duminică, 6 februarie 2011

Predica de Duminică!!!

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XVII-a după Rusalii
Credinţă tare izvorâtă din iubire îndurerată

Evanghelia Duminicii a XVII-a după Rusalii (A femeii cananeence)

Matei 15, 21-28

În vremea aceea a venit Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi, iată, o femeie cananeeancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sfânta Evanghelie din Duminica a XVII-a după Rusalii, numită şi Duminica femeii cananeence, ne învaţă multe adevăruri despre puterea credinţei şi despre lucrarea lui Dumnezeu în viaţa oamenilor.

Femeia cananeeancă era de alt neam şi de altă credinţă decât evreii. Tirul şi Sidonul erau porturi situate pe ţărmul de est al Mării Mediterane, făcând parte din Fenicia, astăzi ele se află pe teritoriul Libanului. Deci, aceste oraşe nu făceau parte din Palestina sau Ţara Sfântă, iar faptul însuşi că Mântuitorul Iisus Hristos trece dincolo de graniţele ţării Sale natale are o semnificaţie deosebită. Deşi spune 'nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel' (Matei 15, 24), totuşi, Iisus iese din teritoriul Ţării Sfinte şi merge către două oraşe-state sau cetăţi locuite de păgâni, care se închinau nu adevăratului Dumnezeu mărturisit de evrei, ci unor idoli, cei mai renumiţi fiind Baal şi Astarta. Ieşirea Mântuitorului Iisus Hristos dincolo de pământul lui Israel este deja o prefigurare a faptului că Evanghelia Sa va fi propovăduită nu numai poporului evreu, ci şi altor neamuri sau popoare. Prezenţa lui Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului este, aşadar, o anticipaţie a predicării Evangheliei Sale şi printre păgâni, deoarece Dumnezeu cheamă toate popoarele la mântuire în Iisus Hristos.

Hristos descoperă credinţă mare la o femeie dintr-un popor păgân

Întrucât Mântuitorul Iisus Hristos a întâlnit adesea ostilitatea unora dintre evrei şi o lipsă de receptivitate a acestora faţă de Evanghelia Sa, El vrea să arate ucenicilor Săi că poate descoperi credinţă acolo unde evreii nu se aşteaptă.

Înţelepciunea şi atitudinea misionară a lui Iisus se arată în faptul că, pe de o parte, El trece hotarele Palestinei şi ajunge în patria femeii păgâne, iar pe de altă parte, refuză să-i răspundă acesteia la prima cerere a ei de-a vindeca pe fiica sa bolnavă, chinuită de diavol. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că atât tăcerea Mântuitorului, cât şi întârzierea Sa în a da un răspuns favorabil acestei femei de alt neam şi de altă religie decât evreii ascund intenţia Lui de a evidenţia mai bine credinţa mare pe care o avea ea. Dacă El nu lăsa femeia să insiste atât de mult, să stăruie îndelung în rugăciunea ei, ucenicii Săi nu ar fi putut vedea atât de clar trei mari calităţi sau virtuţi ale acestei femei cananeence, şi anume: credinţa puternică, smerenia adâncă şi rugăciunea stăruitoare.

Credinţa vie se dovedeşte prin stăruinţa în rugăciune

După felul cum Îl roagă pe Iisus, zicând: 'Miluieşte-mă, Doamne, Fiule al lui David!' (Matei 15, 22), această femeie mărturisea credinţa ei că în Iisus din neamul lui David lucrează puterea lui Dumnezeu, că în El se săvârşeşte lucrarea vindecării sau eliberării oamenilor de păcate, de boli şi de diavoli. Întrucât auzise că Iisus din Nazaret este prooroc, ca şi David, şi mai ales că este un mare doctor vindecător de suflete şi de trupuri, femeia caneeancă mărturisea credinţa ei vie că numai Iisus poate vindeca pe fiica ei bolnavă şi, ca atare, Îl ruga, zicând: 'Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!'

După ce Iisus vede că femeia cananeeancă se închină Lui şi-L roagă, zicând: 'Doamne, ajută-mă!', El doreşte să arate celor din jur şi smerenia ei, zicând către femeie: 'Nu este bine să iei pâinea copiilor şi să o arunci câinilor!' (Matei 15, 26). Prin aceasta Iisus exprimă, de fapt, mentalitatea oricărui evreu din timpul Său, adică pretenţia evreilor de-a fi superiori tuturor popoarelor. În acest sens, se pare că mulţi dintre evreii din timpul Mântuitorului considerau popoarele din jur ca fiind un fel de 'câini', adică mai mult animale domestice decât fiinţe umane. La prima vedere, Mântuitorul dă impresia că intră în logica evreilor sau a conaţionalilor Săi, nu însă pentru a dispreţui pe femeia cananeeancă, ci pentru ca toţi să poată vedea smerenia şi răbdarea ei. De fapt, Mântuitorul Iisus Hristos vrea să pună în contrast orgoliul şi pretenţia de superioritate a evreilor cu realitatea credinţei smerite pe care o are o femeie de neam păgân. Din smerenie, femeia cananeeancă a îndurat pretenţia de superioritate a evreilor, şi anume că ei sunt fii ai casei lui Dumnezeu, iar popoarele păgâne sunt 'câini'. Auzind aceste cuvinte aspre, femeia nu se tulbură şi nici nu Îl contrazice pe Mântuitorul Iisus Hristos, ci, având o smerenie uimitor de profundă, Îi răspunde, zicând: 'Aşa este, Doamne!' (Matei 15, 27). Totuşi, vedem că în marea şi adânca smerenie a femeii acesteia nu se află nici un semn de descurajare, ci foarte multă înţelepciune. Întrucât era o femeie smerită şi mult răbdătoare, ea a găsit un răspuns înţelept pentru a dobândi, totuşi, vindecarea fiicei sale. De aceea a zis: 'Aşa este, Doamne!', şi îndată a mai adăugat: 'dar şi câinii se satură din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor' (Matei 15, 27). Văzând credinţa ei vie, stăruinţa ei în rugăciune, multa ei smerenie, şi primind un răspuns neaşteptat de înţelept din partea acestei femei de alt neam şi de altă religie decât evreii, Hristos Domnul a exclamat, în semn de preţuire, zicând: 'O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Iar Evanghelia precizează: Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela' (Matei 15, 28). Astfel făcând, Iisus a ajuns la scopul urmărit de El, şi anume, a arătat ucenicilor Săi că păgânii vor crede în numele Lui mai uşor decât mulţi dintre evrei.

Femeia cananeeancă - pildă de credinţă, smerenie şi rugăciune pentru toţi oamenii

Arătând ucenicilor Săi marea credinţă a femeii cananeence, Mântuitorul şi Învăţătorul Iisus Hristos o prezintă pe aceasta ca fiind un dascăl pilduitor pentru toţi oamenii. Ce a învăţat Biserica de la această femeie cananeeancă? Mai întâi, iubirea milostivă faţă de oamenii care suferă. Ea se ruga, zicând: 'Miluieşte-mă, Doamne..., fiica mea este rău chinuită de diavol' (Matei 15, 22). Deci, femeia nu zicea: 'Doamne, miluieşte pe fiica mea!', ci 'Miluieşte-mă!', adică 'Ai milă de mine!'. De ce? Deoarece ea s-a identificat pe deplin cu suferinţa fiicei sale şi devenise glasul fiicei sale care nu se mai putea ruga, întrucât era posedată de un demon.

Iată de ce rugăciunea ei, 'Miluieşte-mă, Doamne' sau 'Doamne, miluieşte-mă!', a devenit rugăciunea cea mai scurtă şi cea mai frecventă a Bisericii, adică rugăciunea ritmică a Bisericii sau respiraţia spirituală a ei ca Trup tainic al lui Hristos Cel Înviat, plin de Duh Sfânt. În mod paradoxal, această rugăciune este cea mai concentrată şi cea mai cuprinzătoare rugăciune a Bisericii, deoarece mila lui Dumnezeu înseamnă iubirea Lui smerită şi milostivă, vindecătoare şi mântuitoare pentru toţi oamenii.

De la această femeie cananeeancă mai învăţăm şi o altă rugăciune, şi anume, rugăciunea 'Doamne, ajută-mă!'. Este rugăciunea izvorâtă din adâncul inimii, mai ales când omul simte că nici unul dintre oameni nu-l mai poate ajuta, ci numai Preamilostivul Dumnezeu Cel atotputernic. Prin această rugăciune, omul exprimă, în acelaşi timp, limita puterilor sale omeneşti şi speranţa izvorâtă din credinţa că numai Dumnezeu îl poate salva dintr-o situaţie de limită între viaţă şi moarte.

Prin rugăciunea pentru alţii ne întâlnim cu Hristos

'Ajutorul meu (este) de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul' - spune psalmistul (Psalmul 120, 2). Deşi nu se ruga folosind cuvinte din psalmi, femeia cananeeancă a intuit, totuşi, esenţa psalmilor, întrucât ea cerea ajutor de la Iisus din Nazaret în Care era prezent şi lucrător Dumnezeu şi putea să vindece pe fiica ei. Din credinţa vie, smerenia adâncă şi rugăciunea stăruitore a femeii cananeence, învăţăm şi noi cât de mare este nevoia de a ne ruga pentru alţii. Ca mamă îndurerată, ea se ruga, zicând: 'Doamne, miluieşte-mă!' şi 'Doamne, ajută-mă!'. Nu cerea nimic pentru ea însăşi, ci totul pentru fiica ei rău chinuită de diavol. Atât de mult se identifica mama îndurerată cu suferinţa fiicei sale bolnave, încât suferinţa fiicei sale a devenit suferinţa sa proprie. Aici vedem cum se manifestă iubirea milostivă, compătimirea sau împreună-pătimirea cu omul suferind. Acestei iubiri milostive şi smerite a mamei îndurerate a răspuns iubirea milostivă, smerită şi vindecătoare a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Evanghelia ne arată că există situaţii în viaţa omului când el nu se mai poate ruga pentru sine însuşi: fie că nu mai are luciditatea minţii pentru a formula o rugăciune, fie că e copleşit de prea multă suferinţă. În astfel de situaţii, este o mare binecuvântare să ai mamă credincioasă sau tată credincios, soţie credincioasă sau soţ credincios, copii credincioşi sau prieteni credincioşi, care se roagă stăruitor pentru tine.

În femeia cananeeancă din Evanghelia de astăzi vedem o prefigurare a Bisericii lui Hristos, care se roagă pentru toţi oamenii aflaţi în boală şi în nevoi. Niciodată Biserica nu se roagă numai pentru sine, ci şi 'pentru pacea a toată lumea', 'pentru îmbelşugarea roadelor pământului', 'pentru vremuri cu pace', pentru cei bolnavi, pentru cei robiţi, pentru cei în necazuri şi în nevoi etc. Biserica invocă harul sau ajutorul lui Dumnezeu pentru întreaga lume, deoarece lumea întreagă există prin mila sau iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Din rugăciunea femeii cananeence pentru fiica ei, vedem puterea rugăciunii fiecărui credincios pentru cei care se află în suferinţă, 'pentru cei care nu ştiu, nu vor sau nu mai pot să se roage pentru ei înşişi', după cum spunea vrednicul de pomenire Justinian Patriarhul României în timpul regimului comunist.

Şi astăzi este mare nevoie de rugăciune pentru alţii, nu numai pentru noi înşine; mai ales rugăciune pentru oamenii care se află în suferinţă, 'pentru tot sufletul necăjit şi întristat', cum se spune în rugăciunile noastre bisericeşti. Maica Domnului Rugătoarea (Oranta) este icoana Bisericii în stare de rugăciune, pentru că ea este 'iubire cu smerenie pentru cei pe care nu îi mai iubeşte nimeni', cum se spune în rugăciunea finală din Acatistul Bunei-Vestiri. Ca atare, Biserica în totalitatea ei trebuie să fie iubire cu smerenie sau iubire smerită şi milostivă, mai ales pentru cei pe care nu îi mai iubeşte nimeni sau nu mai au pe nimeni care să-i ajute.

Aşadar, din Evanghelia de astăzi învăţăm că fiecare om care se apropie de Iisus Hristos, în stare de credinţă, smerenie şi rugăciune, va fi ascultat de El, mai ales când acesta se roagă pentru cei care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi. Un astfel de om milostiv şi rugător va simţi bucuria pe care a primit-o în suflet femeia cananeeancă atunci când Mântuitorul Iisus Hristos i-a zis: 'mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!' (Matei 15, 28). La iubirea smerită şi milostivă a celui ce se roagă pentru cei care suferă răspunde Hristos-Domnul prin iubirea Sa smerită şi milostivă, vindecătoare şi dătătoare de bucurie, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor. Amin!

Sursa: http://www.basilica.ro/ro/stiri/predica_preafericitului_parinte_patriarh_daniel_la_duminica_a_xvii_a_dupa_rusalii_2085.html

Dies Domini - partea 9

Cină pascală şi întâlnire frăţească

44. Această calitate comunitară este exprimată în mod special şi prin caracterul de cină pascală, propriu Euharistiei, la care însuşi Cristos se face hrană. Într-adevăr, "în acest scop, Cristos a încredinţat această jertfă Bisericii, pentru ca toţi credincioşii să ia parte la ea, atât în mod spiritual, prin credinţă şi iubire, cât şi sacramental, prin ospăţul sfintei împărtăşanii. Participarea la Cina Domnului este întotdeauna, de fapt, împărtăşirea cu Cristos care se oferă Tatălui ca jertfă pentru noi".[72] De aceea, Biserica le recomandă credincioşilor să se împărtăşească atunci când participă la Liturghie, dacă se află în dispoziţiile cerute, dacă au primit iertarea lui Dumnezeu în sacramentul spovezii,[73] în spiritul celor reamintite de sfântul Paul comunităţii din Corint (cf. 1 Cor 11,27-32). Evident, îndemnul la împărtăşanie este valabil în mod deosebit cu ocazia Liturghiilor duminicale sau din sărbători.

În plus, este important să se conştientizeze pe deplin faptul că împărtăşirea cu Cristos este profund legată de comuniunea frăţească. Adunarea euharistică duminicală est un eveniment frăţesc, pe care celebrarea trebuie să-l evidenţieze, respectând totodată stilul propriu al acţiunii liturgice. Modul de primire şi tonul rugăciuinii, atente faţă de nevoile comunităţii, contribuie la aceasta. Schimbul semnului păcii, care este plasat, în ritul roman, în mod semnificativ, înainte de împărtăşirea euharistică, este un gest deosebit de expresiv, pe care credincioşii sunt îndemnaţi să şi-l ofere ca expresie a consensului pe care poporul lui Dumnezeu îl arată faţă de tot ce se împlineşte în cadrul celebrării,[74] şi a angajamentului de iubire reciprocă pe care şi-l asumă cei care iau parte la unica pâine, în amintirea cerinţei formulate de Cristos: "Dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău şi apoi vino şi adu-ţi darul" (Mt 5,23-24).

De la Liturghie la misiune

45. Primind Pâinea vieţii, ucenicii lui Cristos sunt pregătiţi să abordeze, cu puterea Celui Înviat şi a Duhului lui, sarcinile care îi aşteaptă în viaţa lor obişnuită. Într-adevăr, pentru credinciosul care a înţeles semnificaţia celor împlinite, celebrarea euharistică nu-şi poate epuiza întregul sens doar în interiorul sanctuarului. La fel ca primii martori ai învierii, şi creştinii, convocaţi în fiecare duminică să trăiască şi să proclame prezenţa Celui Înviat, sunt chemaţi să devină, în viaţa lor de toate zilele, evanghelizatori şi martori. În acest spirit, rugăciunea de după împărtăşanie şi ritul de încheiere ! binecuvântarea şi trimiterea credincioşilor ! trebuie să fie redescoperite şi puse mai bine în valoare, pentru ca cei care au luat parte la Euharistie să simtă şi mai profund responsabilitatea care le-a fost încredinţată. După dispersarea adunării, ucenicul lui Cristos se reîntoarce în mediul său obişnuit cu datoria de a face din întreaga sa viaţă un dar, o jertfă spirituală plăcută lui Dumnezeu (cf. Rom 12,1). El se simte dator faţă de fraţii săi pentru ceea ce a primit în timpul celebrării, la fel ca ucenicii din Emaus, care, după ce l-au recunoscut "la frângerea pâinii" pe Cristos înviat (cf. Lc 24,30-32), au simţit imediat nevoia de a merge şi de a împărtăşi cu fraţii lor bucuria întâlnirii lor cu Domnul (cf. Lc 24,33-35).

Preceptul duminical

46. Euharistia fiind cu adevărat inima duminicii, se înţelege de ce, încă din primele secole, păstorii le-au amintit neîncetat credincioşilor lor necesitatea de a participa la adunarea liturgică. "În ziua Domnului, lăsaţi toate ! spune, de exemplu, tratatul din secolul al III-lea, intitulat Didascalia sau Învăţătura Apostolilor ! şi daţi fuga degrabă la adunarea voastră, pentru că este lauda adusă de voi lui Dumnezeu. Altminteri, ce scuză vor putea avea înaintea lui Dumnezeu cei care nu se adună laolaltă să asculte Cuvântul vieţii şi să se hrănească cu Pâinea vieţii care dăinuie în veci?"[75] În general, apelul păstorilor a întâlnit în inimile credincioşilor o adeziune călduroasă şi, cu toate că nu au lipsit perioadele şi situaţiile în care a slăbit ardoarea de a împlini această îndatorire, nu putem totuşi să nu amintim eroismul autentic cu care preoţii şi credincioşii s-au supus acestei obligaţii în numeroase situaţii de pericole şi restricţii pentru libertatea religioasă, cum se poate constata din primele secole ale Bisericii până în epoca noastră.

În prima sa Apologie adresată împăratului roman Antonin şi Senatului, sfântul Iustin putea descrie cu mândrie practica creştină a adunării duminicale ce reunea laolaltă în acelaşi loc pe creştinii din oraşe şi din sate.[76] În timpul prigoanei lui Diocleţian, când adunările le-au fost interzise cu cea mai mare severitate, numeroşi au fost creştinii curajoşi care au înfruntat decretul împărătesc şi au preferat să moară decât să lipsească de la Euharistia duminicală. Este cazul martirilor din Bitinia, din Africa proconsulară, care le-au răspuns acuzatorilor lor: "Fără nici o teamă am celebrat Cina Domnului, căci nu putem renunţa la ea; aceasta este legea noastră"; "noi nu putem trăi fără Cina Domnului". Iar una din martire a mărturisit: "Da, m-am dus la adunare şi am celebrat Cina Domnului împreună cu fraţii mei, pentru că sunt creştină".[77]

47. Această obligaţie de conştiinţă, bazată pe o nevoie interioară pe care creştinii primelor secole o resimţeau cu atâta tărie, a fost afirmată de Biserică fără încetare, chiar dacă ea nu a considerat necesar să o prescrie de la început. Doar mai târziu, în faţa delăsării şi a neglijenţei unora, a trebuit să expliciteze datoria de a participa la Liturghia duminicală: de cele mai multe ori a făcut-o sub forma îndemnurilor, dar a trebuit uneori să recurgă şi la dispoziţii canonice precise. Este ceea ce a făcut în diferite Concilii locale, începând din secolul al IV-lea (de exemplu, la Conciliul de la Elvira din anul 300, care nu vorbeşte de obligaţie, ci de consecinţele penale în cazul a trei absenţe)[78] şi mai ales începând cu secolul al VI-lea (cum s-a întâmplat la Conciliul de la Agdi, în 506).[79] Aceste decrete ale Conciliilor locale au dus la o practică universală cu caracter de obligaţie, ca ceva absolut evident.[80]

Codul de Drept Canonic din 1917 dădea pentru prima dată acestei tradiţii forma unei legi universale.[81] Codul actual o reia, spunând că "duminica şi în celelalte zile de sărbătoare de poruncă, credincioşii sunt obligaţi să participe la Liturghie".[82] Această lege a fost înţeleasă în mod normal ca implicând o îndatorire gravă: aşa învaţă şi Catehismul Bisericii Catolice,[83] şi înţelegem bine de ce, dacă ne gândim la importanţa pe care o are duminica pentru viaţa creştină.

48. Şi acum, ca şi în vremurile eroice de la început, în numeroase regiuni ale lumii apar situaţii dificile pentru numeroase persoane care vor să-şi trăiască credinţa în mod coerent. Uneori, mediul este în mod expres ostil, iar alteori ! şi de cele mai multe ori ! indiferent şi refractar faţă de mesajul evanghelic. Credinciosul, pentru a nu fi copleşit, trebuie să poată conta pe sprijinul comunităţii creştine. Este deci necesar ca el să fie convins de importanţa decisivă, pentru viaţa lui de credinţă, a întâlnirii duminicale cu ceilalţi fraţi pentru a celebra Paştele Domnului în sacramentul Noului Legământ. Le revine deci mai ales episcopilor preocuparea de "a face în aşa fel încât duminica să fie recunoscută de toţi credincioşii, sfinţită şi celebrată ca o adevărată `zi a DomnuluiA, în care Biserica se adună pentru a reînnoi memorialul misterului ei pascal prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin sfinţirea zilei în rugăciune, fapte de iubire şi încetarea lucrului".[84]

49. Şi de vreme ce, pentru credincioşi, participarea la Liturghie este obligatorie, cu excepţia unor piedici serioase, Păstorii au datoria corespunzătoare de a le da tuturor posibilitatea efectivă de a respecta preceptul. În sensul acesta au fost formulate dispoziţiile de drept bisericesc, cum ar fi, de exemplu, posibilitatea pe care o are preotul ca, dacă are autorizarea din partea episcopului, să celebreza mai multe Liturghii duminica şi în zilele de sărbătoare,[85] sau instituirea Liturghiei de seară[86] şi, în fine, indicaţia potrivit căreia timpul util pentru împlinirea obligaţiei începe sâmbătă seara la primele vespere ale duminicii.[87] Într-adevăr, din punct de vedere liturgic, ziua de sărbătoare începe cu aceste vespere.[88] În consecinţă, liturghia numită uneori "prefestivă", dar care este în realitate şi pe deplin "festivă", este a duminicii, cu obligaţia, pentru celebrant, de a ţine omilia şi de a spune împreună cu credincioşii rugăciunea universală.

În plus, păstorii le vor reaminti credincioşilor că, în cazul în care sunt plecaţi duminica de la domiciliul obişnuit, trebuie să aibă grijă să participe la Liturghie acolo unde se află, îmbogăţind astfel comunitatea locală respectivă cu mărturia lor personală. În acelaşi timp, se cuvine ca acea comunitate locală să dea dovadă de ospitalitate călduroasă faţă de fraţii veniţi din altă parte, şi aceasta în mod deosebit în locurile care atrag numeroşi turişti şi pelerini, pentru care va fi deseori necesar să se prevadă iniţiative speciale de asistenţă religioasă.[89]

Celebrare în bucurie şi armonie

50. Dat fiind caracterul propriu al Liturghiei duminicale şi importanţa ei pentru viaţa credincioşilor, se cuvine ca ea să fie pregătită cu o grijă deosebită. În formele sugerate de înţelepciunea pastorală şi de obiceiurile locale, în acord cu normele liturgice, trebuie asigurat caracterul festiv care se cuvine zilei în care este comemorată Învierea Domnului. În acest scop, este important să se acorde o mare atenţie cântărilor adunării, pentru ca acestea să fie bine adaptate exprimării bucuriei inimii, să sublinieze solemnitatea şi să favorizeze împărtăşirea aceleiaşi credinţe şi aceleiaşi iubiri. În consecinţă, trebuie avut grijă de calitatea acesteia, atât în privinţa textelor cât şi a melodiilor, astfel încât noile creaţii care sunt propuse azi să fie în conformitate cu dispoziţiile liturgice şi demne de tradiţia bisericească, care, în acest domeniu, se poate mândri cu un patrimoniu inestimabil.

Note


[72] S. Congr. a Riturilor, Instrucţiuni privind cultul misterului euharistic Eucharisticum mysterium (25 mai 1967), n. 3b: AAS 59 (1967), p. 541; cf. Pius al XII-lea, Encicl. Mediator Dei (20 noiembrie 1947), II: AAS 39 (1947), pp.

564-566.

[73] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, n. 1385; cf. şi Congr. pentru Doctrina Credinţei, Scrisoare către episcopii Bisericii Catolice privind primirea la împărtăşire a credincioşilor divorţaţi recăsătoriţi (14 septembrie 1994): AAS 86 (1994), pp. 974-979.

[74] Cf. Inocenţiu I, Epist. 25, 1 către Decentius de Gubbio: PL 20, 553.

[75] II, 59, 2-3: ed. F. X. Funk (1905), pp. 170-171.

[76] Cf. Apologia I, 67, 3-5: PG 6,429.

[77] Acta SS. Saturnini, Dativi et aliorum plurimorum martyrum in Africa, 7, 9 şi 10: PL 8, 707; 709-710.

[78] Cf. can. 21, Mansi, Conc. II, p. 9.

[79] Cf. can. 47, Mansi, Conc. VIII, p. 332.

[80] Cf. propunerea contrară, condamnată de Inocenţiu al XI-lea în 1679, privind obligaţia morală de sfinţire a sărbătorilor: DS 2152.

[81] Can. 1248: "Festis de praecepto diebus Missa audienda est"; can. 1247, ' 1: "Dies festi sub praecepto in universa Ecclesia sunt [...] omnes et singuli dies dominici".

[82] Codul de Drept Canonic, can. 1247; Codul Canonic al Bisericilor orientale, can. 881, ' 1, prescrie: "credincioşii creştini sunt obligaţi să ia parte la Sfânta Liturghie sau, potrivit prescripţiilor sau obiceiurilor legitime ale Bisericii lor de drept, la celebrarea laudelor".

[83] N. 2181: "Cei care nu împlinesc această obligaţie în mod deliberat, comit un păcat grav".

[84] S. Congr. pentru Episcopi, Directoriu pentru slujirea pastorală a episcopilor Ecclesiae imago (22 februarie 1973), n. 86a: Enchiridion Vaticanum 4, n. 2069.

[85] Cf. Codul de drept Canonic, can 905, ' 2

[86] Cf. Pius al XII-lea, Const. apost. Christus Dominus (6 ianuarie 1953): AAS 45 (1953), pp. 15-24; Motu proprio Sacram Communionem (19 martie 1957): AAS 49 (1957), pp. 177-178; Congr.Sf. Oficiu, Instrucţiune privind disciplina postului euharistic (6 ianuarie 1953): AAS 45 (1953), pp. 47-51.

[87] Cf. Codul de Drept Canonic, can. 1248, ' 1; Codul Canonic al Bisericilor orientale, can. 881, ' 2.

[88] Cf. Missale Romanum, Normae universales de Anno liturgico et de Calendario, n. 3.

[89] Cf. S. Congr. pentru Episcopi, Directoriu pentru slujirea pastorală a episcopilor Ecclesiae imago (22 februarie 1973), n. 86: Enchiridion Vaticanum 4, nn. 2069-2073.


© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.arcb.ro


Lumina vieţii omului – moştenire netrecătoare

Basilica.ro a publicat cuvântul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la slujba de înmormântare a Mitropolitului Bartolomeu Anania, oficiată în Catedrala Mitropolitană din Cluj, ieri, 3 ianuarie 2011. Cităm câteva fragmente din acest text. “Când se desparte de lumea aceasta sau de viaţa pământească, omul nu ia cu el nimic din bunurile materiale adunate în jurul său, ci doar lumina credinţei, a gândurilor, a cuvintelor şi a faptelor bune adunate în sufletul sufetul său. [...] Lumina pe care o adună omul în sufletul său nemuritor în timpul vieţii pământeşti şi o ia cu el după despărţirea sa de trup se arată şi în timpul vieţii sale pe pământ. [...] Este, de fapt, lumina harului dumnezeiesc pe care omul credincios şi harnic, înţelept şi darnic l-a făcut roditor de fapte bune.”

Patriarhul a evidenţiat apoi “lumina personalităţii Arhiepiscopului şi Mitropolitului Bartolomeu Anania ca fiind: un distins om de cultură, un apărător statornic al tradiţiei ortodoxe româneşti şi un înflăcărat patriot român”. “Ca om de cultură, cunoscut mai întâi sub numele de Valeriu Anania, el a fost pasionat permanent de literatură (proză şi poezie) mai ales de dramaturgie. Acestei mari pasiuni literare i-a acordat timp mult şi efort susţinut, poate mai mult decât elaborării de studii şi articole teologice. [...] El cultiva constant legătura dintre credinţă şi cultură, dintre Liturghie şi filantropie, dintre viaţa spirituală a Bisericii şi activitatea ei socială. Din acest motiv, trebuie evidenţiate dorinţa şi eforturile multiple ale ierarhului cărturar de a construi biserici noi acolo unde era nevoie de ele, în oraşe şi sate, dar şi de a organiza instituţii şi programe social-filantropice pentru a ajuta pe cei aflaţi în dificultate.”

“Totodată, el aprecia rolul mănăstirilor în păstrarea şi promovarea credinţei ortodoxe, a spiritualităţii şi culturii româneşti încurajând înfiinţarea şi organizarea de noi mănăstiri şi schituri. Cât priveşte dialogul şi cooperarea cu alţi creştini, el cerea ca acestea să nu se realizeze pe bază de compromis teologic sau etic, ci pentru a contribuii la binele comun al societăţii. Ca înflăcărat patriot român, care a trăit nu numai în libertate, ci şi în timpul mai multor dictaturi, unele de dreapta, altele de stânga, el a militat pentru păstrarea credinţei, libertăţii şi demnităţii poporului român. [...] Dragostea sa faţă de Biserică şi popor s-a văzut în ultimii ani şi în faptul că era intolerant faţă de corupţie, la orice nivel şi în orice instituţie s-ar practica aceasta, deoarece mita, corupţia, nedreptatea şi frauda unora desconsideră valori şi competenţe ale altora, deteriorează relaţiile comunitare sau sociale şi slăbesc demnitatea şi unitatea unui popor.”

“Pentru lumina aceasta pe care Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu o lasă acum moştenire spirituală Bisericii şi poporului român, cu profundă recunoştinţă şi preţuire, ierarhi, cler şi popor ne rugăm lui Dumnezeu, Părintele luminilor, de la Care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit (cf. Iacob 1, 17), să aşeze sufletul său în lumina neînserată şi pacea netulburată a Împărăţiei Preasfintei Treimi, în fericirea vieţii cereşti, ‘unde drepţii ca luminătorii vor străluci!’ Veşnica lui pomenire din neam în neam!”

Sursa: Basilica.ro

http://www.catholica.ro/2011/02/04/lumina-vietii-omului-mostenire-netrecatoare/