miercuri, 31 decembrie 2014

Ciclonul Francisc şi tulburarea intelectualilor

De Massimo Nardi

La 24 decembrie a fost publicat în Corriere della Sera un articol semnat de Vittorio Messori intitulat Îndoielile cu privire la cotitura Papei Francisc.

În acest articol, cunoscutul scriitor catolic propune "o reflecţie personală", ba chiar "un soi de mărturisire", în privinţa "imprevizibilităţii" papei Francisc, destinată să tulbure "liniştea catolicului mediu" cu o serie de alegeri care ar putea apare chiar contradictorii.

Messori prezintă câteva aspecte ale pontificatului lui Bergoglio care, după părerea sa, ar putea genera perplexitate, pentru a conclude apoi, cu umilinţa proprie a credinciosului, că "unic şi adevărat conducător al Bisericii este acel Cristos atotputernic şi atotştiutor care ştie mai bine decât noi care este alegerea cea mai bună în privinţa reprezentantului său temporar pe pământ": şi asta explică pentru ce, în perspectiva milenară a istoriei, "fiecare Papă a interpretat partea sa potrivită şi, la sfârşit, revelată ca necesară".

Articolul publicat de cotidianul milanez este o ocazie pentru a înţelege cât mai bine pontificatul papei Francisc.

Primul element de reflecţie se referă la rolul istoric al papei Francisc. În lumea pe care ne-am obişnuit s-o definim "avansată", scenariile de sclavie, război, transformare în marfă, exploatare sălbatică şi negare a demnităţii omului sunt mai prezente ca oricând. Şi în faţa la toate acestea, ce anume fac cei mari ai pământului? Din când în când ţin un summit din care iese un document lânced, pe făgaşul lui realpolitik, care se conclude de regulă cu un nimic de fapt.

Numai un om, de la balconul din piaţa "Sfântul Petru" şi în cele mai importante întâlniri internaţionale, îndrăzneşte să lanseze un strigăt pentru a redeştepta conştiinţele, îndrăzneşte să vorbească despre "globalizarea indiferenţei" punând sub acuzare mecanismele perverse ale puterii. Acel om este papa Francisc. În coerenţă deplină cu învăţătura lui Isus din Evanghelii.

Papa Francisc în interviul acordat lui Eugenio Scalfari a explicat: "Eu cred în Dumnezeu. Nu într-un Dumnezeu catolic, nu există un Dumnezeu catolic, există Dumnezeu. Şi cred în Isus Cristos, întrupare a sa".

Acest concept reprezintă oare o negare a Bisericii ca "trup mistic al lui Cristos"? Absolut nu. Biserica păstrează caracterul său de universalitate, dar papa Francisc este, în acelaşi timp, conştient că marile religii din lume au un fundament comun. E suficient să ne gândim că creştinismul, ebraismul şi islamul sunt definite "religii abrahamitice", deoarece văd în Abraham un părinte comun al credinţei.

Este tocmai cazul de amintit că, în "Predica de pe munte", Isus nu frânge linia de continuitate cu Abraham, ci afirmă: "Să nu credeţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii. Nu am venit să desfiinţez, ci să împlinesc" (Mt 5,17).

În această privinţă, lectura recentului volum al părintelui Antonio Spadaro, Dincolo de zid. Dialog între un musulman, un rabin şi un creştin (Oltre il muro. Dialogo tra un musulmano, un rabino e un cristiano, Rizzoli 2014), care are pe copertă o frază emblematică a papei Francisc: "Este nevoie de curajul dialogului. A construi pacea este dificil, dar a trăi fără pace este un chin".

Messori susţine că există o contradicţie între papa Francisc care respinge prozelitismul ca instrument de răspândire a credinţei catolice şi situaţia din America Latină unde se asistă la un exod al catolicilor spre protestantismul penticostal.

Însă şi în acest caz Pontiful argentinian a explicat că: "Biserica nu creşte prin prozelitism ci prin atracţia mărturiei". Semnificaţia este evidentă: credinţa nu este un "produs" care se vinde cu tehnicile marketingului. Şi Papa nu este un "contabil" care ţine contul numărului de credincioşi.

Cum să nu amintim minunata scenă relatată de Evanghelie atunci când Isus, presat de mulţime, întreabă: "Cine mi-a atins mantia?". Isus nu se preocupă de gălăgia care-l înconjoară, ci de acel suflet individual care se adresează lui în căutare de ajutor.

Acestea fiind spus, trebuie observat că personalitatea şi stilul pontifical al papei Francisc exercită o atare atracţie încât, în toată lumea, se înregistrează o recuperare semnificativă a consensurilor faţă de credinţa catolică.

Este "populism" acesta?, se întreabă Messori. Din partea noastră ne limităm să observăm că, în limbajul laic, va exista mereu un cuvânt, un termen, o definiţie, pentru a încerca să se lezeze cu ironie corozivă lucrurile mai frumoase. Şi acesta este un simptom al "răului de a trăi" contemporan, împotriva căruia Francisc a lansat provocarea sa.

Messori se opreşte asupra angajării comunicative a Bisericii, definind "teribilă" responsabilitatea celui care trebuie "să vestească Evanghelia" astăzi, arătând că "Cristos nu este o fantomă decolorată şi îndepărtată, ci faţa umană a Dumnezeului Creator".

În această privinţă, ne revine în mine o întâlnire ţinută la Roma la Comunitatea "Sfântul Egidiu", cu ocazia Zilei Mondiale a Comunicaţiilor Sociale 2014. Amintim, îndeosebi, cuvintele jurnalistei Elisabetta Piqué, pe care Bergoglio o cunoaşte de mulţi ani: "Papa Francisc nu are o media strategy, în el nu există nimic studiat, ci, într-o lume lipsită de lideri autentici, oamenii îl iubesc tocmai pentru asta".

Credem că aceste cuvinte constituie şi ele un răspuns eficace la aparentele "contradicţii" ale lui Bergoglio: un preot serios, umil, riguros şi, în acelaşi timp, însufleţit de Evanghelia zâmbetului, de pasiunea de a sta cu oamenii. Un Pontif al Bisericii universale care n-a pierdut vocaţia "preotului de stradă".

"Este necesar să mergem în afară - afirma arhiepiscopul Bergoglio în anul 2000 - şi să vorbim oamenilor care se arată la balcoane. Trebuie să ieşim din găoacea noastră şi să spune că Isus trăieşte, şi să afirmăm asta cu bucurie, chiar dacă uneori pare un pic nebunesc". Este programul pe care astăzi îl realizează ca Pontif, cu numele de Francisc.

(După Zenit, 29 decembrie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu 


Sursa:www.ercis.ro

marți, 30 decembrie 2014

Maica Tereza: "Avortul omoară conştiinţa şi distruge pacea"

Afirmaţia Maicii Tereza de Calcutta, fondatoarea ordinului Missionaries of Charity (Misionarele Carităţii) şi laureată a Premiului Nobel, potrivit căreia avortul este “cea mai mare ameninţare la adresa păcii din lume” a devenit proverbială în mediul “pro-viaţă” din întreaga lume.

În anul 1985 aceasta şi-a reafirmat punctul de vedere privind avortul în cadrul unui interviu cu jurnalistului şi activistului pro-viaţă new-yorkez Thom O’Connor, interviu care până de curând a fost aproape necunoscut. În acest interviu, Maica Tereza explică faptul că un copil nenăscut este creat “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, în scopul de a iubi şi a fi iubit. Din acest motiv este groaznic să credem că o mamă ar putea distruge un copil pe care Dumnezeu i l-a dat în dar. Acesta este motivul pentru care eu cred că avortul a devenit astăzi cel mai mare distrugător al păcii, deoarece distruge atât viaţa copilului cât şi conştiinţa mamei care trăieşte ani şi ani de zile ştiind că şi-a ucis propriul copil.”

De asemenea, Maica declară că este ceva de necrezut ca o mamă să-şi poată ucide propriul copil şi povesteşte întâlnirea avută cu o femeie care îşi avortase copilul în urmă cu opt ani. Aceasta i-a povestit că de fiecare dată când întâlneşte un copil de aceeaşi vârstă îşi spune: “Copilul meu ar fi avut această vârstă acum, dacă nu l-aş fi ucis.”

Despre acest caz, Maica mărturiseşte: „Mi-a luat mult timp să o ajut să-i ceară iertare lui Dumnezeu”.

Jurnalistul a povestit despre experienţa interviului cu Maica Tereza: “Personalitatea şi prezenţa ei caldă sunt foarte puternice şi evidente, iar smerenia ei blândă radiază delicat prin întreaga sa fiinţă.”

În interviul acordat lui O’Connor, Maica Tereza  vorbeşte pe scurt despre activitatea sa în India şi în alte părţi ale lumii, printre oamenii săraci şi spune că avortul este cel mai puţin frecvent printre cei care nu au o situaţie materială bună:

„Este ceva foarte ciudat că oamenii săraci nu îşi omoară copiii nenăscuţi. Oamenii bogaţi sunt cei care îşi doresc altceva şi se tem de ei, aşa că îşi omoară copiii, dar oamenii foarte săraci nu fac asta. Am văzut acest fapt mereu, în fiecare loc în care surorile noastre au lucrat.”

Întrebată fiind despre creşterea neobişnuită a ordinului său religios Missionaries of Charity (Misionarele Carităţii), într-un moment în care  aproape toate ordinele religioase din lume erau într-o scădere dramatică, Maica Tereza răspunde că “tinerele noastre sunt foarte, foarte dedicate.”

Ea mai povesteşte că atunci când sunt întrebate de ce doresc să se alăture ordinului Missionaries of Charity, tinerele spun că “doresc să ducă o viaţă în simplitate, rugăciune şi sacrificiu care să le ajute să se pună în slujba săracilor”.

În acelaşi timp Maica apreciază sensibilitatea şi generozitatea celor tineri: “uneori ei sunt induşi în eroare şi nu pot alege în mod corect. Dar, odată ce sunt puşi în contact cu cei săraci şi văd chipul lui Hristos în fiecare dintre ei, reacţionează imediat spunând: “Da, L-am găsit. Îl iubesc şi vreau să-i slujesc.”


Sursa:stiripentruviata.ro

luni, 29 decembrie 2014

Act de încredere în Dumnezeu


Cât despre mine, Doamne, într-atâta sunt de încredinţat că veghezi asupra tuturor acelora care nădăjduiesc în Tine, şi că nimeni nu duce lipsă de nimic, atunci când aşteaptă toate de la Tine, încât am luat hotărârea să las la o parte orice grijă şi să mă descarc punând în Tine tot ce mă nelinişteşte. „Cu pace, aşa mă voi culca şi voi adormi, că Tu, Doamne, îndeosebi întru nădejde m-ai aşezat.”

Oamenii îmi pot smulge şi bunuri şi cinste; bolile mă pot slăbi, mă pot lipsi de puterea şi de mijloacele de a te sluji; prin păcat, pot pierde până şi harul; dar nădejdea nu mi-o voi pierde; o voi păstra până în ultima clipă a vieţii, şi degeaba se vor strădui atunci toţi demonii din iad vrând să mă smulgă din ea: „Cu pace, aşa mă voi culca şi voi dormi”.

Caute-şi alţii fericirea în bogăţia ori talentele lor; sprijină-se alţii pe nevinovăţia unei vieţi întregi, pe asprimea faptelor de pocăinţă sau pe numărul de pomeni făcute, sau pe rugăciunile lor înfocate.

„Tu, Doamne, îndeosebi întru nădejde m-ai aşezat”.

Cât despre mine, Doamne, lucrul pe care mă sprijin, este chiar Încrederea mea. Încrederea care, nicicând, n-a înşelat pe cineva. „Nimeni, niciodată, n-a tras nădejde de la Domnul şi să fie înşelat”. Am încredinţarea că voi fi pe veci fericit, pentru că nădăjduiesc cu tărie că voi cunoaşte fericirea, şi pentru că de la Tine, Doamne, o aştept şi o sper: „Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu fiu ruşinat în veac”. Ştiu, vai - o ştiu încă prea bine! - cât sunt de slab şi de schimbător. Ştiu cât sunt de ispitite până şi cele mai întărite virtuţi; am văzut căzând stele şi coloane ale firmamentului. Dar nimic nu mă sperie din toate acestea, nimic nu mă sperie, atâta vreme cât pot nădăjdui; sunt la adăpost de toate nenorocirile şi sunt sigur că voi putea mereu nădăjdui, pentru că îmi pun toată credinţa în neschimbătoarea nădejde. În sfârșit, sunt sigur că nu-mi va prisosi niciodată încrederea în tine, Doamne, şi că nu voi căpăta de la tine mai puţin decât ce am aşteptat.

Sper aşadar că mă vei reţine din pornirile mele cele mai iuţi, că mă vei milui când se va revărsa asupra mea mânia cea mai aprinsă, şi că vei ajuta slăbiciunii mele să ţină piept duşmanilor celor mai de temut.

Cred şi sper că mă vei iubi mereu şi că nici eu nu voi osteni iubindu-te; şi, ca să-mi împlinesc nădejdea ducând-o cât poate ea fi dusă de departe, aştept cu nădejde, de la tine, să-mi dai parte de tine, o, Ziditorule al meu, şi pentru vremea acestei vieţi, şi pentru veşnicie! Amin!

Sf. Claude La Colombière (sec.17)

Sursa:www.itrc.ro

duminică, 28 decembrie 2014

Azi un pic, mâine mai mult!

Adevărul este că fiecare zi este în felul ei frumoasă, particulară și merită trăită. Deși uneori pare plictisitoare sau plină de gropi, chiar și asemenea zile trebuie văzute ca bune, deoarece în acea zi am învățat ceva nou, ne-am adunat experiență de viață. Să nu ne mai gândim la frumosul și înțeleptul proverb: „Cine n-a gustat amaru nu știe cum e zaharu”...
Domo a lansat un nou slogan: „Lucrurile bune se întâmplă în fiecare zi”. Este adevărat, după cum am văzut mai sus, că fiecare zi este importantă și aduce ceva nou. Însă, poate la început, ar trebui să definim ce înseamnă „bun/e”. Astăzi acest cuvânt tinde să devină sinonim cu „plăcut” sau mai bine spun cu „ce îmi place/convine mie”. Așadar ne aflăm într-o dificultate, fiindcă unora le place ceva pe când altora le displace și invers. Este interesant și în modul acesta îți poți da seama de personalitatea unui om... Dar cred că intrăm prea mult în teorie și uităm de esențial.
În principiu, fiecare zi aduce ceva, ceva care poate fi catalogat bun sau rău, rău sau bun. Însă nu mereu binele este bine și răul este rău. Când mă gândesc la asta, mereu îmi vine în minte o poveste care circulă sub diverse aspecte.
Undeva, intr-un sat , uitat de lume, traia un om . Singura lui avere era un cal. Alb, puternic, frumos. Puteai trece pe sub el, fara sa-ti apleci capul.
Omul 
abia isi tinea zilele si familia. Isi iubea calul, asa cum isi iubea lumina ochilor.
Saracia crestea cu fiecare zi. Localnicii i-au cerut sa le vanda lor calul. I-au oferit multi bani.
Omul s-a gandit, s-a uitat la copiii flamanzi, s-a uitat si la calul sau, si a refuzat oferta. Cumparatorilor nu le venea sa creada. Si l-au intrebat de ce isi condamna familia la saracie si chiar la moarte. Scarpinandu-se in cap, omul a zis mai mult pentru sine o fi bine, o fi rau..
Si iarasi au venit alti cumparatori, oferindu-i si mai multi bani. Si omul a raspuns la fel.
Intr-o zi, cineva a lasat usa grajdului deschisa. Calul a fugit . Au venit satenii Ai vazut? Dumnezeu te-a pedepsit..trebuia sa-l vinzi, familia nu ti-ar fi murit de foame.
Omul a privit catre cer, zicand mai mult pentru sine o fi bine, o fi rau..si a intrat in casa.
Peste cateva zile, calul s-a intors. A adus inca trei cai salbatici. Omul i-a ingrijit, erau mari si puternici. Si toata lumea il pizmuia. Celor care il intrebau daca are un cal de vanzare, le raspundea ca nu se poate desparti de niciunul, o fi bine, o fi rau..
Intr-o zi, fiul lui a plecat undeva , in alt sat. Calare pe calul cel mai puternic. Undeva, pe o costisa, a cazut. Si-a rupt trei coaste.
Oamenii il invinuiau pe omul care nu si-a vandut calul si , uite, Dumnezeu l-a pedepsit. El asculta si, uitandu-se la cer, vorbea mai mult pentru sine, o fi bine, o fi rau…
Intr-o zi , a inceput razboiul. Toti flacaii din sat au primit chemare. Au plecat si nu s-au mai intors. Niciodata.
Feciorul ranit a fost lasat acasa. Oamenii il ocoleau, privindu-l chioras.
Batranul se uita la cer, intrebandu-se o fi bine, o fi rau…(Sursa)

Deci cam asta este cu binele. Cu toate acestea, noi credem că fiecare zi poate în felul ei bună și astfel să putem spune în cor cu echipa DOMO: „Lucrurile bune se întâmplă în fiecare zi”

Intră și tu pe

Viaţa ca o profeţie


Meditație la  Duminica după Naşterea Domnului, Ev Mt 2,13-23.
Naşterea Domnului, la fel ca toate evenimentele importante din istorie sau din viaţa noastră în care Dumnezeu îşi face simţită prezenţa într-un mod cu totul particular, nu sunt momente scoase din context. Dimpotrivă, ele sunt cele care creează cadrul general şi dau adevăratul sens întregului. Vedem atât de clar în evanghelia de astăzi că ceea ce începe în Betleem continuă de-a lungul întregii vieţi a Sfintei Familii. Iosif îl are tot timpul de-a dreapta sa pe Îngerul Domnului. Prin vise i se manifestă doar într-un mod mai evident, însă îl sfătuieşte şi îl însoţeşte pe cale încontinuu. Maica Sfânta păstrează în inima ei toate momentele în care misterul de iubire a lui Dumnezeu i se revelează şi îi însemnează calea într-un mod mai clar. Însă tocmai prin aceste momente ştie că Domnul este tot timpul cu ea. Iar Sfânta Familie nu e un exemplu pus undeva sus pe un piedestal, rupt de noi şi de realitate, şi la care să nu putem ajunge. Dimpotrivă, Dumnezeu ne vorbeşte de Familia din Nazareth pentru a ne arăta felul în care ne iubeşte pe fiecare dintre noi. Pentru ca şi noi, în inimile, în vieţile şi în familiile noastre, să-l vedem pe Isus crescând.

Avem şi noi existenţe mai mult sau mai puţin obişnuite, ce nu vădesc în mod normal nimic extraordinar. Obişnuite, la fel ca obişnuiţa şi anonima existenţă a Sfintei Fecioare până la apariţia îngerului. Obişnuite, la fel ca meseria de tâmplar a lui Iosif. Obişnuite, la fel ca obişnuitul Nazaret, intrigant chiar şi pentru unul dintre viitorii ucenici ce se întreaba: oare poate ieşi ceva bun din atât de banalul Nazareth?

Ne întrebăm şi noi: oare poate ieşi ceva bun din banalele noastre vieţi? Din atât de obişnuite existenţe ca şi cele ale noastre? Depinde doar de noi! Fiindcă îngerul păzitor e tot timpul de-a dreapta noastră. Ne sfătuieşte încontinuu pentru ca planul şi profeţia pe care Dumnezeu le are cu fiecare dintre noi să se contureze tot mai mult. Ne înştiinţează de pericolele şi de Irozii ce încearcă să sufoce suflul divin din vieţile noastre. Putem rămâne doar simplii tâmplari, ce să ne construim singuri, din beţigaşe de lemn, viaţa şi destinul. Sau putem decide să ascultăm vocea lui Dumnezeu prin glasul îngerului, şi să-l lăsăm pe El să ne arate planurile şi profeţiile pentru care am fost creaţi. Făcând spaţiu în visele noastre îngerilor Domnului, Isus va creşte în inimile şi în familiile noastre, iar viaţa noastră va deveni o profeţie!

PS Claudiu
Episcopul Curiei

Ev Mt 2,13-23După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: "Din Egipt am chemat pe Fiul Meu". Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: "Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt". După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif în Egipt, Şi i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel. Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.

Mesajul ”Urbi et Orbi”, Nașterea Domnului 2014


”Isus, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, s-a născut pentru noi. Isus este mântuirea pentru toate persoanele și pentru toate popoarele!”: a spus papa Francisc la tradiționalul mesaj ”Urbi et Orbi” din solemnitatea Nașterii Domnului, proclamat joi de la balconul central al bazilicii Sfântul Petru. Ceremonia a fost transmisă în mondoviziune, fiind preluată pentru prima dată și de radiodifuziunea din Indonezia. Nelipsită la eveniment, televiziunea publică din România, care a transmis și comentat mesajul papei Francisc pe TVR2, TVR HD și TVR+.

În cuvântul său, Suveranul Pontif a cerut Pruncului Isus să aducă darul păcii în acele națiuni care suferă și în zilele noastre din cauza războaielor și a bolilor. Ceremonia s-a încheiat cu Binecuvântarea apostolică a Succesorului lui Petru însoțită de darul indulgenței plenare. Vă oferim mai jos în traducerea noastră de lucru mesajul ”Urbi et Orbi” al papei Francisc la sărbătoarea Nașterii Domnului 2014.

”Dragi frați și surori, Crăciun Fericit!

Isus, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, s-a născut pentru noi. S-a născut la Betleem dintr-o fecioară, împlinind profețiile din vechime. Fecioara se numea Maria, iar soțul ei, Iosif.

Persoanele umile, pline de speranță în bunătatea lui Dumnezeu, sunt cele care îl primesc pe Isus și îl recunosc. În acest fel Duhul Sfânt i-a luminat pe păstorii de la Betleem, care au alergat la grotă și s-au închinat Pruncului. Mai târziu, Duhul Sfânt i-a călăuzit pe bătrânii Simeon și Ana, în templul din Ierusalim, și ei l-au recunoscut în Isus pe Mesia. ”Ochii mei au văzut mântuirea ta” – exclamă Simeon – ”mântuirea pregătită de Dumnezeu înaintea tuturor popoarelor” (Luca 2,30).

Da, fraților, Isus este mântuirea pentru toate persoanele și pentru toate popoarele!

Lui, Mântuitorul lumii, îi cer să-i ocrotească pe frații și surorile noastre din Irak și Siria, care de atâta vreme îndură urmările conflictului în curs și, împreună cu apartenenții la celelalte grupuri etnice și religioase, suferă o persecuție brutală. Crăciunul să le aducă speranță, la fel și numeroșilor evacuați, transfugi și refugiați, copii, adulți și bătrâni, din această regiune și din lumea întreagă; să preschimbe indiferența în apropiere și respingerea în ospitalitate, pentru ca cei care acum sunt puși la încercare să primească ajutoarele umanitare necesare pentru a supraviețui iernii grele, să se întoarcă în țările lor și să aibă o viață demnă. Fie ca Domnul să deschidă la încredere inimile și să dăruiască pacea sa întregului Orient Mijlociu, începând cu Țara binecuvântată a nașterii sale, susținând eforturile celor care se angajează în mod practic pentru dialogul dintre israelieni și palestinieni.

Isus, Mântuitorul lumii, să privească la cei care suferă în Ucraina și să-i dăruiască acestei iubite țări puterea de a depăși tensiunile, de a învinge ura și violența și de a întreprinde un nou drum de fraternitate și reconciliere.

Cristos Mântuitorul să dăruiască pace Nigeriei, unde se varsă din nou sânge și atât de multe persoane sunt smulse pe nedrept din mijlocul celor dragi și ținute ostatic sau masacrate.

Pace invoc și pentru alte țări de pe continentul african. Mă gândesc în special la Libia, Sudanul de Sud, Republica Centrafricană și la diferite regiuni din Republica Democratică Congo; și le cer celor care au responsabilități politice să se angajeze prin intermediul dialogului la depășirea contrastelor și la construcția unei coexistențe fraterne și durabile.

Isus să-i salveze pe atâția copii care sunt victimă a violenței, transformați în marfă de schimb și implicați în traficul cu persoane, sau constrânși să devină soldați.

Să aducă mângâiere familiilor copiilor uciși în Pakistan săptămâna trecută.

Să fie aproape de cei care suferă din cauza bolilor, în special de victimele epidemiei de Ebola, mai ales în Libera, Sierra Leone și Guineea. În timp ce îi încurajez din inimă pe cei care s-au angajat cu curaj să acorde asistență celor bolnavi și rudelor lor, reînnoiesc îndemnul stăruitor de a se asigura celor afectați asistența și terapiile de care au nevoie.

Copilul Isus! Gândul meu se îndreaptă spre toți copii care în timpurile noastre sunt uciși și maltratați, fie la cei care îndură acestea înainte de a vedea lumina, privați fiind de iubirea generoasă a părinților lor și îngropați în egoismul unei culturi care nu iubește viața, fie la acei copii evacuați din cauza războaielor și a persecuțiilor, abuzați și exploatați sub ochii noștri și în tăcerea noastră complice; și la copiii masacrați sub bombardamente, chiar și acolo unde s-a născut Fiul lui Dumnezeu. Chiar și în zilele noastre tăcerea lor neputincioasă strigă sub sabia atâtor Irozi. Peste sângele lor se depune astăzi umbra actualilor Irozi. Cu adevărat, de acest Crăciun, multe lacrimi însoțesc lacrimile Pruncului Isus!

Dragi frați și surori, fie ca Duhul Sfânt să lumineze astăzi inimile noastre, ca să recunoaștem în Pruncul Isus, născut la Betleem din Fecioara Maria, mântuirea dăruită de Dumnezeu fiecăruia dintre noi, fiecărui om și tuturor popoarelor de pe pământ. Puterea lui Cristos, care este eliberare și slujire, să se facă simțită în atâtea inimi care suferă din cauza războiului, a persecuțiilor și sclaviei. Cu blândețea sa, această putere dumnezeiască să îndepărteze împietrirea din inimile atâtor oameni și femei cufundați în mundanitate și indiferență. Forța sa mântuitoare să preschimbe armele în pluguri, distrugerea în creativitate, ura în iubire și blândețe. În acest fel vom spune cu bucurie: ”Ochii noștri au văzut mântuirea ta!”. Crăciun Fericit tuturor!

Primiți și binecuvântarea apostolică invocată în latinește de Sfântul Părinte în solemnitatea Nașterii Domnului 2014, binecuvântare însoțită de darul indulgenței plenare.

Sursa:ro.radiovaticana.va

sâmbătă, 27 decembrie 2014

Asemenea unui prinț care pentru a salva un vierme s-a făcut el însuși vierme. Acesta este Crăciunul


Considerăm iubirea lui Dumnezeu imensă pentru faptul că L-a trimis pe unicul său Fiu pentru a ne dobândi viața veșnică. Păcatul lui Adam, primul nostru tată, care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu a avut ca şi consecință îndepărtarea de paradis și condamnarea la moarte împreună cu toți descendenții săi. Dar Fiul lui Dumnezeu, văzând omul pierdut, s-a jertfit dându-și propriul trup spre răstignire pentru a ne elibera de moarte.

Fiul va trebui să ducă pe pământ o viață umilă și dureroasă. Va trebui să se nască într-o peșteră rece și să-și găsească sălaș într-o iesle pentru animale. Va trebui să fugă în Egipt pentru a scăpa de mâinile lui Irod, iar la întoarcerea din Egipt să trăiască umil și sărac. În cele din urmă, în virtutea durerii, va trebui să-și dea viața pe o cruce, făcut de rușine și abandonat de toată lumea. “Tată, nu contează, răspunde Fiul, sunt mulțumit, atât timp cât omul va fi salvat.“

Mai mult decât acesta a făcut pentru noi Cuvântul Veșnic, care fiind Dumnezeu a vrut să se facă vierme asemeni nouă și să moară pentru noi, pentru a ne răscumpăra viața pierdută a harului divin.Văzând toate aceste daruri, oare nu au fost destule în câștigarea dragostei noastre?  Cristos  ne-a iubit  și “S-a dat pe Sine pentru noi, prinos și jertfăƒ lui Dumnezeu, întru miros cu bunăƒ mireasmă”. (Cf.Ioan 1,14, Ef.5,2).

Omul l-a disprețuit pe Dumnezeu, l-a abandonat, spune Sf. Fulgenzio, iar în schimb Acesta l-a iubit în continuare  pe om și a venit din cer tocmai pentru a i se redescoperi. De ce a făcut asta?  A făcut asta pentru ca omul să știe și să simtă că această iubire este necondiționată. Chiar și un animal atunci când simte afecțiune se manifestă într-un mod aparte, însă omul de cele mai multe ori este nerecunoscător.

Într-o  zi când preotul rostind cuvintele Prefacerii Euharistice, un om nu a făcut nici un act de reverență, însă a primit o palmă de la diavol, care i-a spus : Nerecunoscătorule! Dacă Dumnezeu ar fi făcut la fel de multe pentru mine așa cum a făcut pentru tine, aș fi fost mereu cu față plecată mulțumindu-i! 

Rugăciune

Fiule a lui Dumnezeu, Tu  te-ai făcut om pentru a te face iubit de oameni, unde este iubirea pe care oamenii ţi-o poartă? Tu te-ai jertfit pentru salvarea sufletelor noastre, iar noi de ce suntem atât de nerecunoscători? Iată-mă  Doamne, căci şi eu sunt unul dintre aceştia care te-au vatamat cu faptele, iar acum cu umilinţă recunosc suferinţa ta ca fiind speranţa mea. Pentru iubirea pentru care ai devenit om şi ai murit pe cruce, iartă-mi toate păcatele săvârşite.

Te iubesc, o Cuvinte întrupat, te iubesc Dumnezeul meu iubire nemarginită şi regret toate nelegiuirile. Dă-mi , Isuse al meu, dragostea ta şi putere să pot de acum persevera în sfinţenie.

Traducere: Orian Remus Anghel    


Sursa:www.iltimone.org

vineri, 26 decembrie 2014

Ce cadouri avem sub bradul de Crăciun



Într-o familie de 10 persoane cadourile de sub brad sunt foarte interesante. Când vine vorba de cadouri, odată cu trecerea anilor, am descoperit că nu mai punem accentul pe ce ne dorim, ci pe ce avem nevoie.  Cine are vreo trei anişori primeşte în principal jucării şi nişte hăinuţe, iar copiii mai mari lucruri de necesitate, cum ar fi un nou scaun de birou sau haine. În ceea ce priveşte necesitatea, aceasta primează în cazul cadourilor care poartă eticheta: „Pentru Mami”.

În grămada care se strânge sub brad pe numele lui Mami se găsesc de fapt cadourile de care se va folosi întreaga familie: un ceainic nou, săpun, ceşti de cafea şi altele asemenea. În principal, genul de cadouri care pot fi descrise cel mai bine astfel: „Pentru tine, dar şi pentru mine – de fapt, pentru noi” – mai degrabă decât printr-un simplu „Pentru tine”. Mi-ar plăcea să spun la fel despreTata, dar ştiu că nu este aşa: el primeşte o nou paletă de tenis de masă.

Adesea, creştinii îşi spun că darurile sunt lucruri materiale şi pieritoare, pe care nu le pot lua cu ei dacă pleacă din această lume. Dar există cel puţin un dar pe care îl pot lua cu ei în viaţa de apoi: darul copiilor. Familia noastră a fost binecuvântată cu naşterea unui copil în ziua de Crăciun şi cu naşterea altuia pe data de 28 decembrie, aşa că în perioada Crăciunului noi suntem ocupaţi cu serbarea zilelor de naştere.

Aceste daruri de viaţă pot fi luate şi în viaţa de apoi – cel puţin au cea mai mare şansă să poată rezista în veşnicie. Trei dintre copiii noştri au ajuns deja în viaţa de apoi, deoarece sarcinile nu au putut fi duse la capăt – asta face din noi, în veşnicie, o familie cu 13 membri. Din cer i-am primit şi s-au dus înapoi în ceruri, cum spune cântecul.

Crăciunul reprezintă primirea Pruncului Iisus în viaţa şi inima noastră. Cu fiecare copil primit în familie, îl primim pe Hristos – îl îmbrăcăm pe cel gol, îl hrănim pe cel flămând, îi dăm să bea celui însetat, avem grijă de cel bolnav, ba chiar îl vizităm pe cel închis, căci uneori pătuţul bebeluşului poate deveni un loc de veghe vizitat frecvent de părinţi.

Cu fiecare copil pe care îl primim în familiile noastre, îmbrăţişăm un dar al lui Dumnezeu şi împlinim ceea ce Hristos ne-a spus că trebuie să facem pentru a ajunge în Împărăţia Cerurilor.

Cele mai frumoase daruri de sub pomul de Crăciun sunt chiar copiii voştri. Primiţi-i cu braţele deschise, aşa cum l-aţi primi pe Mântuitorul, fiindcă el a spus: „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40).

Astfel, deschiderea faţă de viaţă duce la cel mai mare dar pe care îl putem primi, şi anume la invitaţia din partea Domnului: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34).

Sursa:stiripentruviata.ro

joi, 25 decembrie 2014

Predica Papei Francisc la Sărbătoarea Nașterii Domnului


Poporul, care umbla în întunerec, a văzut lumină mare; celor ce locuiau în țara şi în umbra morţii lumina le-a strălucit "(Is 9,1). "Un înger al Domnului a apărut [păstorilor], și mărirea Domnului a strălucit peste ei" (Luca 2,9). În acest fel ne prezintă liturghia din această noapte sfântă de Crăciun, nașterea Mântuitorului: ca o lumină care pătrunde şi împrăştie cel mai dens întuneric. Prezența Domnului în mijlocul poporului său şterge greutatea înfrângerii și tristețea generată de sclavie, și restabilește bucuria și veselia.

Noi, de asemenea, în această seară binecuvântată, am ajuns la casa lui Dumnezeu prin întunericul ce învăluie pământul, dar conduşi de flacăra credinței care luminează pașii noștri și însufleţiţi de speranța de a găsi "lumina cea mare". Deschizând inimile noastre, avem şi noi posibilitatea de a contempla miracolul acestui soare-copil care luminează orizontul răsărind de sus.

Originea întunericului ce învăluie lumea se pierde în negura timpului. Să ne gândim la obscura clipă în care a fost săvârșită prima crimă, când mâna lui Cain, orbit de invidie, a ucis pe fratele său Abel (vezi Gen 4.8). Astfel, secolele au început a fi marcate de violență, război, ură, opresiune. Dar Dumnezeu, care şi-a pus încrederea în omul făcut după chipul și asemănarea lui, aștepta. El a așteptat atât de mult încât, probabil, la un moment dat ar fi trebuit să renunțe. Însă nu putea renunța, deoarece s-ar fi negat pe sine (cf. 2 Timotei 2:13). Deci, el a continuat să aștepte cu răbdare în fața corupției oamenilor și popoarelor.

De-a lungul istorie, lumina care străpunge întunericul ne dezvăluie că Dumnezeu este Tată și că răbdătoarea lui credincioşie este mai puternică decât întunericul și corupția. Acesta este anunţul din noapte de Crăciun: Dumnezeu nu cunoaște răbufnirea mâniei și nerăbdarea; este mereu acolo, la fel ca tatăl din parabola fiului risipitor, așteptând să vadă de departe întoarcerea fiului risipitor.

Profeția lui Isaia anunță o lumină puternică ce străpunge întunericul. Lumina se naşte în Betleem și este primită de către mâinile iubitoare ale Mariei, de afecțiunea lui Iosif, de uimirea păstorilor. Când îngerii anunță păstorilor nașterea Mântuitorului, fac acest lucru cu urmatoarele cuvinte: "Acesta va fi semnul: veți găsi un prunc înfășat, culcat în iesle" (Luca 02:12)."Semnul" este umilința lui Dumnezeu dusă la extrem; este dragostea cu care, în acea noapte, a asumat fragilitatea noastră, suferința noastră, temerile noastre, dorințele noastre și limitele noastre. Mesajul pe care toată lumea îl aștepta, cel pe care toţi îl căutau în adâncul sufletului, era această gingăşie a lui Dumnezeu: Dumnezeu se uită la noi cu ochii plini de afecțiune, acceptă mizeria noastră, este îndragostit de micimea noastră.

În această noapte sfântă, cand contemplăm Pruncul Isus abia născut și pus într-o iesle, suntem invitați să reflectăm. Cum primim această gingăşie a lui Dumnezeu? Mă las găsit de El, mă las îmbrățișat, sau îl împiedic să se apropie? "Dar eu îl caut pe Domnul" - am putea să ne apărăm. Cu toate acestea, cel mai important lucru nu este să-l căutam, ci să-l las să mă găsească și să mă las mângâiat de iubirea lui. Aceasta este întrebarea pe care Pruncul ne-o pune prin însăşi prezența sa: îi dăm voie lui Dumnezeu să ne iubească?

Și la fel: avem curajul de a accepta cu sensibilitate situațiile dificile și problemele celor din jurul nostru, sau preferăm soluții impersonale, poate eficiente dar lipsite de căldura Evangheliei? Cât de multă nevoie de gingăşie are lumea de astăzi!

Răspunsul creștinului nu poate fi diferit de cel pe care îl dă Dumnezeu. Viața trebuie să fie abordată cu bunătate, cu blândețe. Când ne dăm seama că Dumnezeu este îndragostit de micimea noastră, că El însuși se face mic pentru a ne întâlni mai bine, nu putem sa nu-i deschidem ușa inimii noastre și să-l rugăm: "Doamne, ajută-mă să fiu ca tine, da-mi harul gingăşiei în cele mai dificile situaţii, dă-mi harul de a fi prezent în orice nevoie, harul blândeții în orice conflict. "

Dragi frați și surori, în această noapte sfântă să contemplăm ieslea: acolo "cei ce umblă în întunerec, au văzut lumină mare " (Is 9,1). Au văzut-o oamenii simpli, care au decis să accepte darul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, nu am văzut-o aroganţii, cei mândrii, cei care fac legi în funcție de propriile criterii, cei care se închid în ei înşişi. Să privim ieslea şi să ne rugăm, cerând Fecioarei Maria: "O, Maria, arată-ni-l pe Isus!".

Traducere: CLP

miercuri, 24 decembrie 2014

Evenimentul fără care Crăciunul ar fi incomplet

Un Crăciun care nu este trăit din perspectiva celui de al doilea advent își pierde sensul. De aceea, credincioșii sunt îndemnați să se gândească la prima venire a lui Hristos, sosirea istorică în umanitate, pentru a putea, astfel, anticipa cea de a doua venire. Prin urmare, perioada premergătoare Crăciunului trebuie să fie un timp care să trezească în inimi aşteptarea întoarcerii lui Hristos şi amintirea primei Sale veniri, susține catholica.

Foto: hdwallpapersinn.comCuvântul „Advent" își are originea cuvântul latin Adventus, care înseamnă „sosire" și face o trimitere directă spre momentul revenirii lui Iisus Hristos. Abordând această perspectivă, scriitorul american William B. Bradshaw, într-un articol publicat pe Huffington Post, încearcă să aducă în atenția cititorilor cele două momente fundamentale din istoria religioasă: nașterea lui Hristos (primul advent) și revenirea Sa (al doilea advent).

În opinia lui Bradshaw, Crăciunul oferă în primul rând „posibilitatea de a experimenta ceva din așteptările vechi legate de sosirea lui Mesia". În acest sens, scriitorul se întreabă dacă „este posibil pentru noi, în anul 2013, să înțelegem și să apreciem pe deplin suferința teribilă și agonia pe care generații și generații de evrei au experimenta-o?"

Luând în considerare aceste așteptări agonizante și îndelungate, Bradshaw apreciază că „Adventul este marcat de un spirit de așteptare, de anticipare, de pregătire și de dor. Abia apoi vine Crăciunul!"

În teologia actuală, ambele veniri ale lui Hristos sunt corelate într-un raport intim. „Perioada dinainte de Crăciun are o dublă caracteristică: e timp de pregătire la solemnitatea Naşterii Domnului, în care ne amintim de prima venire a Fiului lui Dumnezeu între oameni şi totodată este timpul în care, printr-o atare amintire, sufletul este condus spre aşteptarea celei de a doua veniri a lui Hristos de la sfârşitul timpurilor", spune profamilia.

Filosoful Andrei Pleșu, într-una din ultimele sale lansări publicistice, Parabolele lui Hristos, abordând problematica așteptării celui de-al doilea advent, consideră că „cine trăiește prezentul doar ca prezent, fără dimensiunea ritmului mare, fără o referință constantă la timpul Împărăției, încetează să mai fie o prezență, adică își lasă prezentul nelocuit". Din perspectiva scriitorului român, „prezentul trebuie trăit sub specia iminenței, ceea ce implică o trăire a ființei umane simultan în două registre a timpului: în liniștea funcțională a cotidianului și în neliniștea zilei de pe urmă".

Chiar dacă Crăciunul, ca prim Advent, este sărbătorit la nivel global, percepțiile cu privire la acest eveniment sunt, totuși, diferite, în funcție de anumite orientări teologice. Astfel, în Bisericile Ortodoxe Orientale perioada anterioară Crăciunului este percepută ca o perioadă de post și pocăință pentru păcatele comise. Însă, în zona occidentală a creștinismului, primul Advent a ajuns să fie celebrat mai mult în termeni de așteptare sau de anticipare, susține Christian Resource Institute, corelația cu cel de al doilea Advent fiind mult mai evidentă.

Deși abordarea Crăciunului diferă în cele două spații ale creștinătății, în schimb, problemele cu care se confruntă sunt similare. Astfel, există o diferență între discursul teologic și tendințele actuale ale enoriașilor. „Mai nou apare în societate şi un fel de Moş Crăciun secularizat şi comercial, simbol al consumismului şi al materialismului individualist", sună un mesaj alarmant al Patriarhiei Române. Același aspect îl semnala și papa Benedict care afirma că „Crăciunul a devenit o sărbătoare comercială, ale cărei scântei orbitoare ascund taina umilinţei lui Dumnezeu", exprimându-și astfel regretul pentru incapacitatea societății actuale de a privi „dincolo de faţada strălucitoare a acestor vremuri". Probabil că o abordare mai puțin materialistă a primului Advent ar putea facilita crearea unor conexiuni de care societatea umană duce lipsă, revenirii lui Hristos redându-i-se locul între prioritățile unei lumi consumeriste.

Vatican: Transmisiuni în direct, la TVR2, TVR HD și TVR+


Televiziunea publică transmite și în acest an în direct de la Vatican cu ocazia Sărbătorii Crăciunului. Transmisiunile, difuzate pe TVR2, TVR HD și TVR+, sunt moderate de Titi Dincă împreună cu preot prof. univ. dr. Wilhelm Dancă, Decanul Facultăţii de Teologie Romano-Catolică din Bucureşti.

Programul transmisiunilor:

* miercuri, 24 decembrie 2014, de la ora 22.30 – în cadrul emisiunii Credo
Liturghia pontificală a Sărbătorii Naşterii Domnului, din Catedrala Sfântul Petru;

* joi, 25 decembrie 2014, de la ora 13.00 – în cadrul emisiunii Credo
Mesajul Urbi et Orbi, către cetate şi lume, al Papei Francisc.

Sursa:angelus.com.ro

marți, 23 decembrie 2014

ŞCOALA ARDELEANĂ – REPERE, DIMENSIUNI, PRIORITĂŢI


Şcoala Ardeleană – expresie a iluminismului românesc, din Transilvania în primul rînd – reprezintă un curent cultural care a germinat la Blaj în secolul al XVIII-lea, în cadrul căruia istorici şi filologi iluminişti au urmărit să demonstreze originea romană a poporului român, latinitatea limbii române şi continuitatea românilor din stînga Dunării. În secolul al XVIII-lea, caracterizat de Michelet drept “Marele Secol” (“Le Grand Siècle”), asistăm la o dezvoltare explozivă a ştiinţelor exacte (matematica, astronomia, fizica, chimia) şi umaniste, în paralel. În acest context, ignoranţa şi neştiinţa diminuează, pălesc, iar umanitatea pătrunde progresiv în “Secolul luminilor” (“Le Siècle des lumières”). Curentul iluminist este prefigurat de doi reprezentanţi de frunte francezi, încă de la începutul secolului al XVII-lea, în persoana lui Voltaire (“Oedipe”, 1718) şi a lui Montesquieu (“Lettre persannes”, 1721). Spiritul raţionalist, pozitivist şi utilitarist al “perioadei luminilor” cucereşte, progresiv, alte popoare şi ţări (Spania, Statele italiene, Germania, Peninsula Scandinavă, Polonia, Rusia, Imperiul habsburgic etc.).

Iluminismul european se adaptează condiţiilor specifice ale diverselor societăţi.

În Transilvania, după Unirea cu Biserica Romei de la anul 1700, Episcopul Inocenţiu Micu-Klein îşi fixează reşedinţa la Blaj (în anul 1737), fiind un promotor al luptelor politice naţionale ale românilor ardeleni şi desfăşurînd o intensă activitate pentru emanciparea poporului român (memorii, petiţii adresate Dietei de la Cluj sau Curţii de la Viena). După autoexilarea forţată la Roma a Episcopului Inocenţiu Micu-Klein, la Blaj ia fiinţă “Instituţia Călugărilor Dascăli” (Ioan Chindriş). Aceasta cuprinde personalităţi ecleziastice de largă suprafaţă intelectuală: Silvestru Caliani, Grigorie Maior, Petru Pavel Aron – toţi absolvenţi de Roma (ultimii doi, viitori episcopi) –, Gherontie Cotorea (absolvent de Tîrnavia) şi Atanasie Rednic (cu studii la Viena, viitor episcop). Acest grup de cărturari se constituie în precursorii Şcolii Ardelene. Prin ei Şcoala Ardeleană îşi începe parcursul temporal – “extensiunea temporală” – în istoria ei de peste trei secole.

O bună parte a activităţii acestor călugări-dascăli blăjeni se va derula în timpul episcopatului lui Petru Pavel Aron (1752-1764), cînd la Blaj se vor deschide primele şcoli sistematice cu limba de predare română, la data de 11 octombrie 1754: şcoala de obşte, şcoala latinească şi şcoala de preoţie. Acesta reprezintă un moment cheie în parcursul Şcolii Ardelene. Episcopul Petru Pavel Aron a înfiinţat o tipografie, precum şi o bibliotecă, Blajul devenind astfel un important centru de cultură românescă. În timpul episcopului Atanasie Rednic (1766-1772) creşte numărul elevilor şcolilor blăjene şi “se porneşte acel curent, la început lin şi abia perceptibil, iar mai tîrziu tot mai puternic, de cultură naţională” (Augustin Bunea). Grigorie Maior (1772-1782) – urmaşul episcopului Atanasie Rednic – va trimite la Roma pe doi dintre viitorii reprezentanţi de marcă ai Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai şi Petru Maior. Al treilea reprezentant de frunte al Şcolii Ardelene – Samuil Micu – va petrece la Viena o perioadă definitorie pentru formarea sa intelectuală, tot în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

În perioada păstoririi episcopului Ioan Bob – sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea – şcolile Blajului şi implicit Şcoala Ardeleană vor atinge un moment de glorie prin strădania profesorilor lor. Vom întîlni acum pe “blîndul călugăr Samuil Micu, pe asprul muncitor fanatic Şincai şi pe cumintele alcătuitor de teorii Petru Maior” (Nicolae Iorga). Aceştia vor participa la redactarea memoriului “Supplex Libellus Valchorum” (1791), lucrare de importanţă crucială pentru românii din Transilvania, gîndită pe coordonatele stabilite de Inocenţiu Micu-Klein.

Călugărul basilitan Samuil Micu (1745-1806) a fost filolog şi istoric, traducător, gînditor iluminist, un spirit polimorf prin diversitatea temelor abordate în peste 60 de lucrări. Samuil Micu – personalitate enciclopedică – întruneşte toate criteriile umanistului de formaţie renascentistă. Samuil Micu a formulat primul sistem ortografic românesc modern cu bază latină. A fost iniţiatorul şi unul dintre principalii redactori ai “Lexiconului de la Buda” (1825). Pentru probleme de cultură generală a publicat “Calendarele” (în colaborare cu Petru Maior), în care făcea apologia cititului cărţilor şi a însuşirii conţinutului acestora. Samuil Micu a urmărit dezvoltarea istorică a românilor din toate cele trei Ţări Române, insistînd pe unitatea şi legăturile poporului român din acestea. Semnificativ pentru acest aspect este capitolul “Scriitorii cei din români”, din “Scurtă cunoştiinţă a istoriei românilor”, în care autorii din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania şi operele acestora sînt prezentate împreună. Plecînd de la acest aspect şi subsumînd celelalte domenii de preocupări, Nicolae Iorga îl consideră pe Samuil Micu “începătorul erudiţiei române din Ardeal”.

Gheorghe Şincai (1754-1816) – un alt reprezentat de frunte al Şcolii Ardelene – a fost istoric iluminist şi filolog, gînditor politic şi mare organizator de şcoli, calitate în care a întemeiat 376 de şcoli săteşti. În calitate de director al şcolilor româneşti din Transilvania, timp de 12 ani, Gheorghe Şincai a scris abecedare, cărţi de gramatică şi de aritmetică. Între scrierile cu caracter istoric este de menţionat “Hronica românilor şi a mai multor neamuri”, capodopera sa. “Elementa linguae daco-romanae sive valahicae”, publicată împreună cu Samuil Micu, reprezintă prima gramatică tipărită a limbii române. Preocupat de optimizarea muncii ţăranilor transilvăneni, Gheorghe Şincai a scris o carte pe această temă intitulată „Povăţuire către economia de cîmp” (1806). Prin întreaga sa activitate Gheorghe Şincai e „departe de a fi numai ardelean” (Alexandru Papiu Ilarian).

Petru Maior (1761-1821), istoric şi filolog iluminist, a militat pentru trezirea conştiinţei naţionale a românilor transilvăneni, fiind un adversar al feudalismului, de pe poziţii iluministe. Două dintre scrierile lui Petru Maior – „Dialog pentru începutul limbii române între nepot şi unchi” şi „Istoria pentru începutul românilor în Dachia” – au avut un efect major asupra unor prestigioşi învăţaţi români din secolul al XIX-lea – Costache Negruzzi, Ion Eliade Rădulescu, Petrache Poenaru – după propria lor mărtuisire. A insistat asupra întoarcerii la alfabetul latin. „Opera lui Petru Maior, pedagogică, istorică şi filologică, adoptată, tradusă sau originală, reprezintă, sub raportul ideilor, apogeul Şcolii latiniste în ce a avut pozitiv acest curent” (Alexandru Piru).

Ioan Budai-Deleanu (1760-1820), cel de al patrulea corifeu al Şcolii Ardelene, scriitor, filolog şi istoric, fusese „adevăratul poet al latiniştilor” (George Călinescu). Este autorul primei capodopere a literaturii române moderne, „Ţiganiada”. Prin „Ţiganiada” şi „Trei viteji”, Ioan Budai-Deleanu pune bazele literaturii române moderne.

Şcoala Ardeleană nu înseamnă numai activitatea celor patru reprezentanţi de frunte menţionaţi mai sus.

Este de remarcat, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, activitatea unuia dintre cei mai de seamă iluminişti ai Transilvaniei, medicul oculist Ioan Molnar-Piuariu, pe domenii de gramatică, retorică, lucrări cu caracter economic şi istoric. Ioan Molnar-Piuariu tipăreşte în anul 1785 „Economia stupilor”, cea dintîi lucrare cu caracter economic din Transilvania, urmărind ridicarea culturală a maselor şi prin redactarea unor cărţi de profil.

În extensia temporală, peste ani, a Şcolii Ardelene – însoţind preocupările istorice, filologice şi culturale ale acesteia – un moment important îi revine celei de „a doua generaţii”, generaţia paşoptistă.

Doctrinarul Revoluţiei române din Transilvania de la 1848 este Simion Bărnuţiu (1808-1864), gînditor, istoric şi om politic, vicepreşedinte al Adunării Naţionale din 3/15 mai de la Blaj. În ziua de 2 mai a rostit în catedrala Blajului celebrul său discurs intitulat „La lumina istoriei şi a libertăţii”, ce a devenit programul revoluţionarilor din Transilvania.

George Bariţiu (1812-1893) – istoric, ziarist, om politic, profesor la Blaj (1834-1836), a fost unul din principalii conducători ai revoluţiei de la 1848-49 din Transilvania. A fost membru fondator al „ASTRA” (1861) şi preşedintele acesteia (1888-1893), precum şi membru fondator al „Societăţii Academice Române” (1866), iar în ultimul an de viaţă preşedinte al Academiei Române. George Bariţiu este întemeietorul presei româneşti din Transilvania („Gazeta de Transilvania”, 1838; „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, 1838; „Transilvania”, 1868), fiind considerat primul ziarist modern al ardelenilor şi comentator al fenomenului literar (Ana Hinescu, Ion Buzaşi).

Aron Pumnul (1818-1866), paşoptist, autorul cunoscutului „Lepturariu românesc cules den scriptori rumîni” – prima istorie a scriitorilor români – va iniţia în Bucovina, la Cernăuţi, o puternică mişcare culturală românească în calitate de profesor de limba română (exercitînd o influenţă hotărîtoare asupra lui Mihai Eminescu).

Alexandru Papiu Ilarian (1828-1878), revoluţionar, orator, a publicat „Tezaur de monumente istorice pentru România” şi „Istoria românilor din Dacia Superioară”.

Prin simetrie cu prima generaţie a Şcolii Ardelene – al cărei poet a fost Ioan Budai-Deleanu – poetul revoluţiei transilvane de la 1848 a fost Andrei Mureşanu (1816-1863), autorul nemuritorului „Răsunet”, imnul deşteptării şi demnităţii noastre naţionale. Personalitatea enciclopedică – tot prin simetrie cu corifeii Şcolii Ardelene, unde îl găsim pe Samuil Micu – a celei de a doua generaţii a acesteia este reprezentată de Timotei Cipariu (1805-1887). Acesta se situează pe axa marilor figuri enciclopedice româneşti, începînd cu Dimitrie Cantemir, urmat de Samuil Micu, continuînd cu contemporanii Bogdan Petriceicu Haşdeu şi Ion Eliade Rădulescu, pentru ca peste ani să se adauge personalităţile lui Nicolae Iorga, George Călinescu şi Mircea Eliade. Filolog, profesor, director al gimnaziului blăjean timp de peste două decenii, Timotei Cipariu cunoştea 14 limbi. A fost membru fondator şi preşedinte al ASTREI, precum şi membru fondator al Academiei Române (şi vicepreşedinte al acesteia). În cadrul ASTREI a stabilit secţiunile acesteia. Timotei Cipariu este considerat pionierul presei blăjene. „Organul luminării” este prima publicaţie blăjeană cu litere latine. La Blaj va tipări cea dintîi revistă de filologie de la noi, intitulată „Archiv pentru filologie şi istorie”, devenind astfel părintele filologiei române. Timotei Cipariu a tradus Biblia din ebraică, fiind unul din cei cinci clerici blăjeni care au avut această preocupare. Timotei Cipariu a fost membru al Societăţii Germane de Orientalistică.

Înspre sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, la şcolile Blajului – epicentrul Şcolii Ardelene – funcţionează trei profesori reper pentru învăţămîntul transilvănean, academicienii Ioan Micu Moldovan (membru titular al Academiei Române) – elevul lui Timotei Cipariu –, Augustin Bunea (istoric, membru titular al Academiei Române), Iacob Mureşianu (membru corespondent al Academiei Române, profesor de muzică, întemeietorul primei reviste de muzicologie din arealul transilvan: „Musa Română”). Concomitent are loc o extindere a şcolilor Blajului în timpul păstoririi Mitropolitului Ioan Vancea (considerat „cel de al doilea întemeietor al şcolilor Blajului”).

Agronomul şi economistul Ştefan Pop va tipări la Blaj, începînd cu anul 1873, revista „Economul”, prima revistă de cultură economică din Transilvania. Profesorul Alexandru Uilăcan va înfiinţa la Blaj, în anul 1881, „Grădina botanică”, în imediata apropiere a vechilor şcoli, aceasta fiind prima grădină botanică de pe lîngă o şcoală secundară din lume şi una din cele mai vechi de pe continentul european.

Dezvoltarea şcolilor din Blaj – nuclelul Şcolii Ardelene – ia un nou avînt, prin număr şi profil, sub Mitropolitul Dr. Vasile Suciu, considerat “cel de al treilea întemeietor al şcolilor Blajului”.

După Marea Unire, pînă la interzicerea Bisericii Române Unite (1948), la şcolile Blajului va funcţiona o elită de dascăli, scriitori şi publicişti. Dintre aceştia s-au detaşat, prin profilul intelectual de excepţie, perseverenţă şi activitate publicistică Alexandru Lupeanu-Melin, Zenovie Pîclişanu, Ioan Fekete-Negruţiu, Coriolan Suciu, Septimiu Popa, Nicolae Comşa, Radu Brateş, Pavel Dan, Ştefan Manciulea, Ioan Miclea.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, la Blaj, spiritul Şcolii Ardelene a fost ţinut treaz în principal de doi reprezentanţi de marcă, profesorii Ştefan Manciulea (1894-1985) – geograf şi istoric – şi Ion Buzaşi (n.1943) – profesor universitar, istoric şi critic literar.

Parcursul blăjean al Şcolii Ardelene a avut şi o puternică dimensiune creştină. „Blajul este unicul centru istoric românesc unde s-a dezvoltat o şcoală biblistică în flux genealogic” (Ioan Chindriş, Niculina Iacob). La Blaj au apărut cinci variante ale Bibliei prin strădaniile lui Petru Pavel Aron, Samuil Micu, Timotei Cipariu, Victor Smigelski şi Ioan Bălan.

Pecetea şcolilor Blajului a fost dusă şi în celelalte provincii româneşti de o parte din dascălii blăjeni, aceştia fiind veritabili difuzori de învăţămînt, cultură şi/sau întemeitori de şcoli: George Bariţiu (la Braşov), Aron Florian (la Sibiu, unde va fi primul redactor al „Telegrafului român”), Ioan Moisescu (la Craiova), Aron Pumnul (la Cernăuţi), Alexandru Papiu Ilarian (la Iaşi, solicitat fiind de domnul Moldovei, Grigore Ghica). Unii dascăli blăjeni au atins domeniul învăţămîntului universitar în alte oraşe: Simion Bărnuţiu (Iaşi), Ion Bianu (Bucureşti), Alexandru Borza, Ştefan Manciulea, Coriolan Suciu, Traian Gherman, Ioan Miclea, Virgil Fulicea, Sigismund Toduţă, Celestin Cherebeţiu (toţi universitari clujeni). Dintre foştii elevi ai Blajului, 22 au fost membri ai Academiei Române (10 membri titulari, 9 membri corespondenţi şi 3 membri de onoare).

Şcoala Ardeleană este depozitara unui cumul de dimensiuni: iluminist-umanistă (prin domeniile de interes: istoric, filologic, cultural), universitară şi academică, temporală (arc viu peste timp de-a lungul generaţiilor: întemeietorii, corifeii, continuatorii), spaţială (extensie naţională şi internaţională), creştină.

Prof. univ. dr. Sorin Nicu BLAGA

Sursa:ziarulfaclia.ro

VIDEO: Povestea Nașterii lui Iisus desenată în nisip

Joe Castillo, artistul mexican care a participat la America's got Talent (America are talent), provine dintr-o familie de artiști. Mama sa fiind pictoriță, iar tatăl grafician. Învățat de mic să aprecieze ce este frumos și să-și dezvolte abilitățile de a desena, Castillo a dobândit pasiunea de a spune povești folosind elemente din viața reală.

Una dintre lucrările sale faimoase este povestea Nașterii Domnului și Salvatorului nostru, Iisus Hristos. Personajele și întâmplările prind viață și culoare în mâna artistului inspirat.

Clipul de aproape 20 de minute este acompaniat de muzică de Crăciun presarată cu accente orientale. Astfel, te simți transpus într-o lume de demult, o lume în care a avut loc miracolul nașterii Fiului lui Dumnezeu.


Animaţie superbă: "cum apare o fiinţă umană"


Eleanor Lutz, o tânără designer, a creat o superbă animație reprezentând toate fazele conceperii unui copil, de la fertilizare la naștere. O spirală fascinantă!

În acestă spirală hipnotică, totul este reprezentat. Este prezentat mai întâi embrionul, apoi dezvoltarea fătului, iar la finalul spiralei, numită "cum apare o fiinţă umană", copilul se naște și iese din buclă.

Aproape 400 de imagini au fost folosite pentru a crea această spirală

Fiecare etapă reflectă, săptămână de săptămână, diferitele stadii ale sarcinii: diviziunea celulelor, dezvoltarea organelor, formarea vaselor de sânge... până când copilul este pe deplin format și este gata să se nască. Au fost folosite 396 de imagini suprapuse pentru a crea această spirală animată. Cu toate acestea, 
tânăra designerregretă că nu au fost în măsură să reprezinte dimensiunea creșterii fătului. "Sunt un pic tristă pentru că nu am putut reprezenta dimensiunea exactă. De exemplu, fătul la 24 de săptămâni este de 40 de ori mai greu decât la 12 săptămâni (lucru care nu se poate vedea în desen)". Cu toate acestea, spirala reprezentând toate fazele conceperii este absolut fascinantă!

Traducere: ACC

luni, 22 decembrie 2014

A bâzgări


Pare ciudat verbul acesta care constituie titlul articolului care urmează. El mi-a fost readus în memorie de lectura cărții Anei Blandiana ,,Fals tratat de manipulare” (Editura ,,Humanitas”, 2013). Care este sensul verbului de mai sus? Pentru explicarea lui mă reîntorc cu gândul  spre anii copilăriei mele petrecuți la cantonul CFR nr. 41 din satul Chintelnic, județul Bistrița-Năsăud. Acolo, tatăl meu, preot greco-catolic, nevoit a-și părăsi biserica unde oficiase, deoarece la 1 decembrie 1948, în mod oficial Biserica Blajului fusese interziză, își găsise o locuință și  un refugiu, nemaifiind atât de expus ochiului vigilent al securității comuniste. Devenise între timp muncitor la calea ferată, la ștrec, cum spuneau colegii lui de echipă. Acolo, pe lângă liturghiile clandestine pe care le oficia (câte două în fiecare zi), pe lângă treburile gospodărești, nu puține, pentru a putea întreține nouă copii, tata își făcea timp și pentru ascultatrea  posturilor de radio interzise de regimul comunist: ,,Europa Liberă”, ,,BBC Londra”  ,,Vocea Americii”, ,,Deutsche Welle” și ,,Radio Vatican”. Fiindcă emisiunile acestor posture de radio erau bruiate, audierea lor se făcea pe un fond sonor , un bâzâit care uneori devenea supărător. De la acest fundal sonor perturbator, noi copiii familiei am alcătuit o adevărată familie lexicală: bâzg, bâzgău, a bâzgări, bâzgărit etc. Când am lecturat cartea Anei Blandiana, pomenită mai sus, am întâlnit în paginile ei un scenariu care parcă se desfășura identic și la cantonul nostru, la ,,boctărie”, cum spuneau locuitorii din Chintelnic. Citez: ,,Nu cred că exagerez spunând că întreaga copilărie mi s-a desfășurat pe fundalul lor sonor (al posturilor de radio străine interzise n. n.)…Tata stătea așa seară de seară, ore întregi, încremenit și exasperat, încercând să descifreze în infernal bruiajelor informații și idei care să-i dea sentimental legăturii cu restul lumii.”.(,,Fusta Europa Liberă”).  Impresionant, doi preoți, unul greco-catolic și altul ortodox mai aveau un altar al speranței, posturile de radio clandestine. Tot așa se desfășura și la noi acasă ceremonialul audierii acestor posturi de radio.

După cină, noi copiii, elevi navetiști la Beclean și la  Bistrița, ne retrăgeam în camera unde învățam, iar tata da drumul radioului, era vigilent când postul ascultat dispărea și rapid manevra butonul salvator. Asta era sursa lui sonoră de speranță. Mama adormea, iar tata rămânea până noaptea târziu, ca să-i sculte pe cei de dincolo, se ancora invizibil de ideea că ceva se va schimba în bine în România, că într-o zi Biserica lui pe care o slujea cu atâta devotament, va fi repusă în drepturile ei. De multe ori adormea lângă aparatul de radio, postul ascultat dispărea și se auzea doar un bâzăit, un bâzgărit, cum spuneam noi, frații și surorile. Mama se trezea într-un timp și oprea aparatul.

Înarmat cu desfășurarea evenimentelor din țară și din lume, tata abia aștepta să se întâlnească cu prietenii săi, în special preoții rămași fideli Bisericii Romei, cu credincioșii săi, pentru a descifra cele auzite la radio, pentru a dezlega semnele ascunse ale unor schimbări.

La începu, prin 1954, când ne-am mutat la canton, nu aveam aparat de radio. Tata merge din când în când la familia Moruțan și asculta acolo aceste posturi de radio. Primul radio cumparat se numea ,,Dunărea”. Mult mai târziu tata a procurat un radio-casetofon destul de bun. Credința lui puternică  și audierea posturilor străine  de radio, i-au menținut în suflet o tonifiantă încredere în viitor. Mereu îmi spunea: ,,-Copile, comunismul o să dispară într-o zi!”.

În 1986 mama a murit, noi copiii ne-am risipit print toată țara. Posturile clandestine de radio au devenit partenerul serilor și al nopților lungi ale tatălui meu, acolo la cantonul CFR nr. 41. Așa l-am surprins într-o seară rece și târzie de toamnă. Asculta ,,Europa Liberă”, era așezat în fața sobei, din când în când punea pe foc câte un șomoiog de crengi de plop legate cu o răchită. Se citeau la radio, în lectura lui Virgil Ierunca,  pagini din romanul lui Alexandru Soljenițen ,,Arhipelagul Gulag”. Se pomenea acolo cuvântul hohodeagă. Îl percepusem atunci, ca însemnând o persoană bătrână, puțin neputincioasă.  Stăteam lângă tata, iar când am auzit cuvântul hohodeagă, m-am uitat spre el, am avut o stranger de inimă, am ieșit afară și am udat aerul nopții cu un șirag de lacrimi. În fața sobei, tata își construia perseverant piramida speranței, iar eu mă îndoiam de prăbușirea comunismului.

Acolo, lângă radioul lui, nu l-a părăsit niciodată iluzia venirii americanilor și a regelui. Șirul acestor amintiri se poate încheia simetric tot cu un citat din același volum al Anei Blandiana: ,,Cred că imaginea potrivită, profund simbolic și sfâșietoare, este cea a tatălui meu aplecat pe capacul pianului pentru ca să ajungă cu ureche cât mai aproape de radio, în timp ce mâna, tremurând de încordare pe butonul acordului fin, încerca să smulgă din vacarmul bruiajelor ceva cât de cât inteligibil.”(,,Fusta Europa Liberă”). 
                                                         
Ion Radu Zăgreanu 
  

Pentru că a refuzat să ardă o Biblie, un copil a fost băgat cu capul în foc


Teroriștii islamici au batjocorit un copil de numai trei ani, pe nume Hassan, numindu-l “necredincios încăpăţânat”.

Lovit cu patul unei puști Kalashnikov, călcat cu picioarele pe cap și apoi împins cu fața în foc sunt doar câteva dintre chinurile suferite de un copil în vârsta de numai trei ani pentru că a refuzat să ardă o Biblie la presiunile grupurilor de terorişti Boko Haram.

Faptele acestea au avut loc la sfârşitul lunii noiembrie, atunci când islamștii au atacat un sat de creștini din Attagara. Una din victimele acestui incident a fost un copil de trei ani pe nume Hassan și asta pentru că  în cadrul atacului intorcându-se acasă și cerându-i-se să predea Mica Biblie care o avea în mană a refuzat.

Acuzat de infidelitate copilul a fost bruscat, iar Biblia pe care o ținea strâns în mână aruncată în foc. Încercând să o recupereze a fost lovit cu patul unei mitraliere Kalashnikov şi mai apoi aruncat la rândul lui în flăcări. Toate aceste întâmplari au fost relatate de către un martor pentru BosNewsLife.

Teroriștii, definiţi de către activiști “fără inimă”, din fericire nu au ucis copilul. Astăzi, Hassan se află într-un întreg proces de recuperare și se află în afara oricărei complicații care să-i pună viața în pericol.

Boko Haram nu este la primul atac violent de acest gen, în trecut încercând să creeze un Califat Islamic în nordul Nigeriei, omorând atât creștini cât și musulmani, lucru care a făcut să fie catalogată drept cea mai violentă  grupare teroristă.

Traducere:  Orian Remus Anghel


Sursa:www.tempi.it

duminică, 21 decembrie 2014

Trei istorioare despre natura Crăciunului


Un om povestea odată ce i s-a întâmplat în Ajunul Crăciunului pe când era băiat. Au ascultat cu toţii povestea naşterii lui Isus, iar apoi au deschis cadourile şi s-au bucurat de ele. Tatăl le-a cerut copiilor să facă linişte şi le-a spus: „Dintre toate cadourile pe care le-aţi primit, vreau să vă alegeţi fiecare câte unul care vă place cel mai mult şi să îl puneţi în faţa voastră.” După ce copiii au făcut aşa cum li s-a spus, tatăl a continuat: „Acum vreau ca fiecare dintre voi să vă gândiţi la cineva pe care îl cunoaşteţi, care este mai puţin norocos decât voi, care nu primeşte cadouri ca voi, iar mâine le vom împacheta şi le vom trimite acestora.” Omul spunea că nu poate uita Crăciunurile din copilărie. Atunci a învăţat că în centrul Crăciunului este gestul lui Dumnezeu care a dat omenirii ce avea mai bun: pe Fiul său.

***
Cu câţiva ani în urmă, în Italia, s-a petrecut următorul fapt. Într-o dimineaţă rece şi ceţoasă, tocmai în Ajunul Crăciunului, un poştaş, cu un pachet mare în braţe, sosi la uşa unui bătrân. „Intră!”, zise un glas din interior. Poştaşul intră. Era o locuinţă veche: camera era întunecoasă şi plină de praf. „Priviţi ce pachet frumos pentru Crăciun!”, zise bucuros poştaşul. „Mulţumesc, puneţi-l acolo, jos”, zise bătrânul, trist. „Dar, domnule, ar trebui să vă bucuraţi că v-a venit un astfel de pachet”. „Nu pot”, zise bătrânul cu lacrimi în ochi. Şi povesti poştaşului ce s-a întâmplat cu fata lui care se căsătorise cu un om bogat. În fiecare an îi trimitea pentru Crăciun un pachet însă niciodată un salut personal, o vizită, o invitaţie ca să meargă de Crăciun la ei. Apoi se ridică şi zise: „Veniţi şi uitaţi-vă”. Poştaşul îl urmă până în magazia plină cu pachete de Crăciun, pe care le primise în anii precedenţi. „Dar nici măcar nu le-aţi desfăcut!” exclamă poştaşul uimit. „Nu”, zise trist bătrânul, „Nu este iubire în ele”.

***
Cu puţin timp înainte de sărbătoarea Naşterii Domnului, sfântul Francisc de Assisi l-a chemat pe un om evlavios cu numele Ioan şi i-a făcut cunoscută voinţa de a-i pregăti Crăciunul la Greccio. L-a rugat să pregătească în pădure un grajd cu iesle, lângă care să fie un măgăruş şi un bou. Voia să înfăţişeze într-o formă vie scena naşterii Domnului. În noaptea sfântă s-au strâns oamenii din toate împrejurimile cu felinare şi făclii aprinse. Întreaga pădure era scăldată în lumină şi pretutindeni se auzeau cântece de bucurie. Francisc şi fraţii săi cântau laudele Domnului în jurul ieslei. Credinciosul Ioan a avut un fel de vis, o tainică arătare, l-a văzut pe pruncul divin dormind în iesle. Sfântul Francisc s-a apropiat de el şi cu multă gingăşie l-a atins şi l-a trezit din somnul adânc, ca să privească lumea cu iubire. Din acel an, obiceiul de a reprezenta scena Naşterii Domnului într-un grajd sărac, însoţit de cele două animale, s-a răspândit în lumea întreagă.

Sursa:victorostropel.blogspot.ro
imagine Scoala pentru o Romanie Verde

sâmbătă, 20 decembrie 2014

Să-i cerem Domnului harul rodniciei Bisericii


"Biserica să fie mamă, nu antreprenoare", a spus Papa Francisc la Sfânta Liturghie de vineri, 19 decembrie, din Capela reședinței sale din Vatican, ultima celebrare din acest an, 2014, de la "Sfânta Marta", în prezența credincioșilor. Pontiful a pus accentul pe "noua Creație" reprezentată de nașterea lui Isus.

Sfântul Părinte și-a dezvoltat omilia pornind de la Lecturile zilei ce istorisesc despre două nașteri petrecute în mod miraculos: cea a lui Samson și cea a lui Ioan Botezătorul. În rândul poporului lui Israel, a spus, a nu avea copii era considera aproape un blestem și a amintit că în Biblie întâlnim multe femei care nu pot avea copii, pentru care "Domnul săvârșește miracolul".

Biserica, a evidențiat Pontiful, arată acest simbol de sterilitate chiar înainte de nașterea lui Isus, folosind imaginea unei femei care nu este în măsură să aibă un fiu dată fiind decizia sa de a-și păstra fecioria. Însă, a comentat Pontiful, acesta este "semnul unei umanități incapabile să facă un pas mai departe". Așadar, Biserica vrea să ne facă să reflectăm asupra umanității sterile:

Sterilitate și noua Creație

"De la sterilitate, Domnul este în măsură să înceapă o nouă descendență, o nouă viață. Acesta este mesajul de azi. Când umanitatea este epuizată, nu poate continua și astfel sosește harul, Fiul, Mântuirea. Astfel, creația slăbită lasă loc unei noi creații…"

Deschidere față de noutatea lui Dumnezeu

"Aceasta mă face să mă gândesc la maica noastră Biserica, la toate formele de sterilitate ale maicii noastre Biserica când, din cauza greutății dată de legarea de Porunci a speranței, a acelui pelagianism pe care-l purtăm cu toții în oase, devine sterilă. O astfel de Biserică se crede capabilă să dea naștere, însă nu poate. Biserica este mamă și devine mamă doar când se deschide noutății lui Dumnezeu, forței Spiritului Sfânt. Când Biserica ajunge să-și spună sieși: Până acum am făcut eu totul, dar gata, nu pot merge mai departe, atunci intervine Spiritul Sfânt.

Privind la această istorie de sterilitate, a spus Sfântul Părinte, să-i cerem Domnului harul rodniciei Bisericii, astfel încât Biserica să fie mamă, nu antreprenoare. 


Sursa:ro.radiovaticana.va

vineri, 19 decembrie 2014

imagine Scoala pentru o Romanie Verde

Fantoma de la... vocea României

Cristian China-Birta (un rocker bătrân), ne invită să îl susținem pe Tiberiu Albu la Vocea României și să urmărim emisiunea ce a adunat cei mai mulți români în fața TV-ului. M-a distrat tare mult afirmația chinezului când am citit confesiunea lui că atunci  „când voi pleca din această lume o să o fac în ritmuri de rock”. Aș fi curios ce piesă ar asculta în timp ce pleacă... dar să sperăm că nu prea devreme. Însă, să ne întoarcem la notele noastre și să ne gândim de ce l-am susține pe tânărul Tiberiu:
1. Pentru că are o voce deosebită de a celorlalți concurenți.
2. Pare o noutate care readuce în actualitate muzica pierdută în timp.
3. Este talentat și promite mult... mult mai mult decât crețul părului...
4. Este o voce care va atrage mulți tineri.
5. Trăiește muzica într-un mod particular

Tu ce de îl vei vota pe Tiberiu în 19 decembrie,

după 20:30 la emisiunea Vocea României???

Papa Francisc îi scrie Cardinalului Lucian


Papa Francisc a adresat o scrisoare de felicitare Preafericitului Părinte Cardinal Lucian, cu ocazia împlinirii pe 19 decembrie a 50 de ani de la hirotonirea întru preoţie. Trasmiţându-i cele mai alese urări, Suveranul Pontif îşi manifestă gratitudinea sa pentru slujirea Cardinalului începută acum 50 de ani când Biserica Greco-Catolică era încă asuprită.

Nu au lipsit obstacolele – afirmă Papa, aducând aminte de durerea și tristețea în care se zbătea Biserica Română Unită - care au vrut să te împiedice să înaintezi spre sfântul tău țel. În schimb, sufletul tău niciodată nu s-a clătinat, ci dimpotrivă, cu îndrăzneală, ai înaintat pe calea cea dreaptă până când, cu ajutorul lui Dumnezeu, ai primit cu bucurie darul preoției pe data de 19 Decembrie anul 1964.

Sfântul Părinte îi mulţumeşte, totodată, Preafericirii Sale pentru că în tot acest timp a continuat să se ocupe cu multă dăruire de grija spirituală a sufletelor, motiv pentru care în anul 1990, Sfântul Ioan Paul al II-lea l-a numit Întâistătător al eparhiei de Maramureș. Patru ani mai târziu, a fost numit Arhiepiscop și Mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Biserică căreia Papa Benedict al XVI-lea i-a atribuit în anul 2005 un grad mai înalt, astfel încât Mitropolitului Lucian i s-a încredințat titlul de Arhiepiscop Major. În anul 2012, pentru meritele sale în Biserică, Arhiepiscopul Lucian Mureşan a fost creat Cardinal.

La final, Papa Francisc aduce mulţumiri lui Dumnezeu şi-i acordă binecuvântarea sa apostolică: “Cristos, Păstorul cel Veșnic, prin mijlocirea Preamăritei Pururea Fecioarei Maria, să te copleșească cu toate darurile cerești și cu toată bogăția harurilor Sale.”

În cele ce urmează, vă punem la dispoziţie traducerea din latină a scrisorii şi imagini cu textul original:

Venerabilului Nostru Frate
Lucian Cardinal Mureșan
Arhiepiscop Major
al Arhidiecezei Mitropolitane de Făgăraș și Alba Iulia - România

Întrucât celebrezi 50 de ani de când ai primit harul preoției, îți scriem cu bucurie, Venerabile Frate al Nostru, această scrisoare pentru a-ți adresa cele mai alese urări, și de asemenea să îți manifestăm spiritul nostru frățesc. Cu adevărat, cu prilejul acestui eveniment solemn din viața ta, considerăm a fi o ocazie foarte favorabilă să îți manifestăm gratitudinea noastră pentru jertfa depusă în aceste timpuri, dedicată într-un mod activ față de grija sufletelor, împletită cu slujirea Scaunului lui Petru. Fiindcă preotul urmează exemplul dat de Dumnezeiescul Învățător, Cel care „a venit în lume nu ca sa fie slujit ci ca să slujească” (Mt 20,28), tu manifești sârguința ca prin Botez să îi introduci pe oameni în Poporul lui Dumnezeu, prin Taina Spovedaniei să îi împaci pe cei păcătoși cu Dumnezeu și cu Biserica, prin Taina Euharistiei să oferi Tatălui Atotputernic pâinea cea neprihănită, așa cum Mântuitorul Nostru a poruncit la Cina cea de Taină și a transmis Apostolilor ca amintirea Sa să fie celebrată în veci. 

Într-adevăr, nu trebuie să uităm durerea și tristețea în care se zbătea Biserica fiind asuprită în patria ta, astfel încât ai fost nevoit să dai amânare studiilor sacre și preoției, lucru care aproape te-a adus la pierderea speranței. Din fericire, în anul 1960 ai fost trimis la Alba Iulia ca să îți pregătești sufletul spre primirea preoției. Nu au lipsit obstacolele care au vrut să te împiedice să înaintezi cu ușurință spre sfântul tău țel. În schimb, sufletul tău niciodată nu s-a clătinat, ci dimpotrivă cu o adevărată îndrăzneală, ai înaintat pe calea cea dreaptă până când, cu ajutorul lui Dumnezeu, ai primit cu bucurie darul preoției pe data de 19 Decembrie anul 1964. 

Mai apoi, după ce ți s-au încredințat mai multe slujiri, ai continuat să te ocupi cu multă dăruire de grija spirituală a sufletelor. În anul 1990, Sfântul Ioan Paul al II-lea te-a numit Întâistătător al diecezei Maramureșului, iar patru ani mai târziu, Arhiepiscop și Mitropolit al Bisericii de Făgăraș și Alba Iulia, Biserică căreia, Benedict al XVI-lea, Predecesorul nostru, i-a atribuit în anul 2005 un grad mai înalt, astfel încât ție ți s-a încredințat titlul de Arhiepiscop Major. Totodată, Predecesorul Nostru, în anul 2012, te-a numit în Colegiul Părinților Cardinali, pentru meritele tale în Biserică precum și pentru dragostea față de turma ta pe care ai nutrit-o în mod permanent.

Așadar, Venerabile Frate al Nostru, pe cât de memorabilă este această zi a vieții tale, pe atât este de potrivit ca multe laude să fie aduse Providenței prin aceste cuvinte: „bucura-se-va inima mea de mântuirea Ta; cânta-voi Domnului, Celui ce mi-a făcut bine şi voi cânta numele Domnului Celui Preaînalt” (Ps 13, 6). Cristos, Păstorul cel Veșnic, prin mijlocirea Preamăritei Pururea Fecioarei Maria, să te copleșească cu toate darurile cerești și cu toată bogăția harurilor Sale. Această binecuvântare pe care o dăruim ție întru Domnul, o împărtășim, Venerabile Frate al Nostru, în virtutea profundei Noastre iubiri Apostolice de mijlocire, tuturor celor care colaborează cu tine, tuturor membrilor familiei, prietenilor și celor dragi.

Emis în cetatea Vaticanului, ziua 19 Noiembrie, anul 2014, al doilea al Pontificatului nostru.

Francisc




ÎNTRU MULŢI ANI, STĂPÂNE!