66 de ani de la arestarea episcopilor greco-catolici

Azi, 28 octombrie 2014, se împlinesc 66 de ani de la arestarea episcopilor greco-catolici care aveau să dea mărturie cu preţul vieţii pentru credinţa lor în Cristos: Ioan Suciu, Valeriu Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Iuliu Hossu, Vasile Aftenie, Ioan Bălan, Tit Liviu Chinezu.

Calvarul a început pe 3 septembrie 1948 când a fost publicat în Monitorul Oficial al României decretul prin care episcopul Ioan Suciu a fost depus din funcție de Guvernul Petru Groza. La 18 septembrie 1948 au fost depuși din funcție ceilalți episcopi uniți, cu excepția lui Vasile Aftenie, episcopul-vicar pentru București, și a lui Iuliu Hossu, episcop de Cluj.

În zilele de 28-29 octombrie 1948 au fost arestați toți cei sașe episcopi greco-catolici din România, inclusiv Vasile Aftenie și Iuliu Hossu, și duși mai întâi la vila patriarhală de Dragoslavele-Muscel, unde au fost vizitați de mai multe ori de patriarhul Justinian, apoi la Mănăstirea Căldărușani și, în cele din urmă, despărțiți, în arestul Ministerului de Interne și la închisoarea Văcărești.

În data de 8 noiembrie 1948 a fost publicat în Monitorul Oficial decretul prin care a fost demis și Iuliu Hossu, ultimul episcop greco-catolic aflat încă formal în funcție (deși arestat cu zece zile înainte). La 1 decembrie 1948 Înaltul Prezidiu al Marii Adunări Naționale a emis decretul 358/1948 care a stabilit încetarea cultului greco-catolic și exproprierea tuturor bunurilor acestuia.
Azi, 28 octombrie 2014, la orele 18:00, în Catedrala Arhiepiscopală „Sfânta Treime” din Blaj va fi celebrat un Parastas de pomenire, la care va participa Preafericirea Sa Cardinalul Lucian Mureșan, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, împreună cu întregul Sinod al Episcopilor care se reunește în aceste zile în sesiune ordinară de toamnă la Blaj.

Scurtă biografie a celor şapte episcopi morţi în faimă de martiri sub regimul comunist:

Episcopul Ioan Suciu



S-a născut la Blaj, la 4 decembrie 1907 într-o familie de preoţi.

Prieten bun cu Tit Liviu Chinezu, au studiat amândoi Teologia la Roma, la Colegiul Grec “Sf. Atanasie”. A fost promovat doctor în Teologie, iar după şase ani de studii la Institutul “Angelicum”, la 29 noiembrie 1931, a fost hirotonit preot. A revenit apoi la Blaj, unde a fost profesor la Academia de Teologie. S-a afirmat ca unul dintre cei mari oratori ai Bisericii şi ca un prieten de suflet al tinerilor.

La 6 mai 1940 a fost numit Episcop Auxiliar de Oradea (titular de Moglena-Slatina Bulgaria), auxiliar Episcopului Valeriu Traian Frenţiu. Consacrarea a avut loc la 22 iulie 1940. Din 29 august 1941 a fost auxiliar tot de Oradea, dar acum al Episcopului Iuliu Hossu. Episcopul Valeriu Traian Frenţiu a revenit la Oradea în 1947, Episcopul Ioan Suciu fiind numit atunci Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba-Iulia şi Făgăraş.

La 28 octombrie 1948 a fost arestat şi dus la Dragoslavele, apoi la Mănăstirea Căldăruşani. În mai 1950 a fost dus la Ministerul de Interne. În octombrie acelaşi an a fost dus la Penitenciarul din Sighetul Marmaţiei. Acolo, datorită regimului de izolare, bolii de stomac, frigului şi foamei, la 27 iunie 1953 s-a stins din viaţă în celula 44, dezlegat de Episcopul Iuliu Hossu.

A fost îngropat în Cimitirul Săracilor, necunoscându-se locul exact nici azi. Nu a fost judecat şi nu a avut condamnare.



Episcopul Valeriu Traian Frenţiu



S-a născut la 25 aprilie 1875 în oraşul Reşiţa, din părinţii Ioachim, preot, şi Rozalia.

A studiat Teologia la Budapesta (1894-1898), după care a fost hirotonit preot la 28 septembrie 1898. În 1902 a fost promovat doctor în Teologie. A activat în Eparhia de Lugoj ca şi cancelar, paroh, apoi Vicar foraneu pentru ca pe 4 noiembrie 1912, la vârsta de 37 de ani, să fie numit Episcop al Lugojului. La 25 februarie 1922 Episcopul Frenţiu a fost transferat la Oradea, fiind instalat la 3 mai acelaşi an.

După moartea în 1941 a Mitropolitului Alexandru Nicolescu, Episcopul Frenţiu a fost din nou mutat, acum ca Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba-Iulia şi Făgăraş, păstorind aici pe toată perioada războiului. În 1947 a revinit la Oradea.

De aici a fost arestat pe 28 octombrie 1948, şi dus în lagărul de la Dragoslavele, apoi, în februarie 1949 la Mănăstirea Căldăruşani. În 1950 a ajuns în Penitenciarul de la Sighet, unde, după 2 ani, nemaiputând suporta duritatea regimului de exterminare a murit la 11 iulie 1952. Asemenea şi celorlalţi Episcopi morţi la Sighet, a fost înhumat într-o noapte, fără sicriu, într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor. Mormântul a fost nivelat pentru a nu se mai cunoaşte locul înhumării şi pentru a se evita pelerinajele la mormintele martirilor ucişi la Sighet.

Nu a fost judecat şi nu a avut condamnare.



Episcopul Alexandru Rusu



S-a născut la 22 noiembrie 1884 în Şăulia de Câmpie, din părinţii Vasile, preot, şi Rozalia.

În 1903 a fost trimis la Budapesta pentru a studia Teologia. În 1910 a fost promovat doctor în Teologie. Pe 20 iulie 1910 a fost hirotonit preot. A fost numit profesor ajungând titular al catedrei de Teologie Dogmatică din cadrul Academiei Teologice din Blaj.

În 1920 a fost numit Secretar Mitropolitan, iar în 1923 Canonic al Capitulului Mitropolitan. La 30 ianuarie 1931 a avut loc la Blaj consacrarea lui ca Episcop de Maramureş de către Mitropolitul Vasile Suciu, iar pe 2 februarie instalarea lui în Baia-Mare.

În martie 1946 Sinodul Mitropolitan electoral l-a ales pe Episcopul Alexandru Rusu ca Mitropolit, alegere recunoscută de Sfântul Scaun dar nerecunoscută de guvernul de atunci.

La 28 octombrie 1948 a fost arestat şi dus pe rând la Dragoslavele, Mănăstirea Căldăruşani, apoi Sighetul Marmaţiei. Supravieţuieşte acestui Penitenciar şi astfel a fost mutat la Curtea de Argeş, apoi izolat la Mănăstirea Cocoş. În 1957 Tribunalul Militar l-a condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru instigare şi înaltă trădare, ajungând la Gherla.

În primăvara anului 1963 s-a îmbolnăvit grav, la 9 mai acelaşi an trecând la cele veşnice. A fost înmormântat în Cimitirul deţinuţilor din Gherla, fără nici un oficiu religios.


Cardinalul Iuliu Hossu



S-a născut la 30 ianuarie 1885 în satul Milaş, judeţul Bistriţa-Năsăud din părinţii Ioan, preot, şi Victoria.

În 1904 îşi începe studiile teologice, fiind trimis la Colegiul De Propaganda Fide din Roma. În 1906 este promovat doctor în Filosofie, iar în 1910 doctor în Teologie. În ultimul an de studii, la 27 martie 1910, este hirotonit preot de Episcopul Vasile Hossu.

Revine în Lugoj unde activează pe rând ca protocolist, arhivar, bibliotecar, apoi Vicar şi secretar episcopesc. La 3 martie 1917 este numit Episcop în scaunul Eparhiei Gherla, rămas vacant, numirea găsindu-l preot militar. La 1 decembrie 1918 Episcopul Iuliu Hossu citeşte Declaraţia Unirii pe Câmpia Blajului.

În 1930 Eparhia de Gherla devine de Cluj-Gherla, mutându-şi centrul în oraşul Cluj, Iuliu Hossu devenind Episcop de Cluj-Gherla. Aici îl prinde perioada de ocupaţie horthystă (1940-1944) şi în ceputul regimului comunist.

La 28 octombrie 1948 este arestat şi dus la Dragoslavele. Este transferat mai apoi la Mănăstirea Căldăruşani, iar în 1950 la Penitenciarul din Sighetul Marmaţiei. În 1955 ajunge la Curtea de Argeş, în 1956 la Mănăstirea din Ciorogârla, apoi din nou la Căldăruşani, unde a stat izolat până la sfârşitul vieţii. La 28 aprilie 1969 este numit Cardinal “in pectore”.

Moare la 28 mai 1970 în Spitalul Colentina din Bucureşti, ultimele lui cuvinte fiind: “Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă”.



Episcopul Vasile Aftenie


S-a născut la 14 iunie 1899, în satul Lodroman, din părinţii Petru şi Agafia.

În 1919 s-a înscris la Teologie, fiind trimis mai apoi la Roma, la Colegiul Grec “Sf. Atanasie”. În 1925 a obţinut doctoratul în Filosofie şi Teologie, după care a revinit în ţară. La 1 ianuarie 1926 a fost hirotonit preot de către Mitropolitul Vasile Suciu. După o lună a fost numit profesor la Academia de Teologie din Blaj. A fost numit protopop de Bucureşti şi ulterior canonic al Capitulului Arhiepiscopesc din Blaj. La 1 octombrie 1939 a fost numit Rector al Academiei Teologice din Blaj.

În aprilie 1940 a fost numit Episcop titular de Ulpiana, auxiliar al Mitropolitului Alexandru Nicolescu. Consacrarea a avut loc pe 5 iunie 1940 în Catedrala din Blaj. S-a întors la Bucureşti ca Episcop Vicar.

După diferite încercări eşuate ale comuniştilor de a-l compromite, a fost arestat la 28 octombrie 1948. A fost dus, împreună cu ceilalţi cinci Episcopi greco-catolici, la Dragoslavele şi apoi la Mănăstirea ortodoxă Căldăruşani, transformată în lagăr. A refuzat scaunul de Mitropolit oferit de ortodocşi în schimbul trădării credinţei. În mai 1949 a fost transferat şi izolat la Ministerul de Interne. Acolo a fost supus unor torturi oribile, care reclamau o rezistenţă supraomenească.

Mutilat de bătăi, a fost depus la închisoarea Văcăreşti, unde la 10 mai 1950 a încetat din viaţă. A fost înhumat la cimitirul Belu catolic cu serviciul religios celebrat de un preot romano-catolic.


Episcopul Ioan Bălan



S-a născut la Teiuş, la 11 februarie 1880.

A studiat Teologia la Seminarul Central din Budapesta. În 1903 a fost hirotonit preot. Şi-a continuat apoi studiile la Viena. A revenit la Blaj, iar în 1909 s-a mutat la Bucureşti, unde se cerea un confesor greco-catolic. În 1919 a revinit la Blaj, unde a fost numit Canonic Mitropolitan, iar în 1921 Rector al Academiei de Teologie Blaj. În 1929 a fost numit delegat în Comisia Vaticanului pentru redactarea Codului Canonic al Bisericilor Răsăritene.

În noiembrie 1936 a fost consacrat la Blaj ca şi Episcop al Lugojului, în urma numirii Episcopului Alexandru Nicolescu ca Mitropolit.

Refuzând trecerea la Ortodoxie, a împărtăşit soarta celorlalţi Episcopi greco-catolici, fiind arestat pe 28 octombrie 1948. A fost dus la mănăstirea ortodoxă de la Dragoslavele, apoi la Mănăstirea ortodoxă de la Căldăruşani (februarie 1949) şi de acolo la Penitenciarul din Sighetul Marmaţiei (mai 1950).

A fost mutat cu domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Curtea de Argeş (1955). În 1956 a fost transferat la Mănăstirea ortodoxă de Maici de la Ciorogârla (lângă Bucureşti), unde a rămas în izolare până la sfârşitul vieţii. Îmbolnăvindu-se grav, a încetat din viaţă într-un spital din Bucureşti, în ziua de 4 august 1959. A fost înmormântat în cimitirul Belu catolic.

Nu a fost judecat şi nu a avut condamnare.


Episcopul Tit Liviu Chinezu



 S-a născut în anul 1904 în comuna Huduc, judeţul Mureş, tatăl lui fiind preot greco-catolic.

În 1925 a fost trimis la studii teologice la Roma, la Colegiul “Sf. Atanasie”, studiind la universităţile Angelicum şi Propaganda Fide. Obţine doctoratul în Filosofie şi Teologie. La 31 ianuarie 1930 a fost hirotonit preot. În 1931 s-a reîntors la Blaj, unde a fost numit profesor la Şcoala Normală de Învăţători. În 1937 a fost transferat la Academia Teologică din Blaj, iar în 1947 la Bucureşti, ca protopop.

La 28 octombrie 1948 a fost arestat şi dus la Mănăstirea Neamţ, împreună cu alţi 25 de preoţi greco-catolici. A fost transferat apoi la Căldăruşani unde ulterior au fost aduşi şi Episcopii greco-catolici. Aici, la Căldăruşani, pe 3 decembrie 1949, a fost consacrat ca Episcop de către ceilalţi Episcopi. Cu toate precauţiunile luate pentru a nu se divulga acest secret, securitatea a aflat cele întâmplate.

Episcopul Tit Liviu Chinezu a fost transferat mai târziu la Penitenciarul din Sighetul Marmaţiei. Datorită regimului de exterminare, prin corvezi, foame şi frig, Tit Liviu Chinezu s-a îmbolnăvit foarte grav. Anunţat sanitarul închisorii, acesta sub pretextul că îl duce la infirmerie, l-a izolat într-o celulă mare, neîncălzită, unde, după două zile, pe 15 ianuarie 1955 a decedat, îngheţat. A fost îngropat fără sicriu, noaptea, în Cimitirul Săracilor, fără a i se cunoaşte locul.

Citiţi şi: Interviu cu Postulatorul cauzei de beatificare pentru episcopii greco-catolici morți în timpul regimului comunist

Biografia a fost redactată de Tribunalul care se ocupă de canonizarea Servilor lui Dumnezeu Episcopi Valeriu Traian Frenţiu, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Vasile Aftenie şi Tit Liviu Chinezu şi a fost preluată de pe bru.ro

SURSA

ANUNȚ: Inaugurarea Muzeului Arhiepiscopiei Majore

Marţi 28 octombrie 2014, orele 18,30, va avea loc vernisajul Expoziţiei de obiecte de cult greco-catolice prilejuită de: INAUGURAREA MUZEULUI ARHIEPISCOPIEI MAJORE.

Expoziţia va avea loc la sediul Curiei Arhiepiscopiei Majore, Piaţa 1848, nr. 11, Blaj în prezenţa Sinodului episcopilor greco-catolici.

Înfiinţarea Muzeului Arhiepiscopiei Majore Greco-Catolice cu sediul la Blaj vine să împlinească o dorinţă veche a ierarhilor Bisericii noastre, acesta având rolul să reconstituie vizibil evoluţia Bisericii în drumul secular pe care l-a parcurs în cult, cateheză, cultură şi în celelalte activităţi inerente prezenţei sale în societatea românească. Primii colecţionari care au pus bazele unui muzeu fost călugării bazilitani de la Mănăstirea Sfânta Treime munca lor fiind continuată de Capitlul Bobian care a păstrat această tradiţie de a colecţiona obiecte de cult, cărţi şi documente, însă în timpul Revoluţiei de la 1848-1849 multe obiecte au fost pierdute.  Atunci au fost arse cărţi şi documente, distruse piese de mobilier, topite monede şi confiscate alte piese care au ajuns în muzeele din Ungaria.

Un impuls important primesc Şcolile Blajului prin legile şcolare de după anul 1850 care  au cerut înfiinţarea de muzee pe lângă şcolile secundare acesta fiind momentul în care  ia fiinţă la Blaj Muzeul de ştiinţe naturale îmbogăţit cu o colecţie de arheologie. În paralel Mitropolia deţinea o colecţie de obiecte de cult, documente, picturi, antimise, obiecte personale ale ierarhilor pe care le valorificase într-o colecţie în cadrul Cancelariei mitropolitane. O importantă zestre păstra şi Biblioteca Centrală care se preocupa de colecţionarea obiectelor de cult, sesiza Mitropolia de existenţa lor şi propunea modalitatea de valorificare a acestora.

Cel care schimbă sistemul muzeal la Blaj este profesorul Ştefan Manciulea, care în calitate de director al Bibliotecii Centrale dar şi director al Muzeului, profită de oportunitatea construirii Palatului Cultural din Blaj şi astfel uneşte colecţiile muzeale de la liceu, de la Bibliotecă, şi de la  Mitropolie înfiinţând astfel în 4 săli de la etaj  Muzeul istoric- etnografic şi de artă religioasă. Inaugurat cu ocazia Serbărilor de la 3/15 mai 1939 Muzeul expunea obiecte de cult, obiecte istorice şi de artă populară. După anul 1948 prin desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, Muzeul istoric- etnografic şi de artă religioasă intră în administrarea statului, colecţia de la Mitropolie este transferată la Mitropolia Ardealului, iar patrimoniul Bibiotecii Centrale este transferat la Cluj la Biblioteca Academiei şi la Arhivele Statului.  Refacerea Muzeului Bisericii Greco-Catolice reprezintă un demers anevoios întrucât patrimoniul muzeal este risipit pe întreg teritoriul Mitropoliei dar, cu toate acestea s-a reuşit identificarea unui remarcabil fond de carte şi obiecte de cult care au fost ascunse în biserici şi case particulare în perioada de clandestinitate semn că Biserica Greco-Catolică a reuşit să supravieţuiască în perioada comunistă nu doar prin rezistenţa episcopilor preoţilor, şi a credincioşilor care şi-au pastrat credinţa ci prin însăşi conservarea unor astfel de relicve specifice cultului greco-catolic.

În acest sens amenajarea unui spaţiu expoziţional cu obiecte de cult şi cărţi care constituie expoziţia permanentă a Muzeului Arhiepiscopiei Majore s-ar putea înscrie într-o acţiune de recuperare a identităţii greco-catolice în spaţiu transilvan.

Pr. Dr. Florin Gheorghiu
Directorul Muzeului Arhiepiscopiei Majore

Sursa

Pr. Federico Lombardi, despre Sinodul dedicat Familiei

”Păstori și laici din orice colț al pământului au adus aici, la Roma, glasul respectivelor Biserici particulare pentru a ajuta familiile de astăzi să meargă pe calea Evangheliei, ținând privirea mereu îndreptată spre Isus. A fost o mare experiență în care am trăit «sinodalitatea» și «colegialitatea» și am simțim puterea Duhului Sfânt care călăuzește și reînnoiește mereu Biserica, chemată, fără zăbavă, să se îngrijească de rănile care sângerează și să reaprindă speranța pentru atâta lume fără speranță”.

Am ascultat cuvintele Papei Francisc de la predica Sfintei Liturghii de duminică, 19 octombrie, la care a fost beatificat papa Paul al VI-lea și s-a încheiat a Treia adunare Extraordinară a Sinodului Episcopilor. Convocată de Papa Francisc de la 5 la 19 octombrie, pe tema ”Provocările pastorale cu privire la familie în contextul evanghelizării”, adunarea sinodală s-a bucurat de prezența a peste 190 de Părinți Sinodali, observatori, experți și 14 familii din lumea întreagă. Biserica Catolică din România a fost reprezentată de președintele episcopilor catolici, arhiepiscopul mitropolit de București, mons. Ioan Robu, și de episcopul Mihai Frățilă, care a participat în numele cardinalului Lucian Mureșan, arhiepiscop major al Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică.

A trecut o săptămână de la încheierea adunării sinodale dar interesul mondial de care s-a bucurat continuă să se oglindească în numeroase articole și intervenții mediatice. Punctele de vedere adoptate în lectura acestui eveniment eclezial nu sunt întotdeauna cele mai potrivite, unele dintre ele fiind scheme reductive și simpliste care nu exprimă amploarea viziunii sinodale și optica credinței creștine. Este și motivul pentru care revenim în cele ce urmează cu o amplă reflecție despre adunarea Sinodului din acest an.

Pentru o perspectivă justă asupra Sinodului avem un pasaj foarte important pe care Papa Francisc l-a subliniat la predica Sfintei Liturghii de duminică 19 octombrie: ”În această zi a beatificării papei Paul al VI-lea”, spunea Sfântul Părinte, ”îmi revin în memorie cuvintele sale prin care instituia Sinodul Episcopilor: «Scrutând cu atenție semnele timpurilor, să căutăm să adaptăm căile și metodele… la necesitățile crescute din zilele noastre și la condițiile schimbate ale societății» (Scris. Ap. Motu Proprio ”Apostolica Sollicitudo”).

Rareori s-a întâmplat ca o adunare a Sinodului Episcopilor să trezească atât de multă atenție ca cea care s-a încheiat la 19 octombrie la Roma despre familie și evanghelizare. La o săptămână de la ultimele lucrări sinodale presa laică și religioasă continuă să revină asupra diverselor intervenții. Intensă, și dezbaterea declanșată în rândul comunităților locale de credincioși despre o temă care, firește, catalizează interesul general fiind considerată de importanță fundamentală în viața fiecărui om.

Cu privire la lucrările adunării sinodale, modul în care Papa Francisc a trăit această experiență și chestiunea comunicării în contextul adunării sinodale, redacția Radio Vatican i-a cerut o reflecție părintelui Federico Lombardi, directorul Sălii de Presă a Sfântului Scaun:

Pr. Federico Lombardi: ● ”Mi s-a părut cu adevărat o experiență foarte particulară și foarte diferită față de sinoadele precedente. După cum s-a spus și după cum a explicat chiar Papa, de această dată a fost vorba de etapa unui drum care nu reprezintă un sinod închis în sine, un episod încheiat, ci un moment de discernământ lung și profund al Bisericii, care este o comunitate pe cale. Acest aspect a fost resimțit foarte mult. Printre altele, Papa a ales acest itinerar complex pentru că în acest caz e vorba de abordarea unor teme foarte grele, foarte pasionante, legate de viața și experiența comunităților Bisericii în toată amploarea ei: poporul lui Dumnezeu, credincioșii laici și păstorii ca responsabili ai acestui drum. Așadar, era vorba de teme care nu sunt în mod specific doctrinale ci, pentru a spune astfel, doctrinale și pastorale împreună. Aceasta a făcut ca Sinodul să fie deosebit de participat și urmărit. Unii au făcut într-un fel o comparație cu lucrările Conciliului Vatican II și cred că nu este o comparație cu totul în afara discuției: după cum Ioan al XXIII-lea, prin Conciliu, a pus în mișcare Biserica universală, evident cu un orizont foarte amplu care privește viața Bisericii în toate dimensiunile ei, la fel și papa Francisc a pus în mișcare Biserica universală pe o temă mai specifică, tema familiei, care a trezit un interes extrem de mare. Papa a făcut aceasta reușind, grație acestei metode complexe și articulate, să implice Biserica la toate nivelurile ei pentru această adunare extraordinară a Sinodului Episcopilor. A început cu consultarea comunităților, apoi a implicat Colegiul cardinalilor în consistoriu, apoi, pe toți președinții Conferințelor Episcopale. Se continuă din partea Conferințelor Episcopale în comunitățile din lumea întreagă și se revine cu o nouă adunare generală a Sinodului Episcopilor (în 2015 – n.r.), cu o reprezentanță lărgită de episcopi și, probabil, de observatori și auditori, care să reprezinte împreună comunitatea Bisericii. Așadar, o implicare a unei comunități pe cale, într-un proces de căutare asupra unor teme pe care le cunoaștem de multă vreme – nu au fost nicidecum improvizate – dar care aveau nevoie cu adevărat de o reflecție mai sistematică, profundă și comunitară cu privire la natura lor pastorală și doctrinală”.

Cea de a Treia adunare extraordinară a Sinodului Episcopilor este prima din pontificatul papei Francisc. Evident, când era cardinal, Papa a participat la alte adunări sinodale și chiar cu roluri importante. Cum l-ați văzut pe Papa în timpul acestei adunări sinodale, ați avut ocazia să vorbiți împreună cu privire la desfășurarea lucrărilor?

Pr. Federico Lombardi: ● ”Papa a urmat la acest Sinod o linie foarte precisă, pe care o pregătise dinainte, și în care era prevăzut să intervină cu o predică la Sfânta Liturghie de deschidere a adunării și cu un discurs la prima congregație generală, după care să-i asculte pe ceilalți. A vrut să asculte tot timpul, fără să intervină personal, tocmai pentru a lăsa spațiu libertății de expresie pe care a încurajat-o foarte mult în timpul scurtei dar incisivei intervenții de la prima congregație generală, îndemnându-i pe toți să vorbească cu cea mai mare claritate, în libertate deplină și fără să fie preocupați de ceea ce el însuși ar fi simțit sau gândit. A vrut să garanteze o libertate deplină, ceea ce a fost apreciat foarte mult și s-a oglindit efectiv în dinamica Sinodului. După aceasta, Papa a rămas în tăcere până la discursul final de sâmbătă seară (18 octombrie – n.r.), în care a făcut un fel de concluzie a experienței spirituale a Sinodului ca eveniment eclezial și spiritual, o intervenție de o credibilitate extraordinară! Cred că efectiv, fără acest discurs final al Papei și fără predica de la beatificarea lui Paul al VI-lea, dar mai mult discursul final, Sinodul ar fi rămas într-un fel neîmplinit și necitit în cheia credinței, care a fost inspirația și motivul adevărat al Papei. Așadar, Papa a intervenit la început și la încheiere, în timpul lucrărilor nu a intervenit. Dar toți cei care au avut de a face cu el, l-au găsit întotdeauna extrem de senin, chiar și în momentele în care se părea că există tensiuni sau dezbateri interne. Acest fapt nu l-a afectat niciodată: el a fost mereu încrezător în călăuzirea Duhului Sfânt, și în capacitatea comunităților Bisericii și a Părinților Sinodali de a participa la o căutare spirituală, la căutarea binelui Bisericii, care în cele din urmă și-ar fi găsit orientarea sa într-o perspectivă corectă și nu într-o perspectivă doar omenească sau de tensiuni interne, dar care ar fi fost reorientate spre sensul lor, spre adevărata natură spirituală, de ajutorul Domnului. Și Papa, în misiunea sa de călăuză, a repropus cu autoritate răspunderea sa de a conduce drumul Bisericii după voința lui Dumnezeu. Tema discernământului spiritual, pe care a atins-o cu profunzime în ultimul său discurs, rămâne extrem de importantă și pentru continuarea procesului sinodal. Aceasta este adevărata cheie de lectură a dinamicii sinodale și Papa, ca om de credință, o trăiește cu această perspectivă și în această cheie. De aceea, putem fi încrezători că Sinodul va ajunge, pe tot parcursul său, la un țel pozitiv pentru întreaga Biserică”.

Ce puteți spune despre Sinod din punctul de vedere al comunicării, dat fiind că s-a vorbit foarte mult în presă?

Pr. Federico Lombardi: ● ”Trebuie să ținem cont că a fost un Sinod «sui generis». Nu poate fi comparat cu cele precedente, drept care nu pot fi folosite modelele și schemele folosite pentru cele dinainte. Acest fapt s-a oglindit în mod special asupra dezbaterilor privind publicarea intervențiilor prezentate la dezbaterea generală. În această privință trebuie să avem o idee destul de practică pentru a înțelege despre ce era vorba, pentru că la sinoadele precedente timpul dezbaterilor în adunarea generală era cu mult mai lung și prin urmare distribuirea intervențiilor era mai graduală. La acest Sinod ne-am aflat în situația de a avea în trei zile și jumătate o medie de 70 de intervenții pe zi. Acestea nu puteau fi cuprinse într-o publicație ordonată, decât în cazul în care Părinții Sinodali ar fi prezentat ei înșiși o sinteză foarte precisă și urmând o schemă omogenă de publicat, ceea nu au pregătit. Este absolut iluzoriu să te gândești că puteau să le pregătească, și datorită faptului că au trebuit să pregătească alte două intervenții: una scrisă, care a fost cerută dinainte de Secretariatul Sinodului, și una lungă, pe care trebuiau să o prezinte în aulă. Așadar, cine cunoaște cel puțin în parte realitatea concretă își dă seama că nu era foarte realistă posibilitatea de a publica intervențiile de către sub coordonarea Secretariatului Sinodului și a Sălii de Presă a Sf. Scaun. De aceea s-a optat pentru alte forme: încurajarea adresată Părinților Sinodali de a se simți liberi să spună ceea ce doreau să spună oricui le-ar fi pus întrebări; s-a făcut o organizare pentru a facilita difuzarea de interviuri scurte în care să-și exprime punctul de vedere; în fine, o prezentare amplă dar sintetică la Sala de Presă a ansamblului de intervenții, astfel încât să se dea și o anumită prezentare globală, suficient de echilibrată, cu privire la amploarea temelor abordate. Acestea sunt cele care s-a încercat, cel puțin, să se facă. Va trebui văzut dacă pentru un Sinod organizat pe o durată de timp diferită, cum e posibil să se întâmple anul viitor, se va pregăti o schemă un pic diferită. O altă temă asupra căreia s-a vorbit mult, chiar și din partea Părinților Sinodali, a fost publicarea așa numitei «Relatio post disceptationem» (Raportul dezbaterilor generale), care în realitate s-a făcut dintotdeauna. Drept care noi – nici Secretariatul Sinodului, nici Sala de Presă – nu am avut nicio îndoială. Ne-am dat seama, în schimb, că Părinții Sinodali nu erau la curent cu faptul că aceasta urma să fie publicată. Probabil surprinderea lor depinde de interesul foarte mare care era în acest an, în timp ce în alte cazuri publicarea ”Raportului” nu avea ecouri deosebite și nu trezea discuții particulare. De această dată, în schimb, a fost un element foarte important în dinamica Sinodului. Privind acum la acest fapt aș spune că o putem considera un element pozitiv, pentru că a fost cu adevărat unul din pașii fundamentali dintr-o dinamică foarte intensă de reflecție și de comunicare. Așa numita «Relatio post disceptationem» a marcat trecerea la cea de a doua fază a Sinodului, la faza Cercurilor mici, cu o dinamică mai interactivă între Părinții Sinodali și care a fost înțeleasă și urmărită mai bine decât la sinoadele precedente, inclusiv din partea presei și a observatorilor care urmăreau Sinodul din exterior. Așadar eu cred că a fost oportună și necesară publicarea «Relatio post disceptationem» și că această decizie a influențat și natura comunicării succesive: publicarea completă a rapoartelor din Cercurile mici a devenit în mod firesc necesară, precum și publicarea completă a Raportului final (Relatio Synodi). Drept urmare trebuie spus că a fost un Sinod care s-a desfășurat cu un nivel de transparență și de intensitate a comunicării cu siguranță mai mare decât la Sinoadele precedente. Acestea erau cerute, într-o anumită măsură, și de interesul foarte mare cu care a fost urmărit. Evident, comunicarea și ecourile din presă despre comunicarea generală sunt uneori un pic dezechilibrate, altele se concentrează numai asupra anumitor teme și în acest caz erau cele două teme despre accesul la Sf. Împărtășanie a celor divorțați recăsătoriți civil și despre homosexualitate, care erau întotdeauna amplificate chiar mai mult decât nu era just pentru ansamblul Sinodului. Dar în general amploarea comunicării care a fost a permis tuturor celor care voiau efectiv să înțeleagă despre cele întâmplate și de a participa cu intensitate considerabilă”.

Chiar din aceste ultime cuvinte, care exprimă deja un punct de vedere asupra subiectului, care este opinia Dumneavoastră cu privire la modul în care a fost urmărit din exterior acest Sinod?

Pr. Federico Lombardi: ● ”Din punctul meu de vedere, problema este întotdeauna cea care privește profunzimea cu care se înțelege ce se întâmplă și care este calea Bisericii. Ceea ce în general lipsește sau este insuficient este înțelegerea din optica credinței, care pentru Biserică este o chestiune esențială. Discursul final al Papei a ajutat și ar trebui să-i ajute pe toți să pășească spre acest nivel de profunzime. Nu era vorba de a considera Sinodul din punctul de vedere al orientărilor, al guvernului Bisericii din partea Papei ca o pe problemă de strategie omenească, dar era vorba de a înțelege că Papa a dorit ca Biserica să pornească la drum și că Biserica a pornit efectiv pe un drum de căutare a voinței lui Dumnezeu în lumina Evangheliei și în lumina credinței, pentru a găsi răspunsuri la chestiunile cele mai arzătoare cu privire la familie și, într-un anumit sens, la chestiunile antropologice, care privesc condiția omului și a femeii în lumea de astăzi. Biserica a pornit la drum cu o libertate și o capacitate de ascultare reciprocă foarte mari, dar și cu o mare încredere și fără teamă. Pelerinul care merge pe cale căutând voința lui Dumnezeu, într-un anumit sens, nu știe unde va ajunge – asemenea patriarhului biblic Abraham care înaintează pe cale sub călăuzirea Domnului – dar știe că Domnul îl însoțește și de aceea are încredere. Știe că va merge în direcția justă dacă va continua să urmeze cu încredere indicațiile Domnului printr-o căutare spirituală trăită la nivel comunitar și în lumina Evangheliei. Iată ceea ce lipsește în general într-o viziune externă, în timp ce este extrem de important ca noi să ținem cont de această perspectivă și tocmai aceasta să fie și spiritul cu care să continuăm drumul început, de la un sinod la altul, de la cel extraordinar la cel ordinar. Aș mai adăuga și faptul că acum, datorită faptului că toți președinții Conferințelor Episcopale au participat la această adunare extraordinară a Sinodului și că au fost implicați personal de această experiență atât de intensă, este foarte probabil ca relansarea reflecției să fie profundă, eficace și cu adevărat articulată în toate Conferințele Episcopale conduse de persoane care au fost atinse personal de experiența sinodală. De aceea, este posibil să se ajungă, prin intermediul unei experiențe comunitare foarte largi și profunde, la următoarea adunare sinodală de anul viitor așa cum Papa își dorește”.

***
Să ascultăm acum reflecția despre Mesajul adunării sinodale oferită de arhiepiscopul mitropolit Ioan Robu și de episcopul Mihai Frățilă la 18 octombrie, cu puțin timp înainte de a intra la ultima congregație generală a Sinodului Episcopilor. Audio: 

Sursa:ro.radiovaticana.va