duminică, 27 octombrie 2013

Case în cer – terraformarea planetei Venus

În urmă cu câteva luni îl citam pe prietenul nostru, Elon Musk, care spunea, într-un intreviu: „Cred că viaţa [terestră] va trebui să devină multiplanetară. Ar fi cel mai important eveniment, de la ieşirea vieţii din ocean pentru a cuceri uscatul. În ultimele miliarde de ani viaţa s-a agăţat de Pământ. Acum, pentru prima oară în istoria vieţii pe planeta noastră, am deschis o fereastră [către spaţiul cosmic]”. Înlocuiți, vă rog, în prima propoziție ”viața”, cu ”civilizația”. Cred că este mai corect așa. Viața singură, lipsită de inteligența umană, este lipsită de apărare în fața catastrofelor cosmice. Nu va putea supraviețui stingerii Soarelui. Mai sunt până atunci miliarde de ani. De aceea civilizația terestră, agățată acum de o singură planetă, trebuie să devină mai întâi una multiplanetară, pentru ca mai apoi să devină una galactică. Nu avem încotro, dacă nu dorim ca umanitatea să nu se sfârșească vreodată.
Acum suntem la primii pași. Sunt niște pași, făcuți de-a bușilea, către extinderea civilizației terestre către un nou tărâm, cel al întregului Sistem Solar. Viitorul îndepărtat nu este greu de imaginat, în liniile sale generale. Vom pleca mai departe. Un Univers întreg ne așteaptă.
tech_terraforming
De ce?
Poate că acesta este destinul ultim al umanității. Să nu uităm că suntem urmașii unui mic grup de Homo sapiens care a hotărât în urmă cu zeci de mii de ani să își părăsească locurile natale din Africa, pentru a lua în stăpânire întreaga planetă. Nu a fost un drum ușor. Au fost de trecut obstacole greu de imaginat, au trebuit să fie parcurse zone neexplorate vreodată de om. Au fost străbătute mările și oceanele. A fost folosită fiecare oportunitate pentru ca omul să poată cuceri noi teritorii. Uneori a fost ajutat de schimbările climei. Ultima mare glaciațiune a deschis calea către cele continentele americane. Alteori a fost nevoie de multă îndrăzneală. Uitați-vă la polinezieni. Ei au explorat insulele din Pacific străbătând distanțe uriașe, fără a știi dacă la capătul drumului vor întâlni vreun țărm primitor.
De ce a făcut omul toate acestea? Cred că în primul rând a fost o problemă de supraviețuire, de găsirea de noi resurse, atunci când cele locale nu mai erau suficiente pentru o populație în creștere. Dar mai cred că a mai fost și curiozitatea. Ce se află dincolo de acest râu? Dar dincolo de acest deșert ce vom găsi? Ce vom vedea dincolo de acea mare? Era un mister pentru oamenii începutului. Iar omul are nevoie să își deslușească în vreun fel misterele. Atunci când nu are răspunsuri omul inventează unele. La începuturi locurile acelea, nemaistrăbătute de pașii săi, deveneau un teritoriu populat cu tot soiul de ființe fantastice. Acolo se întâmplau lucruri magice (personajele din basmele noastre străbăteau uneori nouă mări și nouă țări către lumea zânelor și zmeilor). Apoi venea căutarea, explorarea, iar omul își găsea răspunsul și lumea aceea misterioasă îi cobora în realitate.
În aproape aceeași situație suntem și acum, la început de secol XXI. Am populat o întreagă planetă, iar resursele Terrei, limitate fiind, vor ajunge să nu mai satisfacă nevoile unei omeniri care la sfârșitul acestui secol va fi alcătuită din nouă miliarde de pământeni (unele estimări merg până către 14 miliarde). Nici acum, pentru ”numai” șapte miliarde de oameni nu avem destule resurse. Imaginați-vă ce s-ar întâmpla dacă, peste noapte, chinezii și indienii ar dori să aibă același nivel de trai ca cel a americanului mediu. Ar fi o catastrofă! Ne-ar mai trebui o planetă sau două! Desigur, putem fi mai înțelepți cu utilizarea resurselor și, cu siguranță, aceasta este tendința de acum. Dar aceasta este numai o soluție temporară. Avem nevoie de planete noi, de noi case pentru omenire. Și mai avem nevoie de răspunsuri pentru teritoriile pe care nu le-am explorat, încă.
Crowd
Mai este ceva, un lucru mai important decât oricare alt motiv. S-ar putea să fie datoria noastră să răspândim civilizația umană în Univers. Cu siguranță Universul este plin de forme de viață. Dar civilizațiile s-ar putea să fie foarte rare. Este posibil ca ipoteza extrem de pesimistă, conform căreia suntem singura civilizație din Univers (o ipoteză în care eu nu cred) să fie una adevărată. În acest caz este chiar o obligație pentru Homo sapiens să răspândească sămânța civilizației dincolo de hotarele terestre, dincolo de Sistemul Solar și, chiar, dincolo de Galaxie. Numai așa vom putea să dăm un rost acestui spectacol extraordinar, pe care noi l-am cuprins într-un singur cuvânt: Univers.
Ce e de făcut?
Răspunsul este scurt și ușor de dat. Trebuie să căutăm noi case pentru umanitate. Atunci când le găsim va trebui să le luăm în stăpânire, după ce le vom ”amenaja” astfel încât să putem trăi acolo, întocmai ca pe Pământ. Așa cum veți vedea, nu va fi o întreprindere ușoară, ci una care plină de obstacole aproape de netrecut. Dar, am îndrăzneala să cred, tocmai asta este măsura inteligenței omului: capacitatea sa de a trece dincolo de imposibil.
Martyn J. Fogg (un dentist care s-a plictisit de meseria sa și s-a apucat să obțină licențe în geologie, astrofizică și un doctorat în științe planetare) clasifică viitoarele adăposturi pentru umanitate în trei categorii.
În prima categorie el include planetele din clasa M. Fanii serialului Star Trek știu deja despre ce este vorba. În acest serial planetele din clasa M sunt cele care sunt deja apte să găzduiască coloniști umani. Acolo nu ar fi nevoie de sisteme de supraviețuire. Poate că atmosfera lor are o altă compoziție decât atmosfera terestră, dar asta nu ar trebui să fie o problemă. În cazul planetelor din clasa M pur și simplu debarcăm acolo și începem să construim așezări umane. În Sistemul Solar (desigur, cu excepția Terrei, dar ea este deja gazda noastră primitoare) nu există o asemenea planetă. Trebuie să descoperim noi tehnologii, cum sunt cele din Star Trek, pentru ca drumul până la ele să poată fi parcurs.
În a doua categorie Fogg include plantele biocompatibile. Acestea sunt planete care au parametri fizici și chimici necesari pentru a susține viața. Asta înseamnă, de exemplu, că acolo poate exista apa în stare lichidă, nu există variații foarte mari de temperatură etc. Pentru aceste planete sunt necesare intervenții din exterior pentru a le face capabile să susțină viața viitorilor coloniști.
În a treia categorie sunt incluse planetele care necesită o terraformare. Sunt necesare eforturi masive pentru a le putea face locuibile. Acolo acei parametri fizici și chimici vitali pentru susținerea vieții terestre nu sunt asigurați. Este nevoie de o intervenție masivă pentru a îi modifica, astfel încât să le facem compatibile cu supraviețuirea oamenilor.
În prezent nu cunoaștem planete din prima categorie, cele din clasa M. Nici din a doua categorie nu cunoaștem vreuna (asta dacă suntem foarte severi și facem abstracție de planeta Marte). În schimb din a treia categorie cunoaștem două planete care ar putea fi terraformate: Marte și Venus. Mi se va spune că în cele două propoziții de mai devreme am făcut abstracție de noile descoperi făcute în domeniul planetelor extrasolare. Reproșul este corect. Telescopul spațial Kepler a făcut în ultimul an descoperiri senzaționale în acest sens.
În luna decembrie a anului 2011, NASA anunța identificarea primei planete extrasolare care se găsește în zona propice apariției vieții. Este vorba despre planeta Kepler-22b, care se rotește în jurul unei stele asemănătoare cu Soarele nostru, aflată la circa 600 de ani lumină distanță de noi. Nu știm deocamdată decât că ea este una mare, de 2,4 ori mai mare decât planeta noastră. Nu știm nici măcar dacă este una alcătuită din roci sau este una gazoasă. Nu avem informații despre compoziția atmosferei sau despre existența apei în cantități mari. Știm doar atât: această planetă se află în zona în care viața este posibilă. Îndrăznesc să cred că în anii ce vin, pe măsură ce vom dispune de instrumente din ce în ce mai perfecționate, vom identifica din ce în ce mai multe asemenea corpuri cerești, planete care ar putea să susțină viața. Asta ne oferă speranța că urmașii noștri își vor găsi multe locuri în Galaxie în care civilizația umană să poată fi multiplicată.
ob_99cdbc9e55ee9b0851e0a19eea1957eb_kepler22b-nasa-900
Dar, până ce vor fi identificate și studiate aceste planete, capabile să susțină viața omului, credem că este potrivit să privim la distanțe mai mici, către obiective accesibile acum. Este vorba despre obiectele din Sistemul Solar. Mai înainte de a vedea ce am putea face pentru a creea noi habitate pentru oameni trebuie să evidențiem câteva probleme care nu au legătură cu ingineria planetară. Este vorba despre…
Probleme de etică
Cel puțin pentru primele două categorii de planete avute în vedere pentru terraformare este posibil ca acolo să găsim forme de viață, oricât de primitive ar fi ele. Această posibilitate lasă loc unei întrebări: Avem dreptul să colonizăm planetele pe care viața deja a apărut, punând astfel în primejdie ecosisteme extraterestre? Chiar dacă acolo nu există nici o urmă de viață, avem dreptul să restructurăm o întreagă planetă? Nu cumva ne jucăm de-a Dumnezeu? Este moral să facem așa ceva? Există o întreagă dezbatere legată de aceaste întrebări. Martyn J. Fogg, cel despre care aminteam mai devreme, în articolul ”The ethical dimensions of space settlement” (Dimensiunea etică a coloniilor spațiale), publicat de Space Policy, în anul 2000, spune că am avea acest drept: ”Marte ar putea fi planeta cea mai bună pentru a fi transformată într-o lume vie? Conservaționiștii spun că nu, dar argumentele lor sunt arbitrare și neconvingătoare. [Ei] susțin că omul are în prezent cea mai mică valoare în raport cu orice obiect. Rocile sunt libere să se oxideze și să fie erodate de-a lungul eonilor, asteroizii și meteoriții sunt liberi să lovească suprafața marțiană, bacteriile sunt libere să ajungă acolo, dacă pot supraviețui drumului [atunci când nu sunt purtate de sondele noastre] și au voie să evolueze și să creeze un nou ecosistem, dacă sunt adaptate condițiilor de pe Marte. Numai omul nu are acest drept. Conform aceste filosofii el nu are voie să își îndeplinească potențialul evoluționar. Călătoria spațială [și colonizarea] este o activitate legitimă pentru bacterii, de ce nu ar fi și pentru om? Mizantropia și sentimentalismul nu ne pot oferi un răspuns satisfăcător.”
În cealaltă tabără, a apărătorilor bacteriilor extraterestre, se află Carl Sagan, care, în cartea Cosmos, spunea că: ”Dacă există viață pe Marte cred că nu trebuie să facem nimic cu Marte. Marte trebuie să aparțină marțienilor, chiar dacă aceștia nu sunt altceva decât niște bacterii.”
Nu îndrăznesc să fac acum prea multe comentarii. Să nu uităm că, pe termen lung, construirea de colonii pe alte planete va deveni o problemă de supraviețuire a civilizației noastre. Este ceva inevitabil. Putem pune în balanță supraviețuirea umanității cu supraviețuirea unor bacterii extraterestre? Greu de susținut cu adevărat vreo opinie. Dezbaterea se află abia la început. Dar cred în înțelepciunea pe care o va dobândi umanitatea.
În ceea ce privește viața marțiană, dacă ea există, cred că trebuie să fim foarte atenți cu ea, să o protejăm, atât cât ne stă în putință. Bacteriile marțiene, atunci când vor fi studiate de oamenii de știință, ne vor aduce răspunsuri fundamentale legate de originea și universalitatea vieții. În numărul din 28 martie 2011 al revistei Nature, în articolul ”The biological Higgs” descoperirea unor forme de viață pe Marte este echivalată cu descoperirea faimosului bozon la LHC. Cred că viața marțiană va schimba în fundamentele ei știința care poartă numele de biologie. Să așteptăm să o descoperim și abia mai apoi discuția ar putea fi reluată.
Oricum, în ceea ce privește terraformarea, mai există o problemă, una cât se poate de actuală.
Problema economică
Asta da. Asta este o problemă care, deocamdată, reprezintă un obstacol de neterecut. Judecați și dumneavoastră. Misiunea roverului Curiosity, cel care va debarca pe Marte în luna august, a costat 2,5 miliarde de dolari. Asta numai pentru a depune pe suprafața Planetei Roșii un obiect care cântărește circa 900 kg. Imaginați-vă cât ar costa o operațiune incredibil de amplă, cum este terraformarea marțiană. Și mai există și un alt aspect. Nu există nici un investitor, nici măcar guvernul vreunei mari puteri economice, care să accepte ideea de a investi anual sume exorbitante într-un proiect care se va finaliza în mii de ani.
Martin Beech, în cartea sa ”Terraforming: The Creating of Habitable Worlds” (Terraformarea: crearea de lumi locuibile), publicată de editura Springer în 2009, așternea câteva cuvinte despre acest subiect, care mi-au plăcut foarte mult. El spunea că Umanitatea va începe terraformarea lui Marte, a lui Venus și a altor lumi, nu pentru a obține un câștig financiar, ci în numele unei strategii de supraviețuire pe termen lung, și pentru că fiecare generație umană este pregătită să investească în viitorul generațiilor viitoare. Acum sunt multe de făcut pe planeta noastră, aici pe Pământ, mai înainte ca procesul de terraformare să poată începe. Este neapărat necesar să terraformăm propria noastră planetă, mai înainte de a începe să terraformăm alte lumi.”
Foarte adevărat. Noi am terraformat deja propria noastră planetă, dar într-un sens rău. Nu putem să neglijăm implicare activităților umane în declanșarea fenomenului de încălzire globală la care asistăm de vreo 200 de ani încoace. Este nevoie mai întâi să ne rezolvăm problemele de acasă, de aici de pe Pământ, înainte de a începe să terraformăm alte planete.
Terraformare
Cred că nu trebuie să dăm foarte multe explicații pentru acest termen. Terraformarea nu este nici mai mult nici mai puțin decât un o procedură prin care să transformăm o planetă pe care omul nu poate supraviețui în absența unor sisteme de susținere a vieții, mai mult sau mai puțin complicate, într-una în care omul să își poată duce viața, întocmai ca pe Pământ.
Ideea nu este una nouă. A apărut mai întâi ca o temă în literatura SF. Britanicul Olaf Stapledon publica, în 1930 romanul ”Last and First Men: A Story of the Near and Far Future” (Ultimul și primul om: o poveste a viitorului apropiat și îndepărtat). Aici întâlnim, pentru prima oară ideea de terraformare. Oameni artificiali, construiți de către un creier artificial, care la rândul său a fost construit de adevărații oameni, decid, atunci când Pământul a devenit de nelocuit, să terraformeze planeta Venus. Stapeldon nu folosește, în romanul său, cuvântul ”terraformare”, termenul urmând să fie inventat tot de către un scriitor de SF, Jack Williamson, în nuvela ”Collision Orbit” publicată în 1942.
Primul om de știință care a abordat ideea terraformării, într-o publicație științifică, este Carl Sagan. În 1961 el publica în revista Science articolul intitulat ”The Planet Venus: Recent observations shed light on the atmosphere, surface, and possible biology of the nearest planet” (Planta Venus: observații recente asupra atmosferei, suprafeței și posibilei biologii ale celei mai apropiate planete). În articol, după ce examinează ultimele informații despre compoziția atmosferei venusiene Sagan spune că: ”Suprafața venusiană, pustie, fierbinte și [veșnic] acoprită de nori este inospitalieră, în prezent, pentru oameni” și de aceea ar trebui ”să pregătim planeta Venus, pentru a deveni prietenoasă cu oamenii”. El propune și o soluție, pe care nu o numește terraformare, ci ”inginerie microbiologică planetară”. Sagan sugera, pentru îmbogățirea în oxigen a atmosferei venusiene, aceasta să fie ”însămânțată” cu alge albastre din familia Nostocaceae. Ideea este frumoasă prin simplitatea ei. Din nefericire acum știm că în cazul particular al planetei Venus ea nu este aplicabilă. Acum cunoaștem ceva ce Sagan nu putea știi la vremea la care a scris articolul din Science. Condițiile existente acolo, existența unor nori din acid sulfuric și absența aproape totală a apei, nu ar permite supraviețuirea nici unui microorganism terestru.
De la articolul lui Sagan, din 1961, a trecut mai bine de jumătate de veac. Între timp problema ingineriei planetare, a teraformării, a devenit un obiect de studiu important pentru mulți oameni de știință. Au loc conferințe internaționale, sunt publicate articole în reviste prestigioase, semn că subiectul terraformării nu este numai unul fascinant ci și unul care se bucură de toată atenția din partea cercetătorilor.
Acum a sosit momentul să vorbim despre…
Etapele terraformării
Aici vom vorbi, la modul cel mai general cu putință, despre pașii care ar trebui urmați pentru a transforma o planetă nelocuibilă într-una care să permită supraviețuirea speciei umane. Desigur, înainte de orice trebuie să cunoaștem foarte bine parametrii fizici și chimici ai planetei pe care dorim să o terraformăm. Apoi îi vom compara cu cei ai singurei planete care adăpostește specia umană. Abia după aceea ne putem îndrepta către soluții concrete prin care să ne construim o nouă lume.
TerraformingMars
Iată un exemplu, unul foarte complicat (terraformarea planetei Marte este prea banală):
Terraformarea planetei Venus
Deși poartă numele zeiței romane a dragostei, Venus merită numele de planetă cumplită. Deși este foarte apropiată în dimensiuni de planeta noastră, Venus este un iad. La suprafața ei, trebuie să imaginați foarte bine asta, temperatura medie este de circa 460 grade Celsius (plumbul se topește la o temperatură mai mică, de numai 327,6 grade Celsius, până și zincul se topește 420 de grade Celsius, o temperatură mai mică decât cea de pe Venus). Și pentru ca asta să nu fie de ajuns presiunea exercitată de atmosfera groasă a lui Venus atinge 93 de atmosfere… Cum spuneam mai devreme: o planetă cumplită, cu adevărat cumplită. Atmosfera venusiană este alcătuită în proporție de 96% din bioxid de carbon, ceea ce explică, prin efectul de seră provocat de el, temperatura uriașă de pe suprafața lui Venus. Apropo, deși cantitatea de energie solară care ajunge la suprafața planetei reprezintă doar un sfert din cea primită de planeta Mercur, pe Venus temperatura medie este mai mare decât cea maximă de pe suprafața celei mai apropiate de Soare! Asta ca să vedeți ce poate face un efect de seră împins la extrem.
untitled
Planeta Venus. (Credit: ESA)
În aceste condiții dantești este ceva de făcut? Putem terraforma Venus? Răspunsul, în varianta sa scurtă, este: da, dar va fi foarte greu. În varianta sa lungă, răspunsul nostru trebuie să intre în câteva detalii.
Înainte de toate trebuie să găsim o cale pentru a răci planeta. Apoi trebuie să facem ceva pentru a reduce presiunea la suprafața ei. După aceasta trebuie să eliminăm cât mai mult din bioxidul de carbon din atmosfera venusiană. Și, dacă nu ne-am epuizat cu totul resursele, trebuie să facem ceva cu ziua venusiană. Este prea lungă, durează cât vreo 243 de zile terestre. Trebuie să recunosc, ne aflăm în fața unei misiuni aproape imposibile. Marte, despre care vom vorbi mai încolo, este cu mult mai ușor de terraformat. Dar, pe de altă parte, Venus, fiind un caz extrem, reprezintă un exemplu ideal despre ceea ce va trebui întreprins atunci când vom dori să ne construim o nouă casă, undeva departe, tare departe…
Acum voi lua pe rând fiecare dintre etape. Ce spuneam mai devreme? Trebuie să răcim planeta. Dumneavoastră la ce v-ați gândi? Ar exista mai multe soluții. Martin Beech, în cartea din care am citat mai devreme, povestea despre modificarea orbitelor unor obiecte aflate în centura lui Kuiper astfel încât acestea să se ciocnească cu Venus. Dacă s-ar aranja ca aceste coliziuni să fie bine țintite, am putea modifica și înclinarea axei de rotație a planetei. Apoi Beech ne descurajează. Aceasta este o soluție posibilă, dar nu este una practică. Nici elegantă nu este. Să vedeți de ce.
Prin anii 1990, Carl Sagan împreună cu James Pollack au făcut câteva calcule în acest sens. Conform lor, un asteroid cu diametrul de 700 km, care ar lovi suprafața venusiană cu o viteză de 20 km/s ar duce la expulzarea, cu aproximație, a unei miimi din atmosfera venusiană. Ar fi nevoie de multe sute de asemenea coliziuni pentru a aduce cumva presiunea atmosferei exercitată la suprafața planetei Venus la valori asemănătoare cu cele de pe Terra. Neelegant și nepractic acest scenariu, sper că sunteți de acord cu mine. Ar fi prezentat avantajul că am fi rezolvat primii trei ”trebuie” din scenariul enunțat pe scurt acum câteva paragrafe. Am fi răcit planeta, pentru că norii de praf venusian ar fi fost un ecran excelent. Am fi redus conținutul presiunea și o foarte bună parte din bioxidul de carbon venusian. Dar, ce sa facem, dacă soluția nu este nici elegantă și nici practică suntem nevoiți să o trecem pe lista noastră de soluții, dar să nu mai ținem seama de ea. O vom păstra ca soluție de rezervă, pentru vremuri cu tehnologii cu mult mai avansate decât cele ale prezentului.
Mai avem vreo soluție pentru răcirea lui Venus? Avem. Poate să vă pară ciudat, dar ea fost propusă mai întâi pentru atenuarea încălzirii globale aici, acasă la noi, pe Terra. În 2006 Roger Angel, de la Universitatea din Arizona, publica în Proceedings of the National Academy of Sciences articolul cu titlul ”Feasibility of cooling the Earth” (Fezabilitatea răcirii Pământului). Articolul analiza posibilitatea răcirii Terrei prin utilizarea a circa 16 trilioane de picosateliți (masa lor totală ar fi de circa 20 milioane de tone) care ar fi plasați într-unul dintre punctele Lagrange. Dacă nu știați, în punctele Lagrange atracția gravitațională a Lunii, Pământului și Soarelui se anulează reciproc. Acești picosateliți, lansați în pachete de câte 800.000 de bucăți odată, nu sunt altceva decât niște folii extrem de subțiri acoperite cu un material care reflectă lumina solară. Cu ajutorul unor sisteme simple ei se vor orienta în permanență, odată ajunși la destinație, astfel încât să reflecte lumina Soarelui, care altfel ar fi ajuns pe Pământ. Costul proiectului? În cazul Pământului, Roger Angel îl estimează la un trilion de dolari. Nu am o evaluare pentru costul implicat atunci când ar trebui să facem același lucru în cazul în care îl vom folosi pentru a răci planeta Venus.
Britanicul Paul Birch discută problema oglinzii cu ajutorul căreia să umbrim planeta Venus, în articolul Terraforming Venus quickly publicat în anul 1991 de către Journal of The British Interplanetary Society. Calculele sale arată că este nevoie de o oglindă, realizată dintr-un film foarte subțire, care să aibă o suprafață de circa 250.000 miliarde de metri pătrați, care să fie plasată în punctul Lagrange al planetei Venus. Probabil că aceeași suprafață ar trebui să fie acoperită de către picosateliții lui Roger Angel. Ei au avantajul că se pot autoorienta astfel încât să reflecte cât mai mult din lumina Soarelui. Pentru reducerea costurilor acestei etape, este evident că cele mai utile ar fi coloniile lunare, cum sunt cele de tip Avalon, propuse de Savage. De pe Lună este mult mai ieftin să trimitem orice am avea nevoie către Venus.
Bun… am început să răcim atmosfera venusiană. Ce se întâmplă mai departe? Pe măsură ce aceasta se răcește, pe Venus va începe să plouă. Nu, nu este o ploaie obișnuită, ci una din picături de bioxid de carbon. (Aici s-ar cuveni să vă vorbesc despre diagrama de fază, despre punctul critic al bioxidului de carbon, dar mă tem că textul ar deveni mult prea tehnic. Cred că terraformarea venusiană este ea însăși suficient de complicată, nu mai este nevoie și de tehnicalități.) Venus va începe să fie acoperită cu mări și oceane din CO2… Asta va duce simultan la scăderea conținutului de bioxid de carbon din atmosfera venusiană. Temperatura va scădea în continuare și ploile se vor transforma în ninsori. Desigur, tot ninsori din bioxid de carbon. La finalul acestei etape, Venus va fi acoperită de un ocean. Carl Sagan și James Pollack în articolul Planetary engineering estimau că acest ocean din bioxid de carbon, acoperit de gheață carbonică, care va acoperi toată planeta, va avea o adâncime medie de 1.000 m. Presiunea și temperatura au scăzut foarte mult.
Bun, veți spune, și mai departe? Mai departe sunt pus în încurcătură. Oricât am cotrobăit prin literatura legată de terraformarea venusiană nu am găsit nimic care să poată fi pus sub semnul eleganței. Birch propune să aducem pe Venus cantități imense de calciu și magneziu, extrase de pe Mercur, pentru ca acestea să se reacționeze chimic cu bioxidul de carbon din oceanul venusian. Sagan și Pollack, în articolul citat mai sus, remarcă faptul ca reacțiile chimice cu pricina sunt exoterme, adică generează căldură. Tot Birch mai propune ca o parte din bioxidul de carbon rămas să fie sechestrat într-un material poros. Mai propune și acoperirea oceanului venusian cu un soi de pătură. Nu mi se par nici simple, nici elegante aceste soluții. Poate, în încercarea de a mă ajuta veți spune că am putea folosi bacterii modificate genetic, care să se hrănească cu bioxidul de carbon din ocean. Nu. Din păcate nu se poate nici asta. Cel puțin cu bacteriile de origine terestră. Ele au nevoie de apă. Iar în oceanul venusian nu am găsi nici măcar o picătură. Apa s-ar transforma imediat în acid carbonic…
Aș putea să sper, întocmai ca Robert Freitas, că vom putea construi nanomașini capabile să se autoreproducă în condițiile venusiene și care să fie programate pentru a reconstrui planeta astfel încât să devină una primitoare. Freitas, în ”Terraforming Mars and Venus Using Machine Self-Replicating Systems” (Terraformarea [planetelor] Marte și Venus prin folosirea mașinilor autoreplicante) publicat în Journal of British Interplanetary Society în 1984. Da, asta ar fi cu adevărat o soluție elegantă. Din păcate, deocamdată, nu avem nici măcar vreo idee vagă despre cum ar putea fi construite asemenea nanomașinării autoreplicante. Secolele viitoare vor găsi soluția.
Aș mai putea crede într-una dintre soluțiile propuse de Birch. Luăm un corp ceresc alcătuit din apă, cu diametrul de câteva sute de kilometri (o cometă sau unul dintre sateliții planetelor gigante) și îl expediem pe Venus. Apa va reacționa cu bioxidul de carbon din atmosfera venusiană, vor fi declanșate un șir de reacții chimice prin care vor rezulta carbonați. Aceștia se vor depune pe suprafața venusiană. Astfel am scăpa de o bună parte din bioxidul de carbon care ne deranjează atâta. Abia mai apoi va intra în funcțiune umbrela solară. Neelegant!
Și totuși, ce este de făcut? Depinde. Dacă vrem ca Venus să creem condiții aproape identice ca pe Terra, cu câmpii înverzite, cu flori, cu păduri, cu animale care trăiesc în libertate acolo, atunci trebuie să mai așteptăm o vreme până când ne vom putea gândi la idei care să fie fezabile. Dar dacă am fi mai puțin ambițioși am avea o soluție, pe care o adaptez după scenariul propus de Birch în lucrarea citată mai sus. Parcurgând etapele pe care le-am descris până să fiu pus în încurctură vom avea o atmosferă venusiană cu o temperatură acceptabilă. În continuare presiunea la suprafață ar fi de câteva ori mai mare decât cea de pe Terra. Asta ne va permite să construim colonii zburătoare. Baloane uriașe care să plutească la câțiva kilometri deasupra oceanului venusian, acolo unde presiunea este egală cu cea terestră. Acolo se vor adăposti coloniile umane. Vor putea beneficia de tot confortul posibil și nu le va fi foarte greu să exploateze resursele planetei. Vor avea roboți, care vor coborî în adâncul oceanului pentru a deveni mineri. Asta va asigura viabilitatea economică a venusienilor plecați de pe Terra.
Venuscity
Coloniile vor beneficia și de lumina Soarelui, de zile cu durata de 24 de ore (întocmai ca pe Terra), cu ajutorul unor oglinzi spațiale manevrate corespunzător. Nu va fi raiul, dar nici iadul nu ar fi.

Ce atribute ar trebui să aibă un bun păstor

Fiecare creștin are în minte o listă de caracteristici non-negociabile, pe care se așteaptă să le găsească la pastorul său. Dar la cât de diferinți sunt oamenii, care ar fi acele caracteristici non-negociabile comune care ar putea mulțimi majoritatea?

Foto: www.christianpost.comPastorii și familiile lor trăiesc o viață extrem de stresantă. Viața lor este ca o carte deschisă pentru comunitate, care le urmărește fiecare mișcare. De la ei se așteaptă să aibă familii ideale, să fie oameni perfecți, să fie întotdeauna disponibili, să aibă răspunsuri la toate întrebările și să fie mereu bine dispuși.

„Acestea sunt așteptări nerealiste și cu toate astea suntem dezamăgiți atunci când un pastor nu mai poate face față problemelor, când pare deprimat sau pur și simplu își pierde energia", spune Jim Daily, președintele Focus on the Family, o organizație creștină din SUA.

Într-un articol pentru Christian Post, el expune cinci atribute de data aceasta realiste, pe care ar trebui să le aibă orice pastor bun. În primul rând acesta ar trebui să fie un bun vorbitor în public, care să fie preocupat de predarea doctrinei „solide" a Bibliei. Prin asta, Daly vrea să spună că nu ar trebui să aleagă doar versetele populare sau care îi pot crea audiență.

În al doilea rând, ar trebui să fie un om devotat slujirii celorlalți, creștini sau nu, ospitalier și care îți îngrijește comunitatea. În al treilea rând, ar trebui să poată „naviga" prin probleme cu un cap clar, înțelepciune și convingere, dar totodată cu umilință, urmând exemplul lui Iisus.

În al patrulea rând, un pastor bun ar trebui să fie un om integru în toate domeniile vieții sale, să aibă un temperament bun, o viață disciplinată, să stea departe de vicii și să fie corect în ceea ce privește finanțele. În ultimul rând, dacă este căsătorit, trebuie să îi fie fidel soției și să fie un părinte eficient. Și chiar dacă are multe angajamente față de comunitate, soția și copiii trebuie să fie prima sa prioritate.

Să avem curajul de a ne mărturisi păcatele în faţa preotului, spunând păcatului pe nume


La predica Sfintei Liturghii, celebrată vineri dimineaţă în capela Casei Sf. Marta din Vatican, Papa Francisc a vorbit pe larg despre necesitatea de a ne mărturisi păcatele înaintea preotului. Sacramentul spovezii, a spus Pontiful, este spaţiul în care noi mergem în întâmpinarea iubirii lui Isus, cu sinceritatea inimii şi cu transparenţa copiilor, fără a respinge ci, dimpotrivă, primind cu inimă largă „harul ruşinii”, care ne ajută să simţim bunătatea iertării lui Dumnezeu.

E adevărat că în ultimul timp, pentru mulţi credincioşi de vârstă adultă, a-şi mărturisi păcatele înaintea preotului a devenit de cele mai multe ori, un efort impracticabil, care îi face să amâne cu multă uşurinţă sacramentul spovezii, sau o povară care la momentul decisiv transformă un moment de adevăr într-un exerciţiu de ficţiune.

Pornind de la prima lectură a Sfintei Liturghii, luată din Scrisoarea Sf. Apostol Paul către Romani, Papa a subliniat că Apostolul Neamurilor recunoaşte public înaintea comunităţii că în trupul său nu locuieşte binele (7,18); mai mult, nu face binele pe care îl vrea ci răul pe care nu-l vrea. „Aceasta este lupta creştinilor. Este bătălia noastră de fiecare zi. Dar noi nu avem întotdeauna curajul de a vorbi cum vorbeşte Sf. Paul despre această luptă. Căutăm întotdeauna un mod de a ne justifica: „Ce să-i faci? Toţi suntem greşitori”. (…) Şi dacă noi nu recunoaştem acest lucru, nu putem avea niciodată iertarea lui Dumnezeu. Pentru că dacă a fi păcătoşi este un lucru, un mod de a spune, arătăm că nu avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Dar dacă este o realitate, care ne face sclavi, avem nevoie de această eliberare interioară a Domnului, avem nevoie de puterea lui. Dar şi mai important aici este faptul că pentru a găsi o cale de ieşire, Paul mărturiseşte în faţa comunităţii păcatul său, înclinaţia sa spre păcat. Nu le ascunde”.

Mărturisirea păcatelor, făcută cu umilinţă, „este ceea ce Biserica cere de la fiecare dintre noi”, aminteşte Papa Francisc care citează şi cuvântul Sfântului apostol Iacob: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele”. Dar, a reluat Papa, nu pentru a face publicitate, ci pentru a da slavă lui Dumnezeu, recunoscând că El este cel care ne mântuieşte. Iată de ce, pentru a-şi mărturisi păcatele, creştinul merge la fratele său, la „fratele preot”. Aceasta înseamnă a se comporta asemenea Sfântului Paul. Desigur, mărturisirea păcatelor trebuie să fie concretă: „Unii spun: „Ah, eu mă spovedesc lui Dumnezeu”. Dar e uşor, e ca şi cum te-ai spovedi prin e-mail: Dumnezeu este undeva departe, eu spun lucrurile, dar nu există un raport faţă către faţă, nu există o întâlnire „în patru ochi”. Paul îşi mărturiseşte slăbiciunea sa fraţilor faţă în faţă. Alţii spun: „Nu, eu merg să mă spovedesc”, dar îşi mărturisesc lucruri atât de aeriene încât nu au nimic concret. A face în acest fel înseamnă a nu se spovedi. A ne mărturisi păcatele noastre nu înseamnă a merge la o şedinţă cu psihologul, nici a merge într-o cameră de tortură. A se spovedi înseamnă a-i spune Domnului: „Doamne, sunt păcătos”, dar trebuie să o spui prin intermediul fratelui, pentru ca acest fel de a spune să fie şi concret: „sunt păcătos pentru că am făcut cutare şi cutare lucru”.

Concreteţe, onestitate dar – a adăugat Pontiful – şi o capacitate sinceră de a se ruşina de propriile greşeli. Nu există uliţe întunecoase ca alternativă la drumul larg care conduce spre iertarea lui Dumnezeu. Copiii, în această privinţă, ne dau lecţii: „Cei mici au această înţelepciune. Când un copil vine să se spovedească, nu spune niciodată ceva general. „Părinte, am făcut aceasta, am făcut cutare lucru mătuşii mele, am spus cuvântul acesta” - şi spun despre ce cuvânt este vorba. Dar ei sunt concreţi. Au acea simplitate a adevărului. Pe când noi avem întotdeauna tendinţa de a ascunde realitatea greşelilor noastre. Dar este şi ceva frumos: când mergem să ne mărturisim păcatele şi suntem în prezenţa lui Dumnezeu, simţim întotdeauna harul ruşinii. A se ruşina înaintea lui Dumnezeu este un har. Este un har. „Îmi este ruşine”. Să ne gândim la Petru, după minunea lui Isus de pe lac. „Dar, Doamne, îndepărtează-te de mine, eu sunt un păcătos”. Se ruşina de păcatul său înaintea sfinţeniei lui Isus Cristos”.


Sursa:ro.radiovaticana.va si aici 


Când viaţa se scurge din noi


 


Ev Lc 8,41-56
Înainte de a intra în meditaţia cuvântului evangheliei de astăzi, aş vrea să ne reîntoarcem puţin la cea de duminica trecută, ce ne prezintă eliberarea îndrăcitului din ţinutul Gherghesenilor. Ne-am putea întreba: de ce oare atunci când omul eliberat, vindecat, întreg, îi cere lui Isus să-l lase să se alăture grupului ucenicilor, Mântuitorul îl refuză şi îi dă în schimb o altă misiune, aceea de a spune tuturor cât bine i-a făcut Dumnezeu?

Rămânem o clipă interzişi! Oare nu tocmai aceasta este chemarea pe care ne-o adresează Isus, de a-L urma? De ce în acest caz pare să fie altfel?

Adevăratul răspuns ne este revelat în evanghelia de astăzi. Avem două istorii de suferinţă. Două istorii aflate sub semnul morţii. În primul caz, cel al lui Iair, e vorba de o moarte iminentă. În cel de-al doilea de una lentă, dar nu mai puţin înspăimântătoare: o femeie cu scurgere de sânge, aşa cum ne este prezentată. În Vechiul Testament sângele simbolizează viaţa. Deci am putea redefini femeia de astăzi ca pe o persoană din care viaţa se scurge încet-încet.

Dar oare nu ne recunoaştem ? Nu suntem oare, de când ne naştem, persoane din care viaţa se scurge încet-încet? În această femeie, întreaga umanitate, fiecare dintre noi, suntem prezenţi în faţa lui Isus. Atingerea de El opreşte hemoragia vieţii, fiindcă este Stăpânul ei, Cel ce dă Viaţa. Alaiurile morţii încremenesc la atingerea Lui, la fel ca în evanghelia învierii tânărului din Nain. Mulţimii ce îl aşteaptă astăzi la casa lui Iair, îi îngheaţă zeflemeaua pe buze la vederea minunii. Iar Mântuitorul îi scoate pe toţi afară, cu zâmbetul lor mortifer cu tot. La fel va face şi în viaţa noastră atunci când ne vom hotărî se ne atingem cu adevărat de El. Va scoate afară toate alaiurile şi mesagerii morţii. Însă va trebui să ne atingem de El nu ca mulţimea ce-L împresoară, ci ca femeia suferindă.

Și totuşi, care este legătura cu refuzul din evanghelia de duminica trecută? Tocmai această sărmană femeie! Faptul ca ea “a auzit vorbindu-se de Isus”! O fi auzit de la omul eliberat din ţinutul Gherghesenilor? De la un altul? Ce importanţă are? Esențialul e că cineva a vestit cât bine i-a făcut lui Dumnezeu.

Dacă Isus ţi-a atins inima şi viaţa, dacă te-a mângâiat în suferinţa şi în necazurile tale, dacă ai simţit măcar un colţ al hainei Lui mângâindu-ţi existenţa, dator eşti să faci şi tu, din toate acestea, un tezaur pe care să-l păstrezi în inima ta, pe urmele Maicii Sfinte.

Și mai ești dator să vesteşti şi celorlalţi. Dacă nu cu vorba, măcar cu viaţa ta.

PS Claudiu
Episcopul Curiei
 SURSA