luni, 30 iunie 2014

Și primarul nostru poate fi un cavaler!

Stimate Domnule Primar,

și Dumneavoastră puteți fi un cavaler al reciclării și ne dorim să avem un astfel de conducător! Orașul nostru, Blaj, arată extraordinar de curat de la intrarea Dumneavoastră în funcție, fapt pentru care vă mulțumim și vă felicităm. Este timpul pentru un nou pas...
Eu am crezut mereu în capacitățile Dumneavoastră și în dorința de a trăi mai bine. V-ați făcut un repertoriu bogat atunci când vine vorba despre sănătatea cetățenilor pe care îi conduceți. Cred și acum că în continuare vă veți jertfi pentru a avea un oraș curat și primitor. Cu această ocazie vă doresc mult succes și multe reușite în noua campanie a bătăliei pentru desemnarea Orașului Reciclării! Până pe data de 30 iunie municipiul nostru s-ar putea înscrie la acest concursEcoRom ne va sta mereu aproape!


Eu, împreună cu prietenii mei, vom fi onorați să fim chemați la datorie și să primim distincția de cavaleri în eliminarea răului ce îl aduce gunoiul și, mai ales, al faptului că nu este colectat separat. De aceea, împreună cu ei, ne-am gândit la câteva moduri în care ar trebui acționat pentru a câștiga acestă luptă:
- adăugarea a cât mai multe multe containere în cât mai multe zone
- amendarea acelora ce nu respectă locurile unde se colectează deșeurile
- plantarea de spații verzi
- realizarea de concursuri tematice de reciclare sau ecologie. Mă gândesc că ar fi interesant ca la sfârșitul acestor competiții să se numească cu un titlu cel mai implicat membru al comunității noaste: „cetățeanul reciclării”, „primarul reciclării” etc.
- realizarea unor broșuri sau materiale de informare a cetățenilor
- realizarea unei emisiuni cu această temă la radioul local
- să se formeze o organizație/asociație care să fie preocupată de astfel de activități
- să fie trimisă o invitație către toate organizațiile și asociațiile locale pentru a se realiza o întâlnire în care să se poată dezbate în ce mod și în ce măsură se pot implica și ele în astfel de activități cu membrii lor
- să fie mai implicate persoanele defavorizate ca în acest fel să li se poată oferi un loc de muncă
- realizarea de bannere, afișe şi mesaje persuasive postate în diverse părți ale orașului foarte circulate
- Cu siguranță vom avea și alte idei pe viitor... Așa că să începem!!!

Al Dumneavoastră,
cu stimă,
cetățean Ciprian V.

P.S. Mai multe informații, vă invit, să le căutați pe

Mary Pierce: Din moment în care L-am cunosc pe Domnul, viața mea s-a schimbat



Mary Pierce a fost ultima franţuzoaică ce a câştigat turneul de la Roland Garros. Cu toate că nu şi-a anunțat oficial retragerea, campioana şi-a încetat cariera în 2006. De atunci Mary Pierce s-a mutat în insulele Mauritius, dar se întoarce în fiecare an la Paris, cu ocazia Turneului International din Franța, putând fi văzută în tribunele oficiale. Între meciuri, Mary Pierce s-a destăinuit jurnalului Le Parisien, oportunitate prin care fosta jucătoare de tenis vorbeşte despre noua sa viață. Cu toate că nu mai joacă, Mary Pierce nu a abandonat tenisul. De fapt, acum, la 39 de ani, sportiva antrenează doi jucători tineri, doi fraţi. O schimbare care i se potrivește perfect. "Ceea ce îmi place este că această familie îmi este foarte apropiată. Oamenii de multe ori cred că sunt proprii mei copii, deoarece îmi seamănă un pic. Mama lor este o foarte bună prietenă de-a mea, suntem de aceeași vârstă. Fac asta pentru că îi iubesc. În al doilea rând, scopul meu este de a mă asigura că aceştia îşi exploatează la maxim potențialul".

Cu toate acestea, astăzi, nu mai este tenisul cel care ocupă locul cel mai important în viața ei, ci credința. "Din moment în care L-am cunoscut pe Domnul în anul 2000, viața mea s-a schimbat complet și numai în bine", explică fosta campioană, care mărturisește că a găsit "o pace" și "o bucurie interioară", prin credinţă. "Acum, viața mea este dedicată în întregime Domnului. Tot ceea ce fac este pentru El, fie că este vorba de un antrenament sau de o operă de caritate în Africa", declară jucătoarea, care, cu toate acestea, spune că trăieşte "o viață foarte normală." "Am o relație personală cu Isus. Mă rog, particip la Sfânta Liturghie, citesc Sfânta Scriptură".

Traducere: ACC



Sursa:fr.news.yahoo.com

Sursa

:)

:)

duminică, 29 iunie 2014

Creştinii, musulmanii şi evreii s-ar putea ruga în acelaşi loc. Cum arată construcţia ce ar găzdui toate cele trei religii - FOTO, VIDEO

Un proiect îndrăzneţ, de construcţie a unui lăcaş de cult în care se vor afla o biserică, o moschee şi o sinagogă, a fost lansat. Locul construcţiei este Petriplatz, în inima capitalei Germaniei, Berlin. 

Proiectul, intitulat "House of One", are nevoie de suport financiar din partea tuturor celor care privesc cu ochi buni o astfel de iniţiativă.
Design-ul construcţiei a fost deja ales printr-un concurs, informează BBC News Magazine.
"Din punctul de vedere al unui evreu, oraşul unde a fost pus la punct un plan pentru ca evreii să sufere este acum oraşul unde trei religii monoteiste care şi-au pus amprenta asupra culturii europene îşi dau mâna", a declarat unui dintre liderii religioşi, Rabbi Tovia Ben Chorin.
"Putem face asta. Sunt oameni care nu pot face asta în fiecare grup, ceea ce e o problemă, dar trebuie să începem de undeva şi asta şi facem", a mai precizat el pentru BBC.
Fiecare dintre cele trei religii va avea un spaţiu egal, dar repartizat în mod diferit, precizează arhitectul proiectului, Wilfried Kuehn.
"De exemplu, sunt amenajate două nivele pentru moschee şi sinagogă şi unul singur pentru biserică. Va fi o orgă în biserică, iar în moschee sunt locuri unde se pot spăla picioarele", a declarat Kuehn.
Pastorul Gregor Hohberg susţine că "House of One" va fi amplasată exact în locul în care s-a aflat prima biserică din Berlin, construită în secolul al XII-lea. Biserica Sfântului Petru a fost afectată puternic de bombardamentele de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial din Berlin, iar ceea ce a rămas din ea a fost distrus după război de autorităţile Germaniei de Est.
Proiectul are nevoie de 43.500.000 de euro, iar până în moment au fost strânşi 17.580 de euro, de la 336 de donatori.





Sursa

sâmbătă, 28 iunie 2014

Papa Francisc relatat de un fost profesor al său



De Nicola Rosetti

Juan Carlos Scannone, iezuit în vârstă de 82 de ani, a fost unul dintre profesorii papei Francisc. De fapt, prof. Scannone, în 1957 preda greaca şi literatura la seminarul din Villa Devoto, unde Jorge Mario Bergoglio a făcut primii săi paşi spre preoţie. Scannone este cel mai mare exponent în viaţă al "teologiei poporului", o specială şcoală de gândire religioasă dezvoltată mai ales în Argentina, care s-a remarcat pentru că a reevaluat temele înculturării şi a evlaviei populare în cadrul reflecţiei teologice. De la jumătatea lunii aprilie trăieşte la colegiul scriitorilor de la "La Civiltà Cattolica" unde l-am întâlnit.

Ce tip de student era Jorge Mario Bergoglio? Ce abordare a studiului avea?

Scannone: Era un student priceput. Eu i-am predat şi greaca şi literatura înainte de a deveni iezuit, când încă era un seminarist. Era silitor, nu era cel mai bun din clasă, dar, cu siguranţă, era unul dintre cei mai buni! Se străduia, dar nu-mi amintesc niciun fapt în mod specific. Logic, în perioada aceea, nu ştiam că avea să devină nici iezuit, nici papă! Îmi amintesc că în perioada aceea s-a îmbolnăvit grav. De fapt, o simplă răceală s-a transformat într-o pneumonie şi chiar a trebuit să fie operat şi a trecut peste această încercare cu multă forţă.

Vă aşteptaţi alegerea cardinalului Bergoglio la scaunul pontifical?

Scannone: Nu, sincer, nu mă aşteptam. Ştiam că a primit multe voturi când a fost ales Benedict al XVI-lea în conclavul din 2005, dar mă gândeam că, după renunţarea lui Ratzinger, cardinalii vor alege un papă mult mai tânăr. Deci nu, nu mă aşteptam, îndeosebi din cauza vârstei.

Providenţa a dat Bisericii pe primul papă latinoamerican. Ce comportă asta pentru Biserica universală?

Scannone: America Latină, un continent în majoritate catolic şi sărac, are o anumită şi specială sensibilitate evanghelică faţă de opţiunea preferenţială faţă de cei săraci. Ceea ce deja a fost făcut deja explicit în timpul Conferinţei de la Medellin a devenit şi mai important în timpul celei de la Puebla pentru a culmina după aceea în cea de la Aparecida, în Brazilia, în 2007. Toţi ultimii papi au urmat această linie. Atunci când Ioan Paul al II-lea a mers la Puebla, a făcut din iubirea faţă de cei săraci unul din pilonii pontificatului său. A exprimat asta în mod clar în enciclica "Sollicitudo rei socialis". Şi atunci când Benedict al XVI-lea a mers în 2007 la Aparecida, în Brazilia, pentru a inaugura conferinţa, a confirmat că rădăcinile acestei opţiuni sunt cristologice. Pentru că Isus Cristos a fost cel dintâi care a avut o opţiune preferenţială faţă de cei săraci.

Cuvintele papei Francisc faţă de cei din urmă şi faţă de cei mai săraci au fost adesea considerate expresii apropiate de "teologia eliberării". În schimb dumneavoastră aţi reafirmat de mai multe ori că pot fi atribuite "teologiei poporului". Puteţi reveni asupra acestei teme, clarificând care sunt diferenţele dintre aceste două curente teologice din America Latină?

Scannone: Îmi amintesc că în 1982, un părinte de la Gregoriana, părintele Neufeld, mi-a cerut un articol cu privire la teologia eliberării pentru cartea "Probleme şi perspective ale ideologiei dogmatice". Această contribuţie a mea a fost publicată iniţial în italiană, apoi tradusă şi în germană şi apoi în spaniolă. În articol, făceam distincţie între patru curente şi unul dintre acestea era ceea ce astăzi este numită "teologia poporului". În acea perioadă, eu reprezentam unul dintre curentele teologiei eliberării. După doi ani, în 1984, Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a prezentat primul document despre câteva aspecte ale teologiei eliberării, "Libertatis nuntius". Antonio Quarracino, care avea să devină după aceea arhiepiscop de Buenos Aires şi care în acea perioadă era secretar al CELAM, a reafirmat existenţa acestor patru curente. Deci, se poate spune, că au fost recunoscute ca o linie în cadrul teologiei eliberării. Gustavo Gutierrez confirmă, în manieră explicită, că este un curent cu o caracteristică proprie.

Caracteristica principală a teologiei poporului este că nu s-a folosit niciodată nici metoda, nici categoriile analizei marxiste a realităţii, dar, fără a nega rădăcina socială, s-a preferat o analiză istorico-culturală. Aspectul istorico-cultural se impune, fără a elimina importanţa celui istorico-politic. În afară de asta, este revalorizată puternic evlavia populară şi se ajunge chiar să se vorbească despre "spiritualitate şi mistică populară". Papa Francisc, în Evangelii gaudium, dă multă importanţă temei spiritualităţii populare şi tratează tema de două ori, datorită importanţei pe care înculturarea o are în cultura latinoamericană. Cultura populară se evanghelizează pe ea însăşi şi evanghelizează următoarele generaţii.

Dumneavoastră, în calitate de exponent maxim al teologiei poporului, ce credeţi despre religiozitatea italiană, încă aşa de impregnată de devoţiune? Găsiţi asonanţe între religiozitatea populară italiană şi cea argentiniană?

Scannone: Mai întâi, nu sunt exponentul maxim! Nu cunosc suficient religiozitatea italiană, pentru că n-am trăit îndelung în Italia, dar cred că, atunci când există o adevărată devoţiune şi spiritualitate populară, credinţa e cea care se întrupează şi devine operativă prin caritate. O caracteristică a evlaviei populare este că nu e vorba despre o spiritualitate individualistă, ci deschisă spre cel care suferă, spre păcătoşi şi, dacă este aşa, este realmente evanghelică. În 1975 a fost o reuniune la Roma şi a fost făcută o lucrare, împărţindu-se pe continente, şi una dintre teme era aceea a valorizării înţelepciunii populare, care este un element al evlaviei populare. Această temă s-a evidenţiat în special în trei grupuri: mai puternic în cel latinoamerican, apoi în cel african şi chiar în cel din Europa de Sud (constituită deci din italieni desigur, dar şi din spanioli şi din portughezi).

În Italia, chiar dacă au trecut mulţi ani şi eu n-am avut o experienţă directă, cred că s-a păstrat o adevărată spiritualitate populară care trebuie ştiut să se valorizeze, pentru a evangheliza o secularizare care să nu fie secularistă. În Argentina, la Buenos Aires, unde papa era episcop, există devoţiuni care provin din Italia, chiar dacă apoi acolo eventual au devenit mai puternice decât în Italia. De exemplu, în fiecare zi de 7 august se celebrează sfântul Gaetan, patron al pâinii şi al muncii, şi există milioane de persoane care vizitează biserica sfântului şi ating statuia sa pentru "a lua harul", aşa cum am văzut că se face cu statuia Fecioarei de însuşi Papa, în ziua canonizării. Acelaşi lucru se întâmplă cu Fecioara de la Pompei, sanctuarul marian cel mai important din oraşul Buenos Aires.

Ce raport există astăzi între dumneavoastră şi fostul student al dumneavoastră?

Scannone: Foarte bun. Am venit să lucrez la "La Civiltà Cattolica" tocmai pentru a colabora cu revista în înţelegerea gândirii, carismei şi acţiunii Papei. Am scris, de puţin timp, un articol despre papa Francisc şi teologia poporului şi acum scriu un altul. Scriu alte articole şi am fost cu el în două ocazii: la "Sfânta Marta", prima dată. Apoi m-a invitat să iau micul dejun cu el şi am continuat conversaţia. Slavă Domnului, este vorba despre un raport foarte bun.

(După Zenit, 18 iunie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:www.ercis.ro

vineri, 27 iunie 2014

joi, 26 iunie 2014

Cel care îi judecă pe alții ia locul lui Dumnezeu


Cel care îl judecă pe fratele său greșește și va ajunge să fie judecat în același fel; Dumnezeu este singurul judecător iar cel judecat poate conta întotdeauna pe apărarea lui Isus și a Spiritului Sfânt: a spus Papa Francisc la predica Sfintei Liturghii celebrată luni dimineață în Capela Casei Sf. Marta din Vatican. 

”Nu judecați, ca să nu fiți judecați, deoarece cu judecata cu care judecați voi, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați vi se va măsura și vouă. (…) Ipocritule, scoate mai întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea bine să scoți paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7,1-2). Pornind de la cunoscutele cuvinte ale lui Isus proclamate luni la evanghelia Sfintei Liturghii din ritul roman sau latin, Papa Francisc a spus la predica celebrării euharistice că ”persoana care judecă, greșește, face confuzie și devine înfrântă” pentru că ”ia locul lui Dumnezeu, care este singurul judecător”. Iar apelativul ”ipocritule” pe care Isus îl adresează de mai multe ori cărturarilor și fariseilor, este adresat, în realitate, fiecăruia dintre noi. Și aceasta – a spus Sfântul Părinte – pentru că cine judecă, o face imediat, în timp ce Dumnezeu, pentru a judeca, își ia timp”. 
• ”De aceea, cine judecă, greșește, pur și simplu pentru că ia un loc care nu este pentru el. Dar nu numai că greșește, face și confuzie. Este obsedat atât de mult de ceea ce vrea neapărat să judece, de persoana respectivă, încât paiul acela nu-l lasă să doarmă! (…) Nu-și dă seama de bârna pe care o are el mai întâi. Face confuzie: crede că bârna este paiul acela pe care vrea să-l scoată. Confundă realitatea, este un fantezist. Și cine judecă, devine un învins, sfârșește rău, pentru că aceeași măsură va fi folosită și pentru a-l judeca pe el. Judecătorul care greșește locul pentru că ia locul lui Dumnezeu – este mândru, autosuficient – este sigur de o înfrângere. Care este această înfrângere? Aceea de a fi judecat cu măsura cu care el însuși îi judecă pe alții”. 

”Unicul care judecă este Dumnezeu și cei cărora Dumnezeu le dă această putere”, a continuat Pontiful care a arătat în atitudinea lui Isus un exemplu de urmat pentru toți cei care nu-și fac probleme în a emite sentințe tranșante în privința altora:
• ”Isus, în fața Tatălui, nu acuză pe nimeni niciodată! Dimpotrivă, apără. El este primul «apărător», apoi îl trimite la noi pe al doilea apărător, pe Spiritul Sfânt. El este apărătorul: stă înaintea Tatălui pentru a ne apăra de acuzații. Și cine este acuzatorul? În Biblie, acuzatorul este diavolul, satana. Isus va judeca, desigur, dar la sfârșitul lumii. Între timp, el mijlocește, apără”. 

În cele din urmă, cel care judecă – a spus Sfântul Părinte la predică – ”este unul care îl imită pe principele acestei lumi, care merge mereu în urma oamenilor ca să-i acuze înaintea Tatălui”. Domnul să ne dăruiască harul de a-L imita pe Isus mijlocitorul, apărătorul, avocatul nostru și al altora, și de a nu-l imita pe celălalt, care la sfârșit ne va distruge:
• ”Dacă vrem să mergem pe calea lui Isus, mai mult decât acuzatori trebuie să fim apărătorii altora înaintea Tatălui. Dacă văd un lucru urât la cineva, ce fac, merg ca să-i iau apărarea? Nu! Dar cel puțin taci, mergi și te roagă pentru el și apără-l înaintea Tatălui, cum face Isus. Roagă-te pentru el, dar nu-l judeca! Pentru că dacă o faci, când la rândul tău vei face un lucru urât, vei fi judecat. Să ne amintim acest lucru deseori, ne va prinde bine în viața de fiecare zi, când vrem să-i judecăm pe alții sau să-i vorbim de rău, căci și aceasta este o formă de a-i judeca”. 


Sursa:ro.radiovaticana.va

:)

:)

miercuri, 25 iunie 2014

Convertire: faimosul compozitor al partidului comunist, To Hai, îmbrăţişează credinţa Bisericii Catolice



După ce o viaţă întreagă a trăit cu iluzia că regimul comunist ar fi capabil să elibereze omul, faimosul compozitor, To Hai, unul dintre primii militanţi revoluţionari care l-au exaltat şi urmat pe Ho Chi Min, s-a convertit la catolicism pe 25 mai, la 87 de ani, deoarece “doar Dumnezeu realizează o operă permanentă atunci când ne eliberează”.

Născut în 1927 la Hanoi, To Hai a fost trimis să studieze literatura şi muzica la şcoala condusă de călugăriţele catolice.  După absolvire, s-a înscris în partidul comunist şi a intrat în ceea ce avea să devină armata poporului. A fost premiat de partid cu cele mai înalte onoruri pentru calităţiile sale de compozitor şi de scriitor. To Hai a militat în partidul comunist până în 1960, când a decis să plece, chiar dacă nu într-un mod public. După 1975 s-a mutat la Saigon, apoi în micul orăşel Nha Trang, “pentru a nu mai primi ordine de la nimeni”.

Sensul ultimei fraze a fost explicat într-un interviu acordat în anul 2010, în care To Hai a vorbit despre cartea tipărită cu un an înainte, la vârsta de 82 de ani, intitulată “Memoriile unui laş”, unde declară ruptura sa de partidul comunist: “Nu am fost liber până în anul 1986, an în care m-am pensionat. În trecut, fiind plătit de partid, am fost constrâns să scriu versuri pline de sloganuri, pe care nu vroiam să le scriu. Dar a trebuit să supravieţuiesc. Apoi, am reflectat la asta timp de aproximativ 15-20 de ani şi am publicat această carte în care vorbesc despre laşitatea mea. Ziarele locale au început deja să mă insulte”.

Atunci când To Hai a decis să se înscrie în partidul comunist, tatăl său l-a ameninţat astfel: “Te vor înşela. Dacă urmezi regimul, va veni o zi în care nu vei reuşi şi te vei întoarce acasă, iar tatăl tău îţi va închide uşa”. Dar To Hai s-a înscris “pentru că aveam 18 ani şi eram orgolios”. Deziluziile şi ororile comunismului i-au deschis repede ochii, dar şi în ciuda acestui fapt, el a continuat să scrie elogiind partidul pentru a se putea întreţine. “Acele activităţi nu aveau nici o valoare artistică. Cu această carte vreau să demonstrez modul în care arta a fost în serviciul unei politici de moarte, sperând că prietenii şi urmaşii mei vor putea cunoaşte cât de mizerabilă a fost viaţa noastră în acea perioadă”.

În 1975 a descoperit că părinţii săi au fugit în Statele Unite şi a fost “fericit, pentru că altfel riscau să petreacă restul vieţii în închisoare. După 1975, am recomandat tututor prietenilor mei să părăsească Vietnamul, deoarece cunoşteam bine comunismul”. Tot în 2010 To Hai a declarat: “Dacă în continuare regimul nu se schimbă este vina oamenilor laşi. Dacă o persoană normală poate fi acuzată o dată, eu trebuie să fiu acuzat de 100 de ori, pentru că misiunea unui scriitor este accea de a semăna un ideal şi bune sentimente în oameni. Am scris aceste memorii numindu-mă “laş”, pentru a mă elibera de laşitatea care am păstrat-o ani de zile”.

Pe 28 mai, după o lungă şi tulburată experinţă personală, To Hai a scris pe blogul său: “La sfârşitul vieţii mele primesc o bucurie imensă. După multe nopţi nedormite am găsit motivul real pentru care viaţa merită trăită, o voce pe care am respins-o încă din copilărie: m-am întors la Dumnezeu! Inima mea va fi acum în pace, mulţumită credinţei în Dumnezeu: răul a fost învins, voi putea trăi liber de nelinişti, până în ziua în care mă voi muta pentru totdeauna din această viaţă”.

Bucuria de care vorbeşte To Hai este reprezentată de convertirea la catolicism, anunţată de către redemptorişti: “To Hai a primit Taina credinţei creştine. Din 25 mai, de la ora 22, poartă numele de Francisc To Hai”. În timpul Sfintei Liturghii, părintele Matheu Vu Khoi Phung, a rezumat într-o frază motivul pentru care faimosul compozitor, astăzi într-un scaun cu rotile, a îmbrăţişat credinţa Bisericii Catolice: “În această lume toate revoluţiile încep de la eliberarea omului şi se termină cu reducerea lui în sclavie. În final, doar Dumnezeu realizează o operă permanentă, atunci când ne eliberează”.

Traducere: Liviu Ursu

Sursa:www.agensir.it

Ești curios să știi de ce fețele noastră arată astfel?

Violența a jucat în evoluția noastră un rol mult mai important decât ne-am fi imaginat. Studiind trăsăturile fețelor strămoșilor noștri îndepărtați, australopitecii, David Carrier și Michael Morgan, paleontologi în cadrul Universității din Utah, au demonstrat cum craniile acestora au devenit mai dure exact în locurile predispuse la lovituri. Practic, este vorba de o evoluție care a minimizat posibilitatea apariției rănilor în luptele cu pumni.
Cei mai vechi membri ai genului Australopithecus au trăit acum aproximativ 4 milioane de ani. Erau indivizi cu fețe robuste și, pentru decenii bune, paleontologii au considerat aceste trăsături ca fiind strâns legate de dieta bogată în fibre tari a australopitecilor.
Pe de altă parte, Carrier și Morgan susțin că palmele acestor australopiteci timpurii au evoluat la rândul lor pentru a putea fi folosite ca arme. „Australopitecii sunt caracterizați de o sumă de trăsături care le-ar fi putut îmbunătăți capacitatea de luptă. Mușchii și oasele delicate ale palmelor au evoluat astfel încât să poată fi transformate într-o veritabilă armă albă. Iar în luptele în care sunt implicați pumnii, capul este principala țintă”, afirmă Carrier.
Pentru a-și demonstra ipoteza, cei doi paleontologi americani au studiat rănile create în luptele cu pumni dintre oameni moderni neantrenați. Iar rezultatul a fost că cele mai multe dintre ele au survenit în zona feței. Ulterior, Carrier și Morgan au comparat structura craniană a gorilelor, cimpanzeilor, a hominizilor timpurii (Australopithecus afarensis, Paranthropus boisei, Homo erectus), precum și a lui Homo sapiens.
„Ceea ce am descoperit a fost că oasele care au suferit cea mai mare rată a fracturilor sunt exact oasele care au devenit mai robuste la hominizii străvechi. Iar astfel de schimbări apar în izvoarele arheologice în același moment în care evoluția le-a permis acestora să facă din pumn o armă. Luate împreună, aceste date duc la o singură concluzie, aceea că hominizii timpurii au evoluat pentru a-și proteja craniul în fața loviturilor de pumni”.
Ipoteza celor doi americani explică, de asemenea, pronunțatul dimorfism sexual prezent la hominizi, în special în ceea ce privește forța gâtului și a fălcilor. „Oasele craniene care au devenit mai robuste prezintă diferențe mari de la femele la masculi, atât la australopiteci cât și la oameni. Cu alte cuvinte, fețele femelelor și ale masculilor sunt diferite pentru că acele părți ale craniului care sunt predispuse la fracturi sunt mai robuste în cazul masculilor”, concluzionează Carrier.

duminică, 22 iunie 2014

Don Camillo. Lume măruntă

 Don Camillo.Lume măruntă recenzie
Autor: Giovannino Guareschi
Rating:Giovannino Guareschi Don Camillo. Lume măruntă rating - recenzii carti
Editura: Vellant
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Geo Vasile
352 de pagini
ISBN:978-973-88758-8-3



2008 a fost Centenarul Giovannino Guareschi, un jurnalist şi umorist italian foarte popular, tradus la noi abia anul acesta. Citindu-i cele patruzeci de povestiri cuprins în Don Camillo. O lume măruntă am ajuns la o întrebare pentru cititorii înrăiţi: sunteţi gata să citiţi o carte scrisă de cineva despre care nu aţi auzit niciodată? Vă încîntă să experimentaţi sau preferaţi calea prudentă a cărţilor "verificate"?
La întrebarea asta s-a adăugat faptul că povesteam cu mare entuziasm despre Don Camillo, sufletul acestei cărţi, ca şi cum ar fi fost o mare descoperire, ca să îmi fie atrasă atenţia de către cineva: dar e foarte cunoscut, toată lumea citea în Italia, a fost şi un film, foarte amuzant.
Însă chiar este o descoperire: ambiţia de a surprinde lumea măruntă din Bassa, de-a lungul Padului, umorul cald şi împunsătura satirică duc la potrivirea perfectă dintre un basm cu eroi fabuloşi şi satira cu personaje politice. Mai mult, povestirile lui Guareschi sunt dintre acelea care nu-şi pierd farmecul în timp, sunt întîmplări petrecute într-un sat care nu îmbătrîneşte, aşa cum nici personajele care le înfăptuiesc nu se schimbă. Este vorba, dacă vreţi, de o secvenţă din literatură fără obligaţii.
Don Camillo, preotul satului, pare că se află într-o luptă neobosită pentru putere cu Peppone, primarul comunist. Altfel spus, catolicismul şi comunismul luptă pentru supremaţie, însă cu mijloace neconvenţionale: de la subtile ofense la sabotaj, de la bombe făcute cadou la meciuri de box, de la şantaj la ciomăgeli serioase. De fapt, pe aceşti doi adversari înfocaţi îi leagă un fel de prietenie la fel de puternică precum concurenţa dintre ei şi încăpăţînarea de a avea ultimul cuvînt. Comunitatea întreagă urmăreşte, ca la spectacol, disputele dintre cei doi şi dependenţa lor unul de celălalt. Dependenţă fiindcă nu-i e uşor nici unuia să piardă singurul om cu care se poate măsură, singurul care, dincolo de politică, îi seamănă.
Al treilea personaj din aceasta lume măruntă este Isus Cristos din altar, cu care Don Camillo se consultă de fiecare dată:
"O oră mai tîrziu, iată-l pe Don Camillo întors acasă şi pregătindu-se să-i dea scurtul raport lui Cristos.
- Toate au ieşit ca la carte, aşa cum îmi sugerase domnia ta.
- Bravo, don Camillo. Dar un singur lucru mă miră: ţi-am spus eu cumva să-l iei de picioare şi să-l arunci în şanţ?
Don Camillo desfăcu larg braţele."
De cele mai multe ori, consilierul atoateştiutor este şi el uimit de şiretenia lui don Camillo sau înduioşat de gesturile lui de credinţă, nedelicate, dar sincere.
Cred că morală pentru aceste povestiri ar fi ideea că binele şi răul nu sunt absolute, ele se amestecă într-o lume măruntă, dar deloc simplificată.
În final, vă invit să vedeţi un episod din filmul de care pomeneam într-un paragraf anterior: (vezi sursa!)
În plus, pentru a cunoaşte mai mult din lumea măruntă a lui don Camillo, puteţi accesa site-ul oficial Giovannino Guareschi şi pe cel neoficial, MondoGuareschi.

Scris de
 Mihaela Butnaru

Frédéric Lenoir: Francisc, primăvara evangheliei

Editura Sapientia din Iaşi anunţă apariţia cărţii Francisc, primăvara evangheliei, scrisă de Frédéric Lenoir şi tradusă în limba română de pr. Petru Ciobanu. Cartea apare în colecţia “Creştinism în contemporaneitate”, formatul 14×20, are 136 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (LibrariaSapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la preţul de 12 lei.
“Evanghelia invită înainte de toate să i se răspundă lui Dumnezeu care ne iubeşte şi ne mântuieşte, recunoscându-l în ceilalţi şi ieşind din noi înşine pentru a căuta binele tuturor. Această invitaţie nu trebuie lăsată în umbră cu niciun preţ! Toate virtuţile se află în slujba acestui răspuns de iubire. Dacă această invitaţie nu străluceşte cu putere şi atracţie, edificiul moral al Bisericii riscă să devină un castel din cărţi de joc şi acesta este cel mai mare pericol pentru noi. Pentru că atunci nu va fi propriu-zis Evanghelia ceea ce se vesteşte, ci unele accente doctrinare sau morale care provin din anumite opţiuni ideologice. Mesajul va risca să îşi piardă prospeţimea şi să nu mai aibă parfumul evangheliei“, scria Papa Francisc în Evangelii gaudium, nr. 39.
Într-adevăr, aşa este chemată să fie Biserica mereu: capabilă să surprindă vestind tuturor că Isus Cristos a învins moartea, că braţele lui Dumnezeu sunt mereu deschise, că răbdarea Sa nu are margini, că El este mereu alături de noi şi ne aşteaptă pentru a ne vindeca, pentru a ne ierta. Acesta este şi mesajul pe care vrea să îl transmită recenta carte apărută la Editura Sapientia: Francisc, primăvara evangheliei, scrisă de filosoful şi eseistul francez Frédéric Lenoir şi tradusă în limba română de pr. Petru Ciobanu. Prin acest studiu, autorul doreşte să se apropie mai mult de personalitatea Papei Francisc, care, îndată după alegerea sa ca Episcop al Romei şi urmaş al Sfântului Petru, a atras atenţia tuturor, credincioşi sau necredincioşi. Mulţi au fost impresionaţi de simplitatea sa, de căldura sa, de umilinţa, de omenia sa; alţii au fost surprinşi de libertatea sa de cuvânt, de condamnarea aroganţei, a imoralităţii sau a ipocriziei, de refuzul protocolului şi condamnarea luxului; alţii au fost mişcaţi de gesturile şi cuvintele sale în favoarea celor săraci, a celor excluşi, a celor marginalizaţi, a celor refugiaţi, a femeilor şi a copiilor victime ale sclaviei sexuale; în sfârşit, alţii au apreciat la el condamnarea logicii financiare care îl distruge pe om şi planeta, grija sa pentru dreptatea socială, angajarea sa în favoarea păcii, refuzul de a-i judeca pe cei care nu sunt în cele mai bune relaţii cu morala creştină tradiţională.
Autorul a structurat tematica acestei cărţi în jurul a patru idei centrale. Prima constituie o analiză a gesturilor, acţiunilor şi cuvintelor Sfântului Părinte Francisc de când a fost ales Papă. A doua prezintă dorinţa Sfântului Părinte Francisc după o Biserică săracă şi umilă. Cea de-a treia surprinde intenţia Papei de a repune iubirea şi îndurarea în inima oricărei practici bisericeşti. A patra scoate în evidenţă voinţa Sfântului Părinte de a deschide Biserica şi de a o implica în marile probleme ale timpului nostru (dreptatea socială, ecologia, dialogul dintre popoare şi culturi în vederea binelui comun al omenirii). Recomandăm această carte tuturor acelora care doresc să înţeleagă mai mult orizontul de gândire şi trăire a Papei Francisc, dar şi acelora care caută răspunsuri la întrebări precum: ce înseamnă a fi o Biserică săracă pentru cei săraci? Cum trebuie să ne raportăm la cei care nu se comportă în acelaşi fel ca noi? Ce importanţă are pentru noi astăzi Evanghelia? (prezentare semnată de Ştefan Tamaş)

Imagini

sâmbătă, 21 iunie 2014

Zece moduri de a creşte în rugăciune

Autor: pr. Ed Broom 
Traducere: George Farcaş 
Sursa: CatholicExchange, 17 iunie 2014 

Rugăciunea
Rugăciunea
Rugăciunea este cheia spre mântuire. Sf. Augustin spune că cel care se roagă bine trăieşte bine; cel care trăieşte bine are parte de o moarte bună iar pentru cel care are parte de o moarte bună totul este bine. Sf. Alfons reafirmă acelaşi principiu: “Cel care se roagă mult va fi mântuit; cel care nu se roagă va fi osândit; cel care se roagă puţin azi, poimâine deloc, îşi pune mântuirea în primejdie”. Acelaşi sfânt a afirmat că în lume nu există oameni puternici sau slabi, ci oameni care ştiu să se roage, şi oameni care nu ştiu să se roage. Cu alte cuvine, rugăciunea este puterea noastră în toate timpurile şi în toate locurile.
Dorim să vă oferim zece cuvinte de încurajare, care să ne ajute pe autostrada către cer, prin efortul de a creşte în viaţa noastră de rugăciune!
1. Convingerea sau hotărârea. Nu există nici o persoană în această lume, în orice întreprindere, care nu a fost animat de o convingere fermă în a-şi îndeplini ţelul. Sportivii de performanţă, muzicienii desăvârşiţi, profesorii de specialitate sau scriitorii, nu au ajuns la perfecţiune prin simpla iluzie, ci prin convingere, sau determinare perseverentă în a atinge ţelul dorit. Din acest motiv, Doctorul rugăciunii, Sf. Tereza de Avila, afirmă: “Trebuie să luăm o hotărâre hotărâtă de a nu renunţa niciodată la rugăciune”. Dacă credem cu adevărat, cu toată inima noastră în comorile nepreţuite care decurg din rugăciune, vom face scopul nostru în viaţă să creştem constant în rugăciune.
2. Duhul Sfânt ca învăţător. Sf. Paul spune că noi nu ştim cu adevărat cum să ne rugăm, dar este Duhul Sfânt care intervine pentru noi şi ne învaţă să spunem “Abba”, Tată. Duhul Sfânt este Maestrul interior sau Învăţătorul. Odată cu Sf. Fecioară Maria, Apostoli au petrecut nouă zile şi nouă nopţi în rugăciune şi post şi au fost pătrunşi de puterea Duhului Sfânt. Înainte de a începe să te rogi, cheamă-l pe Duhul Sfânt să te ajute în slăbiciunile tale. În timp ce te rogi cere-i Duhului Sfânt să fie prezent, pentru a-ţi lumina mintea şi inima. Este mai aproape de tine decât îţi poţi imagina. Dacă eşti în stare de har, El îşi face locuinţă în inima ta.
3. Timp, loc, bunăvoinţă şi linişte. La fel ca în oricare artă, învăţăm prin practicare. Acest principiu se regăseşte şi în rugăciune. Pentru a învăţa să ne rugăm trebuie să ne găsim timp, un loc, trebuie bunăvoinţă şi să avem parte de linişte. Aşa cum se spune în sport, se poate spune şi pentru rugăciune: “Practica te face perfect”.
4. Penitenţa. Se poate ca rugăciunea noastră să ajungă insipidă, plictisitoare, fără viaţă, anemică şi stagnantă din mai multe motive. Un posibil motiv poate fi viaţa condusă de senzualitate, indulgenţă, lăcomie, sau pur şi simplu trăirea mai mult după pofta trupească decât cea sufletească. Aşa cum ne aminteşte Sf. Paul, trupul şi sufletul sunt în opoziţie reciprocă. Isus a stat în rugăciune şi post timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Apostolii şi-au petrecut nouă zile şi nouă nopţi în rugăciune şi post. Nu se poate ajunge la o viaţă mistică serioasă condus doar de suflet dacă acesta nu există şi o viaţă ascetică, de lepădare de sine, de mortificare şi penitenţă. O pasăre are nevoie de două aripi pentru a zbura: la fel şi urmaşul lui Cristos. Cele două aripi pentru a ne înălţa în viaţa mistică sunt rugăciunea şi penitenţa. Dacă nu ai încercat în viaţa ta de pocăinţă să te consulţi cu un bun director spiritual, atunci începe prin a face mici acte de pocăinţă pentru a ajunge să ai voinţă şi putere, astfel încât să faci mai multe acte eroice de pocăinţă. Dacă nu ai alergat niciodată, începe prin a alerga de la un bloc la altul, şi vei ajunge apoi să alergi kilometrii întregi.
5. Direcţiunea spirituală. Sportivii au nevoie de antrenori. Studenţii au nevoie de profesori; profesorii au nevoie de mentori pentru a învăţa arta. În egală măsura, războinicii rugăciuni au nevoie să fie îndrumaţi, iar această îndrumare se numeşte direcţiune spirituală. Sf. Ignaţiu de Loyola a insistat pe viaţa spirituală ca fiind un drum care trebui însoţit. Sf. Tereza de Avila a avut câţiva sfinţi ca îndrumători în lungul şi durerosul drum către perfecţiune, aceştia fiind Sf. Ioan al Crucii, Sf. Petru din Alcantara şi Sf. Francisc Borgia. Există multe obstacole în drumul spiritual, mai ales când acesta implică o viaţă de rugăciune. Din acest motiv, a avea un director spiritual bine pregătit, care cunoaşte cum acţionează diavolul, capcanele care sunt mereu prezente şi pericolele în care ne aflăm, ne poate ajuta să creştem în mod constant în sfinţenie, printr-o viaţă mai profundă şi mai autentică de rugăciune.
6. Rugăciunea şi acţiunea. Sf. Tereza de Avila subliniază faptul că creşterea autentică în rugăciune este dovedită de creşterea în sfinţenie, fapt la care se ajunge prin practicarea virtuţilor. Isus a spus că noi cunoaştem copacii după fructele pe care le fac aceştia. De asemenea, viaţa autentică de rugăciune se înfiripă mai departe din practicarea virtuţilor: a credinţei, speranţei, carităţii, bunătăţii, slujirii, umilinţei şi iubirii constante pentru aproapele şi pentru mântuirea sufletului său nemuritor. Sf. Fecioară Maria este un model pentru toate, dar mai ales pentru legătura intimă dintre contemplaţie şi acţiune. În misterul Bunei vestiri o admirăm pe Sf. Fecioară Maria cuprinsă de rugăciune; iar apoi, în următorul mister, Vizita la verişoara ei, Elisabeta, Maria urmează inspiraţia Duhului Sfânt, de a-i sluji acesteia din iubire. Într-adevăr, o putem numi pe Sf. Fecioară Maria o adevărată “Contemplativă în acţiune”. Asemenea Sf. Fecioară şi noi suntem chemaţi să fim “Contemplativi în acţiune”.
7. Studiaţi şi citiţi despre rugăciune. Sf. Tereza de Avila nu permitea femeilor care nu ştiau să citească să între în ordinul carmelitanelor. De ce? Motivul a fost acela că ştia cât de multe se putea învăţa – pe mai multe teme, dar mai ales despre rugăciune – prin lecturi spirituale solide. Căutaţi cărţi bune despre rugăciune şi citiţi! O să aveţi parte de multe idei utile făcând o bună lectură spirituală. Ca sugestie: citiţi partea a IV-a a Catehismului Bisericii Catolice. Aceasta este o capodoperă spirituală despre rugăciune.
8. Reculegerile spirituale. Un mod propice pentru a ne afunda cu adevărat mai adânc în rugăciune este acela de a rezerva mai mult timp rugăciunii; acest fapt îl numim reculegere spirituale sau exerciţiile spirituale. Unul dintre cele mai eficace sunt exerciţiile ignaţiene. Pot dura o lună întreagă, opt zile, dar şi un sfârşit de săptămână se poate dovedi a fi de o mare însemnătate. Isus, văzându-i pe Apostoli copleşiţi de muncă, i-a îndemnat: “Veniţi deoparte pentru un timp şi odihniţi-vă…” Această odihnă despre care vorbeşte Isus a fost interpretată ca o chemare la exerciţiile spirituale! Consultă-ţi agenda anuală şi oferă o perioadă de timp reculegerii spirituale. Cu cât oferi perioade mai lungi pentru rugăciune, cu atât rugăciunea ta devine din ce în ce mai adâncă.
9. Spovada şi rugăciunea. Câteodată, rugăciunea se dovedeşte a fi extrem de dificilă, acest lucru datorându-se unei conştiinţe murdare. Isus a spus: “Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5,8). După o spovadă bună, în care Preţiosul Sânge al lui Isus spală sufletul şi conştiinţa noastră de păcate, ochii interiori ai sufletului pot vedea şi contempla faţa lui Dumnezeu cu o mai mare claritate.

10. SfFecioară şi rugăciunea. Aşa cum am menţionat importanţa Duhului Sfânt de a fi cu noi ca Maestru interior, aşa o putem ruga constant pe Sf. Fecioară Maria să se roage pentru noi, dar şi cu noi, de fiecare dată când dedicăm timp şi efort rugăciunii. Ea nu ne va dezamăgi niciodată. Aşa cum Isus a transformat apa în vin la nunta din Cana, prin mijlocirea Sf. Fecioare Maria, tot cu ajutorul ei rugăciunea noastră poate fi transformată dintr-o rugăciune fără gust şi fără savoare, într-un vin bun plin de devoţiune. Sf. Fecioară nu ne va dezamăgii niciodată! Cereţi-i ajutorul.
Va invit sa citit gratuit si online, noul numar al revistei Timpul, editata de grupul editorial Adenium.
Contine 24 de pagini si poate fi descarcata in format pdf de aici.


vineri, 20 iunie 2014

Misterele întunecate ale Universului

Frumusețea științei constă și în faptul că, pe măsură ce descifrăm mecanismele de bază ale ”funcționării” Universului, ne confruntăm cu mistere noi, care, la rândul lor, își așteaptă explicațiile cuvenite. Nu avem încotro. Poate că strivim corola de minuni a lumii lui Blaga. Dar, ori de câte ori găsim un mister, suntem nevoiți să îl lămurim. Cred că aceasta este principala resursă care se află în spatele succesului, aproape incredibil, al științei. În cazul Universului ne confruntăm cu un mare mister. Numai circa 5% din el este alcătuit din materie obișnuită. Restul este reprezentat de energia și materia întunecate, care sunt două enigme fundamentale ce încă își așteaptă elucidarea.
Planck-only_Cosmic recipe pie chart (1)
”Rețeta” Universului

Energia întunecată
Înainte de anul 1998 lucrurile păreau să fie clare. Universul nostru se află în expansiune, așa cum o demonstrase strălucit Edwin Hubble, încă din anii 1920. Privind către viitorul Universului, comunitatea științifică era în bună măsură de acord cu ipoteza conform căreia, sub acțiunea gravitației, această expansiune va încetini în timp, după care va începe un proces de contracție a Universului. Dar, așa cum se întâmplă adesea în știință, această ipoteză larg acceptată avea să primească o lovitură decisivă.

Pe la începutul anilor 1990, două echipe de cercetători au încercat să determine această încetinire a vitezei de expansiune a Universului. Prima echipă, numită Supernova Cosmology Project, era condusă de către Saul Perlmutter, de la Lawrence Berkeley National Laboratory iar cea de-a doua, High-Z Supernova Search, era condusă de către Brian Schmidt, de la Australian National University și de către Adam Riess, de la Space Telescope Science Institute. Ambele echipe și-au îndreptat atenția către un anumit tip de supernove, cele de tip Ia.
ia
Acest tip de supernove sunt adevărate jaloane în Univers, cu ajutorul cărora pot fi determinate distanțele până la galaxiile foarte îndepărtate. Ele se produc în sistemele stelare binare în care una dintre componente este o pitică albă, care atrage o parte din materia astrului companion. La un moment precis, atunci când masa piticei albe atinge 1,38 mase solare, aceasta ”explodează” transformându-se într-o supernovă. Aspectul cel mai interesant, legat de subiectul nostru, constă în faptul că luminozitatea lor este foarte bine determinată și aceste supernove pot fi luate ca surse etalon de lumină. Din momentul în care cunoaștem luminozitatea absolută a unui obiect este ușor să determinăm distanța până la el.
Acum cred că este ușor de înțeles de ce ambele echipe s-au bazat pe măsurători asupra supernovele de tip Ia. Cu ajutorul lor se pot măsura cu precizie distanțe în Univers. Dacă vom cupla aceste date cu viteza de îndepărtare de noi, măsurată pe baza deplasării spre roșu, putem evalua evoluția în timp a vitezei de expansiune a Universului.
În ianuarie 1998 echipa Supernova Cosmology Project a anunțat, în cadrul unei conferințe de presă organizate la Washington, că, în urma măsurătorilor asupra a 40 de supernove de tip Ia s-a ajuns la concluzia că asistăm la expansiune Universului accelerată. Un rezultat de-a dreptul surpinzător pentru acea vreme și, din acest motiv a fost primit cu o oarecare neîncredere.
În februarie 1998, cea de-a doua echipă, High-Z Supernova Search, a anunțat că a obținut rezultate similare cu cele date publicității în ianuarie de către Supernova Cosmology Project: asistăm la o expansiune accelerată a Universului. Din acest moment lucrurile au devenit clare și foarte greu de contestat. Ceva, o forță teribil de misterioasă, face ca expansiunea Universului, în loc să încetinească (așa cum era de așteptat), este accelerată! Un adevărat cutremur în lumea cosmologilor, dar, așa cum se întâmplă mereu în știință, faptele au întâietate în fața unor idei puternic înrădăcinate în mintea oamenilor de știință.
6a00d8341bf7f753ef0120a5ae531f970b
Ipoteze contradictorii
Ar putea exista mai multe explicații pentru această comportare stranie a Universului. Prima ne este oferită de însuși Einstein. Deși am mai vorbit și cu alte ocazii despre ceea ce el considera că a fost ”cea mai mare greșeală” a sa, cred că este bine să ne reamintim despre ce este vorba.

În 1915 Einstein publica o ecuație fundamentală pentru descrierea Universului și a evoluției sale. Numită tehnic, ”ecuația de câmp”, aceasta descria gravitația ca fiind rezultatul curbării spațiu-timpului în pezența materiei și energiei. Atunci când Einstein a aplicat această ecuație la scara întregului Univers a obținut un rezultat cu care nu putea fi de acord. Universul acesteia era unul dinamic, în timp ce Einstein pleca de la ideea unui Univers staționar. Pentru a face ca ecuația sa să descrie Universul pe care și-l imagina, Einstein a introdus, artificial, un termen suplimentar, care poartă numele de constantă cosmologică, notată cu lambda. Mai apoi, după ce ipoteza de la care plecase a fost infirmată prin observațiile lui Edwin Hubble, care demonstrau expansiunea Universului, Einstein avea să spună că această constantă lambda este ”cea mai mare greșeală” a vieții lui. (Am vorbit mai pe larg despre acest subiect în articolul Scurtă istorie a Big Bang-ului din aprilie 2013.) Ei bine, concluziile observațiilor asupra supernovelor de tip Ia, care ne arată imaginea unui Univers aflat în expansiune accelerată, vin să arate că regretul lui Einstein era unul neîntemeiat. Constanta cosmologică, lambda, își merită locul în ecuația care descrie evoluția Universului.
Putem interpreta această constantă ca fiind o proprietate a însuși spațiu-timpului. Este ceea ce se numește ”energia vidului”, care se manifestă, la scara foarte mare a Universului, ca o forță antigravitațională. Deoarece avem de-a face cu o proprietate intrinsecă a spațiu-timpului, densitatea de energie a vidului este constantă în timp și spațiu. Trebuie să mai remarcăm că datorită expansiunii Universului datorită ”diluării” materiei și energiei din Univers, forța gravitațională tinde să scadă. Din acest motiv, o dată cu trecerea timpului, contribuția energiei vidului (altfel spus: a constantei cosmologice lambda) la expansiunea Universului devine din ce în ce mai importantă. De aici rezultă fenomenul la care asistăm acum: o expansiune accelerată a Universului.
Toate bune și frumoase, numai că… Din păcate nu s-a găsit, cel puțin deocamdată, o explicație pentru constanta cosmologică și nimeni nu a putut explica de ce aceasta are valoarea pe care o putem determina pe baza observațiilor. Această energie a vidului este tocmai ”energia întunecată”, și reprezintă circa 68,3% din Univers.
Artwork_DarkEnergy
Deși explicarea accelerării expansiunii Universului cu ajutorul constantei cosmologice este larg acceptată de către cosmologi, ea nu este singura posibilă. Există și alte ipoteze, vehiculate prin publicațiile științifice, dintre care voi aminti doar două.
Prima dintre ele poartă un nume aproape ezoteric: chintesență (quintessence). După filozofii Greciei antice chintesența ar fi cel de-al cincelea și cel mai subtil element din care este alcătuită lumea, alături de pământ, aer, apă și foc. Din chintesență ar fi alcătuite corpurile cerești. În ipoteza prin care chitesența explică expansiunea accelerată a Universylui aceasta ar fi reprezentată de un câmp cuantic ipotetic, care are o evoluție dinamică în timp. Seamănă oarecum cu energia vidului despre care vă vorbeam mai sus, având ca efect, la scară mare, apariția unei forțe antigravitaționale, dar, spre deosebire de aceasta, câmpul produs de chintesență nu este constant, ci variază pe măsură ce ne îndepărtăm de Big Bang. O cale pentru a decide dacă ipoteza chintesenței este corectă ar fi determinarea vitezei de expansiune a Universului la diferite momente de timp dup Big Bang, deoarce cele două ipoteze prezentate până acum oferă rezultate diferite.

O altă ipoteză pentru expansiunea accelerată a Universului este una radicală. Ea pleacă de la ideea conform căreia teoria gravitației propusă de Einstein nu ar fi chiar una corectă. Eventual, ar trebui avut în vedere un spațiu-timp cu dimensiuni suplimentare. Această ipoteză nu ar afecta numai expansiunea Universului, ci și structura sa. Din acest motiv ipoteza poate fi testată. Ar trebui să fie descoperite structuri, la scară mare, în Univers, a căror dinamică să nu poată fi explicată pe baza teoriei gravitației a lui Einstein. În acest sens, la Telescopul Foarte Mare (Very Large Telescope, VLT) al ESO (European Southern Observatory) de la Paranal, Chile s-a lansat un program amplu de cercetare, care are drept obiectiv determinarea distribuției și mișcărilor galaxiilor din Universul timpuriu.
Este ușor de remarcat, tocmai din cele câteva ipoteze pe care le-am prezentat, că ne aflăm în fața unui mister fundamental. Știm că expansiunea accelerată a Universului este una accelerată, dar nu știm de ce este așa, și nu altfel. Știm că Universul este alcătuit în proporție de 68,3% din energie întunecată, dar nu știm ce este această energie întunecată.
Dar aceasta nu este singurul mister fundamental al Universului. Mai există unul, la fel de profund.
Materia întunecată
În anul 1933 astronomul elvețian Fritz Zwicky, care în acea vreme lucra la Caltech, SUA, făcea o descoperire importantă. El studia dinamica roiului de galaxii Coma. A estimat mai întâi masa galaxiilor din roi, pe baza luminozității lor. Apoi a mai efectuat o evaluare a masei totale a roiului, de data aceasta pe baza mișcărilor galaxiilor aflate în vecinătatea sa. Atunci când a comparat cele două rezultate a avut o mare surpriză. Masa determinată pe baza luminozității galaxiilor din roi era de circa 400 de ori mai mică decât cea determinată pe baza mișcărilor galaxiilor din vecinătatea lui. Discrepanța dintre cele două rezultate era mult prea mare pentru a putea fi atribuită unor simple erori de măsurare. Zwicky a presupus că există o formă invizibilă de materie, ”dunkle Materie” – materie întunecată. Astăzi, pe baza observațiilor realizate de către telescopul spațial Planck, se estimează că materia întunecată reprezintă circa 26,8% din Univers, în timp ce materia obișnuită reprezintă numai 4,9%.

heic0602a-640x500
Din ce este alcătuită această materie întunecată? Nu știm, deocamdată. Despre ea putem spune că nu interacționează decât gravitațional cu materia obișnuită. Și ar mai trebui să spun ceva: materia întunecată nu este… întunecată, ci, mai degrabă, perfect transparentă. Ea nu absoarbe fotonii. Ca și în cazul energiei întunecate, există mai multe ipoteze prin care se încearcă explicarea ei.
Câteva ipoteze de lucru
Dintre toate, cea mai populară în rândul fizicienilor se referă la WIMPs (Weakly Interacting Massive Particles, particule masive cu interacțiune slabă). Acestea sunt particule care posedă masă, dar care, cu excepția interacțiunii gravitaționale, nu interacționează, decât foarte puțin cu materia obișnuită. Ipoteza este atrăgătoare, deoarece este legată de o altă ipoteză importantă din fizică, cea a supersimetriei (am descris-o pe larg în articolul ”Ce urmează după bozonul Higgs?”, în numărul din ianuarie 2013 al revistei noastre). Pe scurt supersimetria vorbește parteneri, ipotetici, ai particulelor elementare cunoscute. Astftel, fiecare fermion are ca partener un nou bozon și fiecare bozon are ca partener un nou fermion. Partenerii bozoni ai fermionilor sunt numiți punând un ”s” în fața numelui fermionului (avem astfel selectron, scuark etc.). Pentru partenerii fermioni ai bozonilor, se adaugă sufixul ”ino” (fotino, gluino etc). Se crede că unul dintre acești parteneri supersimetrici ar putea fi un foarte bun candidat pentru WIMPs.

Pentru a se verifica această ipoteză, încă din anii 1980 au fost realizate detectoare cu ajutorul cărora să fie surprinse extrem de rarele momente în care o particulă WIMP interacționează cu materia obișnuită. Până în prezent nu a fost obținut nici un rezultat. Mai mult decât atât, spre sfârșitul anului 2013, echipa de cercetători de la Large Underground Xenon, LUX, cel mai sensibil detector de particule WIMPs, a anunțat că nu a detectat nici un semn al materiei întunecate. În anunțul dat publicității s-a arătat că astfel au putut fi eliminate mai mult de jumătate dintre modelele referitoare la WIMPs, dar că se impune continuarea căutării, pentru a fi verificate modelele rămase. Se speră că în următorii cinci, până la zece, ani vom avea un răspuns clar, pozitiv sau negativ, referitor la WIMPs.
Dar dacă WIMPs nu ar reprezenta explicația pentru materia întunecată, unde am mai putea căuta? Un alt candidat este reprezentat de axioni, care au o masă mult mai mică decât WIMPs și care interacționează mult mai puțin cu materia decât acestea. Nu voi intra în detalii referitoare la aceste particule ipotetice, subiectul este mult prea dificil pentru a fi expediat în doar câteva paragrafe. Voi spune doar că și pentru căutarea axionilor se întreprind cercetătri asidue. Cel mai important experiment pentru detectarea lor este Axion Dark Matter eXperiment (ADMX), care a fost inițiat încă din 1995. Până acum nu a fost obținut nici un indiciu, dar se speră că în circa trei ani vom avea un răspuns privitor la existența, sau inexistența, lor.
Există și alți candidați pentru materia întunecată, unii foarte exotici. De exemplu, se poate presupune că materia întunecată este reprezentată de găurile negre primordiale. Acestea nu s-au format prin colapsul gravitațional al stelelor masive, ci în condițiile extreme de la începutul Universului. Au fost întreprinse mai multe căutări, pentru detectarea acestor găuri negre primordiale, dar nici una nu a dat un rezultat pozitiv. Cea mai recentă a fost realizată de către o echipă de cercetători de la Universitatea California, condusă de către astrofizicianul Kim Griest, s-a folosit de datele transmise de către telescopul spațial Kepler. Acest telescop a fost proiectat pentru a detecta planete extrasolare prin măsurarea variației de luminozitate a unei stele, atunci când o planetă trece prin fața sa. Telescopul spațial Kepler monitorizează simultan circa 150.000 de stele. Atunci când o, ipotetică, gaură neagră primordială trece prin fața unei stele, se produce efectul de lentilă gravitațională, care, în acest caz, s-ar manifesta printr-o creștere bruscă a luminozității stelei. Concluzia acestei căutări? Nu a fost identificată nici o gaură neagră primordială. Deocamdată putem elimina ipoteza găurilor negre primordiale, drept candidat pentru materia întuncată, cel puțin pentru cele care au o masă mai mare de 5% din masa Lunii. Dar ipoteza lor rămâne încă valabilă în așteptarea unor instrumente mai sensibile.
dark_matter_halo-wide
Un alt candidat exotic pentru materia întunecată este reprezentat de o formă extremă a materiei, care ar forma ipotetice stele alcătuite din cuarci. Acestea nu emit lumină, în schimb exercită forță de atracție gravitațională. Nici pentru ele nu avem decât ipoteze teoretice, neînsoțite de confirmări.
Mai există o posibilitate pentru materia întunecată. Una de-a dreptul neliniștitoare. Ar fi posibil ca aceasta să fie alcătuită dintr-o formă de materie imposibil de detectat cu metodele imaginabile astăzi, o materie care nu interacționează decât strict gravitațional cu materia obișnuită. În acest caz, orice tentativă de căutare a ei ar fi sortită eșecului.
Concluzie
Am trecut rapid în revistă doar două dintre marile mistere care își așteaptă dezlegarea de către știință. Deși nu știm ce reprezintă materia și energia întunecate, știm că ele există. Avem dovezi clare pentru ele. Așa cum spuneam la începutul acestui text, tocmai dezlegarea misterelor profunde ale lumii reprezintă cel mai important motor pentru știință. Am convingerea că vom avea răspunsuri în anii și deceniile viitoare. Deja se conturează abordări noi, despre care voi povesti cu o altă ocazie. Iar atunci când vom găsi răspunsurile acestea, sunt sigur… ni se va părea că Universul s-a schimbat dintr-o dată.

Notă: acest text a fost scris la începutul anului 2014.

Ziua Şcolii Ardelene


România, ca naţiune europeană integrată, nu este o realizare exclusivă a politicii actuale. Asemeni cu a tuturor naţiunilor din Uniunea Europeană, conştiinţa continentală a românilor a secondat întregul demers al istoriei noastre. Originea latină, romană, este rădăcina axiologică pe care s-a întemeiat conştiinţa europeană a românilor. Nenumărate fenomene şi evenimente istorice de pe parcursul celor două milenii au revelat faptul că românii au busola orientată spre ideologia şi civilizaţia Europei occidentale, în pofida unor mari puteri politice, care forţau stagnarea lor într-un Orient ambiguu şi asupritor. Ştefan cel Mare este numit de papa de la Roma „atlet al lui Hristos”, pentru biruinţele împotriva Imperiului Otoman, principalul duşman al Europei acelei vremi. Mihai Viteazul a realizat, la 1600, o unire a celor trei ţări române, sub egida ideii de unitate culturală iniţiată de Imperiul Romano-German, principalul factor de echilibru politic şi economic pe continent. Şi exemplele pot continua.

De-a lungul istoriei însă, esenţial pentru construirea conştiinţei noastre europene a fost afluxul permanent al modului de gândire occidental, al ideologiilor filosofice, politice  şi  culturale care au conturat epoca modernă a continentului, cu fizionomia lui persistentă până astăzi. Rolul cardinal în această receptare a gândirii Europei occidentale de către  marea etnie românească de la Carpaţi şi Dunăre l-a avut mişcarea ideologică şi culturală cunoscută sub numele de Şcoala Ardeleană. Originea ei se regăseşte în faptul că Transilvania a fost poarta de intrare a cărţilor occidentale în arealul amintit, „spaţiul de recuperare din Est”, cum o numeşte istoricul francez Pierre Chaunu, referindu-se la situaţia secolului al XVIII-lea. Elitele româneşti ardelene ale secolului amintit au preluat ideile din aceste cărţi, prelucrându-le în sensul unei construcţii identitare a naţiunii române moderne. Reprezentanţii de marcă ai Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ioan Budai-Deleanu, dar şi întreaga clasă intelectuală pe care au creat-o prin ideile lor în toate cele trei principate româneşti istorice, au preconizat logica unităţii poporului român într-o singură formaţiune politică, logică întemeiată pe unitatea originară a limbii românilor din întregul spaţiu locuit de aceştia, peste graniţele vremelnice instituite de vitregiile istoriei. Limba română, ca moştenire istorică de bază a poporului nostru, a constituit un obiect profund de cercetare a Şcolii Ardelene, prin orientări programatice curajoase, dintre care unele continuă până astăzi, cum este cazul Dicţionarului tezaur al limbii române. Cercetătorul atent poate constata că toate aliniamentele gândirii politice, ale filosofiei sociale, ale ideologiei culturale şi pedagogice din zilele noastre sunt, în bună parte, tributare tenacelui curent maturizat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Şcoala Ardeleană este un curent întemeietor prin definiţie, este kilometrul zero al celor mai valoroase idei şi opere care ne definesc genetic, istoric şi sociologic în aria de cugetare a Europei, printr-un uriaş efort de aclimatizare a spiritului european în viaţa românilor, de creare a unei gândiri româneşti în consens continental, dar cu specificul local pe care în apreciem, îl cultivăm şi îl apărăm şi astăzi. Apreciind această eflorescenţă valoroasă a istoriei noastre, cunoscând şi valorificând lăsământul acestor înaintaşi providenţiali, ne dovedim a fi o naţiune cu simţul demnităţii pe frontonul imaginii României de astăzi, pe care gânditorii Şcolii Ardelene au premoniţionat-o ca parte organică a civilizaţiei europene.

Naţiunile cu simţul demnităţii ştiu să-şi cinstească marii înaintaşi, marile fapte şi evenimente din trecut, printre altele şi prin simbolistica zilelor dedicate. Pe lângă ziua naţională de la 1 decembrie, avem o zi a armatei la 25 octombrie, ziua drapelului naţional la 26 iunie, ziua muncii la 1 mai, ziua copilului la 1 iunie, ziua educaţiei la 5 octombrie, ziua pompierilor la 13 decembrie etc. În repertoriul acestor zile dedicate oficial, Şcoala Ardeleană şi-a meritat-o cu prisosinţă pe a sa, ca pe un prilej nu doar de pioasă aducere aminte a corifeilor noştri iluminişti şi a operei lor nemuritoare, dar şi ca pe un moment cultural de seamă, când s-ar desfăşura în toată ţara manifestări publice (simpozioane, serbări, pelerinaje la locurile legate de numele reprezentanţilor de seamă, îngrijiri şi restaurări de monumente etc.), prin colaborarea instituţiilor laice şi bisericesti, a fundaţiilor şi societăţilor culturale din ţară şi de peste hotare. Ziua ideală a Şcolii Ardelene este 11 octombrie, ziua în care, la 1754, Petru Pavel Aron a emis decretul de înfiinţare, la Blaj, a primelor şcoli sistematice şi moderne din istoria românilor.

Ne bucurăm că parlamentul României a instituit prin lege această zi ca Ziua Școlii Ardelene. Această inițiativă lăudabilă este rodul colaborării dintre Episcopia de Oradea și dl. deputat Adrian Miroslav Merka. Mulțumim tuturor celor care s-au implicat în acest proiect, în special pr. Florin Jula și dl. prof. dr. Ioan Chindriș.

Dorim ca de acum înainte Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, să se implice alături de autorități în manifestările dedicate acestei zile.


                + Dr. Virgil Bercea
                          Episcop  
     Sursa