joi, 14 mai 2015

Ajutaţi-vă copiii să nu fie sclavii problemelor lor

– Părinţii buni au grijă de hrănirea fizică a copiilor lor. Îi stimulează să aibă un regim alimentar bun, cu alimente proaspete şi sănătoase. Părinţii inteligenţi merg mai departe. Ei ştiu că personalitatea are nevoie de o hrană psihică excelentă şi se îngrijesc de „alimentele” care îmbogăţesc inteligenţa şi emoţia. Această deprindere a părinţilor inteligenţi face ca, în copiii !or, să se dezvolte spiritul de observaţie, sentimentul că sunt în siguranţă, curajul, optimismul capacitatea de a fi lider, de a depăşi teama şi de a preveni conflictele.
Înainte, o familie bine structurată era o garanţie că odraslele îşi vor dezvolta o personalitate sănătoasă. Astăzi, părinţii cresc copiii zbuciumaţi, înstrăinaţi, autoritari şi angoasaţi. Mulţi copii de medici, judecători sau oameni de afaceri traversează conflicte grave, scrie Augusto Cury în cartea sa,“Parinti straluciti, profesori fascinanti”.
Oare de ce există părinţi inteligenţi şi sănătoşi, care îşi văd copiii îmbolnăvindu-se?
Pentru că societatea s-a transformat într-o fabrică de stres. Nu avem control asupra procesului formării personalităţii copiilor noştri. Noi le dăm naştere şi îi punem de foarte devreme în contact cu un sistem social care îi controlează.(Foucault, 1998).
Zilnic ei vin în contact cu mii de stimuli atrăgători care se infiltrează în matricele memoriei lor.
De exemplu, părinţii îşi învaţă copiii să fie înţelegători şi să consume numai cât le este necesar, dar sistemul îi învaţă individualismul şi să consume fără rost.
Cine câştigă această dispută? Sistemul social. Cantitatea de stimuli şi presiunea emoţională pe care acesta o exercită asupra tinerilor sunt intense. Aproape că nu există libertate de alegere.
Faptul că aveţi cultură, o situaţie financiară bună, relaţii conjugale excelente şi oferiţi copiilor o şcoală bună nu e suficient pentru a construi sănătate psihică.
Orice animal reuşeşte să scape din gheara unui prădător, numai dacă dispune de mari abilităţi.
Pregătiţi-vă copiii pentru a supravieţui în apele învolburate ale emoţiei şi pentru a-şi dezvolta discernământul. Numai aşa vor putea filtra stimulii stresanţi şi vor fi liberi să aleagă şi să hotărască.
Părinţii care nu-şi învaţă copiii să aibă o viziune critică asupra publicităţii, a emisiunilor de televiziune şi a discriminării sociale îi transformă într-o pradă uşoară pentru sistemul acaparator.
Pentru acest sistem, oricât de etic pretinde că este, copilul vostru este doar un potenţial consumator şi nu o fiinţă umană. Pregătiţi-vă copilul pentru „a fi”, căci lumea îl va pregăti pentru „a avea”.

Alimentaţi Inteligenţa copiilor
Părinţii buni îşi învaţă copiii să se spele pe dinţi, părinţii inteligenţi îi învaţă să aibă o igienă psihică.
Numeroşi părinţi îşi imploră zilnic copiii să aibă grijă de igiena bucală. Dar cum e cu igiena emoţională? La ce foloseşte să previi cariile, dacă emoţia copiilor se transformă într-o ladă de gunoi plină de gânduri negative, mofturi, temeri, reacţii impulsive şi atracţie către capcanele sociale?
Vă rog, învăţaţi-i pe tineri să-şi protejeze emoţia. Tot ceea ce atinge frontal emoţia, atinge drastic memoria şi le va forma personalitatea.
Odată, un excelent jurist mi-a spus în cabinet că, dacă ar fi ştiut să-şi protejeze emoţia încă de când era mic, viaţa lui nu ar fi fost o dramă.
Pe când era copil fusese respins de cineva apropiat pentru că avea un defect pe faţă. Acea respingere i-a limitat bucuria. Defectul nu era mare, dar fenomenul RAM l-a înregistrat şi realimentat.
Nu a avut copilărie. Se ascundea de lume. Trăia singur în mijlocul mulţimii.
Ajutaţi-vă copiii să nu fie sclavii problemelor lor. Alimentaţi amfiteatrul gândurilor şi teritoriul emoţiei lor cu curaj şi îndrăzneală.
Nu le acceptaţi timiditatea şi nesiguranţa. „Eu”-ul, care reprezintă voinţa conştientă, sau libertatea de a hotărî, trebuie antrenat pentru a deveni lider şi nu o marionetă. A fi lider nu vrea să însemne a avea capacitatea de a rezolva toate problemele din jurul nostru. Problemele vor exista întotdeauna. Dacă pot fi rezolvate, trebuie să le rezolvăm. Dacă nu avem condiţii să le rezolvăm, trebuie să ne acceptăm limitele. Dar niciodată nu trebuie să gravităm pe orbita lor.
Dacă aţi avea capacitatea de a intra pe scena minţii tinerilor, aţi constata că mulţi sunt chinuiţi de gânduri de anxietate. Unii sunt neliniştiţi din cauza testelor şi examenelor şcolare.
Alţii, din pricina fiecărei curbe a trupului pe care o detestă. Alţii încă mai cred că nimeni nu-i iubeşte. Mulţi tineri au foarte puţin respect de sine. Când respectul de sine scade, moare bucuria.
Odată, un tânăr de şaisprezece ani m-a căutat după o prelegere. Mi-a spus că, zilnic, îşi distrugea liniştea gândindu-se că, într-o zi, va îmbătrâni şi va muri. El abia îşi începea viaţa, dar îl tulbura gândul sfârşitului său. Câţi tineri nu suferă, fără ca nici proprii părinţi sau profesori să ştie ce e în inima lor?
Închisoarea emoţiei ţine prizonieri milioane de tineri. Ei suferă în tăcere. După ce veţi închide paginile acestei cărţi, staţi de vorbă cu ei.
Ce educaţie este aceasta, care vorbeşte despre lumea în care ne aflăm – şi nu spune nimic despre lumea care suntem? întrebaţi-vă mereu copiii: „Ce se petrece cu tine?”, „Ai nevoie de mine?”, „Ai avut vreo dezamăgire?”, „Ce pot face ca să fii mai fericit?”
Ce sens are să aveţi zilnic grijă de hrănirea a bilioane de celule din corpul copiilor voştri, dacă neglijaţi să-i hrăniţi psihic? La ce foloseşte că au un corp sănătos, dacă sunt nefericiţi, instabili, fără protecţie emoţională, daca fug de problemele lor, dacă le e frică de critici, dacă nu le place să li se spună „nu”?
Nici un părinte din lume nu le-ar da alimente stricate copiilor lor – dar fac asta cu hrana psihică. Nu ne dăm seama că tot ceea ce înmagazinează, le va controla personalitatea.
Hrăniţi personalitatea copiilor voştri cu înţelepciune şi linişte. Vorbiţi de peripeţiile voastre, de momentele de ezitare, de căderile emoţionale pe care le-aţi traversat. Nu lăsaţi ca memoria lor să se transforme într-un ţinut de coşmaruri. Transformaţi-o într-o grădină de vise.
Nu uitaţi niciodată că ne împiedicam de pietrele mici şi nu de munţi. Micile pietre din subconştient se transformă în stânci uriaşe.

Pesimismul este cancerul sufletului
Puteţi să nu aveţi bani, dar, dacă sunteţi dotaţi din plin cu bun simţ, veţi fi un tată sau o mamă strălucit/ă.
Dacă vă veţi molipsi copiii cu visele şi entuziasmul vostru, viaţa va fi înălţată. Dacă sunteţi un specialist în a vă lamenta, dacă vă e frică de viaţă, de ziua de mâine, dacă sunteţi preocupaţi excesiv de boli, le veţi paraliza inteligenţa şi emoţia.
Ştiţi cât timp îi trebuie unui conflict psihic netratat, până să intre în remisie? Uneori, trei generaţii. De exemplu, dacă un tată are o obsesie pentru boli, unul dintre copii va înregistra acea obsesie şi o va reproduce în mod continuu. Nepotul s-ar putea s-o aibă cu mai mică intensitate. Abia strănepotul se va putea elibera de ea. Cel care studiază funcţiile memoriei, cunoaşte gravitatea procesului de transmitere a bolilor psihice.
Arătaţi copiilor voştri că aveţi forţă şi siguranţă. Spuneţi-le frecvent: „Adevărata libertate se află în tine”, „Nu fi slab în faţa grijilor tale!”, „înfruntă-ţi neliniştile”, „Alege să fii liber! ” Fiecare gând negativ trebuie combătut, ca să nu fie înregistrat.
Adevăratul optimism se construieşte prin confruntarea cu problemele – şi nu prin negarea lor.
Potrivit cercetărilor din unele universităţi americane, pentru o persoană optimistă există cu mai puţin de 30% riscul de a face boli cardiace şi un risc chiar şi mai scăzut de a fi afectaţi de boli emoţionale şi psiho-somatice.
Pesimismul este cancerul sufletului. Mulţi părinţi sunt vânzători de pesimism. Pe lângă gunoiul social pe care mass-media îl depozitează pe scena minţii tinerilor, mulţi părinţi le prevăd un viitor sumbru – totul este greu şi periculos, îşi pregătesc copiii să se teamă de viaţă, să se închidă într-un cocon, să trăiască fără poezie.
Alimentaţi-vă copiii cu un optimism solid!
Nu trebuie să formăm supra-oameni, aşa cum preconiza Nietzche. Părinţii inteligenţi nu formează eroi, ci fiinţe umane care îşi cunosc limitele şi forţele.
Augusto Cury – “Parinti straluciti, profesori fascinanti”

Sursa:www.financiarul.ro

miercuri, 13 mai 2015

Dumnezeu are mereu timpul să facă ceea ce vrea, fie cu o nemaipomenită încetineală de Fiinţă Veşnică, fie cu o fulgerătoare viteză de Fiinţă Atotputernică”.
Monseniorul Ghika

marți, 12 mai 2015

Cine face abstracție de Biblie riscă...

Născută în Bucureşti, la 15 iunie 1943, Francisca Băltăceanu este un reputat filolog, biblist şi teolog român. Între 1960-1965, a absolvit Universitatea Bucureşti, Facultatea de limbi romanice, Secţia de limbi clasice. În 1979, a obţinut titlul de doctor în filologie, cu teza Locul limbii armene între limbile indoeuropene: relaţii între armeană şi daco-moesiană, iar în anul 1996 licenţa în teologie la Institutul Teologic Romano-Catolic din Bucureşti, Facultatea de teologie didactică, unde a fost, între 1997-2004 decan al Facultăţii de teologie. Din anul 2005 este profesor la Universitatea Bucureşti, Facultatea de litere, Centrul de studii ebraice, unde predă cursuri de Istorie veche a Israelului, Exegeză biblică, Profetismul biblic; Înţelepciune şi poezie biblică.

A tradus numeroase lucrări şi opere din limbi clasice şi moderne, precum şi texte biblice. De asemenea, a fost membră în comitetul de coordonare şi revizie a traducerii Septuagintei în limba română, fiind co-autoare (împreună cu Monica Broşteanu) la traducerea cărţilor Psalmi, Iov, Ieremia, Baruch, Plângeri, Scrisoarea lui Ieremia.

Otniel Vereș: Stimată doamnă, aş dori să ne oprim în mod prioritar în acest interviu asupra problemei mai generale a traducerii şi interpretării textului biblic, precum şi a relaţiei fundamentale dintre Septuaginta şi textul masoretic. Înainte de aceasta însă aş începe cu o întrebare personală. Parcursul dumneavostră profesional a urmat direcţia studii clasice, încununate cu un doctorat în filologie - teologie. A fost această trecere reflectarea unei căutări spirituale sau/şi academice şi cum v-a influenţat formaţia de clasicist activitatea teologică? Într-un anumit sens se poate spune că nu v-aţi desprins niciodată de pasiunea pentru clasicism.

Francisca Băltăceanu: Latina m-a atras încă din copilărie – o auzeam la biserică, o vedeam în paginile bilingve din cărțile de rugăciuni, îmi plăcea să mă rog în latină, așa că am vrut să o învăț mai bine; nu aveam cum să știu că se va reintroduce în licee, așa că pe la unsprezece ani l-am rugat pe un foarte apreciat fost profesor de latină să-mi dea lecții. E normal că, ajungând la Facultate, am dat admitere la Limbi clasice. Acolo am descoperit și greaca, de care m-am îndrăgostit, și alte limbi vechi. Dar mai ales – o lume minunată, a profesorilor mei, care se străduiau să ne învețe, să ne cultive, să ne educe; a colegilor mei – cu mulți am rămas prietenă peste timp. Doctoratul l-am dat abia în 1978, în filologie, mai precis în indo-europenistică.

Pe atunci, un laic, mai ales o femeie, nu putea visa în România la studii teologice. Forțam puțin tabu-ul citind nu multele cărți care puteau intra în țară, sau ca studentă, rugându-i pe câțiva profesori care, fiind evrei, nu puteau fi bănuiți de „propagandă religioasă”, să ne țină seminare de sfântul Augustin – de care îmi amintesc până acum cu mare plăcere; apoi, ca asistentă, citind cu studenții, cam pe furiș, ceva din poezia latină medievală religioasă, ori din Noul Testament în armeana veche! Abia după ’90, când s-a înființat la București Institutul Teologic romano-catolic, am putut studia și obține o licență în teologie.

Formația de filolog îți dă o anume precizie și logică în gândire, te învață cu răbdarea, dar mai ales îți deschide posibilitatea de a citi în original textele de bază, de a le înțelege mai bine și a le simți toată frumusețea.

O. V.:Mai vedeţi vreo speranţă autentică pentru revigorarea studiilor clasice în România? Ce înseamnă o cultură şi unînvăţămînt lipsite de aportul studiilor clasice?

F.B.: Cei care își dau seama de valoarea studiilor clasice nu încetează să spere – și să se lupte. Nu știu însă cât își dau seama decidenții... Poate generațiile mai tinere să reușească ceva: printre masteranzii cu care lucrez la Universitatea București sunt mulți tineri absolut minunați. Și mai mult: cunosc un băiețel de vreo zece ani care, de când abia începuse să meargă la școală, a făcut o pasiune pentru Roma antică: pe la 9 ani nu s-a lăsat până când părinții nu i-au găsit un profesor de latină. La fel, o fetiță de vreo 12 ani care a tot insistat până ce i s-a găsit profesor de greaca veche! Și nu era un moft copilăresc: ambii stăruie cu elan până acum.

O. V.: Raportul dintre creştinism şi cultură s-a formulat în mod acut şi diferit încă de la începuturile istorice ale Bisericii.În primele secole, Biserica a adoptat două poziţii faţă de civilizaţia profană, una de separare şi refuz, manifestată mai ales în perioada persecuţiilor intense şi a nerecunoaşterii oficiale a creştinismului, cealaltă de recuperare, deschidere şi asumare a culturii antice. Augustin este primul care nu doar că a argumentat în favoarea superiorităţii religiei creştine faţă de civilizaţia păgînă, ci a pus bazele unei culturi diferite, eminamente creştină, în lucrări ca De doctrina christiana, dar mai ales în magnum opus-ul său, De civitate dei. Pentru mulţi, însă, chiar şi pînă astăzi, nou apăruta religie pe scena lumii a însemnat o decădere a culturii greceşti sau păgîne – s-ar putea spune chiar că s-a construit pe o cultură păgînă epuizată – o închistare şi o restrîngere a libertăţii şi amplorii spiritual-mentale a acesteia. Astfel, creştinismul este văzut ca o religie a culpei, a literei şi a dogmatismului rigid care se opune elanului creator sau eliberator al omului, autonomiei dezvoltării sale. Care credeţi că este cheia înţelegerii credinţei creştine în faţa unor asemenea acuzaţii şi cum asistă creştinismul împlinirea deplină a fiinţei umane?

F. B.: Creștinismul – religie posacă, opusă libertății omului – un poncif care se poartă, adesea instrumentat cu rea credință. Este adevărat că au existat – mai există – timpuri, locuri, persoane care au prezentat un Dumnezeu cârcotaș, răzbunător, fie dintr-o înțelegere greșită a datului credinței, fie din dorința de dominare facilă, prin frică, asupra altora.

Se poate scrie mult despre aceasta – și s-a scris. Spun doar că e important, în primul rând, să facem noi tot posibilul să ne cunoaștem în profunzime credința, să o trăim cu adevărat, să putem da mărturie pentru împlinirea pe care ți-o aduce ea oferindu-ți adevărul, libertatea reală, bucuria durabilă.

O. V.: Pentru că am adus vorba despre cultură, credeţi că se poate vorbi în mod propriu despre o cultură creştină? Ce presupune aceasta?

F. B.: Prin „cultură creștină” se pot înțelege mai multe lucruri. Termenul se poate referi la realizări culturale cu subiect religios: există o arhitectură sacră, o artă plasică sacră, mai multe feluri de literatură cu tematică religioasă. Continuă să fie o valoare, și nu doar prin admirarea trecutului: de exemplu, s-a inaugurat de curând prima catedrală catolică din capitala Kazahstanului; intenția celor care au lucrat la ea, și care a fost bucuros percepută ca atare de locuitorii de diverse confesiuni și religii, a fost să dea mărturie pentru frumusețea lui Dumnezeu, să invite la reculegere în fața ei.

Dar în sens mai larg, este cultura în care creatori motivați de credința proprie, pe care o cunosc și o trăiesc, îndrăznesc să se apropie de cele mai variate teme – în orice abordare, în orice stil, dar încercând, fără ostentație, dar cu simț al adevărului, să le vadă în lumina lui Dumnezeu. Este un aspect important în zilele noastre și ar merita să se scrie mai mult despre el.

O. V.:Aş dori acum să ne apropiem de chestiuni ce privesc textul sacru al Scripturii. Ce înseamnă Scriptura pentru identitatea culturală şi spirituală a unui popor? Nu este niciun secret că Europa – şi, în general, Apusul – se grăbeşte în a-şi renega propria tradiţie religioasă creştină fapt care face ca, spre deosebire de trecutul nu prea îndepărtat, Scriptura – şi, împreună cu ea, întreaga tradiţie religioasă creştină – să nu mai determine cadrul general al gîndirii şi fiinţării omului contemporan. Ce înseamnă această dezrădăcinare pentru cultura europeană?

F. B.: Indiferent de tendințele de negare a rădăcinilor – întârziată criză de creștere? – rămâne adevărat că la baza culturii europene – și, evident, a iradierii ei pe celelalte continente – stă tradiția iudeo-creștină. Respingerea ei, dincolo de aspectul pur religios, produce și un vid cultural: cine face abstracție de Biblie riscă să nu mai priceapă mare lucru din cultura europeană, sub toate aspectele ei. Îmi amintesc că la Universitatea București, în plină prigoană antireligioasă, marele specialist în literatură engleză, profesorul Leon Levițchi, îi punea pe studenți să citească Biblia explicându-le că altfel nu vor avea acces la prea mult din cultura engleză; mulți i-au rămas recunoscători pentru că au descoperit astfel o valoare care i-a însoțit toată viața. Chiar mai important decât aspectul cultural, a bloca într-un fel sau altul accesul la Biblie înseamnă a-l lipsi pe om de tot ce-i poate dărui împrietenirea cu textul biblic. Am trăit de multe ori alături de studenții mei această uluire plină de bucurie la descoperirea textului, la apropierea de el.

 

O. V.: Aţi fost şi sînteţi adînc implicată în munca directă cu textul Scripturii, în calitate de traducător şi comentator. Ce implică traducerea Scripturii? Credeţi că este posibilă o traducere „obiectivă” a Scripturii, făcută doar cu bună ştiinţă de carte şi limbă, dar în afara angajamentului credinţei?

F. B.: În principiu orice carte se poate traduce, dacă traducătorul are competențele necesare. Dar nu e simplu: când traduci trebuie să te poți transpune în intențiile, în lumea autorului; este o condiție necesară, chiar dacă nu suficientă. Pentru un ateu e mai greu să se transpună astfel încât să prindă sensul profund, nuanțele.

Ca să nu mai vorbim de problema proprietății termenilor: cineva care nu e familiarizat cu sfera religioasă trebuie să caute în multe dicționare pentru a echivala ceva care pentru un credincios este direct la îndemână. Altfel se traduce passio Christi cu „pasiune pentru Hristos” (auzit de mine!). Sau (depășind Scriptura, dar în aceeași sferă) apare confuzia absurdă și, vai, recurentă între „întrupare” și ... „reîncarnare”, care nu-l sperie defel pe traducătorul „ingenuu”.

 

O. V.: Care sînt pericolele cele mai mari care pîndesc traducătorul Scripturii în ceea ce priveşte condiţionările culturale şi teologic-confesionale ale traducerii textului sacru?

 F. B.: Ca să folosesc o expresie devenită celebră, pericolul cel mai mare ar fi „înțepenirea în proiect”: să nu te lași călăuzit de text, cu sensurile, conotațiile, ritmul lui, ci să-l obligi să intre în pătrățelele tale. Ar fi multe de spus despre condiționările date de o anume pre-comprehensiune; a apărut de curând și la noi o carte foarte interesantă, cuprinzând câteva studii de caz pe această temă, a competentului tânăr cercetător Emanuel Conțac.

Cu bunăvoință și deschidere se pot evita pericolele: există diverse traduceri „ecumenice”/ interconfesionale, în franceză, în germană etc. – traducerea este filologică, iar diferențele de interpretare sau chiar opțiunile de echivalare variate într-un loc sau altul sunt date în note, cu calm, cu respect și în pacea sufletului!

O. V. :Avînd în vedere dubla dumneavoastră calificare în abordarea textului biblic, atît ca dogmatician, cît şi ca „mînuitor” al limbilor originale în care a fost scrisă Scriptura, cu siguranţă v-aţi confruntat mai mult decît alţii cu tensiunea care se naşte – poate nu de puţine ori – între teologie şi exegeză. Poate că această problemă este mai vizibilă în acele dogme sau dezvoltări cultice care despart protestantismul de catolicism sau ortodoxie – de exemplu infailibilitatea papală, imaculata concepţiune sau cultul Fecioarei Maria, ca să dau doar trei exemple arhicunoscute – şi care nu sînt susţinute puternic sau suficient de suportul textual al Scripturii. Cum vedeţi această problemă şi cum afectează, în general, teologia exegeza şi invers?

F. B.: Nu sunt „dogmatician”, chiar dacă am și o licență în teologie. De altfel „dogmatica” nu înseamnă o listă de „dogme”, ci o reflecție asupra învățăturii de credință. Se insistă mult astăzi asupra legăturii necesare între teologie și exegeză: învățătura de credință trebuie să se hrănească din exegeză, din datul și din modul de prezentare biblic (dacă ne uităm, de ex., la textele Conciliului Vatican II sau ale Catehismului Bisericii Catolice, vedem că sunt pline de trimiteri biblice, sunt fundamentate pe acestea). Dar este la fel de adevărat că orice punct de vedere exegetic trebuie să țină seama de ceea ce se cheamă „analogia credinței”, de coerența cu restul afirmațiilor teologice; e și spre binele exegezei, dacă vrea să aibă un punct de reper.

 Foarte importantă este însă și, sau mai ales, o bună cunoaștere interconfesională: ce se înțelege prin „neprihănita zămislire”, prin „infailibilitate papală”, care e sensul cultului marial, ca să dau doar exemplele amintite, dar lista s-ar putea extinde. Tot așa: ce înseamnă în practică „sola Scriptura” etc. Am putea descoperi cu uimire că, deși există diferențe, nu ne-ar ajunge viața să vorbim despre asemănări: vorba unui distins pastor, după un ceas de emisiune făcută laolaltă: „Uite câte avem în comun, iar noi ne înțepenim pe diferențe!”

O. V.: Relaţia dintre Vechiul şi Noul Testament a fost una dintre primele problemele teologice care s-au pus în sînul creştinismului primar. La nivel practic, mulţi credincioşi reflectă o atitudine oarecum „marcionită” în lecturile lor biblice, găsind dificilă apropierea de Vechiul Legămînt, cu naraţiunile sale istorice presărate cu cruzimi şi păcate, listele interminabile de stipulaţii legale şi enumerări de jertfe etc, şi considerînd Evanghelia mai mult decît suficientă în articularea credinţei. Cum ar trebui să privească creştinul Vechiul Testament, într-o lectură integratoare şi ca expresie sau parte dintr-o singură istorie a răscumpărării?

F. B. Așa este, „stafia” lui Marcion „bântuie” încă. Or, n-avem voie să respingem Vechiul Testament, de vreme ce Isus spune că n-a venit să-l desființeze, ci să-l ducă la plinătate!

Se confundă prea des Vechiul Testament cu o cărticică de pilde ziditoare pentru predicatorii grăbiți. Or, Biblia este cartea cea mai lucidă care s-a scris vreodată, pentru că Dumnezeu „știe ce se află în om”. Cu luciditate ea relatează ce se îmtâmplă în urma păcatului de la început, drumul răului din lume, dar și al făgăduinței mântuitoare a lui Dumnezeu, implicarea lui în istoria oamenilor pentru a-i readuce la sine.

În Noul Testament, textele celui Vechi se presupun cunoscute. Dându-ne seama de rezonanțe, descoperim cum vibrează într-un cuvânt, într-o expresie, poezia textului mai vechi: culorile, sunetele, luminile lui irump în textul nou, ajutându-ne să-l pătrundem mai adânc.

Nu e mai puțin adevărat că o pregătire biblică a credincioșilor rămâne o îndatorire stringentă în toate cultele, bisericile, confesiunile, oricum le numim.

O. V.: Aţi făcut parte din echipa de coordonare şi traducere a Septuagintei la Editura Polirom. Ce a însemnat proiectul LXX pentru cultura română?

F. B.: Era o necesitate. De multă vreme, traducerile românești bazate pe Septuaginta au recurs în locurile dificile la textul masoretic, fără a avea posibilitatea de a pune note care să semnaleze aceasta: nu este un reproș, ci doar o constatare a ce se putea face pe atunci. Dar exista perplexitatea celui care citea un text patristic ce comenta ceva din Septuaginta, iar omul găsea altceva în Biblia sa. Dincolo de aceasta, este normal să existe la îndemâna cititorului român toate sursele, deci traducerea Septuagintei, a Textului Masoretic, iar acum se lucrează deja la proiectul Vulgatei.

În plus, am încercat să oferim un limbaj care să țină seama de tradiție dar și de limba de astăzi, există note filologice, patristice, semnalarea diferențelor semnificative față de textul masoretic, introduceri care să îmbine nivelul științific cu accesibilitatea, bibliografii.

Sper să fie utilă această lucrare. Dacă este importantă pentru cultura română, să o spună alții.

O. V.: Există semnalele unui proiect similar de traducere a textului masoretic?

F. B.: Există proiecte, există și vise. Dar și un fapt: se lucrează în acest sens la Institutul teologic romano-catolic din Iași și lucrarea este destul de înaintată. Cărțile care sunt gata se pot găsi și pe internet (http://www.bibliacatolica.ro). Chiar dacă opțiunea stilistică a autorilor este diferită, textul sunând destul de neologizant, este o traducere fiabilă, cu note și alte instrumente foarte utile.

Mai sunt și alte încercări și începuturi la Universitate, dar este prematur să vorbesc: voi semnala când va apărea ceva.

O. V.: Septuaginta sau textul masoretic? Există în lumea protestantă o neglijare profundă a Septuagintei, chiar în rîndul exegeţilor Noului Testament. În aceste cazuri, clarificarea unor termeni proveniţi din Vechiul Testament se face prin apelul aproape exclusiv la textul masoretic, uitîndu-se că pentru autorii şi cititorii NT deopotrivă, Vechiul Testament era Vechiul Testament grecesc. Pe de altă parte, mulţi teologi ortodocşi acordă o atenţie cvasi-exclusivă textului grecesc, neglijînd textul masoretic. Care sînt riscurile teologice sau exegetice ale unei abordări exclusiviste, în ambele direcţii?

F. B.: Orice abordare exclusivistă limitează, întunecă, sufocă. Cu atât mai mult aici. Există diferențe, dar trebuie să le privim ca pe ceva instructiv, care spun ceva despre istoria textului, și nu ca pe o sămânță de vrajbă. Nu este ştiinţific să se afirme că, dintre Textul Masoretic şi Septuaginta, unul dintre texte ar fi „mai bun” sau „mai prost” decât celălalt. Septuaginta a fost Biblia marii majorităţi a primilor creştini, unele opţiuni sunt confirmate de Noul Testament, care citează în general după ea, dar nu întotdeauna; poate da mărturie uneori pentru un nivel mai vechi al textului ebraic, mai ales că există cazuri când forma LXX concordă cu cea de la Qumran sau cu targumul, spre deosebire de textul masoretic; manifestă uneori o evoluţie în interpretarea textelor biblice (cum este cazul cu Isaia 7, 14, despre care vom vorbi); a furnizat textul pe care îl comentează Părinţii Bisericii de limbă greacă. În același timp este evident că textele trebuie traduse după originalul ebraic, așa este normal și așa este științific, ca să nu mai vorbim de redarea frumuseții specifice a textului. Când este vorba de interpretare, sunt importante însă toate versiunile vechi, fiecare cu istoria sa, cu limitele sale, cu valoarea sa.

Tendinţa actuală a cercetătorilor este de a recunoaşte două forme de text distincte şi de a respecta autonomia fiecăruia în evoluţia lui. Existenţa unor divergenţe este explicabilă prin lunga istorie pe care o are în spate fiecare dintre cele două texte, iar studiul acestor deosebiri este valoros pentru critica biblică, pentru istoria iudaismului, a perioadei intertestamentare, pentru mai buna înţele­gere a Noului Testament, pentru istoria creştinismului primar şi a creştinismului antic, mai ales a celui de limbă greacă.

O. V.: Ce implicaţii teologice sau dogmatice comportă filtrarea Vechiului Testament prin realitatea culturală a limbii greceşti? În calitate de traducere se poate spune că LXX este şi prima interpretare a Bibliei ebraice. Cu toate acestea, am putea merge pînă acolo încît să negăm unitatea fundamentală de sens şi teologie indiferent care ar fi textul de căpătîi pe care îl adoptăm? Cît de mare importanţă trebuie să acordăm diferenţelor dintre LXX şi TM?

F. B.: Într-adevăr, spunem și azi că Septuaginta este o „traducere interpretată”. Diferențe există, cauzele lor sunt multiple: traducătorii au avut în faţă un text diferit de ceea ce au avut în faţă masoreţii la vremea lor; au dat un text adaptat la mentalitatea /timpul / locul în care se aflau ei şi destinatarii; traducerea poate reflecta felul în care a evoluat înţelegerea unui pasaj, de la momentul redactării până în iudaism; aparmodificări din scrupul teologic; apropierea de lumea filosofiei greceşti poate explica înlocuirea unor metafore concrete cu un echivalent abstract; apar adaptări, armonizări sau explicitări considerate necesare de traducător; uneori pur și simplu s-aucitit alte consoane, s-a vocalizat diferit, s-au interpretat diferit unele forme verbale etc., etc. Mai presus de toate, însă, trebuie să fim conştienţi că, deşi este omenesc ca dife­ren­ţele să atragă atenţia şi despre ele să se discute mai mult, coresponden­ţele dintre cele două texte constituie majoritatea covârşitoare. Esenţialmente, este aceeaşi Biblie, cu variante ce nu alterează esenţialul, ci oferă, cum spune un exeget, o „privire binoculară”, care, în ultimă instanță, este utilă pentru o mai bună înțelegere.

O. V.: Dezvoltînd puţin ideea diferenţelor apărute prin traducere, ce a însemnat trecerea de la o limbă din bazinul cultural semitic la limba civilizaţiei greceşti în ceea ce priveşte forma şi sensul textului primar? Unii sînt de părere că, în ansamblu, greaca a sărăcit sensul limbii ebraice, ca de exemplu în numele proprii ale lui Dumnezeu, pe cînd alţii consideră că redările interpretative ale LXX au folosit în răspîndirea creştinismului primelor secole.

F. B.: În primul rând LXX a fost de folospentru că în tot bazinul Mediteranei, și dincolo de el, greaca era limbă maternă sau „prima limbă străină”, și nu este vorba doar de limbă, ci și de o anume forma mentis: așadar mesajul a fost accesibil pentru mult mai mulți oameni. Echivalarea lui ’Elohīm cu Theós, de pildă, a arătat că nu este vorba doar de un dumnezeu al unui popor anume, ci de Dumnezeul universului, Creatorul a toate. În multe cazuri ebraica avea o mai mare bogăție de termeni sau de imagini, pe care greaca le-a restrâns, dar este valabil și contrariul. Ne putem juca să dăm note mai bune sau mai proaste, dar esențialmente este vorba de un fapt istoric, ce trebuie luat ca atare.

O. V.: Aş dori să încheiem referindu-ne la două dintre cele mai cunoscute „abateri” ale LXX de la TM: termenul parthenos, „fecioară”, în Isaia 7:14 (Septuaginta), care a făcut ca învăţaţii evrei de limbă greacă să adopte cuvîntul neanis, „tînără fată”, ca mijloc de a nega prevestirea de către textul biblic a naşterii din fecioară şi textul mesianic celebru din Isaia 9 care prezintă diferenţe esenţiale între descrierea pruncului regesc în textul ebraic şi varianta Septuagintei. Cum ar trebui să privim aceste diferenţe textuale sub raport dogmatic sau exegetic?  

F. B.: Și traducătorii Septuagintei au fost tot învățați evrei de limbă greacă. Dacă ei au tradus, cu câteva secole înainte de apariția creștinismului, ebr. ‘almāh „tânără”, care se poate referi atât la o fecioară cât şi la o femeie căsătorită de curând, prin gr. parthénos, „fecioară”, aceasta arată cum evoluase înțelegerea textului de-a lungul timpului în mediul ebraic. Putem înțelege și dorința altui învățat, peste timp, de a face o traducere mai strict apropiată de ebraică, dar asta nu desființează opțiunea anterioară.

Mai puțin cunoscută dar mai interesantă este deosebirea din Isaia 9, 5, unde față de TM: „Sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, Părinte veşnic, Principele păcii”, LXX are: „Îngerul marelui sfat, căci eu voi aduce pace cârmuitorilor, pace şi sănătate pentru el”. De altfel chiar unii comentatori creștini antici, care cunoşteau titlurile mesianice din alte surse, se mirau de diferență. Spuneam că locul este interesant pentru că poate contribui și la desființarea unei idei preconcepute, anume că masoreții ar fi falsificat unele texte spre a oculta pasajele mesianice. Or, există destule locuri unde textul masoretic este mai mesianic, mai aplicabil cristologic, decât cel al Septuagintei.

Există multe motive ale diferențelor, după cum am văzut. Se poate spune că Biblia este în întregime opera lui Dumnezeu și, în același timp, în întregime opera unor oameni. S-a întâmplat cu textul ei ceea ce era normal să se întâmple cu un text transmis, în original și în versiuni, peste veacuri. Privite cinstit, diferențele nu schimbă nimic din mesajul de credință al Bibliei.

Pentru problematica Septuagintei aș trimite și la o carte utilă și accesibilă: G. Dorival, M. Harl, O. Munnich, La Bible grecque des Septante. Du Judaïsme hellénistique au christianisme ancien, Cerf /Ed. C.N.R.S (1994), apărută și în românește: Septuaginta - De la iudaismul elenistic la creștinismul vechi, ed. Herald, 2007.

 
Sursa:ratioetrevelatio.com
Dumnezeu nu se mulţumeşte numai să ne iubească, El mai iubeşte şi să ne iubească
Monseniorul Ghika

Penticostarul – Cele 50 de zile (Traducere după Olivier RAQUEZ)

Cele cincizeci de zile cuprinse între Sărbătoarea Învierii Domnului și Coborârea Sfântului Spirit în ritul latin sunt numite timp pascal. În ritul bizantin ele și-au păstrat numele străvechi de Cincizecime sau Penticostar. Scopul prezentului articolul este o descriere a structurii sale actuale, prezentarea sensului elementelor care îl compun și a principalelor teme întâlnite.

Sfânta Cincizecime ca sărbătoare unică

În vechime, cele cincizeci de zile constituiau o singură sărbătoare. Sfântul Atanasie aduce o mărturie clară în Scrisoarea de sărbătoare XI: „Postul paștelui se încheie în obscuritatea serii Sâmbetei Mari. După aceasta, răsare lumina duminicală și strălucirea Duminicii Sfânte în care a înviat Domnul nostru. De aceea este necesar să ne bucurăm și să exultăm de veselia care provine din faptele bune pentru alte șapte săptămâni care reprezintă Penticostarul, lăudând pe Tatăl și spunând: «aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne înveselim într-însa!»[i].
În timpul întregii perioade a Penticostarului se celebra o singură sărbătoare, aceea a zilei pe care Domnul a făcut-o și în care ne-a luminat, adică ne-a dăruit mântuirea. Nu se celebra în acest timp doar evenimentul istoric al Învierii, ci și toate urmările acesteia: Învierea ca o inaugurare a unei lumi noi. De aceea, în practica antică, cu această ocazie se celebrau unitar și inseparabil alte evenimente precum Înălțarea Domnului sau Coborârea Sfântului Spirit, sau chiar mărețele apariții succesive ale lui Cristos și participarea noastră la lucrarea Sa. Se sărbătorea și dorința noastră de a dobândi darul Sfântului Spirit, așa cum atestă Origen: «creștinul se găsește în zilele Penticostarului în care, înălțat la un plan superior cu apostolii lui Isus, se dedică rugăciunilor și se învrednicește de suflul impetuos care coboară din ceruri»[ii]. Tot astfel se celebrează viața noastră actuală, deja divinizată și părtașă vieții dumnezeiești, cum spune Atanasie: «Să ne bucurăm și să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru că prin cele cincizeci de zile ne descoperă, anticipat, veselia și pacea veșnică pregătită pentru noi și pentru toți cei care cred cu adevărat»[iii].
Această celebrare unitară a întregului penticostar a fost modificată încet-încet, începând cu a doua jumătate a secolului al IV-lea, prin introducerea în aceste cincizeci de zile a unui număr de comemorări istorice, și deci mai limitative, mai ales a misterului Înălțării Domnului și a Coborârii Sfântului Spirit, concentrate în ultimele zile ale perioadei. Cu toate acestea, rămân câteva elemente constante și în penticostarul actual. De exemplu, obligația de a ne bucura. «Trebuie să ne bucurăm și să exultăm», spunea textul Sf. Atanasie, și acest lucru se manifestă în interdicția – valabilă și astăzi – de a posti și ajuna sau de a îngenunchia. Unitatea acestei perioadese regăsește în rugăciunea plecării genunchilor,care se face în seara celei de-a cincizecea zi, în Duminica Coborârii Sfântului Spirit, cu care se încheie această perioadă, sau în celebrarea Înjumătățirii Praznicului, la jumătatea timpului dintre prima și a cincizecea zi.
Dincolo de prevederile care suntmai degrabă de ordin extern, temele diferitelor celebrări cuprinse în textele liturgice, păstrează o profundă unitate care depășeste limitele restrânse ale comemorărilor exclusiv istorice. Acest lucru reiese cu claritate mai ales în primele patruzeci de zile și se păstrează într-o manieră oarecum redusă dar totuși substanțială în zilele următoare.

Teme constante în primele patruzeci de zile

Tema principală a duminicii Paștelui și a zilelor care o urmează până la Înălțarea Domnului este în mod clar evenimentul Învierii. Să ne gândim înainte de toate cât de des sunt evocate în această perioadă Patimile, Crucea, Moartea și Mormântul pentru că fără pașii premergători, nu se poate înțelege misterul Învierii: care este un mister unic, indivizibil și dătător de viață. Acest aspect reiese și din textele specifice ale celebărilor duminicii de-a lungul întregului an, din Octoih, texte care sunt folosite și în această perioadă. Există astfel, stihirile glasului al III-lea: „Prin Crucea Ta Cristoase Mântuitorule, s-a stricat puterea morții și înșelăciunea diavolului, iar neamul omenesc mântuit prin credință îți aduce imnul de laudă” și „prin Învierea Ta Cristoase, lumea s-a luminat și raiul s-a deschis, și întreaga făptură lăudându-te cântare totdeauna îți aduce”. Mai sunt și alte fragmente care se repetă adesea în primele 40 de zile. De mai multe ori, în timpul celebrărilor este intonat imnul: „Cristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”. Avem apoi Canonul Învierii: „Ziua Învierii și să ne luminăm cu Învierea…” care se cântă zilnic în Săptămâna Luminată și apoi în duminicile următoare. Stihirile: „Paștile cele sfințite, astăzi nouă s-au arătat. Paștile cele noi și sfinte, Paștile cele de taină, Paștile cele preasfințite, Paștile Cristos-Răscumpărătorul, Paștile cele fără prihană, Paștile cele mari, Paștile credincioșilor, Paștile care ne-au deschis nouă ușile raiului, Paștile cele ce sfințesc pe toți credincioșii” se repetă și ele în fiecare zi a Săptămânii luminate și apoi în toate duminicile. În alte locuri avem cântări compuse special pentru celebrări mai deosebite, care amintesc de asemenea, de întregul mister al timpului Rusaliilor. În duminica Paraliticului este de exemplu cântarea a III-a: „Cel ce de bună voie te-ai înălțat pe Cruce și ai fost pus mort în mormânt, Tu Cristoase ai dat viață tuturor celor adormiți și ai înviat cu puterea Ta dumnezeiasca” și „Când măriții ucenici au văzut ieșind din mormânt pe Cel ce este viața tuturor, Cristos cel înviat, l-au preamărit cu mare bucurie”…
Dincolo de textele liturgice speciale, se reia însăși tema esențială în mod constant, propunând spre meditare, când imaginea mormântului gol, când arătările lui Cristos și comuniunea noastră cu El care trebuie să dăinuiască toată veșnicia, când sensul purificator și dătător de viață al Învierii – lumină de mai înainte de veci care se împărtășește tuturor – când intrarea în Împărăția cerurilor sau imaginea Bisericii care se deschide tuturor neamurilor, etc.
Se constituie sărbători specifice în jurul duminicilor. Astfel,găsim încă din secolul al IV-lea Duminica Tomei și Înjumătățirea Sărbătorii, apoi Duminica Femeilor Mironosițe, iar mai apoi cele trei duminici din jurul Înjumătățirii, care evocă minunea vindecării Paraliticului, a Orbului din naștere și dialogul cu femeia Samariteancă. Fiecare dintre aceste sărbători amintește un eveniment istoric precis însă evocă în același timp unul din aspectele unicului mister pascal: toate aceste duminici sunt conținute în mod virtual în Duminica Învierii.
În acest sens, putem privi la Duminica Tomei, a cărei evanghelie se citește deja la vecernia Învierii; tot așa sunt amintite femeile mironosițe chiar din primul moment al celebrării Paștilor: „Femeile cele de Dumnezeu înțelepțite, cu miruri către Tine au alergat; și bucurându-se s-au închinat Ție, Dumnezeului celui viu, pe care ca pe un mort, cu lacrimi Te căutau, și Paștile cele de taină, discipolilor Tăi, Cristoase, le-au binevestit”. În aceeași manieră descoperim temele celorlalte duminici din jurul Înjumătățirii, care se referă la Cristos dătătorul de viață.

Înălțarea Domnului și Venirea Sfântului Spirit

Încă de la sfârșitul secolului al IV-lea, celebrarea Înălțării și a Coborârii Sfântului Spirit tind să formeze o sărbătoare de sine stătătoare, celebrată la sfârșitul Penticostarului. Asistăm la dezvoltarea unei atenții deosebite pentru caracterul cronologic al Istoriei Mântuirii. Înălțarea și „Trimiterea” sfântului Spirit sunt ultimele acte istorice ale vieții lui Cristos pe pământ. În mai multe Biserici, au fost celebrate ambele sărbători împreună, în cea de-a 50-a zi, la încheierea Penticostarului. Apoi tradiția de a celebra Înălțarea în cea de-a 40-a zi, după indicațiile din Faptele Apostolilor, s-a impus treptat peste tot[iv]. Acest fapt nu înseamnă însă că aceste celebrări au devenit pe deplin autonome. Înălțarea e rodul Învierii și Cristos preamărit și suit la ceruri ni-l trimite pe Spiritul Sfânt. Strânsa legătură dintre ele reiese foarte clar din cele 8 zile dedicate celebrării Înălțării. Citim astfel unul dintre tropare, care se repetă de mai multe ori în timpul celebrărilor acestor zile: „Născutu-Te-ai precum însuți ai voit, precum însuți ai socotit, pătimit-ai cu trupul Dumnezeul nostru; din morți ai înviat călcând moartea; înălțatu-Te-ai întru mărire, cel ce pe toate le plinești, și ne-ai trimis pe dumnezeiescul Spirit, ca să lăudăm și să mărim Dumnezeirea Ta”.
Legătura dintre Înălțare și Înviere se manifestă în mod deosebit în duminica de după Înălțare, în care se reia o bună parte a oficiului Duminicii Învierii. Pe de altă parte, Înălțarea este o pregătire pentru venirea Spiritului și este vorba aici despre una dintre temele centrale ale Înălțării Domnului. Luăm ca exemplu o stihiră a Vecerniei: „Înălțatu-Te-ai întru mărire Cristoase Dumnezeule, din muntele Măslinilor, în prezența ucenicilor Tăi și Te-ai suit la dreapta Tatălui, umplând totul de dumnezeirea Ta; și ne-ai trimis Spiritul Sfânt, care întărește și sfințește sufletele noastre”, sau „În Muntele Măslinilor stând și contemplăm pe Mântuitorul nostru stând pe nori, de unde s-a suit la ceruri și de unde împarte cu bunăvoință darurile sale apostolilor”.
Cea de-a 50-a zi a Penticostarului este dedicată în timpurile noastre, Coborârii Sfântului Spirit și deplinei descoperiri (revelații) a Preasfintei Treimi. Referințele la Înviere în această zi sunt puține. Reținem totuși prezența imnului batezimal care înlocuiește în timpul Dumnezeieștii Liturghii, cântarea Întreit Sfântă. În ritul bizantin, este vorba de un imn preponderent cristologic cu un substrat al Învierii și care este luat de la Gal 3,27: „Câți în Cristos v-ați botezat, în Cristos v-ați îmbrăcat!”. Este important de amintit că acest imn este folosit în celebrarea euharistică din seara Sâmbetei Mari în ritul caldeu, unde a avut loc o dezvoltare a sa, demnă de luat în considerare. Se afirmă precis rolul sfântului Spirit în Botez și în viața creștină. Textul este acesta: „Câți în Cristos v-ați botezat, în Cristos v-ați îmbrăcat, din apă și din Spirit, pentru a stăpâni cu el în locuințele cerești. Într-un singur Spirit v-ați botezat, cu un singur Spirit v-ați îmbrăcat, ați cunoscut un singur Domn, cu numele lui ați fost chemați, și cu El vă veți bucura în locuințele pline de fericire”[v]. Este vorba de un text foarte concentrat și care se inspiră pe lângă Gal 3,27 și de la In 3,5 și 1Cor 12,13. Imnul este interesant pentru că perspectivele acestei cântări din ritul caldeu, corespund atât desăvârșirii Botezului cât și sensului străvechi al Penticostarului, care cuprindea Învierea Domnului – viața noastră în El primită de la Sfântul Spirit – și cum spunea Origen în textul amintit mai sus, bucuria și pacea veșnică pregătite pentru noi. O altă perspectivă mai pregnant trinitară reiese dintr-o prelucrare a aceluiași imn batezimal, păstrat în ritul armean al Botezului: „Câți în Cristos v-ați botezat, în Cristos v-ați îmbrăcat. Spiritul Sfânt se veselește întru voi, care ați fost luminați de Tatăl”[vi]. Orientarea trinitară se potrivește foarte bine cu sensul actual al celebrării din a 50-a zi.

Sărbătoarea Sf. Toma și a Femeilor mironosițe

Încă de la sfârșitul secolului al IV-lea, unele Biserici amintesc textul Evangheliei de la Ioan (20,26) și celebrează în mod solemn apariția lui Isus la Toma în a opta zi, adică în duminica care urmează Învierii. Mai târziu, s-a amintit în a treia duminică după Paști o pomenire specială a femeilor purtătoare de mir, a lui Iosif din Arimatea și a lui Nicodim, ucenicul nocturn. Aceste două celebrări făceau deja parte din elementele care alcătuiau celebrarea pascală și revin de câteva ori de-a lungul penticostarului. Celebrarea lor de sine stătătoare în aceste duminici și în săptămânile care le urmează, vine să sublinieze importanța care le e atribuită. Sinaxarul (martirologiul grec) explică faptul că aceste două sărbători sunt celebrate pentru a ne întări în credință. Duminica lui Toma este un moment privilegiat al aparițiilor lui Cristos cel înviat, apostolilor. Meditând asupra episodului, credința noastră își află pe de-o parte o bază solidă: constatarea fizică a lui Cristos înviat, iar pe de altă parte își găsește o creștere, pentru că Toma intrând în contact cu Dumnezeu, va ieși luminat și exclamă prima proclamație solemnă a dumnezeirii lui Cristos: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (In 20,28).
Amintirea mironosițelor împreună cu cea a lui Iosif și a lui Nicodim se integrează în aceeași linie a credinței noastre în Înviere: au fost martori ai morții și îngropării lui Cristos și de aceea ei devin mărturisitori de încredere ai mormântului gol și ai mesajului Îngerului. Transmițând acest mesaj apostolilor, fac să înceapă predicarea apostolică a Învierii lui Cristos.

Înjumătățirea Sărbătorii, Paraliticul, Orbul din naștere și Samariteanca

Primele mărturii despre o sărbătoare a Înjumătățirii Praznicului se regăsesc într-o predică a lui Amfiloh din Iconiu la sfârșitul secolului al IV-lea[vii] și apoi în 514, în a XLVI Omelie catedrală a lui Sever din Antiohia[viii]. Sărbătoarea este celebrată pentru a susține structura Penticostarului și se inspiră direct din evanghelia după Ioan citită cu această ocazie[ix], care începe: „Iar la jumătatea praznicului Iisus S-a suit în templu şi învăţa”. Sărbătoarea despre care e vorba este sărbătoarea corturilor (In 7,2). Este cunoscut că această sărbătoare dura câteva zile. Isus urcă la templu în ziua centrală a sărbătorii și începe să îi învețe. Evanghelia prezintă așadar un dublu aspect, acela a sărbătorii ebraice care recheamă Vechea Alianță și acela al învățăturii pe care Cristos o împărtășea în templu, cu această ocazie. Severian din Gabala (+ după 408) comentează acest fapt spunând că: „Isus s-a suit la templu și învăța… Vorbea în templu ca să împlinească profeția ce spune și va intra în templul său Domnul pe care voi îl căutați, Îngerul Domnului după care voi suspinați”[x]. Textul evanghelic face așadar referință la învățătura lui Cristos, Domn și Înger al Noii Alianțe, în zilele sale pe pământ. Teodor Studitul (+826) într-o predică rostită la Înjumătățirea Praznicului explică: „la Înjumătățirea Sărbătorii Isus s-a suit la templu și învăța… aceste lucruri se întâmplau înainte de Patima Domnului. După Înviere, Isus apare ucenicilor săi, viețuiește cu ei și îi introduce în mistere și mai profunde”[xi]. Învățătura începută înainte de moarte e reluată și aprofundată, iar apostolii sub îndrumarea lui Isus cel Înviat, descoperă sensuri mai profunde. Se întâmplă cu ei ceea ce se întâmplase cu discipolii din Emaus. Isus le tâlcuia lor, din toate Scripturile cele despre el… și în timp ce vorbea cu ei, ardea în ei inima lor (cf. Lc 24, 27 și 32).
Evanghelia după Ioan este considerată cea în care se descoperă cel mai mult tainele lui Dumnezeu și de aceea se citește tocmai în timpul central al anului liturgic, în perioada penticostarului. Fără să facem aici o exegeză, trebuie menționată însemnătatea specială a celor patru celebrări: a Înjumătățirii Sărbătorii, a Paraliticului, a Orbului din naștere și a Samaritencei.
În templu, la Înjumătățirea sărbătorii Isus învăța. Suntem în fața temei Isus Învățător (doctor al legii), iar alți comentatori vor spune Isus Mijlocitor. Celelalte trei episoade evanghelice sărbătorite în a patra, a cincea și a șasea săptămână, în jurul Înjumătățirii sunt trei imagini de inițiere în tainele dumnezeiești, așa cum spunea Teodor Studitul. Învierea aduce mântuirea și această mântuire este arătată prin vindecarea paraliticului (In 5, 1-15) și a orbului din naștere (In 9, 1-38): primul umblă, al doilea vede. Sunt semne care au o consistență internă dar evocă și o realitate ulterioară: „ridică-te și umblă”, dar și „Iată te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”. Nu e vorba doar despre mers ci despre a umbla în căile poruncilor dătătoare de viață ale Domnului. Tot astfel se întâmplă și cu orbul din naștere; trebuie să deschidă ochii la lumina dumnezeiască: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?… Dar cine este?… L-ai şi văzut!… Cred, Doamne”. Același lucru se va întâmpla și în dialogul cu femeia samariteancă (In 4, 5-42). Se pornește de la apa de băut dar se ajunge la o altă apă: „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi;Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică”.
Suntem așadar în fața unor evanghelii de inițiere creștină la tainele credinței, în jurul cuvintelor lui Cristos și a semnelor pe care le-a făcut. Trebuie însă să menționăm și sensul batezimal al evangheliilor citite în aceste zile. Ele se regăsesc în liturgia latină veche de pregătire a Botezului, care se făcea în timpul Postului Mare. Lecturile erau însoțite de Prefețe speciale care indicau valoarea lor batezimală[xii]. Și cateheza batezimală antică cunoștea evangheliile amintite, precum rezultă din frescele celor mai vechi baptistere paleocreștine. Astfel, în jurul anului 230 la Dura Europos în Patriarhatul de Antiohia, pe lângă Isus Bunul Păstor sunt reprezentați și Samariteanca și Paraliticul sau în secolul al IV-lea la Napoli, se adaugă și imaginea Orbului din naștere. Trebuie precizat că imaginea lui Isus Bunul Păstor are tendința de a se transforma în Isus dătătorul legii noi, cum se întâlnește în a doua jumătate a secolului al IV-lea, în mausoleul lui Costanza din Roma[xiii]. În săptămâna care urma inițierii sacramentale, neofiții erau introduși în înțelegerea tainelor, precum atestă la sfârșitul secolului al IV-lea Catehezele mistagogice ale lui Ciril al Ierusalimului și ale lui Teodor din Mopsuestia. Această inițiere, adică înțelegerea sensului noii noastre vieți pe care ne-a dăruit-o Cristos, nu se încheie niciodată. De-a lungul întregului penticostar, la lumina lui Cristos cel înviat, Biserica recitește tot ceea ce Isus a spus și a făcut în timpul vieții sale pământești. În această lumină, ochii credincioșilor se deschid și descoperă tainele mai profunde, spre împlinirea profeției lui Isus de la Cina cea de pe urmă: „Acestea vi le-am spus, fiind cu voi;Dar Mângâietorul, Spiritul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (In 14, 25-26).

Concluzii

Sfântul Penticostar reprezintă așadar o perioadă destul de unitară, în timpul căreia Biserica celebrează fără încetare misterele de mărire a Învierii lui Cristos, a Înălțării Sale în mărirea cerurilor de unde ne trimite Spiritul Său, și în care ne introduce deja anticipat. În cadrul acestei perioade se amintește de puterea lui Cristos, originea Sa dumnezeiască, existența Sa în sânul Preasfintei Treimi, relația Sa cu Tatăl ceresc, precum și lucrările pe care le-a săvârșit pe pământ. Se amintește de asemenea și învățătura Sa, încredințați fiind că prin puterea dăruită de către Cristos cel înviat vom fi capabili să o punem în aplicare și să participăm concret și activ, chiar de astăzi, la viața sa dumnezeiască.


[i]PG 26, 1412.
[ii]Contra Celsum VIII, 22 în Sources Chretiennes, 150, 225.
[iii]Ep. Heortast. XIX, PG 26, 1430.
[iv]Cf. R. Cablé, La Pentêcote, Tournai, 1965.
[v]In Bedjan, Breviario secondo il rito caldeo, II, Paris 1886-1887, 391 (in siriaco).
[vi]In H. Denzinger, Ritus Orientalium, I, Graz 1961, 387.
[vii]PG 29, 123.
[viii]PO 35, fascic. 3, n. 165, 288-303.
[ix]E vorba despre In 7, 14-30.
[x]Predica atribuită lui Severian din Gabala, în PG 59, 647. Profeția citata este Zaharia 3, 1.
[xi]Predica VI a Micii Cateheze, în Mai, Cozza-Luzzi, Patrum Nova Bibliothecat. IX, I, 13-15.
[xii]Cf. A. Chavasse, Le câreme romain et les scrutins prébaptismaux avant le IX siècle, în „Recherche des Science Religieuse”, 3/1948, 325-381.
[xiii]Cf. L. De Bruyne, La décoration de Baptistères paléochrétiens, înMiscellanealiturgica in honorem L. C. Mohlberg, I, Roma, 1948, 189-220.

luni, 11 mai 2015

Psihologia Poporului Român

Trasatura esentiala a romanilor este neincrederea in oameni. Preocuparea pentru binele altora nu depaseste zona familiei. Si tot romanii cauta puterea sociala, "dar in mod ipocrit, conform unei culturi colectiviste in care nu da bine sa arati ca vrei sa iesi din rand, isi ascund aceasta dorinta sub masca modestiei si sacrificiului pentru altii (ex. 'eu nu as vrea puterea, dar oamenii imi solicita asta...')". Concluziile apartin unuia dintre cele mai importante studii din ultima suta de ani, "Psihologia Poporului Roman. Profilul Psihologic al Romanilor" - lucrare coordonata de reputatul psiholog Daniel David.

Daniel David, directorul fondator al Departamentului de Psihologie Clinica si Psihoterapie din cadrul Universitatii Babes-Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca, este coordonatorul grupului de psihologi ce reface lucrarea filosofului Constantin Radulescu Motru - "Psihologia poporului roman".

Lucrul la noul studiu, numit "Psihologia Poporului Roman. Profilul Psihologic al Romanilor", a inceput in 2013, s-au folosit teste psihologice internationale adaptate pe populatia romaneasca, iar cercetarea integrala va fi publicata in prima jumatate a acestui an, la aproape 100 de ani de la aparitia profilului realizat de Constantin Radulescu-Motru. 

Pana la aparitia studiului integral, Daniel David, care este profesor de stiinte cognitive clinice la UBB, profesor universitar adjunct la Mount Sinai School of Medicine New-York, SUA, si formator in psihoterapie rational-emotiva si cognitiv-comportamentala la Albert Ellis Institute, SUA, a publicat in Revista Sinteza si pe blogul sau o noua serie de concluzii ale cercetarii. 

Daniel David anunta care sunt "concluziile de baza cu referire la psihologia romanilor":


"Cum suntem (profilul psihologic de suprafata) si de ce am ajuns asa
Profilul psihologic de suprafata este in unele segmente incomplet dezvoltat, neexprimand potentialul pe care il avem. Astfel, potentialul ridicat pentru inteligenta cognitiva/emotionala, creativitate si invatare nu este valorificat. Structura de personalitate, adesea defensiva, sustine uneori prea multe aspecte negative (ex. cinism/scepticism/mizantropie, etc.). Comportamentul este unul care nu se supune usor normelor si regulilor.

Pe de alta parte avem o mare nevoie de a ne dovedi valoarea (potentialul), ceea ce ne face competitivi in munca; intr-adevar, daca conditiile socio-culturale sunt prielnice, competitivitatea se traduce si in performanta (ex. vezi performanta romanilor din strainatate in mediul academic). Munca (ca modalitate de afirmare sociala), familia (contextul sigurantei) si religiozitatea (care ne da sens si semnificatie in viata) sunt cele trei repere majore care definesc viata romanilor. Acestea sunt constranse de o trasatura cardinala a romanilor, si anume neincrederea in oameni; aceasta se generalizeaza de la straini la cunoscuti/prieteni, exceptie facand familia unde, dimpotriva, compensam cu o incredere foarte mare.

Acest profil psihologic de suprafata deriva din modul in care mediu socio-cultural interactioneaza cu profilul psihologic de adancime. Sub aspect psiho-cultural romanii cauta puterea sociala, dar in mod ipocrit, conform unei culturi colectiviste in care nu da bine sa arati ca vrei sa iesi din rand, isi ascund aceasta dorinta sub masca modestiei si sacrificiului pentru altii (ex. 'eu nu as vrea puterea, dar oamenii imi solicita asta...'). 

Apoi, utilizarea puterii se face intr-o paradigma feminina, caracterizata prin discutii si cautarea consensului. Dar din cauza ca cinismul social si scepticismul sunt ridicate, adesea aceste discutii spre consens sunt grevate de certuri/neintelegeri, nu se ajunge la planuri concrete, iar leadership-ului adesea i se refuza respectul cuvenit (ex. carisma/valoarea).

O cultura colectivista este caracterizata de neincrederea in straini, neincredere care la romani, amplificata de un nivel scazut de autodeterminare si spirit civic, asa cum spuneam, s-a generalizat intr-o neincredere cronica, inclusiv asupra cunoscutilor. 

Cultura romanilor promoveaza heterodeterminarea (influenta traditiei/religiei), in dauna autodeterminarii (autonomie in decizie) si a pragmatismului (interesul personal), in dauna spiritului civic.

Romanii au un stil cultural represiv si evitativ, ceea ce ii face sa fie defensivi. Defensivitatea se poate exprima in complexe de inferioritate si/sau, daca acestea sunt compensate, in complexe de superioritate. In ceea ce priveste complexele de inferioritate spre exemplu, romanii au aspiratii similare tarilor vestice (ex. SUA), dar adesea sunt mai neincrezatori ca le pot realiza si se simt mereu datori sa faca auto si heterocomparatii cu altii mai buni pentru a se valida.

Romanii au scoruri mai mici la valori ca universalism (preocuparea pentru binele general), benevolenta (bunavointa, preocuparea pentru binele celor cunoscuti), hedonism (cautarea placerii), stimulare (cautarea noului) si autodeterminare (autonomie/independenta), dar aparent, pentru a face o impresie buna, se pot prezenta ca acordand importanta acestor valori. 

Foarte interesant, la romani universalismul este secundar benevolentei, ceea ce inseamna ca preocuparea pentru binele altora nu depaseste la romani zona familiei si ajunge uneori maxim pana la persoanele pe care le cunosc. Asta arata un individualism egoist care nu este opus colectivismului, ci il poate fundamenta in forme foarte specifice (ex. familial); opus colectivismului este individualismul benevolent si universalist.

Romanii au insa scoruri ridicate la realizare (a arata ca sunt competenti), putere (a obtine statut social) si conformism (la normele existente). Interesant, scorurile la traditie si securitate sunt astazi la un nivel mediu (dar uneori sunt exacerbate pentru a face o impresie buna). Probabil ca traditia este vazuta in prezent mai ales ca nevoie, romanii fiind gata a renunta la ea daca nu mai aduce un beneficiu sau daca apare altceva mai bun (asa cum a facut de altfel majoritatea popoarelor).

Foarte probabil ca securitatea a fost un factor important in influentarea normelor socio-culturale a romanilor mai ales in trecut, dar aceste norme socio-culturale derivate din nevoia de securitate se perpetueaza astazi, desi in prezent securitatea este mai bine asigurata (ex. prin intrarea in NATO si UE).

Autonomia are un statut interesant la romani. Atunci cand este evaluata ca opinie, romanii se considera la fel de autonomi ca americanii si turcii; chinezii, germanii si spaniolii se simt cei mai autonomi, iar rusii si ucrainienii se simt cei mai putin autonomi. Cand este evaluata ca atitudine (ex. direct, in cadrul valorilor emancipative, si/sau in forma autodeterminarii sau conformismului), autonomia romanilor este mai scazuta. Asadar, luand in calcul si situatia chinezilor, opinia romanilor ar putea reflecta aici mai degraba modul in care cred si/sau isi doresc acestia sa fie, decat situatia in care sunt cu adevarat.

Relatia romanilor cu religia este foarte interesanta. Asa cum am spus mai sus, sfidarea, indoiala si relativismul sunt mai scazute, iar conformismul crescut, ceea ce ii face predispusi spre supunere la dogme (in acest caz religioase). Intr-adevar, romanii au un nivel crescut de religiozitate si vad religia ca foarte importanta in viata lor (au incredere foarte mare in biserica). Desi sunt foarte increzatori in dezvoltarea stiintifica (ex. in dezvoltare tehnologiei; in universitati), daca stiinta s-ar ciocni cu religia, 50.2% dintre romani ar alege religia. Dar religia este vazuta echilibrat: (1) nu doar ca norma/ceremonie religioasa, ci si ca mijloc de a face bine oamenilor si (2) nu doar ca facand sens pentru viata de apoi, ci si ca facand sens (a ajuta) in viata de acum.

Pe termen lung, transgenerational, aceste elementele din profilul psihologic de suprafata pot fi asimilate in profilul psihologic de adancime.

Cum am putea fi (profilul psihologic de adancime)
Profilul psihologic de adancime, potentialul pe care il avem, este unul la nivelul altor tari/culturi moderne si democratice, astfel incat, prin prisma acestui profil, romanii sunt perfect integrabili in lumea moderna (UE, NATO, etc.). Acest profil deriva din interactiunile mediului socio-cultural, ecologic si biologic/genetic, sustinand apoi aceste medii. Astfel, avem potential ridicat (ex. comparabil cu francezii, britanicii, americanii) pentru inteligenta cognitiva/emotionala, creativitate si invatare. Structura de personalitate permite atat expresii pozitive, cat si negative, depinzand de noi pe care le modelam socio-cultural.

Este o nesansa extrem de mare ca mediul socio-cultural din tara nu ne permite exprimarea si valorificarea potentialului pe care il avem in profilul psihologic de suprafata; adesea romanii trebuie sa mearga in tari asezate ca sa exceleze si sa-si poata realiza potentialul bun pe care il au. Aceasta opozitie reala intre potential bun-valorificare deficitara apare si in perceptiile romanilor bazate pe analize de etnopsihologie, ca autostereotip national (vezi Iacob, 2003). [...]

Cum credem ca suntem si de ce credem asa
Acest demers genereaza mai ales autostereotipuri ale romanilor. Avem o parere buna despre noi, considerand ca suntem persoane 'calde' (ex. primitoare/ospitaliere/tolerante/altruiste, etc.) si 'inteligente' (ex. inteligente/creative/cu abilitati peste medie, etc.). Cinstea, care aparea ca o caracteristica autoatribuita importanta a romanilor atat in analizele din 1988, cat si in cele din 1993 (vezi Chelcea, 1994), incepe sa dispara in analizele din 2005 si 2007 (vezi Glaveanu, 2007) si nu ocupa o pozitie importanta nici in analizele noastre din 2014/2015.

Personalitatea este considerata ca una pozitiva, cu umor, compensand comportamentele mai negative (ex. indisciplina), pe care le contextualizam, definindu-le nu ca o caracteristica stabila, ci una situationala.

Ne vedem astazi ca alternand intre (a) individualism (mai egoist) vs. colectivism, (b) perseverenta (mai ales din interes si/sau incapatanare) vs. neperseverenta/autodisciplina scazuta si (c) autonomie vs. gregarism. Aceasta imagine dominant pozitiva este absolut necesara din punct de vedere psihologic pentru a ne forma stima de sine-imaginea/identitatea sociala/predictibilitatea/justificarea prezentului, tinand cont de faptul ca profilul de suprafata nu este foarte incurajator in acest sens.

Elementele negative din aceasta imagine apar doar pentru a da credibilitate aspectelor pozitive, fiind de asemenea atenuate: (a) individualismul, desi prezentat ca egoist, este extins pentru a include si familia (automat devenind astfel 'grija pentru familie') si (b) neperseverenta/autodisciplina scazuta poate fi oricand depasita, daca 'ne intereseaza ceva' si/sau daca 'vream noi neaparat asta'.

Scurt spus, ne consideram ospitalieri, inteligenti, cu simtul umorului, patrioti, adaptati/bine orientati si prietenosi; recunoastem ca in comparatie cu atributele de mai sus, onestitatea, autodisciplina/constiinciozitatea si educatia sunt mai scazute (vezi si David, in pregatire; Hunyady, 2003).

[...]

O subcategorie a acestui punct 3 se refera la cum cred altii ca suntem. Acest demers genereaza mai ales heterostereotipuri fata de romani. Sunt putine studii riguroase de acest tip cu referire la romani. Incerc insa o sinteza a concluziilor la care am ajuns. Altii ne vad mai ales patrioti si adaptati/bine orientati, dar restul autostereotipurilor noastre de mai sus sunt minimizate de acestia. Mai recent, romanii sunt asociati cu Dracula/vampiri,  mai ales in SUA, si cu comportamente antisociale mai putin constiincioase, mai ales in Europa de Vest. Interesant, partea de lipsa de constiinciozitate din heterostereotipurile fata de romani este recunoscuta si in autostereotipurile romanilor.

O alta subcategorie a acestui punct se refera la cum credem ca sunt altii (heterostereotipuri ale romanilor). Asadar, cum ii vad romanii pe ceilalti (dupa David, in pregatire; Hunyady, 2003):
1. Americanii - puternici, populari/cu umor, patrioti;
2. Britanicii - inteligenti/educati, onesti, patrioti;
3. Chinezii - patrioti, onesti, muncitori, inteligenti;
4. Francezii - patrioti, inteligenti/educati, boemi;
5. Germanii - muncitori, onesti, inteligenti;
6. Maghiarii - patrioti, adaptati/bine orientati, asertivi/hotarati;
7. Rusii - patrioti, adaptabili/bine orientati, asertivi/hotarati.

Romanii ii prefera pe britanici, americani si francezi, apoi pe germani, si mai la urma pe maghiari si rusi (dupa Hunyady, 2003).

[...]

Cum vrem sa fim (modelul psiho-cultural ideal)
Diferentele dintre 'cum suntem'/'cum putem fi', pe de o parte, si 'cum credem ca suntem'/'cum cred altii ca suntem', pe de alta parte, sunt generatoare de stres psihologic, stres care la randul sau intareste mecanismele de aparare care mentin discrepanta (David, 2012). Se intra astfel intr-o cerc vicios, care ne mentine in starea defensiva.

Modelul psiho-cultural ideal al romanilor - cum vrem sa fim - este definibil in proiectia lor psihologica: 'cum cred ca sunt'. Vestea buna este ca desi romanii 'se cred' asa 'cum nu sunt', totusi 'se cred' asa 'cum ar putea sa fie'. Asadar, as spune ca proiectia lor - 'cum cred ca sunt' - nu reprezinta o iluzie pozitiva, ci un optimism realist. De aceea, in cazul romanilor exista o sansa foarte mare pentru dezvoltare si evolutie in directia unui model psiho-cultural ideal.

Cum ar trebui sa arate acest model psiho-cultural ideal? Simplu spus, sa creeze cetateni inteligenti, creativi, adaptabili social, cu un bagaj de cunostinte declarative si procedurale vast, cu o personalitate care sustine comportamente prosociale (ex. altruism/deschidere spre oameni/optimism/empatie, etc.). As vrea sa vad niste cetateni autonomi/independenti, capabili de o solidaritate sociala formidabila, generoasa, specifica societatilor individualiste creatoare de institutii sociale moderne, dincolo de comunitatea colectivistilor nascuta din siguranta in comun a unor cetateni nesiguri pe ei (care in Romania a generat adesea 'clanuri' si 'gasti'). Toate acestea vor putea sustine apoi o sanatate psihica si fizica buna, cu impact pozitiv asupra cresterii sperantei de viata si a fericirii. Dezvoltarea acestei componente psihologice poate sa fie parte a unui proiect de tara, prin care Romania sa nu fie doar o tara care a aderat la spatiul european, ci una bine integrata in acest spatiu.

Predictia mea este ca facand o politica educationala, socio-culturala si economica inteleapta - dar chiar si in ciuda acestora, ca urmare a presiunii administrativ-economice a UE (si a infuziei de capital din UE) si a tinerilor romani din tara si diaspora -, Romania va fi nu doar o tara care a aderat la spatiul european, ci una perfect integrata si performanta in acest spatiu. 

Ce se va mai pastra din profilul psiho-cultural actual (ex. profilul psihologic de suprafata)? Eu cred ca putin, deoarece, ca esenta (in profilul psihologic de adancime), romanii sunt integrati in cultura europeana, doar ca au fost opriti in drumul lor de blocajele istoriei, ultimul fiind perioada comunista. Cat de repede se poate face tranzitia astfel incat profilul psihologic de adancime sa devina unul de suprafata? Depinde de cat de repede se pot coaliza indivizii-cetatenii autonomi pentru a crea retele sociale moderne care sa inlocuiasca ca influenta comunitatea colectivistilor.

Tinand cont de contextul european in care ne-am integrat, cred ca maximum o generatie (20 de ani) va face tranzitia definitiv, dar speranta este ca schimbarea se poate intampla in anumite segmente (ex. economice, academice, etc.) si mai repede, ca sa nu mai avem generatii de sacrificiu."

Articolul integral il puteti citi pe blogul lui Daniel David

Reputatul psiholog Daniel David precizeaza ca, "pentru a intelege corect profilul psihologic al romanilor, am analizat toate studiile de specialitate publicate pana in ianuarie 2015 pe aceasta tema si am demarat o serie de studii proprii. Totalul subiectilor care au intrat in studiile analizate/derulate de noi depaseste 50.000 de romani, din diverse zone ale tarii, cu varste de la 2 ani la +80 (multe analize fiind pe esantioane reprezentative national)".

Acesta precizeaza ca "profilul psihologic al romanilor este unul statistic, care nu poate fi aplicat la un individ, ci poate fi utilizat in situatii in care se doreste a se face politici publice si proiecte relevante pentru tara si/sau grupuri mari".




Sursa:www.hotnews.ro