duminică, 29 mai 2011

Predica de Duminică!!!

Duminica Orbului

Ora hotarâtoare


"Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?"

(Ioan IX,25)


Oamenii îsi au orele lor hotarâtoare, ore în care ei trebuie sa se decida a servi lui Dumnezeu, ori Satanei, a primi un dar duhovnicesc, ori a-l respinge, a se ridica la înaltimea Cerului, ori a se prabusi în abisul iadului. A fost o ora hotarâtoare pentru tânarul bogat din Evanghelie, când l-a întrebat pe Isus: "Învatatorule bun, ce bine voi face ca sa mostenesc viata de veci?". A fost o ora hotarâtoare pentru apostoli, când Isus, fiind parasit de multi dintre cei care îl auzeau vorbind despre misterul prezentei Sale reale în Sfânta Cuminecatura, îi întreaba: "Oare si voi vreti sa va duceti?". A fost o ora hotarâtoare pentru tânarul Saul - devenit apoi Sfântul Pavel -, atunci când a fost întrebat de Isus, la portile Damascului: "Saule, Saule, de ce ma prigonesti?". A fost o ora hotarâtoare pentru Augustin, când, la Milano, în toiul unor violente framântari sufletesti, a auzit o voce ca de copil îndemnându-l: "Tolle, lege!" (Ia si citeste!). Si când, deschizând Cartea Cartilor ce o avea în fata, citi: "Ca ziua sa umblati cu cuviinta, nu în betii, nu în curvii si în fapte de rusine, nu în cearta si în pizma; ci va îmbracati în Domnul nostru Isus Cristos, si sa nu aveti grija trupului în pofte" (Romani XIII,13-14). Iluminat si transformat subit de har, îsi schimba radical viata de pâna atunci, devenind unul din cei mai mari sfinti si teologi ai Bisericii.
Toti oamenii îsi au orele lor decisive, prin urmare si noi, si, daca suntem sinceri cu noi însine, recunoastem cu usurinta acest lucru.
De aceea, dupa ce vom considera mai întâi ora hotarâtoare a orbului din nastere, caruia îi este dedicata aceasta a sasea duminica de dupa Pasti, vom starui asupra orei noastre decisive, a fiecaruia în parte.
1. Atotputernica bunatate a lui Isus i-a daruit orbului din nastere marele dar al vederii trupesti. Desigur, în clipa în care ochii sai au putut privi si contempla pentru prima oara maretia Templului, el avu impresia ca vede raiul deschis. Dar Domnul îi pregatea un dar si mai mare, harul credintei. La câteva zile Isus îl întâlneste din nou. Între timp, se întâmplasera multe lucruri: fariseii, îngâmfati si invidiosi, îl supusera pe cel vindecat unei anchete viclene, încercând sa-l convinga ca Isus este un pacatos; dar cel miluit, în simplitatea sa, i-a luat apararea acestui om care îi facuse cel mai mare bine. Aceasta atitudine curajoasa i-a adus însa excomunicarea din sinagoga. Îsi câstigase lumina ochilor, dar acum era un excomunicat; pierduse comuniunea cu semenii sai din neamul ales, numai din pricina curajului de a fi marturisit minunea divina a binefacatorului sau în fata dusmanilor de moarte ai acestuia. De aceea, daca prima întâlnire cu Isus a fost o ora hotarâtoare pentru orb, acum cea de a doua întâlnire cu Isus avea sa fie ora hotarâtoare pentru cel vindecat. Isus îl întreaba: "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?" Întrebare decisiva. Ce trebuia sa raspunda? Din faptul ca Isus savârsise ceea ce nici un muritor nu putea face - vindecarea unui orb din nastere -, cel vindecat întelesese ca acest facator de minuni trebuie neaparat sa fie un trimis al Cerului, un prieten al lui Dumnezeu, un mare profet, deci o mare autoritate, vrednica de toata crezarea. De aceea, inima sa dreapta, calauzita de bunul simt al omului iubitor de adevar, se adreseaza cu toata încrederea autoritatii acestui binefacator al sau, convins fiind ca el îi va putea spune cu toata certitudinea cine este Fiul lui Dumnezeu, ca apoi sa creada în El: "Cine este, Doamne, ca sa cred în El". Spune-mi-o tu care te-ai aratat ca o autoritate demna de credinta, si voi crede numaidecât. "L-ai si vazut si Cel ce graieste cu tine, Acela este", îi raspunde Isus. Autoritatea vorbise. Nu mai era timp de a mai sta la îndoiala. Poate cel vindecat îsi închipuia un Mesia maiestuos, nu ca persoana modesta ce îi sta în fata. Dar bunul sau simt, inima sa dreapta si sincera îi dicta ca nu putea avea nici o îndoiala. De aceea raspunse hotarât: "Cred, Doamne". Cuvântul Tau este pentru mine adevar evident; cred ca Tu esti Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul promis; ma predau Tie, sunt supusul Tau. Si aceasta credinta, exprimata prin cuvânt, el si-o confirma prin gest: prosternându-se, "I s-a închinat".
Astfel, cel ce fusese cândva orb, acum îsi sustine cu succes examenul orei hotarâtoare. Dupa ce, din bezna orbiei trupesti, ajunse sa vada lumina soarelui, acum, prin acest "Cred Doamne", ajunge din noaptea necredintei la lumina credintei în Isus Fiul lui Dumnezeu. Si ce fericire se revarsa acum pe fata lui privind si contemplând în omul ce îi sta în fata pe Acela pe care Patriarhii si Profetii, cu sute de ani în urma, L-au prevestit si întrezarit cu ochiul credintei! Cum i s-a schimbat într-o clipa tot sensul vietii ce o mai avea de trait! Caci Îl avea acum în fata pe Dumnezeu, ce-i drept, ascuns sub chipul unui om, dar aceasta îi era de ajuns ca sa-l faca fericit.
2. Asemenea orbului din nastere, avem si noi, fiecare în parte, ora hotarâtoare. Si înca nu numai una, ci mai multe. Dupa Botez, la câtiva ani dupa ce, prin gura nasilor, ne-am marturisit credinta în Cristos, declarând: "Ma unesc cu Cristos si cred Lui ca unui Împarat si Dumnezeu", ajunsi la pricepere, nu o data, poate, am fost framântati de întrebari si îndoieli asupra credintei. Erau tot atâtea ore hotarâtoare, când pe de o parte duhul întunericului, tatal minciunii, Satana, ne insufla tagada, iar pe de alta parte Cristos ne lumina cu harul Sau, întrebându-ne: "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?". Crezi tu în cuvântul Meu care îti vorbeste prin Biserica Mea, careia i l-am încredintat spre pastrare si propovaduire si pe care am înzestrat-o cu puterile pe care Tatal Mi le-a dat, puterea de a fi lumina, lumina si calauza, puterea de a te nutri spiritual cu Sfintele Taine si puterea de a-ti mijloci împacarea cu Tatal Meu? Crezi tu ca nimeni nu poate veni la Mine decât prin fidelitatea fata de aceasta Biserica, mama sufleteasca pe care v-am daruit-o, voua, tuturor celor nascuti pe Cruce din coasta Mea? Crezi tu ca cine se leapada de aceasta mama se leapada de Mine si de Cel ce M-a trimis pe Mine? Caci, dupa cum marturiseste un sfânt Parinte al Bisericii, "nu poate avea pe Dumnezeu de tata, cine nu are Biserica de mama".
Fericiti suntem daca am raspuns afirmativ tuturor acestor întrebari, ramânând neclintiti în credinta.
Dar credinta vie nu consta doar în a primi cu fermitate adevarurile descoperite de Mântuitorul si predate noua de Biserica Sa, ci si în a trai conform acestora, deoarece precum corpul fara suflet este mort, tot astfel credinta fara fapte este moarta, deci nu ne poate mântui. De aceea se adevereste, zilnic, profetia dreptului Simion ca Isus "este pus spre caderea si scularea multora" (Luca II, 34). Pentru ca pusi în fata unor obligatii concrete, practice, unii si le îndeplinesc, altii nu; deci unii se osândesc, caci desi cred în El, nu îi îndeplinesc vointa, nu traiesc conform poruncilor Lui, deci nu au o credinta vie, o credinta însufletita de iubire; iar altii se mântuiesc pentru ca nu se multumesc sa creada doar cu mintea si buzele, ci îsi marturisesc crezul prin fapte, zi de zi, împlinind voia lui Dumnezeu exprimata în îndatoririle impuse de locul pe care îl ocupa în familie si în viata sociala. Si fiindca tocmai aici, în trairea efectiva, concreta, de fiecare clipa a credintei noastre se da batalia pentru desavârsirea noastra, aici suntem pânditi de cele mai multe primejdii si ispite: lasitate, lene, neglijenta, nerabdare, mânie, razbunare, trufie, clevetire, care sunt tot atâtea ore hotarâtoare pentru progresul ori prabusirea noastra spirituala, orele cele mai multe si cele mai greu de înfruntat, prin frecventa lor. Diavolul profita de toate aceste ocazii ca sa ne abata de pe calea cea îngusta a urmarii lui Cristos, pentru a ne atrage pe calea cea larga si comoda a concesiilor, a patimilor. Fiecare dintre aceste situatii este pentru noi ora decisiva, când suntem pusi sa ne pronuntam daca ramânem alaturi de Cristos sau trecem în tabara Satanei.
Fericiti vom fi daca, de fiecare data când vom asculta de Spiritul Sfânt, care ne sopteste în constiinta, vom avea taria sa-i raspundem Satanei: "(...) scris este: Domnului Dumnezeului tau te vei închina si Lui singur îi vei sluji" (Luca IV,8). Astfel, de fiecare data vom iesi din lupta întariti în credinta si în iubirea fata de Isus.
Iar de cumva am avea nefericirea sa cadem în vreun pacat grav, de moarte, în momentul când Isus bate la usa sufletului nostru si ne priveste cum l-a privit pe Petru în ceasul lepadarii din Joia Patimilor, ne aflam din nou în fata unei ore hotarâtoare. Si, de ne vom cai ca Petru, Isus ne va reprimi în iubirea Sa si ne va aseza din nou pe calea mântuirii.
Ora hotarâtoare pentru sfintirea sau prabusirea noastra este si clipa în care, coborând în noi însine si simtind dorinta de a fi mai desavârsiti, mai desprinsi de lume, Îl întrebam pe Isus, asemenea tânarului bogat din Evanghelie: "(...) ce-mi mai lipseste?". Daca Isus îmi va arata cutare defect, pornire dominanta ce-mi frâneaza zborul spre Dumnezeu; daca îmi va spune de ce trebuie sa ma debarasez sau ce trebuie sa suport ca sa fiu asemanator Lui, si voi proceda conform îndemnului Sau, eu voi atinge o noua treapta de desavârsire. Daca însa voi fi las si zgârcit cu Dumnezeu si nu voi avea generozitatea de a da lui Dumnezeu ce îmi cere spre a deveni mai bun, s-ar putea ca pe viitor El sa nu-mi mai dea lumina Sa si, ramas fara asistenta Sa, sa alunec mai jos, sau chiar sa ma pierd, asemenea tânarului bogat, care nu a avut taria si curajul de a urma îndemnul lui Isus de a parasi totul pentru a câstiga TOTUL, adica pe El, si cu El vesnicia.
Iar daca la un moment dat m-as pomeni - asa cum se întâmpla de atâtea ori în viata - fata în fata cu Isus, împovarat de Cruce si încununat cu spini, zicându-mi: "Ia-ti crucea si vino dupa Mine!", si aceasta este tot o ora hotarâtoare. Atunci, sa-mi iau crucea oricât de grea mi s-ar parea si sa pornesc pe urmele Lui spre Golgotha, acceptând, daca El mi-o cere, sa fiu rastignit cu El, care îmi spune: "Cel ce nu-si ia crucea si nu vine dupa Mine, nu este vrednic de Mine" (Matei X, 38).
Cu un cuvânt, iubiti frati, tot ce se întâmpla cu noi, bine sau rau, e menit sa fie o ora hotarâtoare care ne împartaseste un har, ne cheama la o mai mare râvna pentru despatimire si sfintire, la o traire mai intima cu Isus, la o asemanare pâna la identificarea cu El, ori la o trezire din lâncezeala, la o înviere din moartea pacatului. Si, pentru a trece cu succes aceste examene ale orei hotarâtoare, sa cerem de la Dumnezeu Tatal, prin Isus, sinceritatea cu El si cu noi însine, iubirea de adevar si credinta orbului din nastere. Sa le cerem, prin inima lui Isus cea strapunsa din iubire pentru noi, si prin inima de mama neprihanita a Preasfintei Fecioare, modelul desavârsit de fidelitate fata de harul divin si de conformare deplina cu vointa plina de iubire a lui Dumnezeu. Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=34

Ecclesia de Eucharistia IV

CAPITOLUL III

APOSTOLICITATEA EUHARISTIEI ŞI A BISERICII

26. Dacă, aşa cum am spus mai înainte, Euharistia edifică Biserica şi Biserica face Euharistia, urmează că legătura între una şi alta este foarte strânsă. Este atât de adevărat că putem să aplicăm misterului euharistic ceea ce spunem despre Biserică atunci când, în simbolul niceno-constantinopolitan, mărturisim: "una, sfântă, catolică şi apostolică". Una şi catolică este şi Euharistia. De asemenea, ea este sfântă, mai mult, este preasfântul sacrament. Dar îndeosebi spre apostolicitatea sa vrem să îndreptăm acum privirea noastră.

27. Explicând faptul că Biserica este apostolică, adică întemeiată pe apostoli, Catehismul Bisericii Catolice identifică o întreită semnificaţie a acestei expresii. Pe de o parte, "ea a fost şi rămâne zidită pe temelia apostolilor (Ef 2,20), martori aleşi şi trimişi în misiune de Cristos însuşi"51. La originea Euharistiei sunt şi apostolii, nu pentru că sacramentul nu ar urca la Cristos însuşi, ci pentru că lor le-a fost încredinţat de Isus şi pentru că a fost transmis prin ei şi prin urmaşii lor până la noi. În prelungirea lucrării apostolilor şi ascultând de porunca Domnului, Biserica celebrează Euharistia în decursul secolelor.

A doua semnificaţie a apostolicităţii Bisericii, indicată de Catehism, este aceea că "păstrează şi transmite, cu ajutorul Duhului care locuieşte în ea, învăţătura, tezaurul, cuvintele sănătoase auzite de la apostoli"52. Şi în acest al doilea sens, Euharistia este apostolică pentru că este celebrată în conformitate cu credinţa apostolilor. În cursul istoriei bimilenare a poporului noului legământ, magisteriul Bisericii a precizat doctrina euharistică în diferite ocazii, chiar şi în ceea ce priveşte terminologia sa exactă, iar aceasta pentru a salvgarda credinţa apostolică în acest preamare mister. Această credinţă rămâne neschimbată şi este esenţial pentru Biserică să rămână în felul acesta.

28. În sfârşit, Biserica este apostolică în sensul că "ea continuă să fie învăţată, sfinţită şi călăuzită de apostoli prin urmaşii lor în misiunea pastorală: colegiul episcopilor, asistaţi de preoţi, în unire cu succesorul lui Petru, păstorul suprem al Bisericii"53. Succesiunea apostolică în misiunea pastorală implică în mod necesar sacramentul hirotonirii, adică seria neîntreruptă a hirotonirilor episcopale valide, care ajunge până la începuturi54. Această succesiune este esenţială ca să fie Biserică în sens propriu şi deplin.

Euharistia exprimă şi acest sens al apostolicităţii. Într-adevăr, după cum învaţă Conciliul al II-lea din Vatican, "credincioşii, în puterea preoţiei lor regale, participă la jertfa euharistică"55, dar preotul hirotonit este acela care "celebrează jertfa euharistică in persona Christi şi o oferă lui Dumnezeu în numele întregului popor"56. De aceea, în Liturghierul roman se prescrie ca numai preotul singur să rostească rugăciunea euharistică, iar poporul să ia parte la ea cu credinţă şi în tăcere57.

29. Expresia, folosită de mai multe ori de Conciliul al II-lea din Vatican, după care "preotul hirotonit... celebrează jertfa euharistică în persoana lui Cristos"58, avea deja rădăcini adânci în învăţătura pontificală59. După cum am mai avut ocazia să o spun, in persona Christi "înseamnă mai mult decât în numele sau în locul lui Cristos. In persona: adică în identificarea specifică, sacramentală, cu marele preot al legământului veşnic, care este autorul şi subiectul principal al jertfei sale proprii, în care într-adevăr nu poate fi înlocuit de nimeni"60. În planul mântuirii voite de Cristos, slujirea preoţilor care au primit sacramentul hirotonirii arată că Euharistia pe care ei o celebrează este un dar ce întrece radical puterea adunării şi rămâne de neînlocuit în orice situaţie pentru a lega valid consacrarea euharistică de jertfa crucii şi de Cina de pe urmă.

Pentru a fi cu adevărat o adunare euharistică, adunarea care se formează pentru celebrarea Euharistiei are absolută nevoie de un preot hirotonit care să o prezideze. Pe de altă parte, comunitatea nu este în măsură să-şi dea sieşi slujitorul hirotonit. Acesta este un dar pe care îl primeşte prin succesiunea episcopală care urcă până la apostoli. Episcopul este acela care, prin sacramentul Preoţiei, hirotoneşte un nou preot, conferindu-i puterea de a celebra Euharistia. De aceea, "într-o comunitate, misterul euharistic nu poate fi celebrat de nimeni în afară de un preot hirotonit, după cum a declarat punctual Conciliul al IV-lea din Lateran"61.

30. Doctrina Bisericii Catolice despre slujirea preoţească în raportul ei cu Euharistia, ca şi doctrina despre jertfa euharistică, a fost, în aceste decenii din urmă, obiectul dialogurilor utile în cadrul activităţii ecumenice. Trebuie să mulţumim Preasfintei Treimi pentru că au fost, în acest domeniu, progrese semnificative şi apropieri ce ne fac să sperăm într-un viitor al deplinei comuniuni în credinţă. Observaţia făcută de Conciliu în legătură cu diferitele comunităţi ecleziale apărute începând din secolul al XVI-lea şi separate de Biserica Catolică este în totalitate pertinentă şi astăzi: "Comunităţile bisericeşti despărţite de noi, deşi sunt lipsite de unitatea deplină cu noi, izvorâtă din Botez, şi deşi, după credinţa noastră, mai ales din cauza lipsei sacramentului Preoţiei, nu au păstrat substanţa autentică şi integrală a misterului euharistic, totuşi, amintind la Cina sfântă moartea şi învierea Domnului, ele mărturisesc că arată viaţa de comuniune cu Cristos şi aşteaptă venirea lui în slavă"62.

Credincioşii catolici, respectând totuşi convingerile religioase ale fraţilor separaţi, trebuie, aşadar, să se abţină de a lua parte la împărtăşania distribuită în celebrările lor euharistice, ca să nu confirme o ambiguitate asupra naturii Euharistiei şi, în consecinţă, să nu-şi îndeplinească datoria de a da o mărturie clară despre adevăr. Lucrul acesta ar produce întârzieri pe drumul spre deplina unitate vizibilă. La fel, nu se poate gândi înlocuirea Liturghiei de duminică cu celebrări ecumenice ale cuvântului, cu întâlniri de rugăciune cu creştini ce aparţin comunităţilor ecleziale deja menţionate sau cu participarea la serviciile lor liturgice. Astfel de celebrări şi întâlniri, lăudabile în ele însele în anumite împrejurări, pregătesc deplina comuniune atât de mult dorită, chiar şi euharistică, dar nu pot să o înlocuiască.

Faptul că puterea de a celebra Euharistia a fost încredinţată numai episcopilor şi preoţilor nu constituie în nici un fel o sărăcire pentru restul poporului lui Dumnezeu, fiindcă, în comuniunea unicului trup al lui Cristos, care este Biserica, acest dar este din belşug spre binele tuturor.

31. Dacă Euharistia este centrul şi apogeul vieţii Bisericii, ea este deopotrivă aşa ceva şi în slujirea preoţească. De aceea, mulţumind lui Isus Cristos Domnul nostru, vreau să repet faptul că Euharistia "este principala şi centrala raţiune de a fi a sacramentului Preoţiei, care s-a născut efectiv în momentul instituirii Euharistiei şi o dată cu ea"63.

Activităţile pastorale ale preotului sunt numeroase. Dacă ne gândim la condiţiile sociale şi culturale ale lumii de astăzi, este uşor să înţelegem cât de mult sunt asaltaţi preoţii de pericolul dispersării în multele şi diferitele datorii. Conciliul al II-lea din Vatican a văzut în caritatea pastorală legătura care uneşte viaţa şi activităţile lor. Ea rezultă, adaugă Conciliul, "înainte de toate, din jertfa euharistică, fiind centrul şi rădăcina întregii vieţi a preotului"64. În cazul acesta, se înţelege cât de important este pentru viaţa spirituală a preotului, dar şi pentru binele Bisericii şi al lumii, să pună în practică recomandarea conciliară de a celebra zilnic Euharistia, "care este într-adevăr, chiar şi atunci când nu poate fi de faţă nici un credincios, lucrarea lui Cristos şi a Bisericii"65. În felul acesta, preotul este în măsură să învingă toate tensiunile care îl dispersează pe parcursul zilelor sale, găsind în jertfa euharistică centrul adevărat al vieţii şi slujirii sale, energia spirituală necesară pentru a rezolva diferitele lui datorii pastorale. Zilele sale vor deveni, în felul acesta, cu adevărat euharistice.

Din caracterul central al Euharistiei în viaţa şi în slujirea preoţilor rezultă, de asemenea, caracterul ei central în pastoraţia chemărilor la preoţie. Înainte de toate, deoarece rugăciunea pentru chemări îşi găseşte în ea locul unei mari uniri cu rugăciunea lui Cristos, marele şi veşnicul preot; dar şi pentru că grija atentă a preoţilor faţă de slujirea euharistică, unită cu promovarea participării conştiente, active şi rodnice a credincioşilor la Euharistie, constituie, pentru tineri, un exemplu eficient şi o încurajare de a răspunde cu generozitate la chemarea lui Dumnezeu. Căci el se slujeşte deseori de exemplul carităţii pastorale pline de zel a unui preot pentru a răspândi şi a face să crească în inima unui tânăr sămânţa chemării la preoţie.

32. Toate acestea arată cât de dureroasă şi anormală este situaţia unei comunităţi creştine care, deşi are caracteristicile unei parohii în ceea ce priveşte numărul şi diversitatea credincioşilor, lipseşte totuşi un preot care să o păstorească. Într-adevăr, parohia este o comunitate de botezaţi care îşi exprimă şi consolidează identitatea mai ales prin celebrarea jertfei euharistice. Dar pentru aceasta este necesară prezenţa unui preot, el singur având puterea de a oferi Euharistia in persona Christi. Când comunitatea nu are preot, se caută de bună seamă remedierea cumva a acestei lipse, pentru a continua celebrările duminicale, şi în aceste cazuri, călugării şi laicii care îi călăuzesc pe fraţii şi surorile lor în rugăciune exercită într-un mod lăudabil preoţia comună a tuturor credincioşilor, întemeiată pe harul Botezului. Dar aceste soluţii nu trebuie considerate decât ca provizorii pentru timpul în care comunitatea aşteaptă sosirea unui preot.

Caracterul sacramental incomplet al acestor celebrări trebuie, înainte de toate, să determine ansamblul comunităţii să se roage cu mai multă fervoare pentru ca Domnul să trimită lucrători în secerişul său (cf. Mt 9,38); de asemenea, trebuie să conducă la activarea tuturor celorlalte elemente constitutive ale pastoraţiei vocaţionale adecvate, fără a ceda tentaţiei de a căuta soluţii în slăbirea exigenţelor referitoare la calităţile morale şi la formarea care se cere pentru candidaţii la preoţie.

33. Atunci când, din cauza lipsei de preoţi, s-a încredinţat credincioşilor nehirotoniţi o anumită participare la grija pastorală a unei parohii, aceştia să nu uite faptul că, aşa cum învaţă Conciliul al II-lea din Vatican, "nici o comunitate creştină nu se poate zidi dacă nu are drept rădăcină şi centru de greutate celebrarea sfintei Euharistii"66. Aşadar, vor avea grijă să menţină vie în comunitate "foamea" adevărată de Euharistie, care conduce la aceea că nu lasă să treacă nici un prilej pentru a avea celebrarea Liturghiei, profitând chiar şi de prezenţa ocazională a unui preot, care nu este împiedicat de către Dreptul Bisericii să o celebreze.

_______________________

Note:

51 CBC 857.

52 CBC 857.

53 CBC 857.

54 Cf. CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Scrisoarea Sacerdotium ministeriale (6 august 1983), III.2: AAS 75 (1983) 1005.

55CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 10.

56CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 10.

57 Cf. Institutio generalis: Editio typica tertia, nr. 147.

58CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 10 şi 28; IDEM, Decretul despre slujirea şi viaţa preoţilor Presbyterorum ordinis, 2.

59 "Slujitorul altarului acţionează in persona Christi întrucât e capul ce oferă în numele tuturor membrelor", PIUS AL XII-LEA, Scrisoarea enciclică Mediator Dei (20 noiembrie 1947): AAS 39 (1947) 556; cf. PIUS AL X-LEA, Îndemnul apostolic Haerent animo (4 august 1908): Pii X Acta, IV, 16; PIUS AL XI-LEA, Scrisoarea enciclică Ad catholici sacerdotii (20 decembrie 1935): AAS 28 (1936) 20.

60IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Dominicae Cenae (24 februarie 1980), 8: AAS 72 (1980) 128-129.

61CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Scrisoarea Sacerdotium ministeriale (6 august 1983), III.4: AAS 75 (1983) 1006; cf. CONCILIUL AL IV-LEA DIN LATERAN, Constituţia despre credinţa catolică Firmiter credimus, cap 1: DS 802.

62CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 22.

63IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Dominicae Cenae (24 februarie 1980), 2: AAS 72 (1980) 115.

64CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis, 14.

65CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis, 13; cf. Codul de drept canonic, can. 904; Codul canoanelor Bisericilor Orientale, can. 378.

66CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis, 6.

67 Cf. Relazione finale, II, c. 1: L'Osservatore romano (10 decembrie 1985) 7.

68CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 26.

Cuvântul sculptează!

29 Mai – Depinde de fiecare

Conversaţie între pacient şi medic:

-«Doctore, ziceţi-mi direct, fără ocolişuri, ce boală am?»

-«Păi suferiţi de alcoolism acut.»

-«Bine, acum ziceţi-mi-o pe latineşte, ca să i-o spun soţiei mele.»

De multe ori, când încercăm să-i înşelăm pe ceilalţi, ne înşelăm pe noi înşine şi suntem primii care plătim consecinţele înşelăciunii noastre.

Viaţa construită pe minciună distruge convieţuirea, dar înainte de toate, distruge viaţa celui care minte. Putem să-i înşelăm pe ceilalţi însă, chiar dacă avem tendinţa de a ne înşela pe noi înşine, nu este uşor să o obţinem. Un psihiatru nord-american spunea: „Dumnezeu poate să-mi ierte păcatele; însă nervii mei nu mi le iartă”.

Ipocrizia este ca o cutie în care ascundem insatisfacţia, amărăciunea şi laşitatea.

Eu vorbesc „direct” sau „pe latineşte”?

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro