vineri, 19 august 2011

Scriitori în turnul de fildeș

De-a lungul timpului au existat scriitori foarte cunoscuți care au refuzat celebritatea. Și oricât de dornici au fost cititorii să afle detalii despre viața sau personalitatea lor, singurul mod de comunicare pe care acești autori l-au admis au fost operele lor.

În continuare sunt câteva exemple de nume răsunătoare ale literaturii internaționale care aveau obiceiul de a refuza să discute cu presa. După ce vă delectați cu detalii, vă invit să-mi spuneți la cât din intimitatea sa credeți că ar trebui să renunțe un scriitor odată cu atingerea succesului ?

Marcel Proust s-a izolat pentru a-și termina de scris capodopera și nu e vorba doar de o izolare socială: el a izolat fonic pereții și a acoperit geamurile cu draperii ce nu lăsau să pătrundă lumina, iar la un moment dat a renunțat să mai iasă din casă.

Deși „De veghe în lanul de secară” a lui J. D. Salinger a fost un succes imediat, autorul a respins orice apariție publică, a cerut ca fotografia sa să fie scoasă de pe coperta edițiilor următoare ale cărții, a șters sistematic orice mail de la fani și s-a mutat din agitatul New York în New Hampshire. Iar într-unul dintre puținele interviuri pe care le-a acordat a deplâns pacea pe care o are un scriitor înainte să publice.

Thomas Pynchon s-a ascuns atât de bine încât la un moment dat au existat bănuieli că acesta ar fi de fapt un pseudonim utilizat de Salinger. Răspunsul lui Pynchon: „Not bad. Keep trying.” Cert este că autorul n-a apărut nici măcar atunci când i-au fost acordate premii și a preferat să rămână o enigmă făcându-i pe jurnaliști să-l vâneze literalmente.

Cormac McCarthy este un scriitor căruia nu-i place celebritatea, dar a apărut la Oprah. Însă ultimul său interviu avusese loc cu 15 ani înainte și aceasta a fost prima sa apariție televizată.

Cuvântul sculptează!

19 August – Celrăuaminul

-«Copii, de ce anume vă este teamă?» – îi întrebă la şcoală profesorul pe elevii săi, pentru a-i introduce în lecţia pe care urma să o predea.

Gheorghe răspunse:

-«Eu mă tem de celrăuamin.»

Profesorul, mirat, îl întrebă:

-«Ce-i asta?»

-«Nu sunt sigur, dar trebuie să fie ceva teribil, pentru că mama spune mereu la sfârşitul rugăciunii: ”şi ne mântuieşte de celrăuamin”.»

„Mântuieşte-ne de celrăuamin”. Binecuvântate mamele care îi învaţă pe copiii lor să se roage, chiar dacă uneori, fac posibilă neînţelegerea unor lucruri. Ceea ce este trist este să descoperi copii pe care mamele lor nu i-au învăţat să se adreseze lui Dumnezeu. Deficitul pe care-l poartă aceşti bieţi micuţi cu greu îl vor putea depăşi în tot restul vieţii lor. Ceea ce se învaţă pe braţele mamei, în cei şapte ani de-acasă, are un gust aparte, special.

Acum bine, trebuie să ne gândim dacă cei care ne aud cum ne rugăm sunt în stare să înţeleagă ceea ce spunem. Dacă am vorbi cu ai noşti la viteza cu care vorbim cu Domnul sau cu Sfânta Fecioară Maria, ne-ar mai înţelege?

A ne ruga înseamnă a vorbi cu Dumnezeu. A bolborosi rugăciuni este altceva.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro