Miercuri, 12 aprilie 1961, cosmodromul de la Baikonur. În
această dimineaţă pe rampa de lansare este pregătită o rachetă, în
vârful căreia, într-o capsulă sferică se află un om: Iuri Gagarin. Este
primul călător care va deschide poarta Cosmosului. Până la acest moment,
Gagarin a avut de parcurs un traseu dificil, a trecut prin nesfârşite
teste medicale, a fost supus unor serii de antrenamente nemiloase, a
învăţat, până la cel mai mic detaliu, caracteristicile vehiculului în
care avea să se înalţe dincolo de atmosfera terestră.
Nava spaţială Vostok
În primăvara anului 1957, deci înainte de lansarea primului
Sputnik,
Koroliov,
entuziastul părinte al programului spaţial sovietic, decide să se
demareze proiectarea unei nave spaţiale capabile să transporte un om pe
orbită şi să îl aducă înapoi pe Pământ în deplină siguranţă. Drept
lansator urma să fie folosită o variantă a rachetei R7, cea care urma să
lanseze şi primii sateliţi sovietici. În faţa proiectanţilor se aflau
mai multe variante, dar oricare ar fi fost cea aleasă trebuia să se ţină
seama de limitările organismului uman. În timpul reintrării în
atmosfera terestră nu trebuia să fie depăşită suprasarcina de 10 g, iar
condiţiile de mediu din interiorul capsulei nu aveau voie să depăşească
anumite valori. Între septembrie 1957 şi ianuarie 1958 au fost analizate
mai multe variante, au fost calculate regimurile termice de pe timpul
reintrării în atmosferă pentru mai multe configuraţii, au fost studiate
materialele necesare, au fost determinate traiectoriile de coborâre…
Pentru a vă face o imagine asupra complexităţii acestei sarcini,
trebuie să vă aduceţi aminte că în acele timpuri calculatoarele erau mai
degrabă unele mecanice, iar rezolvarea lungilor şiruri de ecuaţii
diferenţiale care descriau fenomenele produse pe timpul zborului
implicau liste obositoare de numere, care în bună parte trebuiau operate
manual. În cele din urmă a fost aleasă cea mai simplă soluţie. Capsula
urma să aibă o forma unei sfere. Asta prezenta avantaje evidente. În
primul rând, pentru un volum dat, suprafaţa sferei este mai mică decât a
oricărui volum geometric. De aici rezultă că masa structurii va fi
minimă, un criteriu important în proiectarea oricărui vehicul
aerospaţial. În al doilea rând, prin aranjarea convenabilă a centrului
de greutate, acest gen de capsulă se autostabilizează, nemafiind
necesare dispozitive de corectare a atitudinii pe timpul fazelor
iniţiale ale coborârii, ceea ce se traduce tot într-o reducere a masei
echipamentelor necesare.
A urmat apoi trecerea către proiectarea finală. A rezultat o
adevărată capodoperă inginerească. O maşinărie de o simplitate
înduioşătoare, o maşinărie minimalistă, capabilă să desfăşoare cu succes
sarcina care i-a fost atribuită. În fapt, nava spaţiala Vostok era
alcătuită din două componente principale: capsula propriuzisă, de formă
sferică, şi un modul de serviciu, în care erau amplasate echipamentele,
motoarele de control a atitudinii şi motorul de frânare.
Macheta capsulei Vostok de la Muzeul Aerului și Spașiului, Le Bourget, Franța (Credit: Wikipedia commons)
Nu încercăm acum să facem o descriere exhaustivă a navei Vostok. Îi
dăm cuvântul lui Gagarin, care în cartea „Drumul spre Cosmos” îşi
descrie aventura (bănuim că a fost ajutat de un scriitor-fantomă): „Intram
unul câte unul în cabina pilotului. Era mult mai mare decât cabina unui
avion. Stând în fotoliu, cosmonautul putea efectua toate operaţiile
pentru asigurarea observaţiilor şi comunicării cu Pământul, să
controleze zborul şi, în caz de nevoie, să conducă nava. Ce nu era în
această cabină neobişnuită! Şi erau toate altfel decât într-o cabină de
avion.
În stânga se afla tabloul de comandă al pilotului. Pe le erau manetele
şi comutatoarele care dirijau activitatea sistemului de radiofonie,
reglau temperatura în cabină şi puneau în funcţiune conducerea manuală a
motorului şi frânelor. În dreapta se găseau aparatul de radiorecepţie,
containerele pentru hrană şi maneta pentru dirijarea orientării navei.
Drept în faţa fotoliului cosmonautului era planşa de bord cu mai multe
indicatoare cu ace şi cu tabloul de semnalizare, un ceasornic electric,
precum şi un glob a cărui rotaţie corespundea mişcării navei pe orbită.
Sub planşa de bord era instalată camera de televiziune, pentru ca
cosmonautul să poată fi observat de pe Pământ. Şi mai jos se afla un
ochi de bord cu un orientator optic.”
Interiorul capsulei Vostok, ilustrație. (Credit: gagarin3d.com)
Şi mai adaugă Gagarin, aşa ca o concluzie. „ceea ce am văzut era uşor, trainic şi portativ. Totul strălucea de curăţenia sterilă a lucrului nou.”.
Trebuie să comentăm acum această ultimă remarcă a lui Gagarin. Este
foarte probabil că tocmai această impresie lăsată de capsula Vostok să
fi jucat un rol decisiv în alegerea lui Gagarin pentru primul zbor
cosmic. Invitat să urce în cabină Gagarin a făcut un gest simplu, dar neaşteptat. Şi-a scos pantofii din picioare!
Iar gestul său a fost remarcat de Korioliov. Dar asupra selecţiei
cosmonauţilor pentru primul zbor cosmic vom mai avea timp să revenim.
Acum să ne întoarcem către descrierea tehnică făcută de Gagarin,
pentru că acolo se ascund multe detalii interesante, multe lucruri
nespuse în acea vreme. În primul rând, dincolo de evidenta simplitate,
impusă de limitarea masei utile ce putea fi satelizată de racheta
purtătoare disponibilă, se ascundea un concept fundamental pentru
cosmonautica sovietică din acea vreme. Este vorba despre automatizarea
completă a vehiculului. Nici unul dintre cosmonauţii care au zburat cu
Vostok nu au preluat
„conducerea manuală a motorului şi frânelor”. Exista această posibilitate, dar nu a fost folosită niciodată. Cosmonauţii erau, în aceste condiţii, nişte simpli pasageri.
Valentina Ponomareva, membră a primului grup de femei sovietice selectată în corpul de cosmonauţi sovietici (din acest grup a zburat numai
Valentina Tereşkova, la bordul navei
Vostok 6, în 16 iunie 1963) scria în cartea sa
„Femeile şi cosmosul”:
„Încrederea
noastră necondiţionată în automatizare nu era o greşeală sau o eroare
conceptuală, era cursul natural al evenimentelor. Accentul pus pe
automatizare era consecinţa firească a neîncrederii totale faţă de
individ, neîncredere specifică ideologiei noastre. Rădăcinile acestei
neîncrederi, cred eu, trebuie să fie căutate în perioada de
industrializare a ţării, atunci când mase mari de oameni au construit,
cu mâinile goale, fabrici şi uzine. Propaganda încerca să impună
poporului ideea că tehnologia decide totul. De aici vine şi consecinţa:
individul este nesemnificativ, este doar o mică rotiţă într-un întreg
angrenaj. Sub această presiune ideologică s-au format două modele
mentale: angrenajul, ca stereotip în masele largi şi gândirea pur
tehnocratică a aparatului de management al Partidului-stat. Gândirea
tehnocratică va căuta în permanenţă soluţii tehnologice şi, ca urmare,
va avea încredere în maşină şi va fi neîncrezătoare faţă de om.” Cuvinte aspre, dar care ascund un adevăr şi pentru zborul lui Gagarin.
Din motivele pe care Ponomareva le-a enunţat mai devreme nava lui
Gagarin era dirijată de aparatele de la bord şi echipa de la sol.
Cosmonautul reprezenta doar un sistem de rezervă. Dar dacă apărea o
situaţie neprevăzută, dacă aparatura de la bord se strica şi era nevoie
să se controleze manual zborul navei? Pentru această situaţie Gagarin
avea la dispoziţie un cod din trei digiţi, pe care îl putea introduce
pentru a debloca sistemul manual. Urma ca de la sol, atunci când
considera de cuviinţă echipa de control al zborului, să îi fie transmise
cifrele respective. Logic ar fi fost să se ia în considerare cel mai
rău scenariu posibil, un scenariu catastrofal în care era nevoie de o
decizie imediată, chiar şi în cazul pierderii legăturii cu solul. În
ultimă instanţă soluţia a fost… un plic. Un plic marcat „ultrasecret” pe
care cosmonautul urma să îl deschidă numai în caz de mare necesitate.
Nimeni părea să se gândească la faptul că însuşi cosmonautul putea
ajunge în situaţia de a nu mai putea deschide acel blestemat plic… Dar
dincolo de orice neîncredere, dincolo de orice ideologie, generalul
Nikolai Kamanin, comandantul detaşamentului de cosmonauţi i-a transmis
lui Gagarin codul secret: 1-2-5.
Nu vrem să intrăm în alte detalii tehnice, dar mai trebuie să
menţionăm un aspect. Cea mai delicată şi periculoasă fază a misiunii era
(şi este) revenirea în atmosfera terestră. Aceasta era comandată de la
sol (sau, în cazuri extreme, manual de către cosmonaut). Pentru
reintrarea în atmosferă era pornit un motor de frânare, care trebuia să
funcţioneze un anumit interval de timp. Dar acest motor nu trebuia să
intre în funcţiune oricum, ci numai în momentul în care axa navei
spaţiale avea o anumită orientare în spaţiu. Iar această orientare se
realiza automat, cu ajutorul unor celule fotoelectrice şi a unui
calculator analogic, care ajutau la determinarea orientării în funcţie
de Soare, astfel încât, în momentul pornirii motorului de frânare, forţa
reactivă să fie orientată corespunzător. În varianta în care acest
sistem nu ar fi funcţionat, cosmonautul însuşi putea să orienteze
capsula în vederea reintrării în atmosferă. Era folosită, în prealabil,
macheta globului terestru de pe panoul principal de comandă. Cu ajutorul
acesteia cosmonautul putea sa afle deasupra cărui punct al Pământului
se află în acel moment. Era de ajuns o simplă apăsare pe un buton şi pe
machetă era indicat locul cel mai probabil de aterizare. În a doua
etapă, cosmonautul urma să orienteze astronava, astfel încât jetul
reactiv al motorului de frânare să fie orientat corespunzător. Pentru
aceasta se folosea un ingenios sistem optic, numit Vzor, montat pe
„podeaua” cabinei. Vzor avea aspectul unui hublou, pe marginea căruia se
aflau 8 orificii. Principiul de funcţionare era simplu, lumina care
venea de la orizontul terestru era trimisă printr-un sistem de oglinzi
către aceste orificii. Atunci când atitudinea navei spaţiale era
corectă, acestea deveneau luminoase. Evident, Vzor nu putea fi folosit
decât pe timp de zi.
Mai trebuie să subliniem un lucru. Capsula Vostok nu dispunea de
retrorachete pentru aterizare. S-a optat pentru folosirea unui scaun
ejectabil, cosmonautul părăsind nava la altitudinea de 7000 m. Dar asta
punea probleme mari din punct de vedere, să îi zicem noi, birocratic.
Sovieticii voiau ca zborul lui Gagarin să fie omologat de către FAI
(Federaţia Aeronautică Internaţională). Dar regulamentele FAI impuneau,
pentru omologarea recordului, ca pilotul să aterizeze la bordul
(aero)navei. Cum se putea ieşi dintr-un asemenea impas? Simplu de tot.
Sovieticii nu au comunicat decât foarte târziu procedura de aterizare…
Factorul uman
Ruşii au declanşat relativ târziu procesul de selecţie pentru viitorii
cosmonauţi. Americanii anunţaseră deja primul lor lot de astronauţi, cei
şapte, în aprilie 1959. Toţi viitorii călători americani în Cosmos erau
piloţi militari experimentaţi, cu multe ore de zbor la activ. În URSS
lucrurile abia prindeau contur în această direcţie. Koroliov însuşi, era
de părere că nu este nevoie de multă experienţă de zbor, deoarece nava
spaţială pe care o proiectase era complet automatizată şi, aşa cum am
scris mai devreme, omul de la bord era numai un soi de echipament de
rezervă. El se gândea că ar putea fi calificaţi pentru zboruri cosmice
oameni capabili să supravieţuiască în condiţii extreme: alpinişti,
submarinişti etc. În cele din urmă Koroliov a impus numai un minimum de
„parametri” pentru candidaţi, ca o consecinţă directă a
caracteristicilor tehnice ale capsulei. Avea nevoie de oameni care să
aibă o înălţime mai mică de 170-175 cm, şi o greutate mai mică de 70 de
kilograme. Şi mai avea Koroliov o dorinţă. Candidaţii pentru zborul
spaţial trebuiau să fie tineri, cu vârsta cuprinsă între 25 şi 30 de
ani. În iunie 1959 lucrurile au fost tranşate printr-un document,
redactat de mai multe instituţii medicale sovietice, în care institutele
de medicină aeronautică ale armatei sovietice au avut un rol hotărâtor,
prin care se precizau criteriile de selecţie. A urmat apoi o
înfrigurată campanie de selecţie a candidaţilor, cu toţii selectaţi din
rândul forţelor aeriene. Secretul operaţiunii era bine păstrat. Nici
unul dintre candidaţi nu ştia că este vorba despre un zbor către cosmos.
Nu li se spunea decât că este vorba despre o misiune specială.
Criteriile pentru acceptare erau draconice. Nu trebuia să existe nici
cel mai mic dubiu asupra stării de sănătate a candidaţilor. Să nu uităm
că în acele vremuri abia se năştea o nouă ştiinţă: medicina spaţială.
Nimeni nu avea habar cum reacţionează organismul uman la starea de
imponderabilitate… Gagarin povesteşte: „Erau mulţi medici,
şi fiecare dintre ei era sever ca un procuror. Sentinţele se dădeau fără
drept de apel: candidaţii la zboruri cosmice zburau din comisie cu o
forţă înspăimântătoare. Respingeau interniştii şi neuropatologii,
chirurgii şi laringologii [...] Nu puteai ascunde nimic. Un aparataj
complex descoperea totul, până şi defectele cele mai neînsemnate ale
sănătăţii noastre”. Din circa 3.000 de dosare au rămas
pentru selecţia finală mai puţin de 200… După această primă etapă de
selecţie, toţi candidaţii au fost trimişi înapoi la unităţi. A urmat
aşteptarea înfrigurată. Nu uitaţi un aspect: nici unul dintre candidaţi
nu avea habar la ce se înhamă. Bănuiau doar că este vorba despre zboruri
de încercare secrete.
Un moment de liniște. Gagarin împreună cu familia.
În octombrie, cei care au trecut de prima fază a selecţiei au fost
chemaţi la Moscova pentru examinări suplimentare. Au fost supuşi unui
nou şir de teste care includeau învârtirea într-un scaun special, pentru
a verifica sistemul vestibular, au fost puşi în centrifugă, pentru a
verifica rezistenţa la suprasarcini, au fost puşi în camere barometrice
în care presiunea scădea rapid etc. Evident, teste extrem de dure în
urma cărora din cei 200, în februarie 1960, au rămas numai 20. Acesta
era primul grup de candidaţi cosmonauţi ai URSS. Drept comparaţie, vă
reamintim că americanii selectaseră pentru primul lor grup, cu câteva
luni înainte, numai 7. Şi sub acest aspect Koroliov şi-a impus punctul
de vedere. El gândea că are nevoie de o bază de selecţie lărgită pentru
primele zboruri în cosmos, pentru a putea alege pe parcursul
antrenamentelor pe cei mai buni dintre cei mai buni.
Au urmat apoi antrenamente dure. Candidaţii la zborul cosmic au făcut
salturi cu paraşuta (circa 40) în cele mai diferite condiţii. Au fost
ţinuţi în camere complet izolate fonic unde petreceau perioade
îndelungate de timp în deplină singurătate. Au fost puşi în termocamere
în care trebuiau să stea ore în şir la temperaturi de 70 de grade
Celsius, au fost învârtiţi în centrifugă pentru a simula suprasarcini de
10g, au stat în camere speciale în care presiunea era cea
corespunzătoare unei altitudini de 12 km, iar conţinutul de oxigen era
de 40%… Antrenamente extrem de dure, la care numai cei perfect sănătoşi
puteau rezista. Se căuta un supraom pentru a fi trimis în Cosmos.
Desigur, nu era neglijată pregătirea teoretică. Gagarin: „Era
un program vast, care cuprindea date privitoare la principalele
probleme teoretice necesare unui cosmonaut şi care asigura de asemenea
dobândirea deprinderilor, a priceperii de a folosi instalaţiile şi
aparatajul navei cosmice. Trebuia să studiem bazele tehnicii rachetelor
şi ale celei cosmice, construcţia navei, astronomia, geofizica, medicina
cosmică.”
Au urmat apoi antrenamentele finale, pe un simulator primitiv al
capsulei Vostok, care purta numele de TDK-1. Deoarece nu exista decât un
asemenea simulator s-a luat decizia ca din grupul de 20 să fie selectat
un grup de şase candidaţi, care să fie pregătiţi intensiv pentru primul
zbor. Din acest grup, unul dintre candidaţi, Valentin Bondarenko, avea
să moară, în condiţii de-a dreptul oribile, în timpul unui antrenament
care prevedea petrecerea unui număr de 10 zile în camera barometrică. În
spaţiul respectiv, aşa cum arătam mai devreme, se respira aer cu un
nivel excedentar de oxigen. A fost de ajuns o mică scânteie pentru a
declanşa tragedia. Scânteia a venit de la instalaţia de încălzire a
camerei, în clipa în care a fost rotit comutatorul care o pornea. A
urmat incendiu devastator, ale cărui flăcări au cuprins rapid trupul lui
Bondarenko,
un tânăr de numai 24 de ani. O tragedie similară avea să se întâmple şi
pe timpul programului Apollo, dar asta este o altă poveste…
Ca o scurtă paranteză, vom spune că în acest timp programul spaţial
sovietic a mai fost marcat de o tragedie. În ziua de 23 octombrie 1960, o
nouă rachetă, R16, se afla pe rampa de lansare de la Baikonur. Urma ca a
doua zi să fie lansată, dar au apărut unele probleme tehnice. În mod
normal, pentru efectuarea reparaţiilor, ar fi fost nevoie ca
rezervoarele rachetei să fie golite de combustibil, dar Mareşalul
Nedelin, comandantul militar al programului a refuzat această minimă
măsură de precauţie. Nu voia ca lansarea să fie amânată cu mai mult de
câteva ore. Reparaţiile au început cu rezervoarele pline. A urmat
inevitabilul dezastru. Împreună cu Nedelin au murit alţi aproximativ 200
de oameni. Această catastrofă, ţinută sub obrocul celui mai straşnic
secret decenii la rând, a avut implicaţii majore asupra programului
Vostok. Multe dintre activităţile programate au trebuit să fie amânate.
Să nu uităm că, în paralel, se organizau zboruri de încercare cu
prototipurile capsulei Vostok.
Ultimele pregătiri
În ziua de 28 martie 1961, a fost semnat un memorandum ultrasescret,
adresat Comitetului Central al PCUS, referitor la primul zbor al unui om
în cosmos.
„Două nave satelit „Vostok 3A” sunt pregătite pentru
acest scop. Prima navă se află deja pe rampa de lansare, iar cea de-a
doua se află în rezervă. Nava satelit cu om la bord va fi lansată pentru
a executa o singură orbită şi va ateriza într-o zonă a Uniunii
Sovietice, cuprinsă între Rostov-Kuibâşev-Perm.” Exista şi o secţiune
referitoare la situaţiile de urgenţă, care merită atenţia noastră.
„Orbita aleasă pentru nava satelit, în cazul în care se defectează
sistemele de revenire pe Pământ, permite reîntoarcerea şi coborârea prin
frânare naturală în atmosferă într-un interval de 2-7 zile, iar punctul
de aterizare se va afla între paralele de 65 grade latitudine nordică
şi sudică. Pentru eventualitatea unei aterizări forţate pe un teritoriu
străin, sau în cazul recuperării cosmonautului de către o ţară străină,
cosmonautul va primi instrucţiuni specifice. La bordul navei satelit [pe
scaunul de catapultare] se vor afla rezerve de urgenţă de hrană şi apă
pentru trei zile, suplimentar faţă de rezervele pentru zece zile cu care
este echipată cabina. De asemenea, se vor folosi mijloace de
radiocomunicaţii şi emiţătorul Peleng pentru a transmite semnale care să
permită localizarea locului de aterizare al cosmonautului. Nava satelit
nu va fi echipată cu sistemul de autodistrugere al aparatului de
coborâre.”
Este foarte importantă această ultimă propoziţie din document. Navele
Vostok care au fost testate în zbor posedau cu toate un sistem de
autodistrugere a aparatului în cazul în care nu erau recuperate într-un
anumit interval de timp. Aceasta era o măsură de protecţie, pentru cazul
în care aterizarea se producea în afara teritoriului URSS. În timpul
redactării memorandumului secret au fost vii dezbateri pe această temă,
reprezentantul KGB fiind cel care susţinea necesitatea instalării
sistemului şi pe nava cu care urma să zboare Gagarin. În cele din urmă
raţiunea a triumfat, partea tehnică a celor care au redactat documentul
reuşind să aducă argumente pentru riscurile legate de un mecanism
exploziv, care se dovedise nesigur, la bordul unei nave spaţiale care
purta un om.
Tot în acelaşi document s-a abordat problema publicităţii misiunii în
media sovietică. În ciuda secretului de-a dreptul paranoid care
învăluia programul spaţial sovietic, raţiunile legate de securitatea
cosmonautului au depăşit orice consideraţie politică:
„Considerăm că este de recomandat ca agenţia TASS să dea
publicităţii un raport imediat după intrarea pe orbită a navei spaţiale
din următoarele motive:
a) dacă vor fi necesare operaţiuni de salvare, acestea ar putea fi declanşate extrem de rapid;
b) va împiedica o putere străină să pretexteze că obiectivul cosmonautului este spionajul militar.
Dacă nava satelit nu va reuşi să intre pe orbită datorită vitezei
insuficiente, ea va cădea în ocean. Şi în acest caz considerăm necesară
publicarea unei depeşe TASS, pentru a facilita salvarea cosmonautului.”
La trei zile după acest memorandum, adică pe 3 aprilie 1961,
Prezidiul (mai târziu Politburo) al Comitetului Central al PCUS
elaborează unu decret, desigur tot strict secret, cu titlul „Despre
lansarea navei satelit”, în care era autorizată emiterea de comunicate
de presă referitoare la zborul primului om pe orbita terestră. Despre
acest comunicat Iuri Mozhorin, care era în acea vreme responsabil cu
relaţiile publice (şi cu cenzurarea informaţiilor despre spaţiu în
publicaţiile sovietice) povestea la multă vreme după desfăşurarea
evenimentelor, în cartea „Era noastră cosmică” un scenariu care ne pare, acum, suprarealist.
„Pentru a nu se pierde timpul cu scrierea şi transmiterea
textelor comunicatelor către radio şi televiziune, aceste comunicate au
fost pregătite de institutul nostru, cu acordul lui Koroliov şi al
conducerii şi trimise în avans către radio, televiziune şi TASS în
plicuri sigilate. În cazul în care cosmonautul intra cu succes pe
orbită, destinatarii primeau un semnal radio pentru autorizarea
deschiderii lor, urma apoi completarea parametrilor orbitali, care erau
transmişi prin telefon. Mai existau şi cel puţin alte două plicuri. În
primul era un comunicat pentru situaţia în care cosmonautul murea la
decolare sau aterizare. În al doilea se prezenta situaţia în care nu era
atinsă orbita, iar capsula ateriza pe un teritoriu străin sau pe ocean.
În acest plic se mai găsea şi un comunicat către guverne, în special
pentru guvernul pe teritoriul căruia ar fi aterizat cosmonautul, în care
era solicitată asistenţa pentru căutare şi salvare.”
Pregătiri atente în zona P.R.! În aceea vreme, în plină cursă spaţială, partea de propagandă juca un rol decisiv.
Acum să ne întoarcem către cei care se pregăteau pentru zborul
cosmic. Încă nu fusese stabilit cine va fi primul om care va ieşi
dincolo de atmosfera terestră. Numele său a fost stabilit abia pe 8
aprilie 1961, cu numai 4 zile înainte de start.
Gherman Titov,
care avea să devină cel de-al doilea cosmonaut sovietic, era rezerva.
De ce a fost făcută această alegere? Cei doi trecuseră fără greşeală
testele la care au fost supuşi. Titov obţinuse rezultate un pic mai bune
la ultimele teste, ar fi putut să fie el alesul. Putem specula la
nesfârşit. Este posibil ca episodul cu pantofii, despre care am amintit
mai înainte, să fi jucat rolul decisiv. Acest mic detaliu l-ar făcut pe
Koroliov să îl aleagă pe Gagarin. Tot la fel de plauzibil este să
afirmăm că fost preferat copilul de la ţară, în locul intelectualului
Titov. Sau poate că cele consemnate în fişa medicală în 1960 au
reprezentat factorul decisiv:
„înalt nivel de dezvoltare
intelectuală, memorie fantastică, se distinge faţă de colegii săi prin
marea putere de concentrare, imaginativ, reacţii rapide, perseverent
[...], stăpâneşte mecanica cerească şi formulele matematice cu mare
uşurinţă, nu ezită să îşi apere punctul de vedere atunci când consideră
că are dreptate, înţelege mai bine viaţa decât prietenii săi [..]”
Nu ştim acum ce variantă să alegem, nu ne ajută documentele la care
am avut acces. Dar ne place să credem că Titov era un pic mai bine
pregătit decât Gagarin, ceea ce l-a condamnat la locul doi. Titov avea o
misiune mult mai grea de îndeplinit. Trebuia să rămână în spaţiu, la
bordul lui Vostok 2, mai bine de 24 de ore.
Ultima noapte
Ne apropiem cu paşi repezi de momentul lansării, de momentul în care
umanitatea intra în era lui homo cosmicus. Este noapte, suntem în camera
în care cosmonautul nr. 1 şi cosmonautul nr. 2 se pregătesc de culcare.
Gagarin descrie bine această noapte, aşa că îi vom folosi cuvintele.
„La orele 21:50, Evgheni Anatolievici (medicul misiunii,
n.a.) mi-a luat tensiunea, temperatura şi pulsul. Totul era normal;
tensiunea 115 cu 7; temperatura: 36,7; pulsul 64.
- Şi acum la culcare.
- La culcare? Cu plăcere – i-am răspuns eu, spus eu, şi m-am culcat.
Pe celălalt pat din cameră dormea cosmonautul nr. 2. De câteva zile
aveam acelaşi program şi în tot ce făceam părea că suntem nişte fraţi.
Ne lega organic măreţul nostru scop comun, căruia îi consacrasem vieţile
noastre.”
Medicul le oferă somnifere pentru a adormi mai uşor, dar cei doi cosmonauţi le refuză cu vehemenţă. Ştiau ei ce ştiau.
„N-au trecut nici şapte minute şi am adormit. După zbor, Evgheni
Anatolievici povestea că o jumătate de oră mai târziu, când a intrat în
dormitor, m-a găsit culcat pe spate, cu mâna sub cap şi dormind dus.
Cosmonautul nr. 2 dormea liniştit pe partea dreaptă. În cursul nopţii,
doctorul a mai intrat de câteva ori la noi, dar nu l-am auzit şi, după
cum spunea el, nu ne-am schimbat poziţia nici măcar o dată. Am dormit
adânc, nimic nu ne-a tulburat şi n-am visat nimic. La orele trei noaptea
a venit Constructorul-şef (Koroliov, n.a.), a băgat capul pe uşă şi
văzând că dormim a plecat fără să spună o vorbă. Ni s-a spus că avea în
mână ultimul număr al revistei Moskva, că nu a putut să doarmă şi a
citit până târziu către miezul nopţii. [...]
La orele 5:30 Evgheni Anatolievici a intrat în dormitor şi m-a scuturat uşor de umăr.
-Iura, e timpul să te scoli, l-am auzit spunând.
- Să mă scol? Bine…
Imediat m-am dat jos din pat; s-a sculat şi cosmonautul nr. 2 fredonând un cântec vesel despre lăcrămioare compus de noi.
- Cum ai dormit? – m-a întrebat doctorul.
- Aşa cum am fost învăţat – am răspuns eu.”
Urmează apoi o scurtă gimnastică de înviorare, un mic dejun consumat
din tuburi, vizita medicală finală, echiparea pentru zbor, deplasarea
către cosmodromul Baykonur.
Zborul
“Încă din depărtare am zărit racheta cu corpul ei argintiu
avântat în sus”, povesteşte Gagarin, ”racheta era înzestrată cu şase
motoare cu o putere totală de 20.000.000 CP. Pe măsură ce ne apropiam de
terenul de start, racheta devenea din ce în ce mai mare, de parcă ar fi
crescut sub ochii noştri. Semăna cu un far uriaş şi prima rază a
Soarelui care răsărea se reflecta în vârful ei ascuţit.”
Gagarin și Koroliov.
Evenimentele se succed cu rapiditate. La baza rampei de lansare
Gagarin este primit de un comitet de întâmpinare din care făcea parte şi
Koroliov. Korioliov are o faţă obosită şi aşteaptă în tăcere cuvintele
de rămas bun ale lui Gagarin. La rândul său, Gagarin:
”M-am apropiat de Preşedintele Comisiei de Stat (Rudnev,
n.a.), unul dintre conducătorii binecunoscuţi ai industriei noastre şi
i-am raportat:
- Pilotul locotenent major Gagarin este gata pentru primul zbor cu nava cosmică Vostok!”
Urmează strângeri de mână şi cosmonautul nr. 1, Gagarin, se îndreaptă către scările care duceau către ascensor.
Gagarin în interiorul capsulei Vostok
”Am privit nava, îşi aminteşte Gagarin, pe care peste
câteva minute urma să plec într-un raid cum nu a mai fost. Era frumoasă,
mai frumoasă decât locomotiva, vaporul, avionul, palatele şi podurile
luate laolaltă.”
Înainte de a urca în ascensor Gagarin ţine un discurs, care citit
acum, la jumătate de veac distanţă, ne pare cumplit de siropos. De
fapt, discursul cu pricina, care a fost transmis la radio, nu a fost
înregistrat pe rampa de lansare în ziua de 12 aprilie… Aşa cum s-a făcut
şi cu comunicatele TASS care erau scrise dinainte, s-a făcut şi cu
mesajul lui Gagarin, care a fost înregistrat la Moscova cu ceva timp mai
înainte. Şi pentru că nu se ştia la acel moment cine cu precizie va fi
primul în cosmos, mesaje similare au fost înregistrate cu vocile lui
Titov şi Neliubov (cea de-a doua rezervă a lui Gagarin).
Un scurt clip video în care este rezumat zborul lui Gagarin.
Ajuns în vârful rachetei, Gagarin este ajutat să intre în capsulă, să
se lege cu hamurile scaunului de catapultare, după care trapa este
închisă. Gagarin rămâne singur. Peste două ore urmează să decoleze. Să
urmărim de acum încolo desfăşurarea evenimentelor, ca şi cum le-am citi
dintr-un jurnal de bord imaginar. Ora indicată este cea a Moscovei.
Plecarea.
09:07 Se încheie numărătoarea inversă. Are loc decolarea de pe
cosmodromul de la Baikonur. Gagarin rosteşte memorabilul cuvânt:
poehali! (am plecat!). ora decolării nu a fost aleasă la întâmplare, era
ora calculată pentru ca Soarele să asigure cea mai bună iluminare
pentru senzorii sistemului automat de reintrare în atmosferă.
09:09 După două minute de zbor cele 4 boostere ale rachetei Vostok
îşi încheie funcţionarea şi se desprind de corpul principal.
Suprasarcina continuă să crească.
09:10 Conul de protecţie al capsulei Vostok este îndepărtat şi din
acest moment Gagarin poate admira peisajul care se derulează sub
picioarele sale. Gagarin: ”În ochiul de bord (sistemul optic
Vzor, n.a.) a apărut în depărtare suprafaţa Pământului. [...]«Ce
frumuseţe!», am exclamat eu, neputându-mă stăpâni ca altădată. Dar
imediat m-am oprit. Sarcina mea este să transmit informaţii şi nu să
admir frumuseţile naturii.”
09:12 Se desprinde prima treaptă a rachetei şi intră în funcţiune cea de-a doua.
09:13 Gagarin raportează: ”Zborul se desfăşoară normal. Pot să văd Pământul. Vizibilitatea este bună. [...] Sunt în parametri, totul merge bine.
09:17 Ultimul etaj al rachetei Vostok se opreşte. După alte 10
secunde nava Vostok se desprinde. Suntem la T+676 s. Gagarin raportează:
”Nava funcţionează normal. Pot să văd Pământul prin sistemul Vzor. Mă simt bine.”
De fapt lucrurile nu erau chiar în ordine. Ultima treaptă funcţionase
mai mult decât era programat şi orbita finală (perigeul 175 km – ar fi
trebuit să fie cu 70 km mai jos – şi apogeul 302 km) era mai înaltă
decât se prevăzuse. Problema nu era gravă, dar ar fi putut să devină
gravă. Dacă motorul de frânare nu ar fi funcţionat, atunci timpul de
revenire natural pe Pământ ar fi fost mult mai lung decât se programase
iniţial. Gagarin despre starea de imponderabilitate: ”M-am
desprins de pe fotoliu şi am rămas suspendat între plafonul şi
pardoseala cabinei. Trecerea la această stare s-a făcut lin. Când a
început să dispară influenţa gravitaţiei, m-am simţit excelent. Dintr-o
dată am început să fac totul mult mai uşor. Mâinile, picioarele şi tot
corpul parcă nu mai erau ale mele. Nu mai aveau greutate. Nici nu stai
jos, nici nu eşti culcat, parcă atârni în cabină.”
09:21 Vostok 1 trece deasupra peninsulei Kamtceatka. Între timp
agenţia de presă sovietică TASS, televiziunea şi radioul sovietice
primesc indicaţia să deschidă plicul cu comunicatul referitor la zborul
navei Vostok 1. Prin telefon sunt transmişi parametrii orbitali. Lumea
află că am intrat într-o nouă eră.
09:26 Vostok 1 începe traversarea Pacificului şi se îndreaptă către
partea sudică a Americii de Sud. Gagarin cere informaţii despre
parametrii orbitali: ”Ce puteţi să îmi spuneţi despre zbor? Ce puteţi să îmi spuneţi?” De la staţia de control de la Habarovsk i se răspunde: ”Nu există instrucţiuni de la nr. 20 (Koroliov), iar zborul se desfăşoară normal.”
09:37 Vostok 1 intră în zona întunecată a Pământului, la nord-est de insulele Hawaii.
09:46 Centrul de la Habarovsk trimite în cod morse mesajul ”KK”.
Acest mesaj este o solicitare de informaţii despre momentul în care
sistemul de reintrare automată în atmosferă primeşte comanda de la sol.
09:48 Vostok 1 trece ecuatorul la 170 grade longitudine vestică.
Gagarin transmite informaţii despre parametrii de funcţionare ai navei.
09:49 Gagarin anunţă că a intrat în zona întunecată a planetei.
09:51 Gagarin anunţă că sistemul de control automat al atitudinii navei este activat.
09:57 Vostok 1 se află deasupra Pacificului, între Noua Zeelandă şi Chile. Gagarin transmite: ”Continui zborul, sunt deasupra Americii. Am transmis semnalul telegrafic «Activ».”
10:00 Vostok 1 trece deasupra strâmtorii Magelan. Radio Moscova transmite informaţii despre zborul lui Gagarin.
10:10 Nava Vostok 1 este deasupra Atlanticului de Sud şi ajunge din nou în zona luminată a planetei.
10:25 Vostok 1 se orientează automat în vederea pornirii motorului de
frânare. Motorul porneşte corect şi va funcţiona timp de 42 s. Apar
probleme grave în acest moment de sfârşit al zborului. Cu 10 secunde
după încetarea funcţionării motorului de frânare este dată comanda de
separare a modului de serviciu, care urma să ardă în straturile
superioare ale atmosferei. Din păcate modulul de comandă rămâne
conectat, prin intermediul câtorva cabluri, de capsula de coborâre. Este
un moment critic al misiunii. Capsula Vostok 1 este în afara zonei de
vizibilitate pentru staţiile radio de la sol, dar pe banda magnetică de
la bordul capsulei sunt înregistrate cuvintele lui Gagarin, care este
cât se poate de calm: ”Mă mir că nu există nici un semn de
separare. Nu există separare. Ştiu că trebuia să se producă (separarea)
la 10-12 s după oprirea motorului de frânare. (…)”. Cele
două componente, capsula şi modulul de serviciu încep să se rotească
foarte rapid, ca rezultat al forţelor aerodinamice apărute la reintrarea
în atmosferă. Gagarin: ”Baletul continuă. Cred că ceva
merge prost. Mă uit la ceas. Au trecut două minute şi încă nu există
separare. Am raportat pe canalul de comunicaţii că retroracheta a
funcţionat normal. Cred că voi reuşi oricum să aterizez normal, deoarece
distanţa până la URSS este de 6000 km, iar Uniunea sovietică are
aproape 8000 km lungime. […] Din acest motiv am decis să nu fac prea
mult zgomot despre acest subiect. Am transmis prin telegraf codul VN,
adică totul merge bine.” Nu mergea bine deloc. Mişcarea
rapidă a celor două module, care încă nu se separaseră, îl împing pe
Gagarin la limita rezistenţei fizice. Mai exista şi un alt risc major.
Capsula nu se putea orienta pe traiectoria de coborâre aşa cum era
prevăzut, ceea ce putea duce la distrugerea ei. Din fericire, tocmai
uriaşa cantitate de căldură produsă în timpul frânării a dus la topirea
cablurilor ce ţineau legate cele două module. Totul reintra în normal.
10:55 Vostok 1 este la 7000 m altitudine. Se deschide trapa şi, după
două secunde, Gagarin este catapultat şi îşi deschide paraşuta. Capsula
îşi continuă coborârea în cădere liberă, paraşuta ei se va deschide la
2500 m altitudine. Gagarin atinge pământul
la 11:05. Gagarin: ”Când am pus piciorul pe Pământ, am văzut
o femeie cu o fetiţă care stăteau lângă un viţel bălţat şi se uitau la
mine curioase. M-am îndreptat spre ele. Femeia şi fetiţa au pornit în
întâmpinarea mea. Dar, pe măsură ce mă apropiam de ele, pasul lor se
încetinea. Eu purtam costumul meu special de culoare portocaliu aprins
şi probabil că aspectul lui le cam speriase. Niciodată nu mai văzuseră
aşa ceva.
- Sunt de-ai voştri tovarăşe, de-ai voştri – le-am strigat eu, simţind un fior de emoţie şi scoţându-mi casca ermetică.
Era Anna Akimova Tahtarova, soţie de pădurar, cu nepoţica ei Rita, în vârstă de 6 ani.
- Nu cumva vii din Cosmos? – m-a întrebat femeia nesigură.
- Chiar aşa! – i-am răspuns eu.”
Capsula Vostok după aterizare.
Coperta revistei Time în care se anunța zborul istoric al
lui Gagarin. Remarcați faptul că nici capsula Vostok, nici costumul lui
Gagarin nu au corespondent cu realitatea. Este o consecință a
secretomaniei sovietice.
Epilog
Gagarin a intrat astfel în istorie. Sunt multe lucruri care ar mai
trebui scrise despre el, sunt multe întâmplări care mai trebuie
povestite. O vom face cândva, pentru că trebuie să trecem dincolo de
răceala şi spaţiul limitat ale unui articol de revistă, pentru a îl
putea înţelege pe el, pe omul Gagarin, cel care a făcut o omenire
întreagă să îşi îndrepte privirile către Cosmos. Din acest motiv
preferăm acum să tăcem şi, în semn de recunoştinţă, vrem să îi dăm
cuvântul lui Evgheni Evtuşenko, cel care în ”Dulce ţinut al poamelor”
scria atât de frumos: “Şi totuşi Gagarin a fost acela care a
spus atât de simplu, într-un spirit atât de rusesc, “Poehali!” (am
plecat), imprimând astfel Cosmosului un aer familiar, domestic. Dintre
nenumăratele instrucţiuni pe care le primise nu făcea parte aceea de a
rosti acest cuvânt. El îl scăpase de la sine. Dar ce chip avea Gagarin!…
Ales, desigur, şi el pe sprânceană, şi cu toate astea, unui asemenea
chip nu i-ai fi putut afla conturul nici în cele mai secrete schiţe de
desen. Părea că l-a creat însuşi Pământul, că l-a alcătuit din toate
surâsurile de pe scoarţa sa, surâsuri care s-au mai păstrat ca prin
minune printre atâtea zâmbete ironice şi batjocoritoare. Chipul lui
Gagarin reprezintă însuşi zâmbetul Pământului trimis în Cosmos. (…)”.
Îți mulțumesc Iuri Gagarin!
O investigație BBC,
efectuată de un reporter incognito într-un depozit Amazon.com din Marea
Britanie, a descoperit condiții de muncă foarte dure, despre care un
expert în gestionarea stresului spune că ar putea chiar să provoace
„boli psihice și fizice".
„Este
uimitor să ne gândim că o mică schimbare a unei singure gene poate avea
efecte profunde asupra comportamentelor complexe, precum consumul de
alcool", a declarat coordonatorul studiului, dr. Quentin Anstee, de la
Universitatea Newcastle. Descoperirea are potențialul de a inova în
viitor modul de tratare a alcoolismului, mai spune specialistul.
Dar dacă ar fi să mă gândesc și la mine, atunci este indicat să folosesc pentru cumpărături un card de la Piraeus Bank Romania fiindcă utilizatorii cardurilor de credit Piraeus Visa Exclusive Gold și Piraeus
Visa Exact vor primi 3% înapoi din valoarea cumpărăturilor făcute până
la data de 31 ianuarie (2014), indiferent de locul de unde se fac
cumpărpturile (în țară sau în străinătate). Așa că, până la urmă, cu cât fac mai multe cadouri cu atât ies și eu în avantaj :) Pentru cei interesați, pot găsi mai multe informații pe cardulcupromotii.ro și aici.
Cercetătorii
de la Academia Sahlgrenska și de la Universitatea Lund au analizat 1,5
milioane de cuvinte din articolele publicate în 2010 într-un ziar local
din Suedia. Experții au vrut să observe care sunt acele cuvinte care
apăreau cel mai des (dar și cel mai rar) în textele care conțineau
termenul fericire.
class="aligncenter size-large wp-image-23849" />
