

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!

Cel mai mare făcător de pace a fost Hristos. El a adus în lume această pace, la Cina cea de Taină, când le spune ucenicilor Săi: Pacea Mea dau vouă! Nu cum dă lumea, ci pacea Mea dumnezeiască!”Una este pacea încheiată prin armistiţii, prin tratate care sunt rupte în clipa următoare şi alta este pacea în Dumnezeu. Toate tratatele încheiate în lume s-au spulberat curând. Au creat războaie şi mai puternice decât înainte. De aceea alta este pacea despre care vorbeşte Mântuitorul aici.
Să ştiţi că vremea comunismului – nu mai vorbesc de persecuţiile romane, care au dat milioane de martiri – a dat şi ea milioane de martiri cunoscuţi şi necunoscuţi, cu morminte cunoscute şi necunoscuteAu fost oameni care au mers la închisoare afirmând iubirea lor faţă de Hristos şi purtând în inima lor pacea Lui, oameni care, chinuiţi fiind, se rugau pentru călăii lor. Şi nu au fost cazuri izolate, ci mii şi mii de cazuri în care oamenii chinuiţi se rugau pentru cei care îi chinuiau, pentru cei care îi ţineau în închisori, fiindcă aşa spune Mântuitorul, să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri!

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor!

Toată istoria creştinismului e istoria suferinţei. Dintru început şi până la sfârşitul lumii acesteia, creştinismul va fi persecutat într-un fel sau altul, violent sau neviolent. Dar nu vor înceta niciodată persecuţiile, pentru că, aşa cum am spus la început, creştinul este ca un străin care nu are unde să-şi plece capul.
Aceasta este poziţia noastră în această lume şi vom fi prigoniţi, batjocoriţi, vor râde de noi şi vor spune că suntem nebuni. Şi vor spune că suntem mistici, ca şi cum misticismul ar fi o crimă, iar crima politică ar fi o virtute. Aşa cum se fac astăzi crime politice. Pentru că noi am înţeles exact care este poziţia lui Iisus în lumea aceasta şi mergem pe calea Lui.

Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră din pricina numelui Meu!

Este o continuare la fericirea anterioară, pentru că noi, dacă suntem prigoniţi, şi persecutaţi, şi batjocoriţi în lumea aceasta, este pentru numele lui Hristos. Nimeni nu-l batjocoreşte pe un smintit, orice ar spune, pentru că ştie că e smintit. Nimeni nu-l batjocoreşte pe unul care şi-a făcut o viaţă frumoasă în lumea aceasta. Dar pe noi lumea ne batjocoreşte, învăţaţii lumii acesteia ne batjocoresc, puternicii lumii ne batjocoresc. Ne batjocoresc şi cei mici pentru că nu ştiu, n-au cunoştinţă de adevărul credinţei. Şi totuşi trecem prin lume purtând pe frunte această cunună de spini spirituală, mărturisind pe Dumnezeu, rugându-ne pentru lume, pentru pacea lumii, pentru vrăjmaşii noştri, pentru cei care ne fac rău şi pentru cei care ne fac bine.
De aceea încheie Iisus Hristos:

Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri!

Să căutăm răsplata din ceruri. Să nu căutăm răsplata aceasta de pe pământ. Pentru că orice răsplată în lumea aceasta trece ca o floare. A venit un vânt, a dat o ploaie şi s-a scuturat. Numai plata din ceruri rămâne veşnică şi ea va încununa fruntea noastră la Judecata de apoi şi în viaţa care urmează după Judecată. De aceea spun: spovediţi-vă, împărtăşiţi-vă, citiţi Fericirile şi le aplicaţi! Evanghelia nu este un exerciţiu intelectual, nu e un exerciţiu de cunoaştere a înţelepciunii lumeşti, Evanghelia este un exerciţiu spiritual de cea mai înaltă valoare. Inseamnă să urmezi pe Hristos.
Am explicat aceste Fericiri ca să înţelegeţi care este sensul lor, însă citindu-le acasă şi cugetând puţin, veţi vedea ce stare de bucurie vă vor trezi în suflet aceste Fericiri şi poate şi părerea de rău că nu sunteţi ca cei pe care Iisus îi fericeşte. Să ştiţi că dincolo de posibilitatea noastră de împlinire a poruncilor lui Dumnezeu stă harul lui Dumnezeu, iubirea Lui pentru noi.Aceasta nu ne părăseşte nici în cele mai grele situaţii, când suntem asupriţi, nici când suntem în păcate grele, dacă din adâncul sufletelor noastre strigăm: „Iisuse Hristoase, arată-mi mie slăvită Învierea Ta!”.”

luni, 3 septembrie 2018

Dumnezeu este fericirea celor nefericiţi

După ce duminica trecută l-am văzut pe Isus umblând şi căutând ucenici pentru împărăţia cerurilor, duminica aceasta îl vedem pe Isus rostind pentru ucenicii de atunci, dar şi pentru toţi cei care în decursul veacurilor vor răspunde chemării lui de a intra în împărăţia cerurilor, "o constituţie regală", o constituţie diferită de constituţiile omeneşti, o constituţie după ale cărei legi "de fericire" va trăi şi el însuşi.
Evanghelia de astăzi ne prezintă această nouă "constituţie regală", care e formată din opt fericiri, opt cărări sigure, care ne conduc în drumul deschis de Dumnezeu spre împărăţia sa veşnic fericită.
Şi dacă am fost atenţi la citirea la citirea "constituţiei lui Isus", am putut vedea că accentul este pus pe "împărăţia cerurilor", unde trebuie să ajungă fiecare chemat care răspunde cu "da" la chemarea lui. Când ai răspuns cu "da" lui Isus şi împărăţiei sale, mergi după el înfruntând orice obstacole: sărăcie, răutăţi, violenţe, lipsuri, respingere, pericole, duşmănii, prigoane şi chiar moarte. Dar toate aceste obstacole, pentru ucenicul lui Isus, devin căi care conduc la fericirea cerului. Ce contează toate aceste obstacole în faţa unei veşnicii fericite? Sfântul Paul spunea: "Suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care ne va fi descoperită" (Rom 8,18).
Profetul Sofonia, cu mulţi ani înainte, a anticipat constituţia regală a lui Isus, atunci când a rostit din partea lui Dumnezeu: "Căutaţi pe Domnul, căutaţi dreptatea, căutaţi umilinţa, căutaţi refugiul în numele Domnului" (Sof 2,3).
Psalmul responsorial 145 de astăzi ne spune că "fericirile divine" sunt pentru cei "săraci în spirit"; adică sunt pentru cei care din drag pentru împărăţia cerurilor, acceptă să fie: flămânzi, însetaţi, prizonieri, persecutaţi, condamnaţi pe nedrept, străini; exact cum sunt şi cei mai mulţi dintre oamenii credincioşi.
De aceea, sfântul Paul, în cea de-a doua lectură de astăzi, cheamă pe toţi care cred în Isus să privească la ei înşişi şi să vadă că "între ei nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam mare. Căci Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să le facă de ruşine pe cele tari" (1Cor 1,26-27).
Sfântul Ambrozie (337-397) descrie în cuvinte admirabile fericirea celor săraci, dar care îl au pe Dumnezeu: Ah, cât de bogat este cel care îl cunoaşte pe Dumnezeu, care e preocupat de veşnicie, care adună comori, dar nu de aur, nu de argint şi nu lucruri preţioase, ci de virtuţi! Nu vi se pare bogat cel care are pacea sufletească, liniştea şi odihna? Cel care nu doreşte nimic, cel care nu se tulbură de nimic, cel care nu se plictiseşte de ceea ce are? Dacă împărăţia lui Dumnezeu aparţine săracilor, cine este mai bogat decât ei? (cf. Sermo 10).
Iată câteva cazuri de oameni care au iubit mult pe Isus şi "împărăţia cerurilor" şi de aceea suferinţa şi nefericirea trupeasca nu le-au tăiat aripile bucuriei spirituale: Ludwig van Beethoven (1770-1827), ajuns surd, bolnav, complet izolat şi abandonat din cauza surzeniei sale, a compus sublimul imn închinat bucuriei, "Simfonia a noua". Dostoievski (1821-1881) şi-a scris romanele sale între două crize de epilepsie. John Milton (1608-1674) a scris "Paradisul pierdut şi Paradisul regăsit", când era bolnav şi complet orb. Christian Johann Heinrich Heine (1797-1856) a semnat cele mai frumoase poezii cu mâna tremurândă într-un azil şi pe jumătate paralizat. Oscar Wilde (1854-1900), a scris cele mai frumoase poezii, ca "De profundis", într-o închisoare nedreaptă. Sfântul Francisc de Assisi (1181-1226) a compus cel mai frumos imn închinat bucuriei din câte se cunosc, "Cântarea creaturilor", cu puţin timp înainte de a muri, pe când zăcea bolnav, aproape complet orb, în coliba sa de la Porţiuncula. Şi exemplele ar putea continua.
Deşi Isus, profeţii, apostolii şi sfinţii Bisericii ne chemă la fericirile lui Dumnezeu, totuşi oamenii le caută şi le urmează pe cele ale diavolului.
Sunt creştini şi din aceea, care deşi ştiu că îi aşteaptă osânda, slujesc diavolului, în opera sa de pierdere a lumii. Unui bătrân paroh din Italia i-a fost dat să observe, într-o viziune, cum diavolii îi ispiteau pe copiii care se jucau pe stradă. Erau de toate felurile. Toţi lucrau fără tihnă pentru a-i împinge pe copii la rău, până când a apărut un alt copil. Atunci toţi diavolii au şters-o veseli. Bunul paroh s-a gândit că este vorba despre un mare sfânt şi a întrebat cine este noul venit. Diavolii i-au răspuns: "Acum putem merge să ne odihnim liniştiţi. El face mai mult decât noi toţi la un loc!" (cf. Rivista del clero, noiembrie 1953).
Am găsit pe un site fericirile diavolului pentru amăgiţii săi. Iată-le: 1. Ferice de creştinii care sunt prea obosiţi şi prea ocupaţi pentru a petrece timp cu cei aflaţi în dificultate; ei sunt cei mai potriviţi candidaţi la alunecare spirituală. 2. Ferice de creştinii care aşteaptă să fie rugaţi mult pentru a face puţin bine; ei vor încetini mult înaintarea altora. 3. Ferice de creştinii care se supără şi se lasă repede de sfânta Liturghie duminicală; ei sunt misionarii mei şi-i vor determina şi pe alţii să se lase. 4. Ferice de creştinii care se cred religioşi, fără să facă nimic, dar care calcă pe nervii celorlalţi; ei sunt cele mai bune pietre de poticnire pe care le am la dispoziţie. 5. Ferice de creştinii care aduc tulburare; ei sunt echipa mea de produs stricăciune. 6. Ferice de creştinii care nu se roagă; ei sunt o pradă uşoară pentru atacurile mele. 7. Ferice de creştinii care se plâng tot timpul de una şi de alta; ei sunt descurajatorii mei preferaţi. 8. Ferice de tine care citeşti aceste rânduri şi crezi că mă refer la alţii, nu şi la tine; te-am prins!
Sfântul Augustin (354-430), în celebra sa lucrare De civitate Dei, vorbeşte despre două împărăţii, despre două cetăţi: cetatea lui Dumnezeu şi cetatea oamenilor nesupuşi lui Dumnezeu. A doua cetate s-a născut din amorul propriu şi din invidie: Două iubiri au zidit două cetăţi. Iubirea de sine împinsă până la dispreţul faţă de Dumnezeu a zidit cetatea oamenilor; iubirea faţă de Dumnezeu împinsă până la dispreţul de sine a zidit cetatea lui Dumnezeu. Una se laudă în ea însăşi, cealaltă în Domnul; una cerşeşte mărire de la oameni, cealaltă îşi găseşte mărirea în Dumnezeu. Primul cetăţean, pe care sfântul Augustin îl plasează în cetatea potrivnică lui Dumnezeu, este Cain, primul criminal din istoria omenirii, cel care, cuprins de mânie, l-a prigonit şi l-a ucis pe fratele său Abel; iar mânia sa s-a născut din orgoliu şi din invidie; i s-a părut că Dumnezeu priveşte cu mai multă plăcere la jertfa fratelui său Abel decât la a sa. Iar invidia ce altceva este decât o formă de mândrie?
Ce trist! Să doreşti să fii fericit, să ştii şi calea, dar să mergi pe o cale străină fericirii! Poate acesta e motivul pentru care oamenii nu ajung niciodată la fericire.
Cei "săraci în duh" sunt toţi acei care s-au întors la Isus, ca fiul risipitor la tatăl său; care nu mai au nimic, ci doar încredere în iubirea lui Dumnezeu.
În autobiografia sa, Istoria primăverii unei mici flori albe, sfânta Tereza a Pruncului Isus (1873-1897), scrie: "Chiar dacă aş avea pe conştiinţă toate păcatele ce se pot săvârşi, aş merge cu inima zdrobită să mă arunc în braţele lui Isus, deoarece ştiu cât de drag îi este lui Isus fiul risipitor care se întoarce la el".
Agostino Gemelli (1878-1959) a fost întemeietorul celebrei Universităţi "Sacro Cuore" din Milano. Fiind medic, în timpul Primului Război Mondial a fost repartizat să-şi facă serviciul militar într-un spital, la o secţie de boli contagioase. Deşi era ateu, conducea cu dăruire acea secţie de care toţi fugeau, îngrijea cu devotament de bolnavi şi făcea munci pe care uneori chiar infirmierii refuzau să le facă. Într-o zi i-au adus în secţie un soldat complet distrus de tuberculoză. Soldatul şi-a dat seama că salonul în care a fost internat este anticamera morţii. Într-o seară, la vizita medicală, bolnavul îi zise: "Ascultă, doctore, eu mor departe de toţi ai mei. Dacă ar fi aici mama mea, mi-ar da un sărut. Vrei să mi-l dai tu în locul ei?" În inima tânărului doctor s-a dat o luptă aprigă. Bolnavul era acoperit de răni. Dar şi-a învins repugnanţa, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat pe muribund. Pe faţa muribundului a apărut un zâmbet ca o rază de soare. "Mulţumesc, i-a zis bolnavul. Acum du-te şi cheamă preotul spitalului. Spune-i să-mi aducă sfânta Împărtăşanie". Când l-a văzut şi l-a auzit, preotul nu ştia ce să creadă. Doctorul Agostino Gemelli, cunoscut ca ateu, nu călcase niciodată în capela spitalului. În acel moment medicul a primit harul credinţei prin gestul lui de caritate. Atunci a făcut-o pentru prima dată pe ministrantul, însoţindu-l pe preot cu lumânarea aprinsă la patul muribundului, deşi nu ştia răspunsurile pe care trebuia să le dea ministrantul. Atunci s-a simţit pentru prima dată în viaţă, fericit. Aceasta este istoria doctorului Agostino Gemelli, care ulterior avea să devină preot şi călugăr franciscan, conducând mulţi oameni la fericire.
Sfântul Augustin (354-430) avea să spună în Confesiunile sale: "Târziu te-am iubit, frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu te-am iubit! Da, pentru că tu erai înăuntrul meu, iar eu eram afară. Acolo te căutam. Urât cum eram, mă aruncam asupra formelor frumoase ale creaturilor tale. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine. Mă ţineau departe de tine creaturile tale. M-ai strigat şi strigătul tău a spart surzenia mea; m-ai atins şi ard dorind pacea ta" (cf. Confesiuni X, 27, 38).
De ce sunt fericiţi, creştinii în suferinţă? Pentru că Isus suferă şi merge alături de ei şi pentru că ştiu că-i aşteaptă fericirile promise. Jacques Maritain (1882-1973), cu câţiva ani înainte de a muri, scria: "Dacă oamenii ar şti că Dumnezeu suferă cu ei, că el luptă cu răul care devastează pământul şi că dincolo îi aşteaptă fericirile promise, fără îndoială că multe lucruri s-ar schimba şi multe suflete s-ar simţi eliberate".
Pr. Ioan Lungu