Predica de Duminică!!!

Hristos vindecă şi ridică pe cel bolnav şi păcătos

Duminica a IV-a după Paşti (a Slăbănogului)

Ioan 5, 1-15.

'În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era cuprins. Şi era acolo un om care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi, ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi, îndată, omul s-a făcut sănătos şi şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos.'

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Perioada care urmează sărbătorii Învierii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne arată că în Iisus Hristos se află izvorul vieţii şi al sănătăţii, izvorul milostivirii şi al iertării păcatelor, izvorul ridicării omului din moartea păcatului şi al pregustării vieţii veşnice încă din lumea aceasta ca arvună prin întâlnirea şi împărtăşirea cu El. De aceea, în Evanghelia duminicii a doua după Sfintele Paşti, numită şi Duminica Tomii, Hristos Domnul vindecă pe ucenicul Său Toma de îndoială spunându-i: 'Nu fi necredincios, ci credincios!' (Ioan 20, 27). Apoi în Evanghelia Duminicii Mironosiţelor vindecă pe femeile mironosiţe de teamă zicându-le: 'Bucuraţi-vă, nu vă temeţi!' (Matei 28, 9-10). Iar în Evanghelia acestei duminici, numită Duminica Slăbănogului, vedem că Iisus vindecă pe un om de paralizie, la scăldătoarea Vitezda. Apoi vom vedea cum în Evanghelia Duminicii Samarinencii Hristos Domnul vindecă pe o femeie de iubirea ei nestatornică, iar în Evanghelia duminicii a şasea după Paşti sau Duminica Orbului, vindecă pe un om de orbire fizică sau trupească.

Aceste vindecări săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos ne arată puterea Lui dumnezeiască, dar şi multa Lui iubire milostivă faţă de oameni, dorinţa Lui de a-i ridica din păcat şi din boală, de a-i vindeca sufleteşte şi trupeşte, pentru că păcatul este o boală a sufletului care adesea atrage după sine şi boli ale trupului, deşi aceasta nu este o regulă strictă. Adică sunt oameni bolnavi care suferă nu ca urmare a păcatelor proprii, ci ca urmare a unei pedagogii divine, după cum a spus Mântuitorul Iisus Hristos despre orbul din naştere care nu a păcătuit nici el, nici părinţii lui, ci s-a născut orb, pentru ca să se arate în el lucrarea lui Dumnezeu. (cf. Ioan 9, 3)

Mântuitorul Hristos - duhovnicul şi doctorul sufletelor noastre

În Evanghelia de astăzi se vede totuşi o legătură între păcat şi boală, pe care Mântuitorul Iisus Hristos o aminteşte celui vindecat de boală în mod foarte discret, ca duhovnic şi doctor de suflete, întrucât doreşte să salveze, să ridice, să recupereze pe cel păcătos, fără să-l umilească. El nu îl ceartă pe cel bolnav, ci îl sfătuieşte după ce l-a vindecat: 'Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti pentru ca să nu-ţi fie ţie mai rău' (Ioan 5,14). Totuşi, Hristos Domnul nu îi dă acest sfat în auzul tuturor, ci în taină, doar faţă în faţă cu păcătosul pe care l-a vindecat, păstrând astfel o legătură de confidenţialitate între doctorul-duhovnic şi pacientul-penitent. Vedem aici modelul convorbirii dintre doctorul de suflete, care este duhovnicul, şi penitentul sau omul care se pocăieşte pentru păcatele lui, dorind să se vindece de păcat şi de boală. Această putere vindecătoare, milostivă şi smerită a Mântuitorului Iisus Hristos este scoasă în evidenţă de către Biserică în perioada dintre Sărbătoarea Învierii Domnului, adică a ridicării Sale din morţi, şi Sărbătoarea Înălţării Sale la cer, pentru a ne arăta că Hristos înviază din morţi ca să ne învieze şi pe noi din moarte, din moartea sufletească a păcatului şi din moartea fizică a trupului, ca apoi să ne înalţe la ceruri în slava şi iubirea Preasfintei Treimi. Aşadar, toată perioada aceasta este o pedagogie de însănătoşire a sufletului şi de înălţare a lui în lumina şi bucuria Învierii lui Hristos.

Dumnezeu vine în ajutorul celui bolnav şi singur

În Evanghelia de astăzi se vede că Mântuitorul Iisus Hristos merge la scăldătoarea Vitezda pentru a vindeca un om bolnav de treizeci şi opt de ani, care aştepta milostivirea şi ajutorul lui Dumnezeu. Nu ni se spune în Evanghelie pentru care păcat al său suferea el atât de mult. Vedem însă că la suferinţa acestui om bolnav se mai adaugă şi singurătatea sa, întrucât nimeni dintre cei prezenţi acolo nu-l ajuta. Slăbănogul sau paralizatul de la scăldătoarea Vitezda, care în limba ebraică a Vechiului Testament înseamnă 'casa milei' sau 'casa îndurării', mărturiseşte el însuşi singurătatea sa trăită ca totală neajutorare. Când Iisus îl întreabă: 'Vrei să te vindeci?', el îi răspunde: 'Nu am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa, şi totdeauna altul o ia înaintea mea până când ajung eu', adică până ce ajunge el târându-se spre apă. Treizeci şi opt de ani de suferinţă cauzată de boală, la care se adaugă o cruntă singurătate, chiar dacă multă lume se afla în jurul lui. Omul acesta nu era singur într-o singurătate de pustie, ci singur într-o mulţime de oameni! Slăbănogul de la Vitezda nu trăia departe de oameni, nici nu era izolat în casă, ci el se afla printre mulţi bolnavi însoţiţi de prieteni sau de membri ai familiei lor, care erau sănătoşi, dar fiecare dintre aceştia se ocupa doar de bolnavul lui, iar, îndată ce se vindeca bolnavul lui, nu se mai interesa de vreun bolnav care nu are pe nimeni să-l ajute. Treizeci şi opt de ani de suferinţă, treizeci şi opt de ani de răbdare, treizeci şi opt de ani de tăcere întru smerenie, treizeci şi opt de ani de singurătate au brăzdat viaţa chinuită de boală a acestui om paralizat, care aştepta tulburarea apei de către înger! Într-o mulţime de oameni, el aştepta mereu un singur om mai milostiv sau omenos care să-l ajute să intre în scăldătoare spre a se vindeca. Erau mulţi oameni în jurul său, dar dispăruse cu desăvârşire omenia din ei. Deşi aceştia erau mulţi, formau împreună un pustiu spiritual, pentru că egoismul le-a pustiit sufletele.

Răbdarea desăvârşită, smerenia adâncă şi speranţa neîntreruptă aduc izbăvirea

Spre acest om paralizat şi singur care nu avea pe nimeni ca să-l ajute a venit Însuşi Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a pogorât din ceruri pentru mântuirea oamenilor. Se pare că acest bolnav de treizeci şi opt de ani de suferinţă era mai în vârstă decât Mântuitorul Iisus Hristos. Deci, el suferea de boală încă înainte de naşterea sau venirea lui Hristos în lume. Întrucât acest bolnav aştepta întru răbdare desăvârşită şi întru speranţă neîntreruptă momentul în care ar putea fi vindecat şi el, cu toate că nu se găsea un om care să-l ajute, Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, a venit ca să-l ajute. Iisus cunoştea bine îndelunga suferinţă a slăbănogului, dar şi multa lui pocăinţă pentru păcate, multa lui răbdare fără răzvrătire şi multa lui speranţă fără întrerupere. Când slăbănogul i-a spus lui Iisus: 'Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare' (Ioan 5, 7), el a exprimat, de fapt, mai mult o cerere, decât a dat o explicaţie. Acum, el simte că a venit lângă el omul care îl poate ajuta să intre în scăldătoare după tulburarea apei de către înger. Însă, îndată va constata că omul de lângă el nu venise ca să-l ajute să intre în scăldătoare, ci să-l vindece direct prin cuvânt, zicându-i: 'Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă' (Ioan 5, 8). Plin de credinţă, verificată prin suferinţă, paralizatul de la scăldătoarea Vitezda s-a ridicat, a luat aşternutul pe care stătea şi a început să umble. Între timp însă, Mântuitorul Iisus Hristos, Cel care i-a spus: 'Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă', nu a mai rămas acolo unde a săvârşit vindecarea, ci S-a dus în altă parte, şi anume la templu.

Binele trebuie săvârşit în orice timp

Vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda a fost săvârşită de Iisus într-o zi de sâmbătă. Ea a adus bucurie multă celui ce suferea, dar i-a întristat pe cei ce invidiau pe Iisus că face minuni. Aceştia l-au mustrat pe omul vindecat, întrucât a fost vindecat în zi de sâmbătă, însă el, recunoscător faţă de cel ce l-a vindecat, a explicat: 'Cel ce m-a vindecat mi-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă' (Ioan 5, 11). Ei l-au întrebat: 'Cine este acela?' Dar slăbănogul nu a ştiut să răspundă cine este omul care l-a vindecat.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mai ales Sfântul Ioan Gură de Aur, spun că cei care invidiau pe Iisus nu erau deranjaţi atât de mult de faptul că un om paralizat a fost vindecat în zi de sâmbătă, cât de faptul că Iisus a săvârşit minunea vindecării. Invidia lor ascunsă sub paravanul respectării sâmbetei i-a făcut pe ei nemulţumiţi de vindecarea slăbănogului.

Oricum, vindecând pe acest slăbănog sâmbăta, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că tot timpul trebuie să săvârşim binele, atât în zi de lucru, cât şi în zi de sărbătoare. Să arătăm oricând iubire milostivă şi ajutorare celor suferinzi, celor bolnavi şi celor singuri. De ce? Pentru că oricând arătăm milostivire şi bunătate faţă de cei care au nevoie de ajutorul nostru, noi preamărim pe Dumnezeu Cel milostiv şi bun. Iubirea milostivă şi smerită a oamenilor faţă de semenii lor aflaţi în dificultate este semnul că iubirea milostivă a lui Dumnezeu pentru oameni lucrează prin cei care îi ajută pe alţii.

Să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru binefacerile primite

Evanghelia ne mai arată încă o virtute a acestui om care s-a pocăit prin suferinţă, şi anume recunoştinţa sa, mulţumirea adusă lui Dumnezeu. El nu ştia cum se numea omul care i-a zis: 'Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă', dar a simţit că vindecarea lui s-a făcut cu puterea lui Dumnezeu care lucra prin acest om. De aceea, îndată ce s-a vindecat şi a putut umbla, el a mers la templu să mulţumească lui Dumnezeu pentru vindecare, să-I arate recunoştinţă sau mulţumire, chiar dacă nu ştia cine este omul prin care Dumnezeu l-a vindecat. Or, tocmai acolo, în templu, l-a întâlnit pe Cel care l-a vindecat. Însă Acesta îi spune acum: 'Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău' (Ioan 5, 14). Atunci paralizatul care fusese vindecat a înţeles că Cel care l-a vindecat era Iisus din Nazaret.

După ce a aflat cine l-a vindecat, el a ieşit din templu şi a mărturisit în faţa iudeilor pe Cel care l-a vindecat. Vedem aici recunoştinţa lui faţă de Dumnezeu şi curajul lui de-a mărturisi puterea vindecătoare a lui Iisus. Cu alte cuvinte, acest om paralizat după ce a fost vindecat devine nu numai recunoscător faţă de Dumnezeu, ci şi un mărturisitor al lui Iisus Hristos şi al puterii Lui dumnezeieşti prin care săvârşeşte minunile.

Scăldătoarea Vitezda, prefigurarea mântuirii prin lucrarea Bisericii

Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că îngerul care tulbura apa şi făcea ca primul om care se arunca în scăldătoare să fie vindecat era o prefigurare a Tainei Botezului; cu deosebirea însă că în Vechiul Testament harul era dat în arvună, nu în plinătate, pe când, în Biserica lui Hristos, harul iertării şi al vindecării de păcate şi boli este dăruit în plinătate. Atunci se vindeca numai primul care intra în scăldătoare, acum se vindecă toţi care se botează în scăldătoarea sau în apa Botezului. Ei se vindecă de boala păcatului strămoşesc, de toate păcatele şi de toate bolile sufleteşti şi trupeşti dacă au credinţă puternică. Biserica este noua Vitezdă, spaţiul vindecării sau locul ridicării, prin harul vindecător şi mântuitor al Sfintelor Taine: a Botezului, a Pocăinţei şi a Sfântului Maslu, deoarece Biserica este Trupul tainic al lui Hristos Cel răstignit şi înviat plin de harul Preasfintei Treimi.

Evanghelia de azi ne arată că este o legătură între păcat şi boală, dar şi o legătură între suferinţă şi pocăinţă. Îndelunga suferinţă a omului paralizat s-a transformat în stare de pocăinţă, din care izvora smerită răbdare unită cu nădejde multă. Sfântul Ioan Gură de Aur, în cartea sa: Comentariu la Evanghelia după Ioan, spune că acest om bolnav, adică paralizatul de la scăldătoarea Vitezda, ne învaţă multa răbdare fără cârtire; el nu se revoltă, adică nu se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu, nu-şi blestemă soarta pentru că suferă de mulţi ani, ci suferă întru răbdare unită cu nădejde. Deşi mulţi oameni se aflau în jurul lui şi nimeni nu l-a ajutat vreodată, el nu îi judecă pe ceilalţi, nu-i blestemă, nu-i vorbeşte de rău pe cei care ar fi putut să-l ajute şi nu l-au ajutat, ci suferă întru speranţă, rabdă şi aşteaptă vindecarea de la Dumnezeu, iar această răbdare a lui întru smerenie şi întru speranţă, fără să cârtească împotriva lui Dumnezeu şi fără să judece pe cei din jur, a fost socotită lui ca virtute sau lumină a sufletului, adică suferinţă transformată în pocăinţă.

Suferinţa trupului poate schimba şi însănătoşi sufletul omului în relaţia lui cu Dumnezeu şi cu semenii

De la acest slăbănog sau paralizat învăţăm că putem schimba suferinţa adusă de boală în pocăinţă pentru păcate. Cunoscând că în omul paralizat s-a făcut această transformare spirituală a suferinţei în pocăinţă, Mântuitorul Iisus Hristos S-a dus personal la scăldătoarea Vitezda ca să vindece pe acest om care nu mai era ajutat de nimeni dintre oameni. Iar după ce bolnavul a fost vindecat, vedem recunoştinţa lui faţă de Dumnezeu şi faţă de omul Iisus Hristos, după ce a trecut prin multă suferinţă, şi a arătat smerenie şi speranţă întru răbdare. Nu toţi oamenii au aceeaşi putere de a răbda sau de a suferi întru smerenie, însă acest păcătos, care s-a pocăit prin suferinţă, a fost ales de Hristos Domnul să ne arate că omul bolnav se poate folosi de o suferinţă a trupului pentru a dobândi o stare de sănătate a sufletului în relaţia lui cu Dumnezeu şi cu semenii. Şi chiar dacă omul bolnav nu dobândeşte imediat sau deloc vindecarea trupului, el poate dobândi vindecarea sufletului de boala păcatului, adică se poate mântui.

Să ne rugăm Domnului Hristos să ajute pe toţi cei care suferă să transforme suferinţa bolii lor în pocăinţă, iar dacă n-au săvârşit păcate grave, să transforme suferinţa lor în speranţă, ca apoi să simtă bucuria vindecării, ridicării şi a întâlnirii lor cu Hristos Cel înviat, Duhovnicul şi Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin!

Text revizuit de autor în anul 2011

Sursa: http://www.basilica.ro/ro/stiri/predica_preafericitului_parinte_patriarh_daniel_la_duminica_a_iv_a_dupa_pasti_7065.html

Predica de Duminică!!!

Duminica Paraliticului

"Iata, te-ai facut sanatos,
de acum sa nu mai pacatuiesti,
ca sa nu ti se întâmple ceva mai rau."
(Ioan V, 14)

Cea dintâi concluzie care se impune celui ce citeste cu atentie istoria vindecarii miraculoase a paraliticului de la scaldatoarea de lânga Poarta Oilor sau, dupa denumirea evreiasca, Bethesda, este aceea ca boala grava ce îl tintuise pe acesta la pat, vreme de treizeci si opt de ani, era pedeapsa pentru propriile lui pacate, caci altfel Isus Cristos nu l-ar fi avertizat, dupa vindecare, când îl întâlni în templu: "(...) de acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu ti se întâmple ceva mai rau" (Ioan V, 14)

Fara îndoiala, nu se poate afirma ca toate bolile ar fi consecinte ale pacatelor si, prin urmare, pedepse. În înteleapta orânduire a Proniei divine durerea are scopuri foarte diferite si ea atinge adeseori suflete dintre cele mai alese si mai putin vinovate, care îsi pastreaza curatenia sufleteasca cu o grija si delicatete duse pâna la sfintenie. Pe unele dintre acestea Dumnezeu le supune suferintei spre a le feri în viitor de eventuale caderi ce le-ar putea fi chiar fatale, punându-le în pericol grav însasi mântuirea. Pe altele, prin suferinte, Dumnezeu urmareste sa Si le asocieze în opera de mântuire a pacatosilor si de convertire a pagânilor si necredinciosilor, facând din ele victime de ispasire chemate sa se jertfeasca împreuna cu El, victima nevinovata oferita pentru mântuirea tuturora. Iata de ce, trebuie sa fim foarte precauti când afirmam despre cineva ca e bolnav ca pedeapsa pentru viata lui imorala. Dar, pe de alta parte, nu putem sa nu recunoastem ca foarte multe boli sunt consecinta fireasca a dezordinii morale, a unor abuzuri contra legilor firii, a patimilor, a instinctelor neînfrânate. Astfel de pilda, betia, desfrâul, sunt fara îndoiala îndreptate împotriva lui Dumnezeu, dar totodata ele lezeaza grav însasi ordinea fireasca pusa de El în însasi firea lucrurilor, aducând în mod automat ruinarea sanatatii biologice. Si ar fi o ispitire a lui Dumnezeu de a-I pretinde sa înlature printr-o minune consecintele firesti ale acestor încalcari ale legilor firii.

Dar este oare normal si necesar ca pentru câtiva ani, sau chiar si doar pentru o scurta perioada din viata, robita patimilor, cineva sa sufere "treizeci si opt de ani" imobilizat la pat? Poate s-o ceara aceasta un Dumnezeu nesfârsit de bun si milostiv? Da, pentru ca El este totodata si nesfârsit de sfânt si drept; si, fiind pacatul de moarte o vatamare de o gravitate nemarginita la adresa lui Dumnezeu - a carui maiestate este infinita -, reclama, spre a putea fi ispasit, o pedeapsa proportionala, deci nemarginita, suportata în viata viitoare. Or, Dumnezeu prin acea grea si îndelungata suferinta îi oferise paraliticului ragazul de a se reculege si de a reflecta asupra acestui adevar pentru a se converti, acceptând aceasta patimire ca un mijloc de purificare, de ispasire, de mântuire.

Momentul convertirii lui sosi odata cu venirea lui Isus la scaldatoare. Între cei multi nefericiti, asupra lui se opreste privirea Mântuitorului care - desi Evanghelia n-o spune-, îi vorbeste cu blândete, facându-l sa-si istoriceasca viata chinuita si sa-si dezvaluie mizeria sufleteasca ce-l adusese în aceasta stare. El, care scruteaza inima si cugetele cele mai tainuite îl ajuta cu harul sau sa-si destepte cainta pentru cele savârsite în trecut si sa-si marturiseasca pacatele din pricina carora zacea acum la pat, neputincios. Apoi îl întreaba: "Vrei sa fii sanatos?". Paraliticul se plânse ca nu are om care sa-l ajute, ca si cum, în gândul sau, I-ar fi zis: "Oh! ajuta-mi Tu! Tu, care-mi vorbesti cum nimeni nu îmi vorbise pâna acum în lunga mea patimire". Si se astepta ca Isus sa-i întinda mâna si sa-l bage în scaldatoare. Dar Isus, al carui cuvânt este egal cu fapta, îi zise: "Scoala, ia-ti patul si umbla"! Si într-o clipa, bolnavul îsi recapata întreaga-i vigoare pierduta. Minunea se produse.

Dar opera lui Isus înca nu era încheiata. Dupa ce îi vindecase trupul, Isus trebui sa-i însanatoseasca si sufletul. Bolnavul, acum însanatosit trupeste, trebuia sa afle cine este cel care facuse cu el minunea, ca sa creada în el si sa învie sufleteste. Iata de ce, aceeasi Pronie divina îl ajuta pe cel ce fusese vindecat sa-l afle pe binefacatorul sau în templu. Însufletit de recunostinta relua convorbirea cu Isus. La sfârsit, Isus îl avertizeaza: "Iata, te-ai facut sanatos, de acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu ti se întâmple ceva mai rau". Cu alte cuvinte: Drept recunostinta pentru dublul har: al însanatosirii trupesti si al sfintirii sufletesti primita acum, începe o viata noua, viata în har, viata traita conform vointei divine. De acum ramâi unit cu mine prin pazirea poruncilor.

"Iata (...) de acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu ti se întâmple ceva mai rau". Ce ar putea fi acel ceva mai rau, la care face aluzie Mântuitorul? Ar putea exista oare ceva mai rau decât a fi tintuit la pat atâtia zeci de ani? Poate, moartea corporala - ar zice cineva. O, dar aceasta în cazul unui paralitic ar fi o binecuvântare cereasca, o eliberare atât de mult asteptata. Si chiar daca moartea ar putea fi ceva mai rau decât paralizia, totusi acel "ceva mai rau", de care vorbeste Mântuitorul, nu este moartea trupeasca, deoarece la urma urmei moartea este o lege inexorabila a firii ce nu face exceptie cu nimeni. Dar ce este atunci acel "ceva mai rau" drept urmare a pacatului? E moartea vesnica în iad, caci prin ea omul îl pierde pentru totdeauna pe Dumnezeu, supremul sau bine, în care consta adevarata sa fericire. Iata deci a doua concluzie, strâns legata de prima, care se desprinde din vindecarea miraculoasa a paraliticului. Recaderea în pacatul de moarte, care îl separa pe om de Dumnezeu aci pe pamânt, îl poate duce cu usurinta pe pacatos la moartea vesnica, separându-l de Dumnezeu pentru totdeauna.

Câta sfânta râvna trebuie sa avem deci pentru a ne pastra puritatea sufleteasca, conlucrând clipa de clipa cu soaptele harului, stiind ca în Taina Spovedaniei noi primim nu numai iertarea, ci si dreptul la toate harurile ajutatoare, în ispitele viitoare, spre a le putea birui. Primim lumina pentru minte ca sa vedem primejdia ce ne ameninta sufletul ajuns în ispita, precum si taria pentru vointa ca sa putem rezista. Daca noi conlucram cu acestea, vom birui, iar daca din pricina fragilitatii, a slabiciunii inerente firii, pe lânga tot efortul depus s-ar întâmpla sa cadem raniti în lupta cu Cel rau, Dumnezeu - fiindu-I mila de mizeria firii noastre si vazându-ne bunavointa - nu ne va judeca aspru, ci Îsi va spori harurile în viitor, astfel ca pâna la urma, prin statornica noastra stradanie si fidelitate, vom iesi biruitori. Este cazul atâtor suflete alese, care formeaza una din marile bucurii ale preotului în tribunalul Sfintei Spovedanii. Daca însa penitentul pe care Dumnezeu l-a învrednicit de iertare va fi lenes, nepasator, neîmpotrivindu-se ispitelor sau chiar expunându-se acestora, refuzând astfel îndemnurile harice, el va recadea în pacat. Si aceasta recadere pricinuita de neglijenta, comoditate, nepasare, pune în mare primejdie mântuirea pacatosului. Deoarece Dumnezeu, vazându-si mereu respinse harurile de catre acesta, la un moment dat si le va retrage cu totul, si astfel sufletul lipsit de lumina si sprijinul de sus va ramâne în robia lui; el nu va mai vedea raul cu aceeasi claritate; sensibilitatea fata de pacat i se va diminua; nu se va mai îngrozi în fata pacatului. Cu alte cuvinte, va ajunge la împietrirea inimii si astfel va cadea în pacat fara nici o împotrivire si se va complace în el fara remuscare. Aceasta este pedeapsa cea mai mare cu care Dumnezeu pe buna dreptate loveste un astfel de suflet, expus nepocaintei finale si osândirii vesnice.

Iata, iubiti frati, pentru ce este atât de important sa fim sinceri în fata lui Dumnezeu si cu constiinta pururea treaza, sa veghem si sa ne reculegem înainte de orice actiune si sa invocam lumina divina, în care Dumnezeu ne va arata vointa Sa în situatia data, si apoi sa cerem si taria Lui ca sa urmam cu orice jertfa calea aratata de El. "Timeo Deum transeuntem et non redeuntem" (Ma tem de Dumnezeu care trece si nu se mai reîntoarce) spune sfântul si marele Augustin: ma tem de Dumnezeu care trece pe lânga mine si cu o strafulgerare îmi lumineaza mintea, aratându-mi calea, si care, daca eu resping aceasta vizita a Lui, poate, nu se va mai întoarce cu lumina Lui niciodata, si astfel voi ramâne în bezna, dezorientat si expus ratacirii, si în final osândei.

Sa cultivam deci fidelitatea fata de harul divin în toate împrejurarile si, prin rugaciune, prin fapte bune, prin înfrânare si împartasirea cu Pâinea Vietii sa ne sporim tot mai mult comoara puritatii sufletesti, spre a evita acel "ceva mai rau". Caci a pierde curatia sufletului este a-L pierde pe Dumnezeu, oaspetele cel mai scump al sufletului, si a-L pierde din nepasare si ingratitudine este a te expune sa-L pierzi pentru totdeauna, pentru vesnicie. Aceasta pierdere e o durere fara lumina... "întunericul cel mai dinafara". E o durere fara mângâiere: "plâns si scrâsnirea dintilor". E o durere fara sfârsit: "focul cel de veci". E o durere fara speranta: "Lasati orice nadejde voi care intrati" (Dante).

Asadar leacul spiritual lasat noua de Mântuitorul în aceasta universala scaldatoare supranaturala care este Taina Spovedaniei, sa-l privim si sa-l primim cu tot respectul, ca nu cumva prin nepasare sau rutina sa-I prefacem în pricina de osândire; fiecare clipa s-o folosim pentru a ne îmbogati în Dumnezeu, pentru a ne purifica si sfinti tot mai mult, caci fiecare clipa poarta pe aripile ei un har care la judecata de apoi va fi aparatorul sau acuzatorul nostru pentru felul cum am întrebuintat-o, rau ori bine, spre osânda sau spre fericirea noastra vesnica. Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=32

Ecclesia de Eucharistia II

CAPITOLUL I

MISTERUL CREDINŢEI

11. "Domnul Isus, în noaptea în care a fost trădat" (1Cor 11,23), a instituit jertfa euharistică a trupului şi sângelui său. Cuvintele apostolului Paul ne duc din nou la împrejurările dramatice în care s-a născut Euharistia, care e marcată într-un fel de neşters de evenimentul pătimirii şi morţii Domnului. Ea nu este doar amintirea, ci re-prezentarea lui sacramentală. Este jertfa crucii care se perpetuează de-a lungul veacurilor⁹. O expresie bună a acestui adevăr se găseşte în cuvintele prin care, în ritul latin, poporul răspunde la vestirea "misterului credinţei", făcută de preot: "Moartea ta o vestim, Doamne".

Biserica a primit Euharistia de la Cristos, Domnul ei, nu ca pe un dar oarecare, deşi e de mare preţ printre celelalte daruri, ci ca pe darul prin excelenţă, căci este darul de sine însuşi, al persoanei lui în umanitatea sa sfântă şi al lucrării lui de mântuire. Aceasta nu rămâne închisă în trecut, fiindcă "tot ceea ce Cristos este şi tot ceea ce a făcut şi a suferit pentru toţi oamenii se împărtăşeşte din veşnicia dumnezeiască şi, astfel, se situează deasupra tuturor timpurilor"¹⁰.

Când Biserica celebrează Euharistia, memorial al morţii şi învierii Domnului ei, acest eveniment central al mântuirii este actualizat în mod real şi, astfel, "se împlineşte opera răscumpărării noastre"¹¹. Această jertfă este atât de hotărâtoare pentru mântuirea neamului omenesc încât Isus Cristos nu a împlinit-o şi nu s-a întors la Tatăl decât după ce ne-a lăsat mijlocul de a lua parte la ea ca şi cum noi am fi fost de faţă. Fiecare credincios poate astfel să fie părtaş la ea şi să-i guste roadele într-un fel inepuizabil. Aceasta este credinţa pe care au trăit-o generaţiile creştine în decursul secolelor. Această credinţă magisteriul Bisericii a reafirmat-o mereu cu o recunoştinţă plină de bucurie pentru acest dar inestimabil¹². Doresc ca încă o dată să reafirm acest adevăr, intrând cu voi, dragi fraţi şi surori, în adoraţie înaintea acestui mister: mare mister, mister de milostivire. Ce putea să facă Isus mai mult pentru noi? În Euharistie, ne arată într-adevăr o iubire care merge "până la capăt" (cf. In 13,1), o iubire care nu ştie de măsură.

12. Acest aspect de caritate universală a sacramentului euharistic este întemeiat pe înseşi cuvintele Mântuitorului. Instituindu-l, Isus nu s-a mulţumit să spună: "Acesta este trupul meu", "Acesta este sângele meu", ci a adăugat: "Dat pentru voi... vărsat pentru voi" (Lc 22,19-20). El nu a afirmat numai că ceea ce le dădea să mănânce şi să bea era trupul său şi sângele său, ci a exprimat, de asemenea, şi valoarea de jertfă a acestora, actualizând într-o modalitate sacramentală jertfa sa, care se va împlini pe cruce câteva ceasuri mai târziu pentru mântuirea tuturor. "Liturghia este, în acelaşi timp şi în mod inseparabil, memorialul de jertfă în care se perpetuează jertfa crucii şi ospăţul sacru al împărtăşirii cu trupul şi sângele Domnului"¹³.

Biserica trăieşte mereu din jertfa răscumpărătoare şi are calea deschisă spre ea nu doar prin intermediul unei amintiri pline de credinţă, ci şi printr-un contact actual, căci jertfa se actualizează, perpetuându-se în mod sacramental, în fiecare comunitate care o oferă prin mâinile slujitorului hirotonit. Astfel, Euharistia extinde la oamenii de astăzi împăcarea obţinută o dată pentru totdeauna prin Cristos pentru omenirea din toate timpurile. Într-adevăr, "jertfa lui Cristos şi jertfa Euharistiei sunt o unică jertfă"¹⁴. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea lucrul acesta în mod clar: "Noi oferim totdeauna acelaşi miel, nu unul astăzi şi altul mâine, ci totdeauna acelaşi. De aceea, există întotdeauna o singură jertfă (...) Şi acum, oferim victima care a fost oferită atunci şi care niciodată nu se va termina de consumat"¹⁵.

Liturghia actualizează jertfa crucii, nu i se adaugă şi nici nu o sporeşte¹⁶. Ceea ce se repetă este celebrarea memorială, "manifestarea memorială (memorialis demonstratio)"¹⁷ a jertfei, prin care jertfa răscumpărătoare a lui Cristos, unică şi definitivă, se actualizează în timp. Deci, natura de jertfă a misterului euharistic nu se poate înţelege ca fiind ceva care subzistă în sine, independent de cruce, sau ca având numai o referinţă indirectă la jertfa Calvarului.

13. În virtutea legăturii strânse cu jertfa de pe Golgota, Euharistia este o jertfă în sens propriu, nu numai în sens generic, ca şi cum ar fi vorba de o simplă oferire de sine a lui Cristos ca hrană spirituală pentru credincioşi. Într-adevăr, darul iubirii şi al ascultării sale până la capătul vieţii lui (cf. In 10,17-18) este, în primul rând, un dar pentru Tatăl său. Cu siguranţă, este şi un dar în favoarea noastră, chiar în favoarea întregii omeniri (cf. Mt 26,28; Mc 14,24; Lc 22,20; In 10,15), însă este, înainte de toate, un dar făcut Tatălui: "Jertfa pe care Tatăl a acceptat-o, oferind în schimb pentru darul total al Fiului său, care s-a făcut ascultător până la moarte (Fil 2,8), darul său părintesc, şi anume darul vieţii celei noi şi nemuritoare în înviere"¹⁸.

Oferind jertfirea de sine Bisericii, Cristos a voit totodată să-şi însuşească jertfa spirituală a Bisericii, chemată să se ofere şi ea pe sine o dată cu jertfa lui Cristos. Lucrul acesta ni-l spune Conciliul al II-lea din Vatican cu referire la toţi credincioşii: "Participând la jertfa euharistică, izvor şi apogeu al întregii vieţi creştine, ei îi oferă lui Dumnezeu victima divină şi pe ei înşişi o dată cu ea"¹⁹.

14. Paştele lui Cristos cuprinde patima şi moartea sa, dar şi învierea sa, aşa cum aminteşte aclamaţia poporului după consacrare: "Învierea ta o mărturisim". Într-adevăr, jertfa euharistică actualizează nu numai misterul pătimirii şi morţii Mântuitorului, ci şi misterul învierii în care jertfa îşi află încoronarea sa. Întrucât e viu şi înviat, Cristos poate, în Euharistie, să se facă "pâinea vieţii" (In 6,35.48), "pâine vie" (In 6,51). Sfântul Ambrozie le amintea lucrul acesta neofiţilor, aplicând la viaţa lor evenimentul învierii: "Dacă astăzi Cristos este al tău, el învie pentru tine în fiecare zi"²⁰. Sfântul Ciril de Alexandria, la rândul lui, sublinia că participarea la sfintele mistere "este într-adevăr o mărturisire şi o aducere aminte că Domnul a murit şi a revenit la viaţă pentru noi şi pentru binele nostru"²¹.

15. În Liturghie, reprezentarea sacramentală a jertfei lui Cristos încoronat cu învierea sa implică o prezenţă cu totul specială, astfel încât - pentru a relua cuvintele lui Paul al VI-lea - "se numeşte reală, nu cu titlu exclusiv, ca şi cum celelalte prezenţe nu ar fi reale, ci prin excelenţă, pentru că este substanţială şi pentru că, prin ea, Cristos, om-Dumnezeu, se face prezent în întregime"²². În felul acesta, este propusă din nou doctrina mereu valabilă a Conciliului Tridentin: "Prin consacrarea pâinii şi vinului, se înfăptuieşte schimbarea întregii substanţe a pâinii în substanţa trupului lui Cristos Domnul nostru şi a întregii substanţe a vinului în substanţa sângelui său; această schimbare, Biserica Catolică a numit-o potrivit, şi aşa cum se cuvine, transsubstanţiere"²³. Euharistia este cu adevărat "mysterium fidei", mister care întrece înţelegerea noastră şi care nu poate fi primit decât în credinţă, aşa cum au amintit-o deseori catehezele patristice despre acest sacrament divin. "Nu te lega deci - îndeamnă sfântul Ciril de Ierusalim - de elementele naturale ale pâinii şi vinului, căci ele sunt, după cum limpede a spus Învăţătorul, trupul său şi sângele său: credinţa îţi confirmă lucrul acesta, deşi simţurile îţi sugerează altceva"²⁴.

Noi vom continua să cântăm împreună cu doctorul angelic: "Adoro te devote, latens Deitas". Înaintea acestui mister de iubire, raţiunea umană se simte neputincioasă. Se înţelege, aşadar, de ce, în decursul secolelor, acest adevăr a făcut ca teologia să depună eforturi serioase de înţelegere.

Sunt eforturi lăudabile, pe cât de utile şi pătrunzătoare, pe atât de capabile să unească exerciţiul critic al gândirii cu "trăirea credinţei" din Biserică, percepută într-un chip deosebit în "carisma sigură a adevărului" magisteriului şi în "înţelegerea interioară a realităţilor spirituale" la care ajung, mai ales, sfinţii²⁵. Există totuşi limita indicată de către Paul al VI-lea: "Orice explicaţie teologică, în cautarea unei anumite înţelegeri a acestui mister, trebuie, pentru a fi în acord cu credinţa catolică, să fie convinsă cu tărie de faptul că, în realitatea însăşi, independentă de spiritul nostru, pâinea şi vinul au încetat să mai existe după consacrare, în aşa fel încât trupul şi sângele vrednice de adoraţie ale Domnului Isus, începând din acel moment, sunt prezente în mod real înaintea noastră, sub speciile sacramentale ale pâinii şi vinului"²⁶.

16. Eficacitatea mântuitoare a jertfei se înfăptuieşte pe deplin în Împărtăşanie, când primim trupul şi sângele Domnului. Jertfa euharistică tinde în sine către unirea intimă a credincioşilor cu Cristos prin intermediul Împărtăşaniei: îl primim pe el însuşi, pe acela care s-a dat pentru noi, primim trupul său, pe care l-a dat pentru noi pe cruce, sângele său, pe care l-a "vărsat pentru mulţi, spre iertarea păcatelor" (Mt 26,28). Ne amintim cuvintele sale: "Precum Tatăl care m-a trimis e viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, tot astfel, cine mănâncă trupul meu va trăi prin mine" (In 6,57). Isus însuşi ne asigură că această unire, pe care o compară prin analogie cu aceea a vieţii trinitare, se înfăptuieşte cu adevărat. Euharistia este un adevărat ospăţ, în care Cristos se dă ca hrană. Când Isus vorbeşte pentru prima dată despre această hrană, ascultătorii săi rămân uimiţi şi dezorientaţi, obligându-l pe Învăţător să sublinieze adevărul obiectiv al cuvintelor sale: "Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele lui, nu veţi avea viaţă în voi" (In 6,53). Nu este vorba despre o hrană în sens metaforic: "Trupul meu este o adevărată hrană, iar sângele meu este o adevărată băutură" (In 6,55).

17. Prin împărtăşirea cu trupul şi cu sângele său, Cristos ni-l dă, de asemenea, pe Duhul său. Sfântul Efrem scrie: "El a numit pâinea trupul său viu, a umplut-o de el însuşi şi de Duhul său (...) Iar acela care o mănâncă cu credinţă mănâncă Focul şi Duhul (...) Luaţi din aceasta toţi, mâncaţi din aceasta toţi, şi mâncaţi cu el Duhul Sfânt. Acesta este, într-adevăr, trupul meu şi acela care îl mănâncă va trăi în veci"²⁷. În epicleza euharistică, Biserica cere acest dar divin, izvor al oricărui alt dar. Se citeşte, de exemplu, în Dumnezeiasca Liturghie a sfântului Ioan Gură de Aur: "Noi te invocăm, noi te rugăm şi îţi înălţăm cereri stăruitoare: trimite-l pe Duhul tău Sfânt asupra noastră a tuturor şi asupra acestor daruri..., pentru ca cei care vor lua parte la ele să obţină curăţarea sufletului, iertarea păcatelor şi darul Duhului Sfânt"²⁸. Iar în Liturghierul roman, celebrantul spune: "Dă-ne nouă, celor care ne hrănim cu trupul şi sângele Fiului tău, ca, din plinătatea Duhului Sfânt, să devenim un singur trup şi un singur suflet în Cristos"²⁹. Astfel, prin darul trupului şi sângelui său, Cristos face să crească în noi darul Duhului său, primit deja prin Botez şi oferit ca "pecete" în sacramentul Mirului.

18. Aclamaţia pe care poporul o rosteşte după consacrare se termină într-un fel fericit, exprimând dimensiunea escatologică ce marchează celebrarea euharistică (cf. 1Cor 11,26): "Noi aşteptăm venirea ta în slavă". Euharistia este tensiunea sfârşitului, pregustarea plinătăţii bucuriei făgăduite de Cristos (cf. In 15,11); este, într-un fel, anticiparea paradisului, "garanţia slavei viitoare"³⁰. În Euharistie, totul exprimă această aşteptare încrezătoare: "Aşteptăm speranţa fericită şi venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos"³¹. Acela care se hrăneşte cu Cristos din Euharistie nu are nevoie să aştepte lumea de dincolo pentru a primi viaţa veşnică: o are deja pe pământ, ca prime roade ale plinătăţii viitoare, care va avea legătură cu omul în totalitatea sa. Într-adevăr, în Euharistie, primim şi garanţia învierii trupurilor de la sfârşitul timpurilor: "Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică, iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă" (In 6,54). Această garanţie a învierii viitoare provine din faptul că trupul Fiului Omului, dat ca hrană, este trupul lui în starea sa glorioasă de înviat. Cu Euharistia, se asimilează, ca să spunem aşa, "secretul" învierii. De aceea, sfântul Ignaţiu de Antiohia defineşte pe bună dreptate pâinea euharistică drept "medicamentul nemuririi, antidotul împotriva morţii"³².

19. Tensiunea escatologică ce se naşte în Euharistie exprimă şi afirmă împărtăşirea cu Biserica din cer. Nu e întâmplător faptul că, în anaforele orientale sau în rugăciunile euharistice latine, este amintită cu veneraţie Maria, pururea fecioară, mama Domnului şi Dumnezeului nostru Isus Cristos, îngerii, sfinţii apostoli, slăviţii martiri şi toţi sfinţii. Acesta este un aspect al Euharistiei care merită să fie subliniat: celebrând jertfa Mielului, ne unim cu liturgia cerească, ne alăturăm acelei mulţimi imense care strigă: "Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe tron, şi a Mielului" (Ap 7,10). Euharistia este, într-adevăr, o despicătură a cerului care se deschide pe pământ! Este o rază a slavei Ierusalimului ceresc, care traversează norii istoriei noastre şi care luminează drumul nostru.

20. O altă consecinţă semnificativă a acestei tensiuni escatologice, inerentă Euharistiei, provine din faptul că dă un impuls drumului nostru prin istorie, făcând să încolţească o sămânţă de speranţă vie în asumarea zilnică de către fiecare a propriilor sale datorii. Într-adevăr, dacă viziunea creştină duce la îndreptarea privirii către "ceruri noi" şi "pământ nou" (cf. Ap 21,1), lucrul acesta nu slăbeşte, ci stimulează simţul nostru de răspundere faţă de pământul nostru³³. Doresc să o spun din nou şi cu putere la începutul noului mileniu, pentru ca laicii creştini să se simtă angajaţi mai mult ca niciodată în îndeplinirea datoriilor cetăţeniei lor pământeşti. Ţine de datoria lor să contribuie, în lumina evangheliei, la edificarea unei lumi care să fie pe măsura omului şi care să corespundă pe deplin la planul lui Dumnezeu.

Problemele ce întunecă orizontul nostru actual sunt numeroase. E suficient să ne gândim la urgenţa de a lucra pentru pace, de a pune în relaţiile dintre popoare jaloane solide în ce priveşte dreptatea şi solidaritatea, de a apăra viaţa umană, de la zămislire şi până la sfârşitul ei natural. Şi ce să mai spunem despre miile de contradicţii ale unui univers "globalizat", în care cei mai slabi, cei mai mici şi mai săraci par să aibă puţine motive de speranţă? În această lume trebuie să strălucească din nou speranţa creştină! Şi pentru acest motiv, Domnul a voit să rămână cu noi în Euharistie, înscriind în prezenţa jertfei şi a ospăţului său făgăduinţa unei omeniri reînnoite prin iubirea lui. În mod semnificativ, acolo unde Evangheliile sinoptice vorbesc despre instituirea Euharistiei, Evanghelia după sfântul Ioan propune, ilustrându-i în felul acesta sensul adânc, momentul "spălării picioarelor", prin care Isus se arată ca învăţător al împărtăşirii şi al slujirii (cf. In 13,1-20). La rândul său, apostolul Paul declară că este "nedemnă", într-o comunitate creştină, participarea la Cina Domnului într-un context al dezbinărilor şi al indiferenţei faţă de săraci (cf. 1Cor 11,17-22.27-34)³⁴.

Vestirea morţii Domnului "până când va veni" (1Cor 11,26) implică, pentru cei care iau parte la Euharistie, angajarea de a-şi schimba viaţa, pentru ca ea să devină, într-un anumit fel, în întregime "euharistică". Aceste două lucruri, şi anume rodul schimbării existenţei şi angajarea de a schimba lumea în conformitate cu evanghelia, fac să strălucească dimensiunea escatologică a celebrării euharistice şi a întregii vieţi creştine: "Vino, Doamne Isuse!" (Ap 22,20).

_____________________

Note:

⁹CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia despre liturgie Sacrosanctum Concilium, 47: "Salvator noster... Sacrificium eucharisticum corporis et sanguinis sui instituit, quo sacrificium crucis in saecula, donec veniret, perpetuaret".

¹⁰ Catehismul Bisericii Catolice, 1085.

¹¹CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 3.

¹² Cf. PAUL AL VI-LEA, Solemne professione di fede (30 iunie 1968): AAS 60 (1968) 442; IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Dominicae Cenae (24 februarie 1980), 12: AAS 72 (1980) 142.

¹³ Catehismul Bisericii Catolice, 1382.

¹⁴ Catehismul Bisericii Catolice, 1367.

¹⁵ Omilii la Scrisoarea către Evrei, 17, 3: PG 63, 131.

¹⁶ Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Sesiunea a XXII-a, Doctrina de ss. Missae sacrificio, cap. 2: DS 1743: "Este vorba într-adevăr de o singură şi identică victimă şi acelaşi Isus o oferă acum prin slujirea preoţilor, el, care într-o zi s-a oferit pe sine însuşi pe cruce: diferită este numai modalitatea de oferire".

¹⁷PIUS AL XII-LEA, Scrisoarea enciclică Mediator Dei (20 noiembrie 1947): AAS 39 (1947) 548.

¹⁸IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Redemptor hominis (15 martie 1979), 20: AAS 71 (1979) 310.

¹⁹ Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 11.

²⁰ De sacramentis, V, 4, 26: CSEL 73, 70.

²¹ Comentarii la Evanghelia după sfântul Ioan, XII, 20: PG 74, 726.

²² Scrisoarea enciclică Mysterium fidei (3 septembrie 1965): AAS 57 (1965) 764.

²³ Sesiunea a XIII-a, Decretum de sanctissima Eucharistia, cap. 4: DS 1642.

²⁴ Catechesi mistagogiche, IV, 6: SCh 126, 138.

²⁵CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre revelaţia divină Dei verbum, 8.

²⁶ Solemne professione di fede (30 iunie 1968), 25: AAS 60 (1968) 442-443.

²⁷ Omelia IV per la Settimana Santa: CSCO 413 / Syr. 182, 55.

²⁸ Anafora.

²⁹ Rugăciunea euharistică III.

³⁰ Sărbătoarea Preasfântului Trup şi Sânge al lui Cristos, antifonul la Magnificat, Vespere II.

³¹ Liturghierul roman, Embolismul după Tatăl nostru.

³² Scrisoarea către Efeseni, 20: PG 5, 661.

³³ Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 39.

³⁴ "Vrei să cinsteşti trupul lui Cristos? Nu-l neglija când este gol. Nu-l cinsti aici, în templu, unde are haine de mătase, ca apoi să-l neglijezi afară, unde suferă frig şi lipsuri. Acela care a spus: Acesta este trupul meu este acelaşi care a spus: Voi m-aţi văzut flămând şi nu mi-aţi dat de mâncare şi Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut (...) La ce serveşte faptul că masa euharistică este supraîncărcată cu potire de aur, când el moare de foame? Începe să-l saturi pe cel flămând, apoi cu ceea ce va rămâne vei putea să împodobeşti şi altarul", SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Evanghelia după sfântul Matei, 50, 3-4: PG 58, 508-509; cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis (30 decembrie 1987), 31: AAS 80 (1988) 553-556.

Cuvântul sculptează!

15 Mai – Inimă nobilă

Arturo era un copil de cinci ani, cu o inimă mare şi, în acelaşi timp, foarte bătăuş. Îi bătea pe toţi colegii de clasă. Când colegul bătut plângea, i se făcea milă de el, îl prindea de mână şi-l ducea la profesor spunând:

-«Domnule, copilul acesta plânge.»

-«De ce plângi?», întreba profesorul.

Iar celălalt, suspinând, răspundea:

-«Pentru că m-a bătut el.»

Acel copil bătăuş, când mergea în capela colegiului, obişnuia să-i spună Domnului:

-«Isuse, eu vreau să fiu bun, însă ajută-mă Tu, că singur nu pot.»

«Isuse, eu vreau să fiu bun, însă ajută-mă Tu, că singur nu pot.» O rugăciune simplă de copil şi o rugăciune, de asemenea, poate şi mai valabilă pentru cei mari. Singur nu pot, chiar dacă, uneori, cred că le pot pe toate.

Isus ne-a atras atenţia: „fără mine, nimic nu puteţi face” (In 15,5). Nu înţelegem până când nu o simţim pe propria noastră piele.

Însă aceasta nu înseamnă că trebuie să stăm inerţi. De asemenea este Cuvânt al lui Dumnezeu ceea ce spune Paul: „Toate le pot în Acela care mă întăreşte” (Flp 4,13).

Nici încrezuţi, dar nici laşi.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro