duminică, 19 iunie 2011

Predica de Duminică!!!

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica Tuturor Sfinţilor
Sfinţii, rodiri ale lucrării Duhului Sfânt în lume



Duminica I după Rusalii (a Tuturor Sfinţilor) Matei 10, 32-35; 37-38; 19, 27-30



'Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-mi urmează mie, nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarini, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică. Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă şi din cei de pe urmă vor fi întâi.'



† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române



Duminica Tuturor Sfinţilor urmează în calendar imediat după Duminica Pogorârii Sfântului Duh, care arată finalitatea Învierii şi Înălţării la cer a Mântuitorului Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că prin Pogorârea Duhului Sfânt se împlineşte sau se finalizează iconomia Fiului, adică planul de mântuire al lui Dumnezeu Tatăl, realizat în Fiul Său, pentru că prin lucrarea Duhului Sfânt în Botez oamenii care cred în Hristos primesc înfierea după har.


În acest sens, duminica prăznuită imediat după Duminica Pogorârii Sfântului Duh se numeşte în calendarul creştin ortodox Duminica Tuturor Sfinţilor. Astfel, Biserica Ortodoxă se deosebeşte de Bisericile occidentale care pomenesc pe toţi sfinţii şi pe toţi morţii la începutul lunii noiembrie (1 şi 2).


Numai prin lucrarea Sfântului Duh oamenii pot deveni sfinţi


Biserica Ortodoxă prăznuieşte Duminica Tuturor Sfinţilor în prima Duminică după Duminica Pogorârii Sfântului Duh pentru a arăta că rostul venirii Sfântului Duh în lume este sfinţirea oamenilor. Dacă nu serbăm Duminica Tuturor Sfinţilor imediat după Duminica Pogorârii Sfântului Duh, nu înţelegem deplin nici lucrarea Duhului Sfânt în lume şi nici rostul Bisericii lui Hristos, şi anume sfinţirea oamenilor.


Deci, această Duminică a Tuturor Sfinţilor ne arată că Duhul Sfânt vine în lume pentru a constitui duhovniceşte Biserica instituită de Hristos ca unire a oamenilor cu Preasfânta Treime şi pentru a realiza sfinţirea oamenilor prin Sfintele Taine ale Bisericii. Duhul Sfânt face din oamenii credincioşi sfinţi. De aceea, se spune în prochimenul Apostolului de astăzi: 'Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi' (Psalmul 67, 36). Duhul Sfânt îl ajută pe om să crească duhovniceşte astfel încât chipul lui Dumnezeu din om să devină asemănare cu Dumnezeu, prin împărtăşire de sfinţenia lui Dumnezeu. Prin harul Duhului Sfânt, omul se apropie mereu de Dumnezeu Tatăl şi are conştiinţa harică de fiu duhovnicesc al Său, prin credinţa lui în Iisus Hristos Fiul veşnic al lui Dumnezeu. Aşadar, Pogorârea Duhului Sfânt în lumea căzută în păcat are ca scop ridicarea oamenilor la viaţa de sfinţenie, pentru a fi asemenea Fiului lui Dumnezeu Care S-a făcut Om, ca oamenii să devină fii ai lui Dumnezeu după har.


Frumuseţea sfinţeniei constă în comuniunea smerită a omului cu Dumnezeu şi în iubirea sa milostivă faţă de semeni


Duminica Tuturor Sfinţilor ne mai arată că unitatea Bisericii se vede cu prioritate în comuniunea sfinţilor. Biserica este una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Unitatea Bisericii este profund legată de sfinţenia ei, deoarece şi în Dumnezeu unitatea şi sfinţenia sunt nedespărţite. Totuşi Dumnezeu Cel Sfânt este Unul nu pentru că ar fi o singurătate eternă, ci este Unul pentru că este o comuniune indestructibilă de viaţă şi iubire veşnică între trei Persoane distincte şi nedespărţite: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Iar slava Sfintei Treimi este frumuseţea comuniunii Sale interioare desăvârşite şi a iubirii Sale milostive, smerite şi dătătoare de bucurie veşnică pentru întreaga lume. Sfinţenia lui Dumnezeu este iubirea Sa desăvârşită, iar Dumnezeu împărtăşeşte sfinţenia Sa oamenilor pe măsura credinţei lor curate şi a iubirii lor smerite.


Iată de ce Ortodoxia a rânduit ca această Duminică a Tuturor Sfinţilor să fie duminica în care se arată rodul lucrării Duhului Sfânt în Biserică. Această duminică ne arată taina unităţii Bisericii trăită în sfinţenie. Unitatea şi Sfinţenia nu se realizează niciodată prin izolare egoistă, prin orgoliu şi prin autosuficienţă. Chiar şi părinţii din pustie, care erau cei mai îndepărtaţi oameni de oraşe sau sate, aveau conştiinţa comuniunii lor cu Sfânta Biserică. De aceea, chiar şi aceia dintre ei care au ajuns la o sfinţenie deosebită şi au văzut, încă din lumea aceasta, lumina sau slava Împărăţiei cerurilor, totuşi, înainte de moarte, au cerut să se împărtăşească euharistic, pentru a arăta astfel că ei fac parte din Sfânta Biserică a lui Hristos, din Trupul Său tainic. Aşadar, pentru a sublinia legătura dintre sfinţenie şi unitate sau comuniune, Biserica a voit să arate că, deşi în fiecare zi pomenim unul sau mai mulţi sfinţi, totuşi, aceşti sfinţi nu se află în izolare, ci în comuniune şi în conlucrare. De aceea, Biserica a rânduit această Duminică a Tuturor Sfinţilor, care este, de fapt, Duminica dedicată comuniunii sfinţilor care în ceruri împreună laudă pe Dumnezeu. În acest sens, Dumnezeu este minunat în diversitatea şi unitatea sfinţilor uniţi între ei prin acelaşi har şi aceeaşi credinţă, deşi sunt diferiţi ca vârstă, ca timp şi loc în care au trăit, ca neam, ca gen, ca rang în societate: de la împăraţi până la simpli ţărani şi de la oameni vestiţi până la simpli anonimi. Toate cetele de sfinţi, în diversitatea şi frumuseţea comuniunii lor cu Preasfânta Treime, au în fruntea lor pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, întrucât ea a născut ca om pe Cel Unul Sfânt, pe Iisus Hristos.


Duminica Tuturor Sfinţilor are un caracter profetic şi anticipează comuniunea din Împărăţia lui Dumnezeu


Un alt motiv pentru care Biserica a fixat această sărbătoare numită Duminica Tuturor Sfinţilor este acela al legăturii dintre sfinţii cunoscuţi şi cei necunoscuţi. Biserica a înscris mulţi sfinţi în sinaxarul şi în calendarul ei. Totuşi, mai există o mulţime de sfinţi necunoscuţi, care nu sunt încă în mod oficial canonizaţi sau recunoscuţi ca sfinţi ai Bisericii, dar sunt cunoscuţi de Dumnezeu. În acest sens, reţinem dialogul profetului Ilie cu Dumnezeu, când acesta zice către Dumnezeu: 'Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, căci fiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au dărâmat jertfelnicele Tale şi pe proorocii Tăi i-au ucis cu sabia, rămânând numai eu singur, dar (ei) caută să ia şi sufletul meu' (3 Regi 19,10). Însă Dumnezeu îi răspunde: 'Mi-am oprit dintre israeliţi şapte mii de bărbaţi; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi buzele tuturor acestora nu l-au sărutat' (3 Regi 19, 18). Deci, totdeauna există mai mulţi sfinţi decât cei cunoscuţi de oameni, însă Dumnezeu va arăta slava acestor sfinţi când doreşte El, în timpul istoriei sau la a doua venire a lui Hristos, la înnoirea lumii, despre care vorbeşte Evanghelia de astăzi. Atunci, desigur, se vor arăta toţi sfinţii, cunoscuţi şi necunoscuţi de oameni. De aceea, Duminica Tuturor Sfinţilor are şi un caracter profetic, de anticipare sau prevestire a comuniunii sfinţilor din Împărăţia lui Dumnezeu, de pregustare a frumuseţii şi bucuriei comuniunii tuturor sfinţilor, cunoscuţi şi necunoscuţi de oameni în timpul istoriei.


Darurile înmulţite din Evanghelie înseamnă bucuria negrăită, pacea sfântă şi fericirea nesfârşită a comuniunii omului cu Hristos


În Evanghelia Duminicii Tuturor Sfinţilor, Mântuitorul Iisus Hristos spune că 'oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică' (Matei 19, 29). La ce se referă acest înmulţit va lua, în raport cu ceea ce au lăsat oamenii pentru a urma lui Hristos? Se referă la bucuria şi pacea vieţii veşnice primite în arvună încă din lumea aceasta, ca iertare a păcatelor, ca binecuvântare şi sfinţire a vieţii, la care se adaugă apoi plinătatea vieţii veşnice. Iar viaţa veşnică înseamnă viaţa trăită în comuniune cu Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi cu toţi sfinţii lui Dumnezeu, înseamnă viaţa trăită în Împărăţia iubirii sfinte şi nesfârşite a Preasfintei Treimi.



Adevărata bogăţie netrecătoare se află în suflete, nu în hambare, bănci sau buzunare



O mulţime de oameni în decursul istoriei Bisericii au lăsat averi şi familie şi s-au retras în pustie. Aceştia au trăit hrănindu-se adesea doar cu rădăcini sau poame sălbatice, răbdând frigul sau arşiţa soarelui. Şi, totuşi, ei erau bucuroşi, paşnici şi fericiţi. Deşi fugeau de lume, lumea din oraşe venea să-i caute în pustie, în păduri sau în peşterile munţilor. De ce? Pentru că, prin multă rugăciune şi multe nevoinţe, au dobândit pacea şi bucuria Duhului Sfânt sau prezenţa tainică a lui Hristos în ei prin harul Duhului Sfânt. Acesta este înţelesul adânc al cuvintelor înmulţit va lua. Cine urmează lui Hristos, cine crede în El şi Îl iubeşte prin rugăciune şi fapte bune, acela înmulţit va lua; adică a renunţat la ceva trecător şi primeşte pe Cineva netrecător, dobândeşte prezenţa netrecătoare a lui Hristos Cel veşnic în viaţa lui. De aceea, apostolii, martirii, cuvioşii şi toţi sfinţii de odinioară, precum şi credincioşi smeriţi, rugători şi mărturisitori ai credinţei de astăzi, care iubesc pe Hristos, simt bucuria prezenţei lui Hristos în viaţa lor. Această prezenţă a lui Hristos în oamenii credincioşi este cea mai mare bogăţie sau comoară adunată în suflete, ca lumină a credinţei, lumină a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, lumină a faptelor bune. Această comoară rămâne în sufletul omului şi este dusă în Împărăţia lui Dumnezeu. Înmulţit va lua înseamnă multa răsplată pe care o dăruieşte Dumnezeu celor care Îl iubesc pe El, este harul Duhului Sfânt prezent în oameni şi darurile multe ca rodiri ale harului în viaţa lor. Mântuitorul Iisus Hristos mai spune că, pe lângă multa Lui iubire împărtăşită lor, ucenicii Lui vor primi şi viaţa veşnică sau viaţa fără de moarte, adică învierea, nemurirea şi bucuria veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu.



Multe binecuvântări dăruieşte Dumnezeu celor ce cred în El şi împlinesc voia Lui în viaţa lor. Prin urmare, întrucât Dumnezeu ne iubeşte, cu o iubire infinită şi veşnică, să răspundem permanent iubirii Lui prin rugăciune şi prin fapte bune, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.



*Text revizuit de autor în anul 2011


Sursa: http://www.basilica.ro/ro/stiri-patriarhie/predica_preafericitului_parinte_patriarh_daniel_la_duminica_tuturor_sfintilor_6413.html

Cuvântul sculptează!

19 Iunie – Măsură dublă

Unui muncitor, fiindu-i plătit salariul lunar, i s-au dat mai mulţi bani. Nu spuse nimic şi păstră ceea ce era în plus. Luna următoare i s-a dat mai puţin. Îndată se duse şi protestă la administrator. Acesta, îi spuse că luna trecută, când i s-a dat mai mult, nu a spus nimic.

Cu multă răbdare şi mult calm, muncitorul răspunse:

-«Domnule, o greşeală poate fi trecută cu vederea, însă două… una după alta…»

Pare o glumă, însă în relaţia noastră cu Dumnezeu este realitatea de zi cu zi. Când ni se întâmplă ceva care ne place, tăcem şi savurăm cu bucurie. Când, din contră, ni se întâmplă ceva care nu ne place, protestăm şi ne ridicăm imediat glasul către cer.

Muncitorul din poveste câştigase mare parte din ceea ce i se plătise în prima lună şi mai mult decât ceea ce i se dădea în a doua. Ceea ce câştigase era al său, nu i se făcea nici un favor. Însă înaintea lui Dumnezeu nici nu ne putem prezenta cu câştiguri, nici nu putem să-i aducem facturi. Totul este harul sau darul său. Îi suntem datori viaţa întreagă. Cu alte cuvinte, în faţa lui Dumnezeu, nu avem nici un drept, nu putem să pretindem. Singurul lucru pe care îl putem face şi trebuie să-l facem este să mulţumim.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Predica de Duminică!!!

Duminica tuturor Sfintilor

I. Despre sfintenie


Aceasta prima duminica dupa Rusalii este dedicata venerarii tuturor sfintilor, deoarece Sfintii sunt o ilustrare a actiunii sfintitoare a Spiritului Sfânt în toate acele suflete care L-au primit cu toata iubirea în viata lor, colaborând cu deplina generozitate si fidelitate cu harurile si darurile Lui. Ei sunt Evanghelia traita eroic, zi de zi, imagini vii ale lui Isus Cristos, realizând, fiecare, în starea sa de viata, pe masura talentelor, temperamentului si chemarii sale, virtutile divino-umane ale lui Isus. Ei se plaseaza atât de sus pe scara desavârsirii crestinesti, încât se si spune ca "sfintii sunt de admirat, nu de imitat" - aforism numai în parte valabil, deoarece desi ei au deprins virtutile într-um mod iesit din comun, inaccesibil crestinilor de rând, totusi ramâne în puterea noastra a tuturor de a ne însusi spiritul care i-a animat în tot ce au savârsit ei, adica dragostea de Dumnezeu si semeni. Caci si ei au fost oameni asemenea noua, cu slabiciuni si porniri uneori mai violente decât ale noastre, pusi sa traiasca în conditii ce le cereau eforturi eroice pentru a-si pastra si spori viata harica. Gasim sfinti în toate paturile sociale. Ludovic cel Sfânt a fost rege; Sfântul Izidor a fost plugar; Sfânta Zita a fost servitoare; Sfânta Ioana de Chantal, contesa; Sfânta Bernadeta Soubirous o simpla pastorita, iar Sfântul Benedict Labre, cersetor. Astfel ca Sfântul Augustin, în lupta cu sine care avea sa-l întoarca la Dumnezeu, privind nesfârsita si atât de variata pleiada de sfinti, rusinat de lasitatea cu care se complacea în propria mizerie spirituala, îsi zise: "Daca acestia si acestea au putut, eu de ce sa nu pot?" Aceasta întrebare ni se impune si noua, tuturor, caci chemarea la sfintenie este universala. "Fiti sfinti, caci Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt", ni se spune în Vechiul Testament, iar Isus în predica de pe Munte ne porunceste: "Fiti desavârsiti precum Tatal vostru cel din Ceruri este desavârsit" (Matei V, 48). Or, când Dumnezeu ne impune o obligatie, El ne da si ajutorul necesar ca s-o împlinim, caci altfel ar fi nedrept.
Deoarece însa unii credinciosi au o parere gresita despre sfintenie, sa vedem ce este ea. Dar, mai întâi, sa vedem ce nu este sfintenia.
Unii înteleg prin sfintenie ceva cu totul imposibil de realizat într-o viata obisnuita, ceva ce presupune puteri iesite din comun, puterea de a face minuni, de a citi în suflete; altii cred ca a fi sfânt înseamna a te izola de lume, a posti mult, a sta toata ziua în rugaciune, a umbla pe la toate bisericile, a umbla cu capul plecat si cu ochii în pamânt. Or, sfintenia nu consta în nici una din faptele însirate; unele din ele pot sa fie consecinte, efecte ale sfinteniei, dar nu însasi sfintenia; altele pot sa izvorasca dintr-o mândrie mascata, din gândul de a atrage, printr-o atitudine sau fapta cucernica, atentia altora.
Sfintenia adevarata consta în cu totul altceva: în iubirea de Dumnezeu si aproapele, iubire care se manifesta în împlinirea vointei lui Dumnezeu, cuprinsa în poruncile lui Dumnezeu si ale Bisericii si concretizata în îndatoririle starii de viata în care te-a asezat Providenta. Oricine - elev, student, muncitor, profesor, inginer, doctor, avocat, taran, mama, casatorit sau necasatorit, bogat sau sarac - este un candidat la sfintenie daca îsi îndeplineste cu cea mai mare desavârsire îndatoririle starii sale, caci acestea exprima vointa lui Dumnezeu fata de el. Însusi Isus când, în timp ce predica, este anuntat ca "mama sa si fratii sai îl asteapta afara", raspunde aratând spre învatacei: "Iata Mama Mea si fratii Mei; caci oricine face voia Tatalui Meu care este în ceruri, este fratele Meu si sora Mea si Mama Mea" (Matei XII, 49).
Precum preotul aduna cu o sfânta grija toate farâmiturile de pâine sau ostie consacrata de pe masa altarului, constient ca în fiecare din ele, oricât de mica ar fi, este prezent Însusi Isus Cristos întreg, tot astfel trebuie sa adunam cu atentie fiecare fapta, oricât de neînsemnata ar fi, caci ea contine si ni-L împartaseste în mod mistic pe Dumnezeu. Cum? Întrucât contine vointa lui Dumnezeu, caci acolo unde este vointa Sa, este prezent El Însusi, deoarece nu este nici o deosebire între vointa Sa si fiinta Sa, esenta Sa divina.
Multi gresesc crezând ca harul sfintitor, viata divina din noi sporeste numai prin rugaciuni si prin Sfintele Taine. Nu, ea se îmbogateste cu fiecare fapta buna savârsita în stare de har. Începând cu efortul ce îl depun dimineata la desteptare sa înving somnolenta spre a ma scula, continuând cu îmbracarea, astepatarea autobuzului, multiplele operatii de la locul de munca, statul la cozi, rezolvarea problemelor ce ma asteapta acasa, si sfârsind cu rugaciunile de seara, toate acestea fac sa scada sau sa urce nivelul vietii harice din sufletul meu. Maruntele mele îndeletniciri sau actiuni constituie respiratia sufletului meu, sporindu-mi si împrospatându-mi trairea interioara. Este un adevar pe care Conciliul Tridentin îl defineste astfel: "De va zice cineva ca la un om în stare de prietenie cu Dumnezeu orice fapta buna nu este învrednicita în mod real de o crestere a harului, sa fie anatema".
Ce bogatie de merite si ce progrese în sfintenie am realiza daca am trai clipa de clipa acest adevar!
În cartea sa intitulata "Despre iubirea de Dumnezeu" Sfântul Francisc de Sales ne istoriseste despre Sfânta Francisca Romana, o femeie maritata din Roma secolului al XVI-lea, ca într-o zi pe când îsi recita Oficiul Sfintei Fecioare, fu chemata de sot. Îsi întrerupse numaidecât versetul si iesi, apoi reveni pentru a-si relua rugaciunea. Dar de-abia îngenunche când din nou fu chemata, si în acest fel trebui sa-si întrerupa de patru ori rugaciunea, dar o facu prompt, cu multa rabdare si calm, stiind ca, raspunzând prompt îndatoririlor de sotie si stapâna a casei, împlinea vointa lui Dumnezeu. Când în cele din urma izbuti sa-si termine versetul întrerupt, îl vazu scris cu litere de aur.
Nu o data ni se întâmpla si noua la fel. Nu ne apucam bine de un lucru si trebuie sa-l întrerupem pentru altul mai urgent sau mai important. De-abia ti-ai început rugaciunea si trebuie sa te ridici pentru a raspunde unei nevoi sau cereri din partea sotului, copilului, sau vreunui cersetor ce îti bate la usa, ori sa arunci o privire la soba de gatit; si, ajunsa la capatul zilei, privesti la toate aceste lucruri marunte si agasante, unele neterminate din lipsa de timp, si ramâi dezamagita ca în fata unor deseuri, farâme de actiuni, ispitita sa te plângi ca ziua ti s-a scurs în zadar. Dar priveste putin mai atenta si ele îti vor aparea învaluite în aur, în vesnicie, caci prin ele te-ai întâlnit cu Dumnezeu, a carui vointa ai urmarit-o de-a lungul zilei, si te-ai daruit Lui, iar El ti s-a daruit tie. Într-adevar desavârsirea din nimicuri e alcatuita, dar desavârsirea însasi nu este un nimic. Amin.


II. Urmarea lui Cristos


"Deci pe tot cel ce Ma va marturisi pe Mine înaintea oamenilor,

marturisi-l-voi si Eu înaintea Tatalui Meu din ceruri.

Iar de cel ce se va lepada de Mine înaintea oamenilor

si Eu Ma voi lepada înaintea Tatalui Meu care este în ceruri."

(Matei X,32-33)


Am vazut cum în ziua de Rusalii, prin pogorârea Spiritului Sfânt, a luat nastere primul nucleu al Bisericii, în urma predicarii însufletite a Sfântului Apostol Petru, când s-au botezat aproximativ trei mii de suflete. Plini de credinta si de curajul primit prin revarsarea peste ei a Izvorului de viata divina, Apostolii L-au vestit pretutindeni pe Isus Cristos, cel înviat si înaltat întru slava la ceruri, atragând astfel în corabia Bisericii tot mai multe suflete, din toate popoarele. Din samânta Evangheliei, împrastiata de ei, au rasarit si s-au înmultit crestinii, ca prin minune, si din rândul lor s-au ridicat nenumarate figuri de sfinti, de mucenici si mucenice, care stralucesc, prin marturia vietii lor, ca niste faruri peste veacuri.
Duminica de azi, întâia dupa Rusalii, numita Duminica Tuturor Sfintilor, este închinata tuturor acestor sfinti, adica acelora care si-au întocmit întreaga viata dupa Evanghelie, zugravind în persoana lor, clipa de clipa, cu cuvântul si cu fapta, chipul modelului nostru divin, al lui Isus Cristos, atingând în felul acesta cele mai înalte trepte ale desavârsirii. Pentru acest motiv ei constitue pentru fiecare din noi pilde vii, vrednice de a fi nu numai venerate, ci si urmate.
Ei sunt sarbatoriti nemijlocit dupa Rusalii, deoarece opera de sfintire a sufletului este atribuita Spiritului Sfânt, care mi-L împartaseste pe Cristos, varsând în noi viata suprafireasca, prin Taina Sfântului Botez, viata pe care o întretine si o dezvolta în continuare prin celelalte Sfinte Taine.
Dar Spiritul Sfânt, dupa cum am vazut în Duminica Rusaliilor, nu poate lucra în sufletul nostru daca Îi închidem usa. El are nevoie de supunerea si conlucrarea noastra libera. Altfel, luminile, soaptele, îndemnurile Sale ramân fara rod. De aceea, putem spune ca opera sfintirii si mântuirii noastre este rodul colaborarii noastre cu harurile si cu cele sapte daruri ale Spiritului Sfânt, si ca ea se realizeaza în masura fidelitatii cu care noi cooperam cu acestea. Sa ne reamintim de sentinta Sfântului Augustin: "Dumnezeu care te-a creat fara tine, nu te mântuieste fara tine." Am merita oare cununa gloriei ceresti fara contributia efortului nostru? Poate fi declarat cineva erou fara sa lupte? Se poate bucura cu adevarat un elev, care la sfârsitul anului scolar ar fi încununat cu laurii de premiant, dupa ce tot anul s-a complacut în lenevie si nepasare? Aceasta distinctie nu ar fi oare pentru el mai degraba o pricina de rusinare decât o bucurie adevarata? Asa e si cu mântuirea si fericirea noastra. Dumnezeu ne cere aportul trudei, stradaniei noastre statornice. Dar El nu ne sileste, ci ne respecta libertatea, ne sugereaza, ne sopteste, ne cheama: "Cel ce vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa Ma urmeze." (Marcu VIII, 34; Luca IX, 23). Deci ramânem liberi sa acceptam sau sa respingem chemarea. Dar, odata alegerea facuta, Mântuitorul nu admite compromisuri si jumatati de masura. Daruirea de sine pentru cauza Sa trebuie sa fie totala si definitiva. "Cel ce nu se leapada de tot ce are si nu-si ia crucea sa si nu vine dupa Mine, nu este vrednic de Mine" (Matei X, 38).
Or, aceasta obligatie a lepadarii de noi însine si a daruirii totale lui Dumnezeu, a alipirii de El, noi ne-am asumat-o prin angajamentul solemn rostit în Botez, prin gura nasilor. Atunci am declarat ca ne lepadam de Satana, de potfele, de trufia si de slujirea lui, si ne unim cu Cristos, ne îmbracam cu virtutile Lui. Iata de ce cu acest prilej se cânta: "Câti în Cristos v-ati botezat, în Cristos v-ati si îmbracat". Asadar orice concesie, oricât de mica, facuta Satanei, printr-o minciuna, printr-o vatamare a dragostei fratesti, este o încalcare a fagaduintei de fidelitate facuta în Botez lui Cristos, Împaratul si Dumnezeului nostru.
El ne cere o adeziune ferma, fara rezerva, nu atât prin vorbe, cât prin fapte. El nu a fost omul vorbelor, un contemplativ inactiv, ci "a început a face si a învata". Mai întâi a întrupat în fapta ceea ce mai apoi a învatat cu cuvântul. Deci si noi numai atunci vom putea spune ca Îl urmam pe Cristos, ca Îl marturisim înaintea oamenilor, când vom face cum a facut El, adica daca, înainte de a vorbi, facem. Numai prin fapta, vorba capata reazem si temelie, capata viata. Ba putem spune ca fapta nici nu are nevoie de vorbe: daca faci, prin aceasta ai si vorbit. Fapta e mai graitoare decât cuvântul (I. Miclea, Ecouri din vesnicie, vol. I, p. 41).
Aceasta este trairea cu adevarat crestina. De pilda vie a unei astfel de trairi are nevoie omul azi. Fascinat de stralucirea a tot ce i-a pus la îndemâna civilizatia, robit de lux, îmbuibare si de tot ce izbeste retina si epiderma, omul acestui veac a carui norma si tel este a stoarce clipei prezente maximum de placere senzuala, acest om ce nu tine seama de nici o frâna morala si tagaduieste cu atâta cinism orice drept al lui Dumnezeu de a se amesteca în viata sa intima, acest om are nevoie mai mult ca oricând de viata lui Cristos traita palpabil de ucenicul de azi, de crestinul viu care sa arate prin ceea ce face, oriunde si oricând, mai mult decât prin cuvinte, ca el este un alt Cristos, ca în sufletul si viata lui s-a întiparit imaginea vie a lui Cristos; are nevoie de crestinul care sa fie o permanenta copie vie a Mântuitorului, si a carui conduita de fiecare clipa sa fie expresia poruncii Maestrului divin: "Asa sa lumineze lumina voastra înaintea oamenilor încât, vazând faptele voastre cele bune, sa-L preamareasca pe Tatal vostru cel din ceruri" (Matei V,16). Numai o astfel de traire va putea sparge crusta egoismului si hedonismului neopagân în care s-a închistat omul veacului nostru.
Sfintii pe care îi sarbatorim astazi au fost tot atâtea modele ale acestui fel de traire crestina, totala si fara compromis, mergând cu marturisirea faptica a lui Cristos pâna la varsarea sângelui. Ei au fost exemple de fidelitate fata de Spiritul Sfânt, în cele mai mici amanunte din viata.
Statornicia si neînfricata cutezanta cu care si-au marturisit credinta în fata mortii sunt atât de miscator redate de Apostolul neamurilor în fragmentul citit azi, din epistola sa catre Evrei, text pe care îl încheie cu urmatorul îndemn: "Pentru aceea si noi, având atâta nor de marturii pus împrejurul nostru, lepadând toata sarcina (adica tot ce ne împiedica mersul spre sfintenie, n.n.) si tot pacatul ce ne înconjoara, sa alergam cu rabdare la lupta care este pusa înaintea noastra, cautând la povatuitorul si împlinitorul credintei, Isus, care în locul bucuriei ce îi era pusa în fata (caci, ca Dumnezeu, avea cea mai mare fericire, n.n.) a rabdat crucea, nebagând seama de ocara si a sezut de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu" (Evrei XII,1-2). Acest îndemn ni se adreseaza, deopotriva, si noua tuturor, celor de azi si celor de mâine.
Un exemplu stralucit si pilduitor de tarie în credinta si statornicie în a-L urma pe Cristos îl costituie cei doisprezece ierarhi în frunte cu primul cardinal român, dr. Iuliu Hossu - marturisitori si martiri ai Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolice), victime ale prigoanelor si maltratarilor din închisorile regimului ateo-comunist, a celei mai inumane orânduiri sociale din istoria omenirii. Sapte dintre ei au murit în închisoare. Este unicul caz din istoria Bisericii când - cum declara Suveranul Pontif - nici unul dintre episcopii unei Biserici nationale nu a defectionat de la credinta, în prigoane. Iata de ce marturia lor luminoasa este pentru noi nu numai un îndemn de tarie si statornicie în a-L marturisi pe Cristos în viata de fiecare zi, ci si un titlu de încredere si speranta în Pronie, prin mijlocirea lor.
Si sa nu credem ca a-i urma pe sfinti este cu neputinta, sau ca acesta ar fi un lucru rezervat unor suflete cu totul deosebite. Nu. Sfintii au fost si ei oameni cu slabiciuni, unii chiar cu porniri foarte navalnice spre pacat, dar ei si le-au înfrânat cu statornicie, îmblânzindu-le si devenind în scurt timp stapâni pe firea lor; au trait în conditii nefavorabile ca si noi, au îndeplinit diferite slujbe ca si noi, facând parte din cele mai diferite stari sociale. Singurul lucru care i-a deosebit de noi a fost o mare dorinta si o puternica si statornica vointa de a face în toate voia lui Dumnezeu, de a se sfinti prin îndeplinirea îndatoririlor impuse de starea lor. Însufletiti de aceasta dorinta si vointa ei au respins prompt si categoric orice fel de ispite, urmând cu fidelitate inspiratiile si îndemnurile Spiritului Sfânt. Or, Dumnezeu, care e drept si preabun, si vrea ca toti oamenii sa se mântuiasca, nu refuza nimanui harurile sale, astfel ca, daca numai unii se mântuiesc iar altii se osândesc, vina o poarta numai omul care constient si voit respinge harul, lumina si ajutorul ce i le ofera Dumnezeu în situatia concreta în care se afla.
Sfântul Toma de A\uino, întrebat odata de sora sa ce sa faca pentru a se mântui, i-a raspuns acesteia scurt si simplu: "Sa vrei!" Iata, iubitii mei, ce ne lipseste si noua: Sa vrem. Sa vrem deci, dar sa vrem sincer, cu tot sufletul, cu toata puterea, cu toata fiinta noastra. Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=37

Ecclesia de Eucharistia VII

CAPITOLUL V

DEMNITATEA CELEBRĂRII EUHARISTICE

47. Acela care citeşte textul instituirii Euharistiei în Evangheliile sinoptice este impresionat de simplitatea şi, în acelaşi timp, de "gravitatea" lui Isus în seara Cinei de pe urmă, când instituie acest mare sacrament. Este un episod care, într-un sens, îi serveşte de preludiu: ungerea de la Betania. O femeie, în care Ioan o vede pe Maria, sora lui Lazăr, varsă pe capul lui Isus un vas cu parfum de mare preţ, provocând în ucenici - în special în Iuda (cf. Mt 26,8; Mc 14,4; In 12,4) - o reacţie de protest, ca şi cum un asemenea gest ar fi fost o "risipă" intolerabilă în raport cu nevoile săracilor. Totuşi, judecata lui Isus este diferită. Fără să minimalizeze cu nimic datoria carităţii faţă de cei nevoiaşi, cărora ucenicii vor trebui să li se dăruiască mereu - "Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi" (Mt 26,11; Mc 14,7; In 12,8) - Isus se gândeşte la evenimentul apropiat al morţii şi înmormântării sale şi vede în această ungere care i se face o anticipare a cinstirii de care trupul lui va continua să fie vrednic chiar şi după moartea lui, căci este legat strâns de misterul persoanei sale.

În Evangheliile sinoptice, textul continuă cu porunca pe care Isus o dă ucenicilor săi de a pregăti cu grijă "marea sală" necesară luării cinei pascale (cf. Mc 14,15; Lc 22,12) şi cu textul instituirii Euharistiei. Făcând să se întrevadă cel puţin în parte cadrul riturilor ebraice care structurează masa pascală până la cântarea Hallel (cf. Mt 26,30; Mc 14,26), textul propune într-un mod atât de concis şi solemn, în toate variantele diferitelor tradiţii, cuvintele rostite de Cristos asupra pâinii şi vinului, pe care le ia asupra lui ca expresii concrete ale trupului său jertfit şi ale sângelui său vărsat. Toate aceste detalii sunt amintite de Evanghelie în lumina unei practici de "frângere a pâinii" care era deja cunoscută în Biserica de la început. Dar, cu siguranţă, începând cu istoria trăită de Isus, evenimentul din Joia Sfântă poartă în mod vizibil urmele unei "sensibilităţi" liturgice modelate pe tradiţia veterotestamentară şi pregătită să se remodeleze în celebrarea creştină în armonie cu noul conţinut al Paştelui.

48. Asemenea femeii de la ungerea din Betania, Biserica nu s-a temut de "risipă", investind toate resursele pentru a exprima admiraţia şi adoraţia sa în faţa darului imens al Euharistiei. La fel ca primii ucenici însărcinaţi cu pregătirea "sălii celei mari", s-a simţit îndemnată, în decursul secolelor şi în succesiunea culturilor, să celebreze Euharistia într-un context demn de un aşa mare mister. Liturgia creştină s-a născut în urma cuvintelor şi a gesturilor lui Isus, dezvoltând moştenirea rituală a iudaismului. Şi, într-adevăr, cum s-ar putea exprima vreodată în mod adecvat acceptarea dăruirii de sine a Mirelui divin pe care el o face Bisericii-mireasă, punând la îndemâna generaţiilor următoare de credincioşi jertfa oferită o dată pentru totdeauna pe cruce şi făcându-se hrană pentru toţi credincioşii? Dacă logica "ospăţului" trezeşte un spirit de familie, Biserica nu a cedat niciodată tentaţiei de a banaliza această "familiaritate" cu Mirele ei, uitând că el este şi Domnul ei şi că "ospăţul" rămâne pentru totdeauna un ospăţ de jertfă, marcat de sângele vărsat pe Golgota. Ospăţul euharistic este cu adevărat un ospăţ "sacru", în care simplitatea semnelor ascunde adâncimea de nepătruns a sfinţeniei lui Dumnezeu: "O, sacrum convivium, in quo Christus sumitur!" Pâinea care este frântă pe altarele noastre, oferită condiţiei noastre de pelerini în mers pe drumurile lumii, este "panis angelorum", pâinea îngerilor, de care nu putem să ne apropiem decât cu umilinţa centurionului din evanghelie: "Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu" (Mt 8,8; Lc 7,6).

49. Lăsându-ne îndemnaţi de acest sens înalt al misterului, înţelegem de ce credinţa Bisericii în misterul euharistic s-a exprimat în istorie nu doar prin cerinţa unei atitudini interioare de devoţiune, ci şi printr-o serie de exprimări exterioare, menite să evoce şi să sublinieze măreţia evenimentului celebrat. De aici începe parcursul care a dus progresiv la delimitarea unui statut special de reguli pentru liturgia creştină, respectând diferitele tradiţii ecleziale în mod legitim constituite. Pe această bază s-a dezvoltat şi un bogat patrimoniu artistic. Arhitectura, sculptura, pictura, muzica, lăsându-se orientate de misterul creştin, au găsit în Euharistie, direct sau indirect, un motiv de mare inspiraţie.

Aşa a fost, de exemplu, pentru arhitectură, care, din momentul când contextul istoric a permis lucrul acesta, a văzut cum locul primelor celebrări euharistice a trecut din "domus"-ul familiilor creştine în bazilicile solemne din primele secole, apoi în impunătoarele catedrale din evul mediu şi, în cele din urmă, în biserici, mari şi mici, care s-au înmulţit progresiv în zonele unde a ajuns creştinismul. Forma altarelor şi a tabernacolelor s-a dezvoltat în spaţiile liturgice, urmând, de la caz la caz, nu doar elanurile inspiraţiei, ci şi indicaţiile unei înţelegeri mai precise a misterului. La fel se poate spune despre muzica sacră, gândindu-ne numai la inspiraţia melodiilor gregoriene, la numeroşii autori, şi de multe ori mari autori, care s-au măsurat cu textele liturgice ale Liturghiei. Şi nu se vede oare, în domeniul obiectelor şi ornamentelor folosite pentru celebrarea liturgică, o cantitate importantă de produse artistice, începând cu realizările meşteşugăreşti şi terminând cu adevăratele opere de artă?

Se poate spune atunci că, dacă Euharistia a modelat Biserica şi spiritualitatea, şi ea a influenţat puternic "cultura", în special în domeniul estetic.

50. Creştinii din Orient şi din Occident au "rivalizat" în acest efort de adorare a misterului, sub aspect ritual şi estetic. Cum să nu-i mulţumim Domnului în chip deosebit pentru contribuţia dată artei creştine de marile lucrări de arhitectură şi de pictură ale tradiţiei greco-bizantine şi ale întregii arii geografice şi culturale slave? În Orient, arta sacră a păstrat un puternic simţ al misterului, care i-a îndemnat pe artişti să conceapă efortul lor de producere a frumuseţii nu doar ca expresie a geniului lor, ci şi ca slujire autentică a credinţei. Trecând mult dincolo de simpla abilitate tehnică, au ştiut să se deschidă cu supunere suflului Duhului lui Dumnezeu.

Splendorile arhitecturii şi mozaicurile în Orientul şi Occidentul creştin sunt un patrimoniu universal al credincioşilor şi ele poartă într-însele o urare, aş spune chiar o garanţie, a plinătăţii atât de mult dorite a comuniunii în credinţă şi celebrare. Lucrul acesta presupune şi necesită, ca în celebra icoană a Treimii a lui Rubliov, o Biserică adânc "euharistică", în care participarea la misterul lui Cristos din pâinea frântă este cumva cufundată în unitatea inefabilă a celor trei persoane divine, făcând din Biserica însăşi o "icoană" a Treimii.

În această perspectivă a artei care tinde să exprime, prin toate elementele sale, sensul Euharistiei în conformitate cu învăţătura Bisericii, trebuie să fim foarte atenţi la normele privind construcţia şi mobilarea edificiilor sacre. Spaţiul de creaţie pe care Biserica l-a lăsat întotdeauna artiştilor este mare, aşa cum arată istoria şi după cum şi eu însumi am arătat în Scrisoarea către artişti100. Dar arta sacră trebuie să se caracterizeze prin capacitatea de a exprima într-un mod adecvat misterul primit în plinătatea credinţei Bisericii şi în conformitate cu indicaţiile pastorale stabilite de autoritatea competentă. Lucrul acesta este valabil atât pentru artele figurative, cât şi pentru muzica sacră.

______________________

Note:

100 Cf. AAS 91 (1999) 1155-1172.

CĂTRE ORGANELE TRUPULUI MEU

Mintea mea cea mult pribeagă
Şi de slavă râvnitoare,
Strângeţi gândul şi ţi-l leagă
De smerita cugetare!

Ochi deprinşi cu iscodirea
Frumuseţilor lumeşti,
Aţintiţi-vă privirea
Şi la cele sufleteşti!

Neastâmpărată gură
(La vorbiri politiceşti),
Graiurile din Scriptură
S-ar cădea să le rosteşti.

Nasule, dorind tu foarte
De mirosurile bune,
Gustă şi miros de moarte
Ca să iei înţelepciune!

Voi urechile “cocoane”
Răsfăţate-n vorbe moi,
Să vă sune la timpane
Glasul trâmbiţii de-apoi!

Braţelor, fiind voi slugă
La aceste trecătoare,
Înălţaţi-vă la rugă
Şi la fapte de-ndurare!

Iară voi, râvnind – picioare -
Numai calea cea răsleaţă,
Apucaţi şi vreo cărare
Care duce la viaţă!

Sursa: http://sfioaniacobhozevitul.wordpress.com/poezii-cuprins/p100_trup/