luni, 11 ianuarie 2016

Benzile de alergare...

„Eu aş alerga la Dumnezeu, lui Dumnezeu I-aş spune necazul meu.” – Iov 5:8
Există în toate sălile de sport şi este folosită de persoanele care vor să slăbească sau doar să se menţină în formă. Doar că istoria benzii de alergare dezvăluie că acest aparat are un trecut întunecat.
La începutul anilor 1800, benzile de alergare au fost create pentru a-i pedepsi pe prizonierii englezi. În acea perioadă, sistemul penitenciar britanic era foarte sever. Execuţiile şi deportările erau pedepse frecvente aplicate deţinuţilor, iar cei care scăpau, îndurau condiţii mizere în celule. Mişcările sociale, conduse de grupuri religioase sau de celebrităţi, precum Charles Dickens, au reuşit să schimbe metodele de reabilitare a prizonierilor. Atunci a fost introdusă banda de alergare, inventată de inginerul Sir William Cubitt, fiul unui morar. Acesta a propus ca deţinuţii să meargă pe benzi care să propulseze morile, să macine cereale sau să pompeze apa.
Banda lui Cubitt se învârtea în jurul unui ax orizontal, astfel că cei care o foloseau erau obligaţi să păşească în sus, ca pe o scară fără capăt. Dispozitivul era văzut ca un aparat ideal pentru a-i ţine în formă pe prizonieri, care au ajutat, prin punerea în mişcare a morilor, la reconstrucţia economiei britanice, decimată de războaiele cu Napoleon. Se estimează că deţinuţii petreceau în jur de şase ore pe zi, cinci zile pe săptămână, pe benzile de alergare. Asta înseamnă că ar fi urcat 4267 de metri, aproape jumătate din înălţimea Everestului.
Ideea lui Cubitt s-a răspândit repede şi, în numai 10 ani de la invenţia ei, banda de alergare a fost folosită şi în Statele Unite. În 1884, James Hardy, un gardian de la o închisoare din New York a afirmat că nu asprimea acestui aparat îi terorizează pe prizonieri, ci rutina, faptul că nu există o finalitate.
Benzile au rezistat în Anglia până în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, când au fost interzise, pe motiv că sunt prea chinuitoare.

„Războiul stelelor" pe insula călugărilor irlandezi

Scena finală din “Star Wars: Trezirea Forței” v-a fascinat? Surprinzător, frumosul peisaj și anticele ruine nu au fost parte dintr-un decor al unui platou special pregătit pentru film, ci o insulă reală. Mai intrigant este faptul că ruinele antice pe care le vedeți în film sunt rămășițele unei mănăstiri creștinedine din Irlanda secolului al șaselea. În acest context, simbolismul scenei finale ne vorbește, nu numai subliniind temele fundamentale spirituale ale filmului, dar, de asemenea, oferind o interesantă meditație despre lupta invizibilă care zguduie lumea noastră.

Dacă alegerea filmării pe insula Skellig Michael a fost motivată în principal de panorama impresionantă, J.J. Abrams a declarat deasemenea: "am fost onorați să primim permisiunea de a filma acolo. Am respectat locul cât mai mult posibil pentru că am știut că a fost un loc sacru."

Mănăstirea de pe insulă a fost fondată de unul dintre cei mai mari sfinți irlandezi, Sfântul Finnian în secolul al VI-lea. Sfântul Finnian a fost format de ucenicii Sfântului Patrick, și a devenit un maestru influent care de-a lungul secolelor a inspirat mulți sfinți irlandezi. Sfântul Finnian și călugări au trăit timp de secole pe Skellig Michael imitând exemplul Părinților deșertului care s-au retras din lume pentru a se dedica rugăciunii, postului și ascezei. Încercau să oprească valul de rău din lume, ghidați de cuvintele rostite de Isus ucenicilor Săi: "Acest tip de demoni nu se poate alunga decât prin rugăciune" (Marcu 9, 29).

Pentru noi cei de astăzi, asta înseamnă că dacă vrem cu adevărat să luptăm cu forțele răului din prezent, trebuie să reînnoim viața noastră de  rugăciune și de post. Avem nevoie de un răspuns spiritual la întunericul care a căzut asupra lumii noastre.

Traducere: LCP


Sursa:aleteia.org