20 Iunie – Sinceritate puţin norocoasă
Pedrito, la insistenţele repetate ale mamei, îi spuse în cele din urmă unchiului său:
-«Mulţumesc, unchiule, pentru cadoul tău.»
-«Foarte politicos, Pedrito, dar nu era nevoie.»
-«Asta ziceam şi eu, însă mama mi-a spus să-ţi mulţumesc oricum.»
Cum Dumnezeu obişnuim să fim mai predispuşi la a cere decât la a mulţumi. Poate că pentru ceea ce primim de la cineva nu merită, nu-i nevoie să mulţumim, însă pentru ceea ce-i datorăm Domnului, sigur că merită.
Un cadou este un cadou, nu este nici datorie, nici merit. Este un dar gratuit.
Pentru a mulţumi este nevoie de două condiţii: a recunoaşte că nu merităm şi a aprecia ceea ce ni se oferă.
Înaintea Domnului, datoria de a mulţumi este imensă. Totul este darul său, începând cu viaţa, primul său dar şi terminând cu harul pe care l-a revărsat în sufletele noastre. Acesta este darul cel mai mare pe care ni-l poate da Dumnezeu: ne face fiii săi, capabili de o fericire supraomenească, divină. Niciodată nu-i vom fi suficient de recunoscători.
