sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Întâlnirea Comisiilor episcopale europene pentru Cateheză

În perioada 27-29 ianuarie 2015 s-a desfăşurat la sediul Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări  întâlnirea Comisiilor episcopale pentru Cateheză a Conferințelor Episcopale Europene. La reuniune iau parte superiorii Consiliului Pontifical, preşedinţii Comisiilor episcopale și responsabilii naţionali ai birourilor naționale de cateheză din Europa. Din România participă episcopul auxiliar Cornel Damian în numele Conferinţei Episcopilor.

Ca reprezentanţi ai Consiliului Conferințelor Episcopale Europene sunt prezenţi: monseniorul Djuro Hranić, președinte al Consiliului pentru Cateheza a Consiliului Conferințelor Episcopale Europene și Remery Michel, vice-secretar general al aceluiaşi Consiliu.

Întru-un comunicat de presă, Consiliul Pontifical pentru Noua Evanghelizare scrie că «rapoartele pe care comisiile episcopale le-au trimis Consiliului Pontifical pentru pregătirea întâlnirii, precum și confruntările care au avut loc în aceste zile arătă un mare angajament catehetic al diferitele biserici locale. Serviciul generos al atâtor cateheţi, bogăția reflecției care apare în orientările pastorale ale Consiliului şi   parcursul realizat prin Evangelii Nuntiandi, Catechesi Tradendae și Evangelii Gaudium, evidențiază relația strânsă a catehezei cu Noua Evanghelizare».

Un aspect evidenţiat de Conferințelor Episcopale din Europa (CEE) în cadrul întâlnirii este angajamentul tot mai mare în căutarea noilor modalităţi de a face cateheză, care să răspundă la întrebarea multor adulți care doresc să îmbrățișeze credința creștină. Punctul de referinţă, subliniază episcopii, este Catehismul Bisericii Catolice.

Un alt aspect identificat de CEE este «indiferența religioasă» – o consecinţă a secularismului – ce caracterizează viața Europei pentru o lungă perioadă de timp şi a condus la o criză care este trăită în Biserică.

În ciuda acestui fapt, spune mons. Rino Fisichella – preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Noua  Evanghelizare – se poate spune cu siguranță, aşa cum a amintit şi Papa Francisc că „se pot găsi tot mai greu alte domenii din viaţa Bisericii, precum cel al catehezei, care să poată avea împreună dezvoltarea doctrinei, pastorala comunității creștine și creșterea la nivel personal a credincioșilor. Aceasta, în anumite privințe, devine cu adevărat o sinteză în jurul căreia se exprimă viața Bisericii”.

Angajamentul pentru noua evanghelizare și apelul la o pastorală misionară care caracterizează învățătura Papei Francisc, continuă preşedintele dicasterului vatican „găsesc în cateheză un loc privilegiat pentru a se exprima, într-o varietate de propuneri, puternic caracterizate de tradițiile locale și de istoria Bătrânului Continent, care în ultimele decenii a suferit o transformare remarcabilă”.

Peisajul variat, încheie mons. Fisichella, este un semn al bogăției vieții Bisericii, „angajată să fie o «Biserică în ieşire», adică să-l ducă lumii pe  Isus Cristos, Mântuitorul lumii şi să anunţe milostivirea sa”.

Sursa:ro.radiovaticana.va

vineri, 30 ianuarie 2015

SF. TREI IERARHI: VASILE CEL MARE, GRIGORE TEOLOGUL ŞI IOAN GURĂ DE AUR

Astăzi, 30 ianuarie, Biserica îi  sărbătoreşte pe  SF. TREI IERARHI: VASILE CEL MARE, GRIGORE TEOLOGUL ŞI IOAN GURĂ DE AUR. Pe fiecare îi cinstim şi individual, pe Sfântul Vasile la 1 ianuarie, pe Sfântul Grigorie Teologul la 25 ianuarie, iar pe Sfântul Ioan Gură de Aur la 13 noiembrie şi 27 ianuarie.
Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei. Familia lui număra un frumos mănunchi de sfinţi: sfinte au fost bunica Mariana, mama Emilia, sora Macrina; sfinţi au fost fraţii Petru, episcop de Sebaste, şi Grigore, episcop de Nissa. Pe lângă acestea, a fost intim prieten cu sfântul Grigore, episcop de Nazianz (Teologul), care, în calendarul bisericesc, este aşezat alături de Sf. Vasile, deoarece a împărtăşit de aproape strădaniile lui pentru sfinţirea vieţii, au avut aceeaşi formaţie culturală şi au nutrit aceleaşi aspiraţii pentru viaţa de mănăstire. Sfântul Vasile este, de altfel, considerat pionierul vieţii mănăstireşti din părţile de Răsărit ale Bisericii; în anul 358, împreună cu prietenul său, într-o chilie solitară în apropierea localităţii Neocesarea din Pont, au redactat două importante Pravile, regulamente de viaţă călugărească; ele au orientat viaţa călugărilor care, după numele lui, se numesc „bazilitani”.

După cum s-a întâmplat şi altor personaje ilustre, nu a putut să se bucure decât pentru foarte puţin timp de singurătatea şi liniştea atât de dragi inimii lui. Fiind sfinţit preot şi îndată chemat să conducă episcopia de Cezareea Capadociei, a trebuit să se consacre cu toate puterile apărării adevărului învăţăturii creştine împotriva greşelilor susţinute de arianism, mişcare devenită puternică prin sprijinul acordat de împăratul Valenţe.

Vasile a preluat astfel misiunea Sfântului Atanasie şi, asemenea lui, a ştiut să se sprijine pe autoritatea pontificelui roman pentru a înfrânge greşeala.

Dar nu activitatea lui teoretică, doctrinală, i-a adus, încă pe când era în viaţă, denumirea de „Cel Mare”.

Ceea ce i-a atras această denumire a fost activitatea sa practică, la care trebuie adăugate predicile răsunătoare pe care le ţinea, cărţile străbătute de un deosebit entuziasm, cum este Scrisoarea către tineri, şi o vastă corespondenţă.

Subiectul la care revenea cel mai des şi cu mai mare forţă era caritatea, ajutorarea celor lipsiţi. Adresându-se unui interlocutor, astfel se exprima: „Tu zici: Pe cine am păgubit păstrând numai pentru mine ceea ce este al meu? Dar spune-mi sincer: Ce este al tău? Cine ţi-a dat drept de proprietar peste ceea ce ai? Dacă fiecare s-ar mulţumi cu ceea ce-i este necesar şi ar da săracilor ceea ce-i prisoseşte, nu ar exista nici săraci, nici bogaţi”. Şi el nu s-a mulţumit doar cu vorbe. La marginea oraşului Cezarea, prin munca şi dărnicia lui, a luat fiinţa o adevărată cetate a carităţii: sanatorii, azile, spitale, laboratoare şi şcoli de meserii. Sf. Grigore din Nazianz era născut la Arianze, în Capadocia, astăzi Asia Mică. A făcut studii strălucite la Atena, unde a legat o strânsă prietenie cu viitorul Vasile cel Mare; împreună au hotărât să se retragă în singurătate, dar voia lui Dumnezeu a fost altfel.

Numele Vasile derivă din adjectivul în limba greacă basileios, care înseamnă „regesc”, şi provine din cuvântul basileus – „rege”. În unele regiuni, este şi nume de familie.


Sfântul Grigorie din Nazianz s-a născut la Arianze, în Capadocia, astăzi Asia Mică. A făcut studii strălucite la Atena, unde a legat o strânsă prietenie cu viitorul Vasile cel Mare; împreună au hotărât să se retragă în singurătate, dar voia lui Dumnezeu a fost altfel. Sf. Grigorie a devenit episcop de Nazianz şi s-a distins ca om de studiu şi poet. Pentru doctrina lui profundă şi excelentul dar al vorbirii, a primit supranumele de „Teologul”. A rămas celebru mişcătorul „Discurs de adio” pe care 1-a rostit atunci când a trebuit să părăsească Constantinopolul, din cauza uneltirilor adversarilor săi. „Totul este schimbător”, scria el în ale sale Poeme morale, „ca să îndreptăm iubirea inimii noastre spre cele neschimbătoare”.

Numele Grigorie vine de la prenumele grecesc „Gregorios”, care însemna „deşteptat, trezit din somn”, iar la figurat, „minte ascuţită”. Creştinii au adoptat cu plăcere acest prenume, dându-i înţelesul mistic de „trezit din somnul minciunii, deşteptat la adevăr”. Şi acest prenume este folosit uneori ca nume de familie.Numele Grigore vine de la prenumele grecesc „Gregorios”, care însemna „deşteptat, trezit din somn”, iar la figurat, „minte ascuţită”. Creştinii au adoptat cu plăcere acest prenume, dându-i înţelesul mistic de „trezit din somnul minciunii, deşteptat la adevăr”. Şi acest prenume este folosit uneori ca nume de familie.



Sfântul Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, s-a născut la Antiohia, între anii 340 şi 350. Tatăl său se numea Secundus şi era general al armatei romane staţionate la Antiohia, în Asia Mică. Când acesta a cunoscut-o pe Antusa, o tânără de origine greacă, în care frumuseţea fizică se unea cu o inteligenţă ieşită din comun, nu s-a gândit prea mult să o ceară de soţie. Erau amândoi creştini şi înţelegerea lor a fost perfectă, spre marea bucurie a familiilor lor.

Mai întâi a venit la lumină o fetiţă, dar va merge spre cer înainte de a învăţa limba acestui pământ. Leagănul ei, din fericire, a fost ocupat curând de un alt copil, un băieţel frumos, despre care toţi spuneau că seamănă cu tatăl ca două picături de apă.

Şi de această dată, însă, bucuria s-a schimbat brusc în doliul morţii neaşteptate a lui Secundus. Antusei, care avea doar 20 de ani, i se deschideau două căi: ori să se recăsătorească şi nu-i lipseau cele mai bune propuneri, sau să îmbrăţişeze starea de văduvie în Domnul, lucru ce însemna să se consacre lui Dumnezeu asemenea fecioarelor.

A ales-o pe cea de-a doua, trezind uimire în rândul mai-marilor oraşului, dar găsind sprijin în cumnata sa, fecioara Sabinia, o diaconesă care deja de un anumit timp trăia cu totul dăruită lui Dumnezeu şi comunităţii creştine. În afară de aceasta, îl avea şi pe Ioan de crescut, şi nu era puţin lucru.

Ioan va fi mândru de această alegere eroică a mamei sale şi va povesti mai târziu un simpatic episod petrecut la şcoală cu maestrul Liborius. Acest om, cunoscut pentru ştiinţa sa, dar şi pentru obiceiurile sale păgâneşti, l-a întrebat la ce vârstă frumoasa Antusa a rămas văduvă şi, când a aflat că avea doar 20 de ani, “s-a arătat foarte mirat şi, îndreptându-şi ochii spre auditoriul său, a exclamat: “Ah, ce femei sunt printre creştini!”“

Studiile sale

Ioan mergea la şcoală aşa de bine, încât, la 18 ani, a terminat studiile clasice şi, contrar aşteptărilor mamei sale, în loc să se pregătească pentru Botez, s-a dedat “preocupărilor lumeşti şi himerelor tinereţii” şi găsindu-şi plăcerea “în discursurile din for şi în pasiunea pentru teatru”. Nu făcea nimic rău, dar voia să-şi arate capacitatea în arta oratorică şi să experimenteze beţia libertăţii juvenile. Asta a durat doi ani.

Mama aştepta cu răbdare, dar când el s-a decis pentru Botez, la 20 de ani, i-a spus mamei sale că a devenit un creştin serios şi, de aceea, se va face călugăr, părăsind lumea şi retrăgându-se în singurătate. A urmat apoi imediat Botezul, primind de la episcopul Meleţiu sigiliul de creştin în sărbătoarea Paştelui, în anul 368; cât despre dorinţa sa de a se face călugăr, aceasta s-a împlinit doar în parte, deoarece mama sa i-a făcut cunoscut faptul că rigorile vieţii ascetice şi eremitice nu erau făcute pentru fizicul său fragil; astfel, a rămas acasă, trăind ca ascet alături de ea.

Ioan nu era foarte convins de acest lucru, dar a fost de acord că nu era cazul să o rupă cu mama sa. A rămas în oraş, dar nu cu mâinile în sân.

Exista la Antiohia o faimoasă sihăstrie condusă de maestrul Diodor, om sfânt şi instruit în Sfintele Scripturi. Sihăstria era, în acelaşi timp, mănăstire, seminar, centru de studii şi de răspândire a evangheliei. Ioan o frecventa cu multă dăruire, şi acolo se simţea în largul său, deoarece cunoaşterii Scripturii îi adăuga practica unei vieţi evanghelice.

Când episcopul Meleţiu şi-a dat seama de valoarea acestui tânăr ascet, expert în doctrină şi exemplar în atitudini, i-a propus să se lase hirotonit preot pentru a-i fi de ajutor.

Idealul lui Ioan nu era preoţia şi, cu puţină iscusinţă, i-a prezentat în locul său pe un prieten, Vasile, pe care îl considera mai vrednic. Sugestia a fost primită, dar puţin după aceea, episcopul a revenit, cerându-i să accepte să devină cel puţin lector şi să se dedice instrucţiei creştinilor şi catecumenilor.

Visul spulberat

În 372, a murit Antusa. Ioan, deşi i-a simţit foarte mult lipsa, a considerat că a venit momentul să-şi împlinească visul şi s-a retras pe un munte din apropierea oraşului, încredinţându-se conducerii unui bătrân călugăr sirian. După patru ani, a ales o viaţă eremitică şi mai severă şi, “înfometat de întuneric, după ce cunoscuse subtilele instincte ale gloriei deşarte, s-a retras de unul singur într-o cavernă şi a rămas acolo timp de doi ani, fără să fie furat aproape niciodată de somn; şi, pentru a face puţină lumină în ce priveşte ignoranţa sa, a studiat în profunzime Testamentul lui Isus Cristos. Dar aceşti doi ani petrecuţi fără somn nici noapte şi nici zi, la care s-au adăugat şi suferinţele pricinuite de frig, i-au afectat grav organismul şi, pentru că era în imposibilitatea de a se îngriji de unul singur, s-a întors în portul Bisericii”.

Că mama sa avusese dreptate, i-o spunea acum şi conştiinţa care îi arăta ciudăţenia alegerii sale de a se duce într-o grotă, în timp ce episcopul îi cerea ajutorul pentru a veni în sprijinul atâtor oameni ce mergeau direct pe calea pierzării. Mult mai târziu a scris: “Ar fi mult mai de preferat să fii mai puţin virtuos, dar să-i converteşti pe alţii, decât să stai în munţi şi să-i vezi pe proprii tăi fraţi care se condamnă!”

Întors la Antiohia, şi-a reluat locul lângă Meleţiu, un episcop sfânt, dar continuu suspectat de erezie de Biserica din Alexandria şi, din această cauză, nefiind prea bine văzut nici la Roma. Ioan era sigur de ortodoxia episcopului său şi i-a acordat întotdeauna sprijinul. Meleţiu l-a sfinţit diacon şi l-a luat cu sine la Constantinopol pentru Conciliul Ecumenic din 381.

Aici, Ioan a avut ocazia să cunoască frumuseţea şi slăbiciunile diferitor Biserici: strălucitoare în liturgie şi hotărâte în căutarea adevărului, dar şi meschine în luptele continue, voind fiecare să-şi afirme cu orice preţ supremaţia. Nici nu i-a trecut prin minte că într-o zi ar fi putut să ajungă păstor al acelei Biserici constantinopolitane, care îşi începea ascensiunea şi unde el avea să-şi dea viaţa.

Meleţiu a murit în timpul conciliului. Ioan s-a întors la Antiohia şi Flavian, noul episcop, l-a hirotonit preot şi l-a confirmat ca predicator. El şi-a împlinit cu multă dăruire misiunea, câştigându-şi admiraţia poporului, care umplea biserica pentru a-l asculta.

În 387, s-a iscat în oraş o revoltă: antiohienii, care nu mai suportau să plătească taxe fără sfârşit către vistieria imperială, au învins forţele armate şi au dat foc statuilor împăratului şi ale altor funcţionari. Când arcaşii au reuşit să potolească revolta, străzile oraşului erau pline de cadavre. A început atunci o vânătoare a celor vinovaţi şi se anunţa şi o pedeapsă exemplară pentru întreg oraşul, deoarece, atunci când era vorba de strângerea impozitelor, nu era loc pentru milă.

Episcopul Flavian a alergat atunci la Constantinopol, pentru a implora clemenţă, şi poporul s-a adunat în jurul lui Ioan, care, în timpul acelui Post Mare, a ţinut şi celebrele predici intitulate mai apoi Despre statui. La întoarcerea episcopului cu vestea iertării, bucuria populară a fost atât de mare încât cu toţii atribuiau acest har predicatorului sfânt, care, prin cuvântul său pătrunzător, îi chemase la penitenţă.

Timp de doisprezece ani, el a fost învăţătorul cel mai iubit şi mai ascultat de antiohieni şi faima sa ajunsese până la Constantinopol, care, la moartea primului patriarh, sfântul episcop Nectariu, căuta un succesor demn de acesta.

O misiune neaşteptată

Curtea imperială pusese ochii pe preotul din Antiohia, celebru nu numai pentru arta sa oratorică, dar şi pentru sfinţenia vieţii sale, şi a trimis o delegaţie oficială pentru a-l aduce de acolo.

Cunoscând, însă, umilinţa sa şi temându-se de un refuz, nu i-au făcut cunoscut de îndată motivul călătoriei, dar i-au spus că împăratul avea nevoie de un sfat. Cum ar fi putut să-i refuze această mică favoare celui care acordase iertare oraşului?

Ioan a plecat cu gândul că se va întoarce curând, dar când se apropia de Constantinopol, trimişii imperiali i-au spus adevărul. A fost o grea lovitură, dar apoi s-a gândit că sfântul sinod va alege pe un altul. Pe de altă parte, să se întoarcă era imposibil; era mai înţelept să aştepte derularea evenimentelor.

Sfântul sinod s-a reunit sub conducerea lui Teofil, patriarh de Alexandria, care avea în minte pe un alt candidat, dar la numărarea voturilor, Ioan a fost ales aproape în unanimitate. Cine ar fi avut curajul să se opună împăratului care indica un candidat cu un profil aşa de înalt prin ştiinţă şi virtute? Puţin după aceea, din nefericire pentru el, a fost consacrat episcop de Teofil, într-o celebrare liturgică fastuoasă, demnă de capitala imperiului.

Sărbătoarea a fost deci mare, dar pentru mulţi a durat puţin. Mai-marii de la curte şi clerul înalt îl puseseră în catedrala patriarhală ca pe o plantă ornamentală, ca decor în oraşul imperial; aceştia voiau să asculte discursurile sale alese în timpul sărbătorilor, dar nu doreau deloc să încredinţeze frâiele Bisericii lor opulente unui reformator de moravuri.

Dar Ioan nu era deloc un om politic, şi cu atât mai puţin un om de lume; era un simplu călugăr ce asculta de Dumnezeu şi de nimeni altul. Pentru sine şi pentru creştinii săi avea o singură regulă, aceea a evangheliei, şi nu făcea excepţie de la aceasta pentru nici unul.

Reformator al Bisericii

A început foarte repede cu reformarea palatului său: a renunţat la primirile somptuoase ale seniorilor de la curte şi ale soţiilor lor, folosind bunurile de la masa episcopală pentru cei săraci care erau aşa de numeroşi pe străzile oraşului.

Clerului său i-a cerut să facă acelaşi lucru; călugărilor ce împodobeau prin prezenţa lor mesele celor bogaţi, le-a impus întoarcerea la clauzură conform cu normele părinţilor; pe unele fecioare şi oameni ai Bisericii, cărora le plăcea să trăiască sub acelaşi acoperiş, ducând mai degrabă o viaţă de curtezani decât de persoane consacrate, i-a ameninţat cu aspre pedepse canonice.

Nu i-a cruţat nici pe nobilii oraşului, cărora le plăcea să trăiască în lux: “Cristos - le spunea el - a suferit foame, şi tu crăpi din cauza lăcomiei!” “Ce să spun apoi despre unele femei care îşi fac vase de noapte din argint? Nu se ruşinează acestea de abisurile de senzualitate, în timp ce lui Cristos îi este foame?” “Cel care are posibilitatea să facă pomană şi nu o face este un asasin al fraţilor săi, asemenea lui Cain”.

Nu a ezitat nici în faţa celor de la curte: “Palatul împăratului este un furnicar de păgâni, de filozofi şi de îngâmfaţi ai deşertăciunilor lumii. L-aş numi un refugiu al hidropicilor. Nu poate fi altceva această curte, deoarece nu găseşti acolo decât aroganţi, şi dacă cineva nou ajunge acolo, devine de îndată şi el la fel”.

Nu s-a oprit nici măcar în faţa unor matroane - între acestea, chiar împărăteasa Eudoxia - care îşi revendicau titlul de “mame ale Bisericii”, nu pentru a crea comuniune, ci pentru a provoca dezordini de tot felul în interiorul comunităţii creştine.

Poporul şi partea sănătoasă a clerului şi călugărilor, a fecioarelor şi a diaconeselor, cum era casta Olimpia, se bucurau, în timp ce nemulţumirile creşteau în rândul celor care nu voiau să-şi schimbe deloc viaţa.

În acei ani (399-400), imperiul fusese atacat de goţi şi conducătorul lor, Gaina, i-a dat de furcă împăratului, ajungând până într-acolo încât a intrat în Constantinopol şi şi-a impus condiţiile. Numai Ioan a reuşit să trateze cu el şi să se opună cererilor sale nedrepte, până în momentul când poporul însuşi şi-a revendicat propria libertate şi l-a pus pe fugă. Dar, după ce a trecut pericolul, au revenit chefurile. Eudoxia s-a proclamat Augusta şi, dacă la început o făcea pe conducătoarea, acum se şi lăuda cu aceasta.

Patriarhul, datorită preţuirii de care se bucura chiar şi în Asia, a fost chemat să pună ordine în unele Biserici care fuseseră ocupate de episcopi simoniaci. A fost plecat aproape o sută de zile, timp necesar pentru a readuce pacea în acele Biserici, dar între timp, la Constantinopol, cu aportul Eudoxiei, s-a organizat opoziţia.

Primul exil

Teofil al Alexandriei izgonise din Egipt, excomunicându-i, cincizeci de călugări acuzaţi de erezie. Aceştia au ajuns la Constantinopol şi au cerut protecţia patriarhului. Ioan nu i-a primit în comuniunea Bisericii sale, dar după ce i-a ascultat, i-a cerut lui Teofil să le vină în întâmpinare, îndepărtând excomunicarea. A fost suficient acest lucru pentru ca alexandrinul să-şi ducă înainte intrigile care au dus la organizarea celebrului conciliabul numit al “Stejarului de lângă Calcedon”, unde un grup de episcopi, de acord cu curtea, l-au declarat eretic pe patriarhul de la Constantinopol. Împăratul a validat condamnarea, decretând exilul. Ioan a fost îndepărtat.

Resentimentul popular şi, din întâmplare, un cutremur ce a zdruncinat serios chiar şi construcţia atât de solidă a palatului imperial au impresionat-o pe superstiţioasa Eudoxia. De trei ori, împăratul a trimis după patriarh şi l-a implorat să revină pentru a-şi relua locul la Constantinopol.

Întoarcerea a fost, în mod natural, un mare triumf: o mare de oameni umplea biserica şi piaţa din faţa ei. “Mai înainte de a pleca - spunea Ioan - numai biserica fremăta de lume, dar astăzi chiar şi piaţa a devenit o biserică. Nu văd decât un cap, de acolo şi până aici, şi fără ca cineva să fi impus tăcerea, cu toţii staţi tăcuţi şi reculeşi. Şi totuşi, la circ sunt jocuri! Dar nimeni nu este acolo. Cu toţii aţi alergat aici, în biserică, asemenea unui torent”.

Plecarea definitivă

Dar pacea cu curtea nu a durat mult. Când Eudoxia şi-a construit o statuie lângă “Sfânta Sofia”, dând loc pentru petreceri păgâneşti, Ioan nu a ştiut să-şi ţină ascunsă dezaprobarea şi, ştiind că împărăteasa a fost afectată de acest lucru, el a adăugat; “Încă o dată a spus el Irodiada spumegă de mânie, încă o dată se înfurie; iat-o dansând şi cerând încă o dată să aibă pe tipsie capul lui Ioan”.

Împărăteasa, neputând să ceară în mod material capul său, l-a trimis direct în exil, fără dreptul de a se mai întoarce.

Ioan a înţeles aceasta şi, adunându-le alături de sine pe Olimpia şi pe alte diaconese, le-a îndemnat pentru ultima dată să rămână credincioase în dăruirea lor faţă de Dumnezeu şi să iubească din toată inima sfânta Biserică, şi apoi a adăugat: “Oricine va fi cel care va primi consacrarea episcopală în locul meu, în afara cazului că nu a dobândit demnitatea prin intrigă, dacă a fost desemnat în unanimitate, ei bine, să-l ascultaţi ca şi cum aş fi eu, Ioan, în persoană, deoarece este necesar ca Biserica să aibă un episcop. Şi amintiţi-vă de mine când vă rugaţi”.

A fost închis în fortăreaţa militară din Cucuza, pe Muntele Taurus, dar credincioşii săi, sfidând-o pe Eudoxia, mergeau continuu să-l întâlnească şi să-i asculte cuvântul şi pentru a-i duce semnele concrete ale preţuirii lor.

Papa Inocenţiu I a căutat să intervină în favoarea sa chiar prin excomunicarea adversarilor săi, dar totul a fost inutil. Ba, mai mult, curtea a căutat să-l elimine pentru totdeauna, supunându-l la o călătorie extenuantă spre Pition, la Marea Neagră. A căzut pe drum aproape de sanctuarul sfântului Basilisc, după ce a primit mângâierea Euharistiei, şi a repetat rugăciunea sa preferată: “Slavă lui Dumnezeu în toate. Amin”. Era anul 407.

Mai târziu, trupul său va fi readus la Constantinopol şi el va fi numit Crisostom, adică gură de aur. Cuvântul său a avut o atare forţă, încât a format la credinţă generaţii de creştini.


Sursa:www.calendarcatolic.ro

joi, 29 ianuarie 2015

Vedete pentru viaţă

Chiar dacă Hollywoodul pare fieful celor mai liberale vederi, există şi monştri sacri care merg contra curentului. Iată declaraţiile câtorva bărbaţi celebri din show-bizul american:

Jack Nicholson

Cînd era adult, a aflat că cea pe care o credea sora lui îi era de fapt mamă, iar cea pe care  o credea mama sa îi era bunică. În 1937, toată lumea îi sugerase mamei sale biologice să îl avorteze, fiindcă era încă adolescentă şi necăsătorită. Dar ea a refuzat. Poate că acest lucru l-a făcut pe Jack Nicholson să declare, într-un interviu publicat în 1984 de revista Rolling Stone:

În ceea ce priveşte avortul, sunt în răspăr cu segmentul electoral pe care îl reprezint, fiindcă mă pronunţ ferm împotriva acestuia. Nu am dreptul la nicio altă opinie. Singura mea emoţie referitoare la asta este literalmente gratitudinea – pentru propria viaţă.

Mel Gibson

Într-un interviu televizat realizat de Barbara Walters în 1990, la apogeul celebrităţii, Gibson a spus:

Nu putem decide noi cine să vină pe lume şi cine nu. Această decizie nu ne aparţine.

Despre distrugerea celulelor embrionare cu scopuri de cercetare, el a mai declarat:

Această cercetare nu a produs un singur tratament valid în 23 de ani. Nu aprodus decât tumori, respingere şi mutaţii. Dacă nici pe investitori nu îi atrag aceste rezultate ştiinţifice slabe, atunci de ce să le finanţăm pe spinarea contribuabililor? (…) A crea viaţă doar ca să o distrugi ulterior este pur şi simplu incorect.

Jim Caviezel

În 2009, a declarat pentru Catholic Digest că atitudinea sa pro-viaţă e mai importantă decât propria carieră:

Uite, sunt pentru ajutarea femeilor. Dar pur şi simplu nu văd cum le ajută avortul. Şi nu îmi iubesc atât de mult cariera încât să-mi spun: O să tac în legătură cu asta.

Donald Trump


După ce s-a pronunţat ani în şir în favoarea avortului, într-o bună zi Donald Trump a declarat:

Un motiv pentru care mi-am schimbat părerea este că soţia unui prieten a rămas gravidă. El nu voia copilul. Dar mi-a spus apoi plângând că acest copil a devenit lumina ochilor lui şi că este cel mai măreţ lucru care i s-a întâmplat. Şi acesta era un copil pe care nu şi-l dorea în viaţa lui.

Justin Bieber

Patti Malette, abuzată în copilărie, a avut o adolescenţă furtunoasă, cu droguri, sex şi o tentativă de sinucidere. La 17 ani, ea a rămas gravidă cu cel care avea să fie pop-starul canadian Justin Bieber.
În 2001, fiul ei a declarat pentru revista Rolling Stone in 2011:

Nu prea cred în avort, e ca şi cum omori un copil.

Despre cazurile de viol, a spus:

Păi, cred că e foarte trist, dar totul trebuie să aibă un motiv. Şi nu văd un motiv în asta.

Nick Cannon


Rapperul Nick Cannon, soţul vedetei pop Mariah Carey, a lansat în 2005 un cântec intitulat Can I Live? Acesta povesteşte cum el însuşi era să fie avortat de mama sa.


Sursa:stiripentruviata.ro

miercuri, 28 ianuarie 2015

Lipsa figurii paterne în viaţa celor mici şi a tinerilor produce lacune şi răni

Lipsa figurii paterne în viaţa celor mici şi a tinerilor produce lacune şi răni, a spus Papa Francisc la Audienţa generală de miercuri, 28 ianuarie 2015.
Cateheza Papei:

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Reluăm drumul de cateheză despre familie. Astăzi ne lăsăm conduşi de cuvântul "tată". Un cuvânt mai îndrăgit decât oricare altul de noi creştinii, pentru că este numele cu care Isus ne-a învăţat să-l numim pe Dumnezeu: tată. Sensul acestui nume a primit o nouă profunzime tocmai pornind de la modul în care Isus îl folosea pentru a se adresa lui Dumnezeu şi a manifesta raportul său special cu El. Misterul binecuvântat al intimităţii lui Dumnezeu, Tată, Fiu şi Duh, revelat de Isus, este inima credinţei noastre creştine.

"Tată" este un cuvânt cunoscut de toţi, un cuvânt universal. El indică o relaţie fundamentală a cărei realitate este veche cât istoria omului. Totuşi, astăzi s-a ajuns să se afirme că societatea noastră ar fi o "societate fără taţi". Cu alte cuvinte, îndeosebi în cultura occidentală, figura tatălui ar fi în mod simbolic absentă, dispărută, înlăturată. Într-un prim moment, acest lucru a fost perceput ca o eliberare: eliberare de tatăl-stăpânul, de tatăl ca reprezentant al legii care se impune din exterior, de tatăl ca un cenzor al fericirii copiilor şi piedică în calea emancipării şi autonomiei tinerilor. Uneori în unele case domnea în trecut autoritarismul, în anumite cazuri chiar samavolnicia: părinţi care-i tratau pe copii ca servitori, nerespectând exigenţele personale ale creşterii lor; taţi care nu-i ajutau să întreprindă drumul lor cu libertate - dar nu este uşor a educa un copil în libertate -; taţi care nu-i ajutau să asume propriile responsabilităţi pentru a construi viitorul lor şi pe cel al societăţii.

Desigur, aceasta nu este o atitudine bună; însă aşa cum se întâmplă adesea, se trece de la o extremă la alta. Problema din zilele noastre nu pare să mai fie atât prezenţa invadentă a taţilor, cât mai ales absenţa lor, ascunderea lor. Taţii sunt uneori aşa de concentraţi asupra lor înşişi şi asupra muncii lor şi uneori asupra propriilor realizări individuale, încât uită şi familia. Şi îi lasă singuri pe cei mici şi pe tineri. Deja ca episcop de Buenos Aires observam sentimentul de orfan pe care-l trăiesc astăzi tinerii; şi adesea îi întrebam pe taţi dacă se jucau cu copiii lor, dacă aveau curajul şi iubirea de a pierde timp cu copiii. Şi răspunsul era urât, în majoritatea cazurilor: "Eh, nu pot, pentru că am atâta de lucru...". Şi tatăl era absent de la acel copil care creştea, nu se juca împreună cu el, nu, nu pierdea timp cu el.

Ori, în acest drum comun de reflecţie despre familie, aş vrea să spun tuturor comunităţilor creştine că trebuie să fim mai atenţi: lipsa figurii paterne în viaţa celor mici şi a tinerilor produce lacune şi răni care pot să fie şi foarte grave. Şi de fapt devierile copiilor şi adolescenţilor se pot conduce în bună parte la această lipsă, la lipsa de exemple şi de călăuze autoritare în viaţa lor de fiecare zi, la lipsa de apropiere, la lipsa de iubire din partea taţilor. Este mai profund decât ceea ce gândim sentimentul de orfan pe care-l trăiesc atâţia tineri.

Sunt orfani în familie, pentru că taţii sunt adesea absenţi, chiar fizic, din casă, dar mai ales pentru că, atunci când sunt, nu se comportă ca taţi, nu dialoghează cu copiii lor, nu-şi îndeplinesc misiunea lor educativă, nu le dau copiilor, cu exemplul lor însoţit de cuvinte, acele principii, acele valori, acele reguli de viaţă de care au nevoie ca de pâine. Calitatea educativă a prezenţei paterne este cu atât mai necesară cu cât tatăl este mai constrâns de locul de muncă să stea departe de casă. Uneori pare că taţii nu ştiu bine ce loc să ocupe în familie şi cum să-i educe pe copii. Şi atunci, în îndoială, se abţin, se retrag şi neglijează responsabilităţile lor, eventual refugiindu-se într-un raport improbabil "egal" cu copiii. Este adevărat că tu trebuie să fii "coleg" al copilului tău, dar fără a uita că tu eşti tatăl! Dacă tu te comporţi numai ca un coleg egal cu copilul, acest lucru nu va face bine copilului.

Şi această problemă o vedem şi în comunitatea civilă. Comunitatea civilă cu instituţiile sale are o anumită responsabilitate - putem spune paternă - faţă de tineri, o responsabilitate pe care uneori o neglijează sau o exercită rău. Şi ea adesea îi lasă orfani şi nu le propune un adevăr de perspectivă. Astfel, tinerii rămân orfani de drumuri sigure de parcurs, orfani de învăţători în care să aibă încredere, orfani de idealuri care să încălzească inima, orfani de valori şi de speranţe care să-i susţină zilnic. Sunt umpluţi eventual de idoli, dar li se fură inima; sunt determinaţi să viseze distracţii şi plăceri, dar nu li se dă loc de muncă; sunt înşelaţi cu zeul ban şi le sunt negate adevăratele bogăţii.

Şi atunci va face bine tuturor, taţilor şi copiilor, să reasculte promisiunea pe care Isus a făcut-o discipolilor săi: "Nu vă voi lăsa orfani" (In 14,18). De fapt, El este Calea care trebuie parcursă, Învăţătorul care trebuie ascultat, Speranţa că lumea se poate schimba, că iubirea învinge ura, că poate exista un viitor de fraternitate şi de pace pentru toţi. Cineva dintre voi va putea să-mi spună: "Dar, părinte, astăzi dumneavoastră sunteţi prea negativ. Aţi vorbit numai despre lipsa taţilor, ce se întâmplă când taţii nu sunt aproape de copii...". Este adevărat, am voit să subliniez acest lucru pentru că miercurea viitoare voi continua această cateheză scoţând în evidenţă frumuseţea paternităţii. Pentru aceasta am ales să încep de la întuneric pentru a ajunge la lumină. Fie ca Domnul să ne ajute să înţelegem bine aceste lucruri. Mulţumesc!

Francisc

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu


Sursa:ercis.ro

marți, 27 ianuarie 2015

luni, 26 ianuarie 2015

Viața este originală...

Viața fiecăruia este un roman, unul nescris (asta în cazul în care nu-și publică biografia) și merită citit. Unora le place să-și povestească viața, ba chiar să mai adauge câte ceva de fiecare dată când repetă acțiunea trecută la un pahar de Coca...
De amintit, cu siguranță ne amintim multe din viață, adică, cu siguranță am avut momente frumoase și neplăcute ce s-au arhivat undeva acolo în creier. Dar viața este frumoasă oricum, are ceva ce nimic în lume nu-ți poate da.
Acum, din registrul amintirilor mele, care ar putea poate să devină inspirație pentru o poveste (măcar), o istorioară Cucerind înalturi.
Era chiar cu câteva zile înainte de 

Ai fost vreodată la munte, să escaladezi şi să cucereşti în final un vârf? Nu contează care vârf ar fi, unul oarecare, te asigur că de acolo ai să vezi altfel lumea, chiar te simţi stăpân, cumva. Dar oare vei putea fi stăpân pe tine însuţi ca să nu îţi doreşti să stăpâneşti peste alţii? M-am căţărat cu mâinile libere pe primul vârf pe care l-am văzut întâia oară când m-am întâlnit cu această parte a creaţiei, i-am lăsat pe toţi în urmă şi am alergat fără să mă mai uit înapoi. Urcuşul meu a fost instinctiv. Până să
realizeze grupul că de fapt lipsesc şi sunt plecat în ascensiune, eu dădeam bineţe pietrelor ce locuiau cel mai aproape de Dumnezeu, ajunsesem în vârf... aici am avut răgaz să îmi arunc sufletul şi privirea spre toate punctele cardinale; ceea ce se deschidea înaintea inimii mele este greu de relatat: armonie, bucurie, gând de eroism, nebunie, credinţă etc., toate în aceeaşi oală. Aşa se simte omul când este în puterile proprii, sănătos şi are tot ce vrea, uită că este de fapt foarte mic în comparaţie cu imensul, şi se crede pe sine însuşi mult mai superior decât ceilalţi pentru că este la înălţime. Este adevărat că în acest punct eşti mai păzit şi mult mai informat pentru că poţi vedea tot, dar fără umilinţă într-o astfel de postură, eşti ca fără aer pe crestele din Himalaia. Nu te lăsa sedus de acest gând, ispita e mare, dar dacă ne cucereşte, viaţa noastră nu are cum să fie dulce!
Înainte de a mă înălţa pentru a sta pe propriile-mi picioare în voia adierii vântului, nu am împlântat un steag ca urmă a trecerii mele, ci subt o piatră am lăsat pe o bucăţică de hârtie, un gând, poate va fi fost de folos, dacă nu altora mie sigur. Am coborât la tot mai convingătoarele voci insistente deja ce veneau de la poale, mirarea şi temerea celor de jos era cu atât mai mare ştiind că nu am experienţă (sau minte), nici echipamentul necesar, aşadar nu este greu de înţeles că urcuşul a fost lesne pe când la coborâş... am trecut prin nişte clipe ce şi acum îmi sunt încă vii în memorie, dar am trecut.
Aţi alunecat vreodată şi să cădeţi în rostogolire de pe un vârf de munte? Eu nu, dar am vorbit cu oameni care au avut această experienţă şi când s-au oprit din fatidica mişcare cauzată de gravitaţie nu au primit tocmai un premiu, ci semne ca aducere aminte, semne ce mai mult decât în carne s-au imprimat în memorie. Aşadar, dacă tot vorbeam de acel om ce se consideră superior şi stă deasupra tuturor cu egoismul lui, mi se pare firesc să îl analizăm şi pe acela ce a „alunecat” iar printre noi. Nu este necesar să mai precizez cu ce cicatrici va rămâne însemnat. Acelea îl vor evidenţia printre oameni, sperăm doar să învăţăm din fiecare experienţă personală sau a acelora ce ne înconjoară.

În ianuarie, Editura Univers sărbătorește luna Enigma, luna dedicată colecției de cărți polițiste și thrillere, una dintre cele mai vechi serii ale editurii: concursuri, mistere de dezlegat, informații atractive despre cărțile, autorii dar și cititorii Enigma, oferte și reduceri. Mai multe detalii găseşti aici:http://www.edituraunivers.ro/12-enigma

A fost deschis procesul de beatificare a surorii Sfintei Tereza de Lisieux

Sâmbătă, 24 ianuarie a.c., în timpul Liturghiei celebrate în capela Mănăstirii Vizitantinelor din Caen, Monseniorul Jean-Claude Boulanger, Episcop de Bayeux și Lisieux, a anunțat oficial deschiderea procesului de beatificare a "slujitoarei lui Dumnezeu sora Françoise-Thérèse", cunoscută sub numele de Leonie Martin, sora Sfintei Tereza de Lisieux.

Monseniorul Boulanger oficializează astfel titlul de slujitoare a lui Dumnezeu pentru sora Françoise-Thérèse, fiind primul pas dintr-un lung proces în urma căruia poate într-o zi va fi declarată Fericită sau Sfântă. Părintele Laurent Berthout, purtătorul de cuvânt al Diecezei de Bayeux și Lisieux, a declarat:

"De mulți ani, oamenii se încredinţează rugăciunilor maicii Leonie Martin, venind la mormântul ei din incinta Mănăstirii Vizitantinelor unde a fost călugăriţă din 1899 până în 1941. Aceste persoane mărturisesc că au primit multe haruri datorită mijlocirii ei. Leonie Martin a trăit o viață simplă, ascunsă, umilă în umbra mănăstirii, vrând să traiască spiritualitatea Sfântului Francisc de Sales, făcând "totul din dragoste, nu prin forță", după cuvintele Sfântului Francisc. Leonie Martin a primit şi descoperirea spirituală a surorii sale, Sfânta Tereza, care a învăţat-o să săvârşească cu dragoste acțiunile cele mai simple de zi cu zi."
Traducere: ACC
 

duminică, 25 ianuarie 2015

Povestea emoţionantă a mâinilor în rugăciune

În secolul al XV-lea, într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. Pentru a-şi întreţine familia tatăl, bijutier de profesie, era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.

În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari, vroiau sa-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.

După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie. Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.

Într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul iar Albrecht Dürera câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani. Lucrările fratelui său au făcut imediat senzaţie. Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor profesori iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante.

Când s-a întors în satul său familia a dat o cină pentru a-i sărbatori triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzica şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru ca el să-şi îndeplinească visul. Şi cuvintele de încheiere au fost: ”şi acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine!”.

Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe faţa palidă iar capul plecat şi-l mişca dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu ”nu, nu, nu”. În final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând.

    ”Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atât de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentru a toasta cu tine… cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pentru mine e prea târziu.”

Mai mult de 450 ani au trecut. Pâna acum sute de capodopere ale lui Albrecht Dürer: portrete, schiţe, desene în cărbune, gravuri etc. sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ţie îţi e familiară doar una singură, a cărei reproducere o poţi avea acasă sau la birou.

Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul său, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer. Şi-a denumit opera simplu ”mâini”, dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inima spre capodopera sa şi a redenumit tributul iubirii ”mâini în rugăciune”.

Data viitoare când vezi o copie a acestei creaţii emoţionante, mai priveşte-o odată. Dă-i voie să-ţi amintească – dacă mai aveai nevoie – că nimeni, nimeni nu reuşeşte singur.

Sursa:caplimpede.ro

sâmbătă, 24 ianuarie 2015

"Paternitatea responsabilă? Francisc ca Wojtyła şi Vatican II"

Canonistul Domenico Mogavero, episcop de Mazara del Vallo, analizează "rădăcinile" intervenţiei papei la întoarcerea de la Manila.
De Giacomo Galeazzi
Aţi rămas surprins de cuvintele pontifului despre necesitatea unei "paternităţi responsabile" şi despre faptul că pentru a fi buni catolici nu "trebuie să fim ca iepurii"?
"Nu. Este un concept în linie cu învăţătura predecesorilor săi. Conciliul al II-lea din Vatican, prin constituţia pastorală Gaudium et spes despre Biserica în lumea contemporană, afirmă că, în virtutea dreptului inalienabil al omului la căsătorie şi la naşterea copiilor, decizia cu privire la numărul de copii care să fie aduşi pe lume depinde de evaluarea justă a părinţilor. Această evaluare a părinţilor presupune o conştiinţă bine formată, de aceea, este fundamental a da tuturor modul de a se educa la o responsabilitate corectă aşa cum se cuvine cu adevărat oamenilor, respectând legea divină şi ţinând cont de circumstanţele reale şi de timp. În enciclica Humanae vitae, Paul al VI-lea evidenţiază că în raport cu condiţiile fizice, economice, psihologice şi sociale paternitatea responsabilă se exercită fie cu deliberarea ponderată şi generoasă de a face să crească o familie numeroasă, fie cu decizia, luată pentru motive grave şi respectând legea morală, de a evita temporar sau chiar pe timp nedeterminat o nouă naştere".
În ce anume s-a inspirat din sfântul Ioan Paul al II-lea?
"Karol Wojtyła a exprimat de mai multe ori acelaşi concept al lui Francisc. În atâtea ocazii, de exemplu la Angelus din 17 iulie 1994, Anul Familiei. «Gândirea catolică este adesea răstălmăcită - a subliniat Ioan Paul al II-lea - ca şi cum Biserica ar susţine o ideologie a fecundităţii cu orice preţ, determinându-i pe soţi să procreeze fără niciun discernământ şi nicio proiectare. Însă este suficientă o citire atentă a pronunţărilor Magisteriului pentru a constata că nu este aşa». În realitate, precizează sfântul Ioan Paul al II-lea, în generarea vieţii, soţii realizează una dintre dimensiunile cele mai înalte ale vocaţiei lor: sunt colaboratori ai lui Dumnezeu".
Care sunt consecinţele?
"Tocmai prin acest rol de colaboratori ai lui Dumnezeu, conform lui Ioan Paul al II-lea, părinţii sunt ţinuţi la o atitudine extrem de responsabilă. Luând decizia de a da naştere sau de a nu da naştere ei trebuie să se lase inspiraţi nu de egoism nici de lejeritate, ci de o generozitate prudentă şi conştientă, care evaluează posibilităţile şi circumstanţele, şi mai ales care ştie să pună în centrul binele însuşi al celui care trebuie să se nască. Aşadar, atunci când există motiv pentru a nu procrea, această alegere este permisă şi chiar ar putea să fie necesară. Învăţături prezente deja în Pius al XI-lea şi Pius al XII-lea cu privire la paternitatea şi maternitatea responsabile".
Francisc este deci sub semnul tradiţiei?
"Desigur. Uneşte realismul şi doctrina. La Parlamentul European în timpul sesiunii plenare la Strasbourg, a clarificat că familia, unită, fertilă şi indisolubilă, poartă cu sine elementele fundamentale pentru a da speranţă viitorului. Fără această soliditate se ajunge să se construiască pe nisip, cu grave consecinţe sociale. Pentru Francisc a reafirma importanţa familiei nu numai că ajută să se dea perspective şi speranţe noilor generaţii, ci şi numeroşilor bătrâni, adesea constrânşi să trăiască în condiţii de singurătate şi de abandonare pentru că nu mai există căldura unui sălaş familial în măsură să-i însoţească şi să-i susţină. Cine arată că este surprins din cauza cuvintelor lui Francisc să-şi pună sufletul în pace: va avea multe altele de care să se minuneze. Francisc duce din nou Biserica la izvorul evanghelic şi oamenii îl apreciază tocmai pentru sinceritatea şi capacitatea de a se exprima fără ipocrizie".
(După Vatican Insider, 21 ianuarie 2015)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa:ercis.ro

vineri, 23 ianuarie 2015

Chiara Lubich: se deschide cauza de beatificare

Se deschide cauza de beatificare a Chiarei Lubich, fondatoarea Mișcării Focolarelor. Deschiderea oficială a cauzei va avea loc pe 27 ianuarie, în catedrala din localitatea italiană Frascati, a anunțat mons. Raffaello Martinelli, episcopul de Frascati, dieceza în care Chiara Lubich a trăit cea mai mare parte a vieții și unde a murit pe 14 martie 2008.

Despre modul în care a primit vestea Maria Voce, actuala președintă a Mișcării Focolarelor, aflăm din interviul realizat de Adriana Masotti, de la redacția centrală în limba italiană:

Maria Voce: [Am primit vestea n.r.] cu mare bucurie, multiplicată de ecoul de bucurie ajuns din lumea întreagă. Le-am comunicat imediat tuturor această bucurie și gratitudine, am exprimat-o față de episcopul de Frascati care s-a implicat foarte mult în încercarea de a face tot ce era necesar ca muncă preliminară pentru a ajunge la acest moment. Exprim totodată mare gratitudine față de Biserică care ne permite să arătăm frumusețea unei vieți de slujire, precum cea a Chiarei. […] Ea a visat dintotdeauna ziua în care să se poată cu adevărat vorbi de o sfințenie a poporului, căci a înțeles că sfințenia însemna să se facă voința lui Dumnezeu, lucru pe care Dumnezeu îl cere oricărei persoane care vine la viață. Dorința ei era de a face ca multe, cât mai multe persoane să pătrundă pe această cale a sfințeniei.

Întrebată despre dialog, una din trăsăturile caracteristice ale Chiarei Lubich, supranumită de altfel "femeie a dialogului", actuala președintă, Maria Voce, este de părere că fondatoarea Mișcării Focolarelor are multe de spus în privința construirii relațiilor autentice, profunde, dintre civilizații, etnii și religii, pentru a contrasta valul de violență care pare să fi invadat lumea.

Sursa:ro.radiovaticana.va

joi, 22 ianuarie 2015

Scrisoare de la un profesor bun către un părinte bun

Îndrăznesc să îți spun ce simte un profesor bun atunci când, deși face tot ce poate pentru copilul tău, nu-i poate pune, la sfârșitul zilei, decât note proaste.
Care este misterul din spatele următoarei tipologii de copil: este isteț, comunicativ, descurcăreț și activ – are o inteligență observabilă – și totuși obține scoruri mediocre, are nevoie de sprijin, reveniri și strategii exprese de recuperare? De ce același program educațional – în varianta lui cea mai fericită – produce în unul transformări extraordinare, revelații ale propriilor pasiuni și satisfacții intelectuale adevărate, iar pentru chiar colegul lui de bancă, declanșează renunțări și plictis?
Probabil că te-ai asigurat, ca și mine, că faci tot ce-ți stă în putință pentru traseul lui academic: ai ales cea mai bună școală, te-ai zbătut să fie în grațiile celei mai bune învățătoare, l-ai dat la cei mai buni meditatori din oraș, l-ai înscris la cursuri de limbi străine, l-ai dus, pe rând, la vreo trei sporturi, i-ai cumpărat tot ce ți-a cerut, i-ai dat întotdeauna tot ce e mai bun.
De ce”cheița” copilului tău nu se întoarce de la sine, de ce nu-i zbârnâie pur și simplu mecanismul, de vreme ce lui nu-i lipsește nimic?
Când se pierd copiii și cine e de vină?
Unde încep copiii să se piardă? Când ne alunecă un copil printre degete și mai ales de ce? Este o culpă a lui că nu se străduiește suficient sau, mai degrabă, o neputință? Este vina mea că nu îl fac să muncească?
Am întâlnit mulți părinți, ca tine, care, exasperați, cred că soluția salvatoare stă în a munci mai mult, în repetiție, în exercițiu, în condamnare la muncă silnică. Am fost de multe ori pusă la zid că nu dau teme lungi, care să-l forjeze în execuție până ce știința se lipește de el. Am fost alături de tine când mi-ai cerut să fiu mai severă sau să mă încrunt mai impresionant. Am întors cheița împreună pentru o săptămână-două, copilul s-a activat de frică sau rușine, după care a căzut înapoi, în ritmul lui natural și și-a încetinit eforturile în inerția proprie stării lui de echilibru. De ce? Cu ce am greșit amândoi?
Care este ingredientul reușitei școlare?
Îndrăznesc să îți spun că, după mine, secretul reușitei copilului tău nu este nici munca susținută, nici inteligența. Ele nu sunt o premisă, ci, mai degrabă, o etapă intermediară, un succes parțial, la care s-a ajuns pornind de la alte baze mai subtile, mai misterioase. Acestea se văd în sclipirile ochilor lor, în prima zi de școală, după ce au luat poziție, pentru prima dată,  în băncile clasei mele. Știu, după câteva minute, care sunt deja în barcă, alături de mine, și care vor trebui pescuiți din când și resuscitați cu guri de respirație artificială – copiii meditați, sprijiniți în cârjele intervenției altor profesori, pentru liniștea noastră, a tuturor. Un al șaselea simț îmi permite să depistez rapid, în clasă, copiii care vor ”învăța bine”. Cum? Nu știu – a devenit un automatism profesional – îmi este suficient să recunosc în ochii lor ceea ce aș numi o ”stare de bine” sau de echilibru emoțional, un foc interior, care-i mențin direcția și îi alimentează pasiunea. Acesta este un lucru despre care am bănuit mereu că îl aduc de acasă, din spațiul intim sau din sinergia relației lui cu tine.
Știu că, la un moment dat,  mă vor surprinde toți cu gândirea lor, că vor avea intervenții fericite în lecție, că vor dovedi că sunt inteligenți, dar că nu toți vor ține ritmul, nu toți vor fi capabili de efort, nu toți vor ține dinții strânși în îndârjirea de a depăși obstacole. Ceva din felul în care tu l-ai introdus în lume trebuie să își fi spus cuvântul până ajunge în băncile clasei mele.
Cele mai recente studii au definit acest ingredient ca o ”stare de bine” a copilului, capabilă să  influențeaze în mod dramatic puterea lui de concentrare, dorința de reușită, rezistența la efort și ambiția creșterii personale. Alte studii l-au definit sub forma americanismului ”grit” – pasiune, rezistență, perseverență. Cei mai mulți specialiști au fost de acord, însă, că este vorba despre viziunea pe care o au, încă din primii ani ai vieții, despre propria minte sau inteligență (fie ca un dat providențial, fie ca un ”mușchi”, capabil de creștere, prin efort și intenție).
Nu știu cine are dreptate. Dar am o bănuială, că toate cele de sus – echilibrul emoțional, ambiția sau apetitul intelectului – au la bază o rădăcină mai adâncă, ramificată înapoi, în timp, până la clipa venirii lui pe lume.
Educația lui a început din prima lui zi de viață, atunci când probabil, îl credeai mic, neputincios și incapabil să te înțeleagă. Primul lucru pe care îl află atunci este și cel mai important – el îi intră în sistem pe căi inconștiente, dincolo de percepțiile noastre raționale, cu o extraordinară forță empatică, pe care o pierdem cu toții, mai târziu.
Care sunt cele mai importante lecții?
  1. a. Cui îi aparține copilul tău?
  2. b. Cum îți cerți copilul?
  3. c. Cum  îl faci să aleagă?
  1. În primii ani de viață învață de la tine cel mai important lucru: învață fie că e liber, fie că îți aparține. Depinde de ce crezi tu. Credințele tale i se transmit, îi aprind steaua din frunte.
Nu cred că fiul sau fiica ta îți aparțin cu adevărat. Copilul tău vine cumva din lumea de dincolo, din stele, și are nevoie, aici, pe Pământ, să se însoțească, să se atașeze, să fie iubit, să crească. Totul,  pentru a putea să își învețe  propriile lecții. El are deja o lume – una doar a lui, pe care va trebui s-o așezați în ordinea omenească, să o clarificați împreună, ca într-un gest pios de restaurare a unei piese vechi și misterioase, de dinainte de vremuri, acoperite de praful sau vopseaua infamă a necunoscătorilor. De aceea, dragă mamă, nu te turna în el. Nu te dedica, nu face din el centrul universului tău. Nu transforma renunțările tale în sacrificiu și nici nu aștepta nimic în schimb. În lumea asta a lui, pe care ați putea împreună să o aduceți în lumină, destinul tău l-ar înghesui, semnificațiile și poveștile tale l-ar copleși. Fă un pas în afara lui și bucură-te, alături de el, de drumul care v-a fost dăruit, împreună. Caută să îți sincronizezi deciziile cu ritmul și nevoile lui, nu te vârî cu autoritatea vârstei tale peste necesarele lui experiențele. Învață-l să fie liber. Asta îi va da mai târziu energia de care are nevoie ca să își găsească pasiunile, să devină competent, așa cum ți-l dorești.
  1. b. Din felul în care îi predai prima lecție – a apartenenței– vei învăța și cum să-l cerți.
Părinții au tendința de a se așeza în fața/împotriva copilului, atunci când îl mustră, îi explică sau îi interzic ceva. E o poziție perpendiculară, de parcă o natură o taie pe cealaltă – una de forță, confruntare și generatoare de emoții negative. Copiii au înstincte extraordinare – așa că ei vor auzi muzica din cuvintele tale, îți vor recunoaște iritarea și îți vor adulmeca, spontan, starea de spirit. Nu vor înțelege logica argumentelor tale, se vor încărca doar de vinovății și teama că nu te satisfac pe tine. Ca să se îndrepte sau să facă ceea ce consideri tu a fi binele lui, copilul trebuie să-ți asculte glasul din poziția umăr-la-umăr, din energia egalității care ne-a plămădit pe noi toți. Înainte de asta, trebuie să scoți din intenția ta toată nemulțimirea, frica sau crisparea eșecului. Va fi mai bun dacă îl inspiri, dacă folosiți greșelile ca sursă de creștere, nu una a complexului de inferioritate.
  1. c. De pe poziție de luptă și cu emoții negative nu poți obține nimic pe termen lung. Doar supunere de moment, o alegere instinctivă între două lucruri nedorite, unul mai nesuferit ca altul.
Învățați să validați spiritul din ei, să găsiți potențialul lui adevărat și abia apoi să încercați să modelați împreună – ca într-o negociere blândă – granițele aspirațiilor proprii și ale predispozițiilor lor native. Nu poți trece peste el, iar dacă o faci cu duritate, nu vei educa un comportament anume sau altul; vei reuși doar să reprimi tendințe despre care copilul află că nu-ți plac, pe care ajunge să și le ascundă, adormindu-și natura. Dorința oricărui copil este să se vadă în ochii tăi. De acolo își ia puterea de viață. Dacă va găsi acolo, repetat, reflecția nereușitelor sau laude exagerate pentru micile lui victorii – va învăța că valoarea personală este legată de aprobarea ta. Va învăța să aleagă cu ochii închiși.
Pentru copilul tău nu ești un dumnezeu, ci doar un însoțitor – unul care poartă lumina experienței, care știe să îl asculte și să recunoască cine este el. Nu trebuie să-l determini să facă ce e bine, poți doar să îl inspiri.
Culmea e că toate lucrurile acestea se întâmplă între granițe precise. Libertatea  se învață în mijlocul constrângerilor de tot felul. În prima fază a vieții lor, copiii sunt ca apele în dezgheț, alunecând din vârful muntelui, în toate direcțiile, impetuos, pe oriunde găsesc făgașe, cât de mici. Își încearcă puterile, te provoacă, testează și își caută direcția. Energia celui mai fabulos ghețar se împrăștie în fire mici și rapide, într-o curgere fără sens și orientare. Dacă dezghețul găsește o albie bine săpată, apa se va duce într-acolo, natural. Va curge impetuos și cu vuiet într-o direcție clară.
Știu o mulțime de părinți care-s ca muntele de mari și importanți – numai că nu reușesc să canalizeze nimic. Nu fac decât să stăvilească, să impună curgerii baraje ad-hoc, mai mult sau mai puțin inspirate.
Cum l-ai trimis tu la mine?
I-ai dat de mic de toate, i-ai preîntâmpinat orice dorință – încă înainte de a și-o fi formulat, i-ai ameliorat cu promptitudine orice stare de disconfort, te-ai alarmat la fiecare scâncet și ai făcut din strănuturile lui un capăt de țară. L-ai lăsat să câștige la orice joc și i-ai luat partea la conflictele de pe terenul de joacă. I-ai legat șireturile până la 7 ani, i-ai suflecat mereu mânecile și tras maieul, la spate, ca să nu răcească. Știu, ai fost un părinte bun, fiindcă nu l-ai lăsat să sufere. Acum nu mai are nimic de făcut, decât să învețe. Asta e răsplata ta.
În tot procesul ăsta de revărsare a bunătății tale, i-ai dat și altceva, hotărâtor și greu de modificat: inerție A învățat, de mic, să își seteze așteptările pe frecvența unui anumit nivel de confort interior.
Ghici ce? Învățarea nu înseamna confort, nici echilibru. Învățarea înseamnă conflict interior – disonanță cognitivă, problematizare, luptă interioară pentru autolămurire. Înseamnă ieșire din zona lui de confort, aventurare în stări de încordare, autosupunere la frustrare, amânarea recompensei, rezistență la eșec și îndârjirea de a ieși din drumurile înfundate și a apuca pe altele. Un copil căruia i-au fost preîntâmpinate deja pâna la 7 ani cam toate nevoile – se va bloca ușor, în așteptare sau în renunțare. Modul lui de operare e setat deja pe principiul minimului efort. Lucru la care ai contribuit din plin, fiind un părinte bun.
Ce pot face eu pentru tine?
Am învățat să ghicesc, din privirea copilului tău, dacă ești un părinte care știe să-l certe sau să-l facă să aleagă. Dacă îți aparține ție sau sieși. Am învățat să adulmec frica și să recunosc inerția. Vestea bună este că fiecare copil – chiar și al tău – dă tot ce are el mai bun și este, în orice moment, cea mai bună variantă a lui.
O altă veste bună este că eu sunt un profesor bun: pot să-mi adaptez strategiile.Pot, din când în când, să-l cert sau să-l încurajez. Pot chiar să îi explic și a cincea oară sau să îi șterg, înțelegătoare, lacrimile de pe față. Pot face lucrurile să pară mai bune de la o zi la alta.
Nu pot însă rescrie lecția lui despre libertate, nici devirusa sistemul lui de frici, nici transforma curentul care îi alimentează efortul. Nu pentru că n-aș vrea, ci pentru că firul care îl leagă de tine are împământare la tine, acasă, în tensiunea aspirațiilor voastre de viață. Și în definiția pe care știi s-o dai, la rândul tău ”părintelui bun”.


Sursa:www.contributors.ro