Undeva în Orient trăia un mare rege care era foarte trist că nu avea copii. Foarte târziu la bătrâneţe i se naşte mult doritul fiu. Astrologul de la curte îl previne însă pe rege că fiul său, Ioasaf, se va călugări, când va fi mare. Tatăl, care era îngrijorat de soarta împărăţiei sale, încearcă să facă totul pentru ca tânărul prinţ să nu cunoască nici-o supărare şi nimic despre călugărie. Construieşte trei palate cu mândre şi vaste grădini, înconjurate de ziduri înalte, cu neputinţă de escaladat. Tânărul prinţ locuia pe rând în cele trei palate, plimbându-se prin cele trei imense grădini, în care totul era shimbat după plecarea prinţului, astfel încât acesta să nu se simtă izolat şi să aibe mereu ceva nou în preajma lui.
Întro zi pe când călătorea de la un palat la celălalt, pe drum s-a întâlnit cu un om bolnav. A fost foarte impresionat de vederea omului bolnav care suferea. A cerut lămuriri dascălilor. Pentru că dascălii săi, după poruncă, nu i-au explicat ce era cu bietul om, Ioasaf îl descoase pe vizitiu şi află astfel că pe lume există bolile şi suferinţa.
După o vreme, tot călătorind de la un palat la altul, tânărul prinţ întâlneşte un bătrân, care abia se mai ţinea pe picioare din cauza bătrâneţii. Astfel află că pe lume există bătrâneţea şi că oamenii nu sunt veşnic fericiţi, cum îşi imagina el, care era tânăr, fără griji şi înconjutrat de grija părintească.
Altădată, ieşind din unul din palate, tânărul prinţ se întâlneşte cu un cortegiu funerar şi află astfel că există moartea pe lume.
Inteligentul prinţ începe să se întrebe ce rost are viaţa omenească dacă se află tot timpul sub astfel de ameninţări. Apoi îşi întreabă dascălii cum poate scăpa omul de boală, bătrâneţe şi moarte. Niciunul din înţelepţii aduşi de rege să-i şcolească fiul nu a putut răspunde la această întrebare, ceea ce l-a făcut pe bietul prinţ, foarte trist.
În pustiul Senaridului trăia un pustnic numit Varlaam. Prin revelaţie divină el află de frământarea sufletească a fiului de împărat, se îmbracă degrabă în haine de negustor şi se îmbarcă pe o corabie plecând spre curtea puternicului şi bogatului tată a lui Ioasaf. Ajuns pe ţărmurile Indiei se duce la palat şi cere să fie dus în faţa prinţului, căci, spune el, doreşte să-i dăruiască o piatră foarte preţioasă, care şi celor cu inima oarbă le poate da lumina înţelepciunii.
Piatra nepreţuită pe care Varlaam o oferă prinţului nu este alta decât învăţătura Mântuitorului, despre viaţa de dincolo de lumea aceasta în care unii vin şi alţii se duc, despre viaţa veşnică. Răpit de frumuseţea învăţăturilor lui Varlaam, sprijinite pe minunate parabole, Ioasaf simte coborând în sufletul lui zbuciumat înseninarea şi se creştinează, primind botezul şi cuminecătura. Împăratul aflând că fiul său a îmbrăţişat religia pe care el o prigonea, încearcă prin toate mijloacele să-şi smulgă copilul din această nenorocire, cum o credea el, dar văzând statornicia tânărului este şi el pătruns de adevărurile creştinismului şi se botează.
Ioasaf, urcând pe tronul tatălui său, încearcă să facă numai bine, dar nu domneşte mult, pentru că stăpânit tot mai mult de gândul vieţii spirituale şi al mântuiruii sufleteşti, se retrage în pustietate.
(Veche legendă creştină vădit inspirată din viaţa lui Budda!)
Sursa: http://waldorf-educatie.ro/varlaam-si-ioasaf-poveste-initiatica
