O cititoare a The Catholic Answers a pus o întrebare familiară: Ce ar trebui să le spunem copiilor atunci când animalul lor favorit moare şi ei ne întreabă dacă animalele au suflete şi merg în rai? Ea a relatat că unii părinţi s-au supărat atunci când le-a spus copiilor lor (elevi din clasa ei) că răspunsul la ambele întrebări este nu.
Răspunsul la prima întrebare – animalele au suflet? – depinde, desigur, de modul în care definim „sufletul”. Scriitorii antici şi medievali, atât păgâni cât şi creştini, foloseau de multe ori termeni pe care îi traducem prin ”suflet” (psyche în greacă, în latină anima) pentru a se referi, în general, la acea parte a unei fiinţe (vii) care o diferenţiază de lucrurile neînsufleţite (lipsite de viaţă). Cu alte cuvinte, „sufletul” era pur şi simplu „principiul de viaţă” al unei fiinţe vii. În unele texte biblice din Vechiul Testament anumiţi termeni ebraici par să fie folosiţi în mod similar. De exemplu, expresia nephesh chayah (literal, „suflet viu”) se poate referi atât la fiinţele umane (a se vedea Geneza 2,7) cât şi la animale (Geneza 1,30). Ruach, termenul ebraic pentru „spirit” (şi pentru „respiraţie”, ca indicator de viaţă), este, de asemenea, aplicat la oameni şi la animale în Eclesiastul 3,21. (Este tradus fie ca „spirit”, fie ca „suflare de viaţă”.)
Dacă ne gândim la „suflet” în acest mod general, atunci şi plantele şi animalele au ceea ce ar putea fi numit un „suflet”, pur şi simplu pentru că sunt vii. Astfel, anticii au vorbit despre animale ca având „suflete sensibile”, şi despre plante ca având „suflete vegetative”. Fără îndoială, sună ciudat pentru urechile noastre moderne. Ce ciudat să ne gândim că tufa de rozmarin din grădină ar avea, într-un anumit sens, un „suflet” – deşi, slavă Domnului, „sufletul” ar pleca în momentul în care a fost tăiată şi uscată pentru a fi folosită la spaghete!
Sufletul uman unic
Cu toate acestea, este important să reţinem că, chiar dacă folosim termenul „suflet” cum au făcut-o anticii, trebuie să ţinem cont (aşa cum au făcut şi ei), de faptul că sufletele plantelor, ale animalelor şi sufletele omeneşti sunt de tipuri total diferite. „Sufletul vegetativ” al plantei (principiul său vital) îi permite să se reproducă şi să asimileze hrană pentru creştere. Acest lucru o stâncă, de exemplu, nu îl poate face. Animalele pot face acest lucru, plus altele. Sufletele lor „sensibile” le permit să se deplaseze, să simtă şi să răspundă la stimuli externi, şi (unora dintre ele) să aibă funcţii mentale rudimentare, cum ar fi învăţarea şi chiar comunicarea.
Chiar şi aşa, sufletul omului este unic. Dintre toate creaturile pământeşti, numai oamenii sunt făcuţi după chipul lui Dumnezeu (vezi Geneză 1,26-27). Sufletul lor este de fapt un spirit nemuritor, pe deplin raţional, capabil sa raţioneze şi să comunice la nivel înalt, cu posibilitatea de a alege binele sau răul, cu o voinţă liberă. Între creaturile terestre, numai oamenii sunt cu adevărat capabili să iubească, în sensul deplin al cuvântului: să dorească cel mai mare bine pentru celălalt. Oamenii îl pot cunoaşte şi iubi pe Dumnezeu şi pot intra în prietenia cu El într-un mod în care nici o altă creatură pământească nu poate.
Prin harul sfinţitor, sufletul uman este capabil de viziunea beatifică în cer – adică, poate intra pe deplin în unirea cu Dumnezeu astfel încât să îl vadă şi să îl cunoască aşa cum este El. Poate că cititoarea noastră ar fi trebuit să spună ceva de genul acesta elevilor: animalele au „suflete”, în sensul că sunt vii, nu sunt doar obiecte cum ar fi pietrele sau scaunele. De aceea ne plac atât de mult! Dar sufletele lor nu sunt la fel cu sufletele oamenilor. Sufletul uman este ceva mult mai înalt şi mai mare, şi acest lucru face posibil pentru om să aibă o prietenie profundă cu Dumnezeu, într-un mod în care nici o altă creatură nu poate.
Animalele merg în rai?
Să vedem a doua întrebare: oare animalele merg în rai? Unii oameni consideră episodul biblic în care Ilie e luat la cer de „un car de foc şi cai de foc” drept o dovadă că animalele pot merge în rai (vezi 2Regi 2,11-12). Dar nu se pot trage concluzii clare cu privire la problema noastră pornind de la acest pasaj. Având în vedere că fiinţele umane pot intra în comuniune cu Dumnezeu într-un mod care nu este accesibil animalelor, viaţa în ceruri ar fi un privilegiu pe care animalele nu îl împărtăşesc cu noi. Scriptura pare că tace însă în această chestiune, şi Biserica nu s-a pronunţat.
Înainte de a spune copiilor că numai oamenii merg la cer, trebuie să ne amintim că şi mari gânditori creştini, cum ar fi CS Lewis (1898-1963), au dezbătut această problemă şi au lăsat deschisă orice posibilitate. Sf. Toma de Aquino (c. 1225-1274), învăţa că „sufletele” animalelor nu pot, prin natura lor, supravieţui morţii. Spre deosebire de sufletele oamenilor, a spus el, sunt supuse dispariţiei când se separă de corpurile lor. Chiar şi aşa, rămâne posibilitatea ca Dumnezeu să aleagă să ferească cel puţin anumite „suflete” de animale de la pieire după moarte, acordându-le un privilegiu dincolo de capacitatea lor naturală.
În orice caz, ştim că, din moment ce animalele nu pot avea harul sfinţitor în sufletele lor, ele nu pot primi viziunea beatifică. Aşadar, dacă unele animale ar ajunge în rai într-un mod oarecare, nu ar fi pentru acelaşi motiv pentru care merg oamenii în rai. Ce alte motivaţii ar mai putea fi? S-ar putea ca Dumnezeu să permită animalelor pe care le-am iubit pe pământ să ia parte într-un fel la viaţa noastră cerească, ca parte din fericirea noastră veşnică. În fapt, de vreme ce Dumnezeu însuşi se bucură de toate creaturile bune pe care le-a făcut, probabil ar da animalelor un fel de viaţă în cer pentru propria Lui plăcere şi slavă.
După cum a subliniat Lewis, chiar şi în această viaţă uneori animalele noastre devin o parte importantă din viaţa noastră, aproape o extensie a noastră. Asocierea lor cu noi le ridică la un tip mai înalt de viaţă decât ar fi avut pe cont propriu. (Studii recente asupra comportamentului canin par să sprijine ştiinţific această idee.) „În acest fel,” a concluzionat Lewis, „mi se pare posibil ca anumite animale să aibă nemurirea nu în sine, ci în nemurirea stăpânilor lor”. Ar putea fi acesta un aspect al reînnoirii finale a întregii creaţii despre care vorbeşte Scriptura? Sf. Pavel ne spune că şi celelalte creaturi au suferit consecinţele păcatului uman. Însă prin răscumpărarea de către Cristos a rasei umane, „creaţia însăşi” va fi „eliberată de robia stricăciunii în libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu” (vezi Romani 8,20-22).
Putem cel puţin să afirmăm că tot ceea ce am iubit pe acest pământ ne-a făcut ceea ce suntem. Aşadar, efectele acestor iubiri asupra noastră, inclusiv amintirile noastre cele mai de preţ despre ele, vor trăi într-un anumit sens în noi pentru totdeauna. În orice caz, poate că cel mai bine este să le permitem copiilor să lase deschisă această întrebare. Poate cel mai bun răspuns ar fi să afirmăm că dacă, cu ajutorul lui Dumnezeu, ei ajung în rai, îşi vor duce animalelor lor îndrăgite cu ei, în inimile lor. Îi putem asigura, de asemenea, pe copii de faptul că Dumnezeu iubeşte fiecare creatură pe care o face, că El iubeşte animalele lor de companie chiar mai mult decât o fac ei înşişi, şi că atunci când animalele lor îndrăgite mor, i le putem încredinţa Lui.
Ţânţarii merg în iad?
Poate că ar trebui să încheiem cu o notă finală încurajatoare: având în vedere că creaturile inferioare nu sunt responsabile moral pentru comportamentul lor pe pământ, ele nu pot merita o răsplată, dar nici nu pot merita o pedeapsă. Aşadar ele nu pot suferi în iad. Unul dintre cititorii lui Lewis glumea odată pe tema speculaţiilor sale că cel puţin unor animale s-ar putea să li se permită o existenţă cerească. Zeflemistul dorea să ştie: „Unde ai pune toţi ţânţarii?” Imperturbabil, Lewis a răspuns ironic că, „în cel mai rău caz, un rai pentru ţânţari şi un iad pentru bărbaţi ar putea fi o combinaţie foarte convenabilă”.
Autor: Paul Thigpen
Traducere: Antonia Iulia Dejeu
Sursa: The Catholic Answer, ian-feb 2009
Sursa: http://lumea.catholica.ro/2011/02/animalele-merg-in-rai/
