duminică, 24 iulie 2011

De acum fac parte din episcopia greco-catolică de Oradea PDF Imprimare Email
Cristian Bădiliţă
Vineri, 22 Iulie 2011 00:00

Pentru că nu-mi plac ascunzişurile de niciun fel şi pentru că doresc să evit orice răstălmăcire sau interpretare a trecerii mele sub jurisdicţia episcopiei greco-catolice de Oradea, public mai jos mesajul pe care i l-am trimis Preasfinţiei Sale Virgil Bercea, duminică, 17 iulie 2011. Acest mesaj a fost precedat de un altul, trimis cu câteva luni în urmă fostului meu mitropolit, Iosif Pop, de la Paris, în care îi expuneam principalele motive ale desprinderii mele juridice, nicidecum dogmatice ori sacramentale, de Biserica ortodoxă română. Ortodoxia este esenţa dogmatică a Bisericii greco-catolice. Oricâte aberaţii s-ar spune împotriva acestei evidenţe. Mundanizarea instituţiei BOR, politizarea ei pănă-n măduvă, îndepărtarea de mesajul evangheliei şi a vieţii creştine adevărate, menţinerea unei atmosfere de ură şi primitivism confesional m-au determinat să iau această hotărâre cât se poate de firească. Tocmai pentru că iubesc ortodoxia şi o simt conaturală sufletului meu. Iată mesajul către PS Virgil Bercea.

„Preasfinţia Voastră,


În 1991 am recunoscut oficial, prin semnătură, la parohia romano-catolică din Botoşani, autoritatea Papei, fără să renunţ vreo clipă la tainele, tradiţia sau ritualul ortodoxiei.
Ar fi fost inutil, stupid şi neloial. Am crezut că prezenţa mea în BOR va mişca lucrurile spre normalitate, dar acum sunt convins că acest lucru nu se va produce.
Întrucât am obosit să-mi irosesc energia şi, în fond, darul lui Dumnezeu dând cu capul în ziduri de beton (asta e BOR la ora actuală) doresc sa fiu primit în episcopia greco-catolică de Oradea, pe care o păstoriţi. Îmi ajunge un simplu mesaj de încuviinţare din partea Dvs.
Cât voi putea voi sluji, prin tot ce bunul Dumnezeu mi-a dăruit şi-mi va dărui, Biserica lui Cristos în comunitatea Preasfinţiei Voastre. [...]
Vreau să devin, în sfârşit, nu un „bun ortodox”, ci un ortodox împăcat cu ortodoxia.
Să mă simt şi eu mai „acasă” în religia mea.
Dumnezeu să ne ajute,
Cristian Bădiliţă”

Mesajul de încuviinţare a sosit, prin urmare mă consider acceptat în episcopia greco-catolică de Oradea, sub păstorirea episcopului Virgil Bercea.

Sursa: http://oglindanet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=733:de-acum-fac-parte-din-episcopia-greco-catolic-de-oradea&catid=41:titluri-editie-curenta&Itemid=37

Cărți la reducere...


Apăsați pe imagine pentru a se mări
și vedea oferta... mai bine!!!

Predica de Duminică!!!

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a VI-a după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum) Matei 9, 1-8

'În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea înapoi şi a venit în cetatea Sa. Şi, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne?, a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând acestea, se minunau şi slăveau pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere.'

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Evanghelia Duminicii a VI-a după Rusalii evidenţiază în mod deosebit puterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos de-a ierta păcatele şi de-a vindeca pe cei bolnavi. El vindecă pe un om paralizat, numit slăbănog în limbajul Evangheliei, însă, înainte de a-l vindeca, îi spune: 'Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale' (Matei 9, 2). Domnul Iisus Hristos vindecă mai întâi sufletul de păcate, zicând: 'Iertate sunt păcatele tale!', iar după aceea, puţin mai târziu, îi spune bolnavului paralizat: 'Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta' (Matei 9, 6). Iudeii se obişnuiseră deja cu minunile Mântuitorului Iisus Hristos, Care 'vindeca toată boala şi toată neputinţa în popor' (cf. Matei 9, 35). Însă unii dintre cărturarii iudeilor erau foarte contrariaţi în cugetul lor când au auzit că omul Iisus din Nazaret spune celui bolnav: 'Iertate sunt păcatele tale', deoarece în credinţa iudaică numai Dumnezeu poate ierta păcatele oamenilor. Dar Mântuitorul Iisus Hristos, cunoscând gândurile lor, le-a zis: 'Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne?, a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?' (Matei 9, 5). Şi apoi adaugă: 'Ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele' (Matei 9, 6). Iisus Se numeşte pe Sine Fiul Omului, dar puterea de a ierta păcatele Îl arată că este Dumnezeu. Deci, Fiul Omului este Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic, Care S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor, a coborât pe pământ ca pe oamenii muritori să-i înalţe la cer, la viaţa veşnică. Evanghelia se încheie cu aceste cuvinte pline de semnificaţie duhovnicească: 'Mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor o asemenea putere' (Matei 9, 8). Adică a dat oamenilor puterea de-a vindeca, unită cu puterea de-a ierta păcatele.

De fapt, puterea însăşi de a ierta păcatele este o putere de vindecare şi de mântuire. Iisus Hristos Domnul a dăruit Ucenicilor Săi întâi puterea de-a vindeca orice boală şi orice neputinţă: 'Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă' (Matei 10, 1). Iar mai târziu le-a dăruit puterea de-a ierta păcatele care îmbolnăvesc sufletul omului, zicând: 'Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer' (Matei 18, 18); 'Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute' (Ioan 20, 23). Deci, puterea dumnezeiască de a ierta păcatele a fost dăruită de Hristos Domnul ucenicilor Săi, iar prin ei, Bisericii Sale. Astfel, în Biserică primim iertarea păcatelor, prin Sfânta Taină a Spovedaniei şi Sfânta Taină a Împărtăşaniei, iar vindecarea de boli se dăruieşte mai ales prin Sfânta Taină a Maslului sau a Ungerii bolnavilor.

Boala trupului cheamă pe om să caute vindecarea sufletului

Sfânta Evanghelie ne mai arată însă şi faptul că Mântuitorul Iisus Hristos cunoştea nu numai boala omului paralizat, ci şi pocăinţa tainică a acestuia pentru păcatele sale. Oamenii păcătuiesc foarte des, dar nu se pocăiesc de păcate foarte des, sau nu se pocăiesc de bunăvoie, din iniţiativă proprie. Însă Dumnezeu, în iubirea Lui milostivă şi vindecătoare de suflete, îngăduie ca, pentru o vreme, oamenii să fie lipsiţi de libertate, de sănătate, de bunuri materiale, de onoruri sociale, de prezenţa celor dragi sau de alte bucurii obişnuite. De aceea, uneori trecem prin necazuri, prin boli, prin încercări, care tainic ne îndeamnă sau ne cheamă să ne pocăim şi să ne apropiem mai mult de Dumnezeu prin rugăciune şi fapte bune, întrucât El este izvorul vieţii, al vindecării de boli, al eliberării de necazuri şi al mântuirii de păcate şi de moarte. Cuvântul 'mântuire', în limba greacă (soteria) şi în limba latină (salus), înseamnă însănătoşire, eliberare sau salvare dintr-o situaţie grea. Deci, Iisus Hristos este Mântuitorul în înţelesul de Salvator sau Izbăvitor al oamenilor din starea de păcat, de boală şi de moarte, prin unirea lor cu Dumnezeu Cel Sfânt şi veşnic. De aceea, în Sfânta şi Marea Vineri cântăm după slujba numită Prohodul Domnului, la procesiunea cu Sfântul Epitaf: 'Mergi la cer şi te aşează, lângă Tatăl Creator, Tu ce laşi în lume pace, Iisuse Salvator!'

Iisus, Duhovnicul şi Doctorul desăvârşit

Iisus nu i-ar fi spus bolnavului paralizat: 'Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale' dacă nu ar fi cunoscut că suferinţa cauzată de boală a trezit în acest bolnav pocăinţa, iar pocăinţa i-a întărit credinţa lui că numai Iisus îl poate vindeca. Mântuitorul Iisus Hristos numeşte pe cineva fiu sau fiică numai când omul respectiv are credinţă în puterea Lui dumnezeiască vindecătoare. Aşadar, Domnul Hristos, unicul Duhovnic şi Doctor desăvârşit, cunoscător nu numai al bolii trupului, ci şi al bolii sufletului, nu numai al păcatelor omului, ci şi al pocăinţei lui, iartă pe cel ce vine la El cu credinţă şi-l consideră fiu duhovnicesc, arătându-i astfel iubirea părintească milostivă a lui Dumnezeu. Totuşi, Iisus nu spune nimănui care sunt păcatele slăbănogului, pe care El le iartă, ci păstrează în taină natura păcatelor săvârşite de cel iertat. Iisus nu spune ce fel de păcate a săvârşit omul paralizat, ci îi spune doar atât: 'Îndrăzneşte, fiule. Iertate sunt păcatele tale'. Hristos Duhovnicul şi Doctorul nu divulgă păcatele săvârşite de omul bolnav, pentru că El nu umileşte pe cel ce se smereşte şi se pocăieşte. El păstrează taina păcatelor celui suferind, pentru că acesta a venit la El în stare de smerenie, pocăinţă şi speranţă de vindecare. Hristos Domnul nu diminuează demnitatea persoanei umane întristate de suferinţa bolii şi de lacrimile pocăinţei, ci o salvează şi o înalţă după ce aceasta a fost rănită de răutatea păcatului şi de durerea umilitoare a bolii.

În cazul bolnavului din Capernaum, boala sa trupească văzută, adică paralizia, era semnul unei boli sufleteşti nevăzute, şi anume o robie a păcatului, o 'legătură nedezlegată' a sufletului. Însă, prin pocăinţa sa tainică, ştiută numai de Hristos-Dumnezeu şi de el însuşi, omul paralizat dorea mult să poată schimba starea sa de boală în stare de sănătate, venind cu speranţă la Iisus Mântuitorul sau Salvatorul, Duhovnicul şi Doctorul sufletelor şi al trupurilor. Iar Mântuitorul Iisus Hristos, după ce mai întâi ia păcatele slăbănogului, îi spune acestuia: 'Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta!' Înţelesul adânc al acestor cuvinte simple ale lui Iisus ar fi următorul: după ce mai întâi te-am vindecat sufleteşte, acum te vindec şi trupeşte. Dumnezeu-Omul ţi-a iertat păcatele, vindecându-ţi astfel sufletul, şi te-a înălţat la demnitatea de fiu duhovnicesc al Său, după har, iar apoi ţi-a vindecat şi trupul, dăruindu-ţi libertatea de mişcare şi starea de comuniune cu cei apropiaţi sau cu cei ai casei tale.

Din Evanghelia de azi vedem că Mântuitorul Iisus Hristos cunoaşte dacă folosim încercările, necazurile sau bolile ca pe un prilej de pocăinţă şi apropiere de Dumnezeu ori, dimpotrivă, acestea devin pentru noi prilej de cârtire şi răzvrătire faţă de Dumnezeu. Bolnavul paralizat din Capernaum s-a smerit prin suferinţă, s-a pocăit de păcate şi a devenit un om atât de credincios, întrucât nu mai conta pe nimeni şi nimic, decât pe mila lui Dumnezeu. Probabil că încercase el, la mulţi doctori, să se vindece de boala trupului, dar nu a reuşit, deoarece avea nevoie mai întâi de vindecarea sufletului. De aceea, în grea suferinţă unită cu multă speranţă, bolnavul aştepta ca Dumnezeu să-l vindece, iar Iisus Duhovnicul şi Doctorul îl aştepta tainic să vină la El. Milostiv şi discret, Iisus Mântuitorul iartă, vindecă şi ridică pe păcătosul bolnav şi schimbă viaţa lui, dăruindu-i sănătate şi bucurie, trezind în oamenii din jur minunare şi slăvire adusă lui Dumnezeu prezent şi lucrător în Iisus (cf. Matei 9, 8).

Credinţa celor ce ajută pe cel bolnav contribuie la vindecarea lui

Evanghelia de azi mai evidenţiază încă un sens duhovnicesc, foarte folositor pentru viaţa credincioşilor din Biserică, şi anume: credinţa puternică a celor care ajută pe cel bolnav. Evanghelia spune că Iisus, 'văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule. Iertate sunt păcatele tale' (Matei 9, 2). Evanghelia nu spune: 'Iisus văzând credinţa lui', ci 'văzând credinţa lor'. Desigur, avea şi bolnavul credinţă, de aceea Iisus l-a numit 'fiu', dar Evanghelia ne arată că Iisus a văzut mai întâi credinţa puternică a celor care l-au adus pe cel bolnav la El, şi din acest motiv i-a zis celui bolnav: 'Îndrăzneşte, fiule. Iertate sunt păcatele tale', iar puţin mai târziu i-a zis: 'Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta'. Aşadar, înţelegem că Mântuitorul Iisus Hristos preţuieşte mult credinţa celor care ajută pe cel bolnav, fiind credinţă unită cu iubire milostivă şi cu multă smerenie. Prin urmare, învăţăm că Dumnezeu preţuieşte mult credinţa celor din familia bolnavului, credinţa prietenilor lui, credinţa celor care îl ajută pe cel neputincios, credinţa tuturor celor milostivi şi solidari cu cei aflaţi în suferinţă. La credinţa milostivă şi smerită a acestora răspunde Dumnezeu cu iubirea Sa milostivă şi vindecătoare, dătătoare de iertare şi sănătate, de viaţă şi bucurie.

Într-un înţeles duhovnicesc, cei ce au ajutat pe cel bolnav să vină la Iisus reprezintă Biserica, adică pe toţi slujitorii şi credincioşii Bisericii care ajută pe cei bolnavi. Văzând credinţa Bisericii Sale, Hristos-Dumnezeu dăruieşte vindecare sau alinare multor bolnavi care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi sau nu mai pot veni singuri la biserică, ci sunt aduşi de alţii, sau zac în pat acasă ori în spital. De aceea, la slujbele Bisericii sunt pomeniţi zilnic cei bolnavi, iar în aproape toate spitalele din România se află capele sau paraclise, pentru ca să se roage aici preotul de caritate împreună cu cei bolnavi, şi cu cei care vin să îi viziteze pe cei bolnavi. Evanghelia de azi şi rugăciunea Bisericii pentru cei bolnavi, inspirată de această Evanghelie, ne arată că avem nevoie nu doar de credinţa şi rugăciunea noastră proprie, ci şi de credinţa şi rugăciunea altora pentru noi. De aceea, trebuie să ne facem cât mai mulţi prieteni rugători pentru noi şi să dăm pomelnice la biserici şi mănăstiri pentru ca preoţii care slujesc aici să se roage pentru sănătatea şi mântuirea noastră. De asemenea, trebuie să-i învăţăm pe copii şi pe tineri să se roage pentru sănătatea şi mântuirea părinţilor, fraţilor, profesorilor şi colegilor lor, pentru bolnavi şi săraci, pentru orfani şi bătrâni, pentru toţi oamenii neajutoraţi. Numai când învăţăm să ne rugăm şi să lucrăm nu doar pentru noi înşine, ci şi pentru sănătatea şi mântuirea altora, putem spune că avem o cultură sănătoasă a sufletului creştin.

Să fim solidari cu cei aflaţi în suferinţă

Când vedem că un om bolnav suferă mult, trebuie să ne gândim că şi noi am putea fi cândva într-o situaţie asemănătoare. Prin urmare, trebuie să arătăm iubire creştină celor suferinzi, să-i ajutăm, nu să-i judecăm. În faţa suferinţei altora, să ne întărim în credinţă şi să sporim în iubire milostivă, rugându-ne cu smerenie şi speranţă pentru vindecarea lor. De fapt, din iubire milostivă izvorâtă din credinţă fierbinte s-au înfiinţat primele instituţii de caritate sau filantropie creştină. Astfel, Biserica a înfiinţat primele bolniţe mai ales în mănăstiri, primele spitale şi primele farmacii, a construit primele case de ajutorare a orfanilor, bătrânilor, bolnavilor, săracilor şi pelerinilor. Toate acestea sunt rodiri ale Evangheliei iubirii lui Hristos pentru oameni în lucrarea socială a Bisericii şi apoi a popoarelor sau statelor creştine. În acest sens, asistenţa socială a statelor europene, chiar şi a celor secularizate, este de origine creştină.

Dumnezeu Cel multmilostiv îngăduie uneori încercări, între care şi bolile, ca noi să fim mai milostivi, mai ajutători, mai solidari şi mai sensibili la suferinţele altora. Când dăm o mână de ajutor celor bolnavi, săraci şi singuri, devenim şi noi milostivi şi iubitori de oameni ca Hristos Domnul. Când lucrează în noi Duhul lui Hristos, devenim mâinile iubirii lui Hristos, Care, prin noi şi prin alţi oameni, îi ajută pe cei suferinzi şi pe cei neajutoraţi. Astfel lucrând, noi trăim adevărul că Biserica este Trupul tainic al lui Hristos, care prin lucrarea ei filantropică arată în lume iubirea milostivă a lui Hristos pentru oameni.

În această Duminică, a vindecării slăbănogului din Capernaum, ne gândim şi la mulţimea medicilor competenţi şi conştiincioşi, milostivi şi generoşi faţă de pacienţii lor, la mulţimea asistenţilor şi asistentelor medicale, la întreg personalul care în spitale şi în centre de tratament ajută pe cei bolnavi, unind ştiinţa medicală cu bunătatea lor sufletească, pentru a alina suferinţa şi a cultiva speranţa şi bucuria celor bolnavi.

Tuturor acestora să le arătăm multă preţuire şi să rugăm pe Dumnezeu să-i binecuvânteze, dimpreună cu toţi preoţii duhovnici care aduc pe cei bolnavi la Hristos, pentru vindecare sufletească şi trupească, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria Bisericii. Amin.

* Text revizuit de autor în anul 2011

Sursa: http://www.basilica.ro/ro/stiri/preafericitul_parinte_patriarh_daniel_ievanghelia_de_duminica_ajuta_pe_cel_bolnavi_4458.html

Predica de Duminică!!!

Duminica a VI-a după Rusalii

Unele lucruri, când le auzim spunându-ni-se de două ori, mai ales dacă suntem firi mai nervoase, ne irită, iar dacă ni se repetă de mai multe ori, nu ne putem stăpâni să nu spunem interlocutorului nostru că ni le-a mai spus.
Nu tot aşa se întâmplă însă cu cele cuprinse în Sfânta Evanghelie. Cu toate că unele lucruri le cunoaştem pe de rost, cu toate că sunt pline cu ele tomuri întregi, cu toate că sunt ştiute de la tânăr până la savant, totuşi, ori de câte ori le ascultăm, găsim în ele ceva nou, ce până atunci ne scăpase. Iată de ce toţi oamenii de bine, atât cei simpli cât şi oamenii de ştiinţă, se trudesc să le desluşească sensul şi mesajul, căci adevărurile depozitate în Sfânta Evanghelie li se potrivesc tuturor, de la copil până la savantul încărunţit, doar că unul înţelege mai puţin, iar celălalt mai mult, dar şi unul şi altul destul pentru a-şi satisface nevoile propriului suflet.
Aşa stau lucrurile şi cu întâmplarea prezentată în fragmentul evanghelic citit astăzi. Ea ne interesează pe toţi, aşa cum interesează toate învăţăturile enunţate de Acela care nu şi-a primit ştiinţa de la nimeni, pentru că o avea de la Sine, din veci. Deşi am mai auzit-o de atâtea ori, o sorbim cu nesaţ şi ne captivează spiritul, pentru că, asemenea tuturor faptelor lui Isus, întâmplarea de azi, pe lângă sensul istoric, are şi un înţeles mai adânc, înţeles actual totdeauna şi pentru toţi.
Şi care anume este aici înţelesul mai adânc şi actual?
Paraliticul din Sfânta Evanghelie este un om bolnav la suflet şi la trup. El nu s-ar fi vindecat niciodată, dacă nu ar fi întâlnit un medic deosebit. Medicii de atunci, ca şi cei de azi, erau fie şi numai pentru trup, fie numai pentru suflet. Şi atunci, ca şi astăzi, era cu neputinţă ca cineva să întrunească în persoana sa toată ştiinţa despre trup şi despre suflet. Or, dacă paraliticul s-ar fi vindecat numai trupeşte, el ar fi rămas tot bolnav, deoarece cangrena adâncă ce îi rodea sufletul era covârşitoare. Cât de mare influenţă are starea sufletească asupra stării corporale ne-o dovedeşte nu numai psihoterapia modernă, ci şi propria noastră experienţă. Fiecare ne dăm seama că atunci când în conştiinţă nu este ordine, când e întinată grav cu ceva, nici trupeşte nu ne simţim bine. Nu cunoaştem oare cazuri când cineva "s-a uscat pe picioare" din cauza unei mari lovituri morale, a unei tragedii familiale, a unei profunde frământări sufleteşti? Iată de ce, dacă slăbănogul ar fi putut întâlni un doctor sufletesc, şi-ar fi dobândit tămăduirea sufletului, şi în acest caz şi neputinţa lui trupească s-ar fi ameliorat mult, chiar dacă nu ar fi dispărut cu totul. Dar un astfel de doctor lipsea.
Bolnavul a avut însă fericirea că l-a întâlnit pe doctorul doctorilor, medicul universal, tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor, pe acela despre care îngerul îi vestise lui Iosif că "va mântui pe poporul său de păcate" (Matei I,21) şi pe care Ioan Botezătorul îl arată mulţimii la Iordan, cu cuvintele: "Iată Mielul lui Dumnezeu care suprimă păcatele lumii" (Ioan I, 29).
Desigur, bolnavul ce sta acum în faţa lui Isus nu simţea mai puţin greutatea păcatelor decât a bolii. De câte ori în orele tăcute ale nopţii, când somnul, din pricina mâhnirii şi a neputinţelor, fugea de la ochii săi osteniţi şi umeziţi de plâns, nu îşi va fi depănat prin faţa conştiinţei tulburate amintirea păcatelor din trecut, şi în această stare, pătruns de căinţă, din inima lui se desprindea rugăciunea de pocăinţă a Regelui Profet: "Miluieşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge-mi fărădelegea" (Psalm 50,1-2). Sau: "Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne; Doamne, ascultă glasul meu (...). De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, cine va putea suferi?" (Psalm 29,1-3).
Acum, aici, la picioarele Celui Preasfânt, paraliticul trebuie să fi fost cuprins şi mai puternic de sentimentul vinovăţiei şi netrebniciei sale şi de o durere şi mai profundă, mai sinceră, mai adevărată pentru păcate. Isus, cu privirea-I miloasă şi atotpătrunzătoare, străbate într-o clipită învelişul de lut al omului ce îi stă în faţă şi, citind toată drama din inima lui, se opreşte la acel ceva invizibil şi monstruos ce stă la originea bolii lui - la păcat - şi îi zice: "Cutează, fiule, iertate îţi sunt păcatele!" (Matei IX, 3). Cuvintele căzute pe neaşteptate uluiră pe unii din cărturari, care numaidecât au murmurat: "Acesta huleşte! Cine poate ierta păcatele afară de singur Dumnezeu?" (Marcu II, 7); poate, îşi mai ziceau în sinea lor: Iată, acesta este paralizat şi doreşte vindecarea, când colo Acela în care îşi puse toată încrederea a greşit diagnoza: vrea să-l vindece sufleteşte, pe când el suferă trupeşte; de iertare avea el nevoie? Acest Învăţător de lege, dacă ar fi într-adevăr Mesia, ar fi trebuit să-i spună paraliticului nu "Iertate îţi sunt păcatele!" ci : "Scoală-te şi umblă!".
Şi totuşi ei se înşelau amarnic. Dacă Isus ar fi procedat astfel, vindecarea paraliticului nu ar fi fost completă. Isus Cristos, subliniind în repetate rânduri preţul infinit al sufletului faţă de puţina însemnătate a trupului, şi cunoscând că, în cazul ce îi stă în faţă, infirmitatea corporală nu era decât o urmare a bolii sufleteşti, adică a păcatului, El vindecă ceea ce este mai preţios şi mai important: sufletul. De fapt, aceasta era şi misiunea cu care El a venit în lume. De aceea, spre uimirea multora dintre cei de faţă, Isus îi zice paraliticului: "Iertate îţi sunt păcatele!"
Cum însă evreii, pe bună dreptate, credeau că numai Dumnezeu poate ierta păcatele, ei îl acuză pe Isus de hulă, de blasfemie, pentru faptul de a-şi fi arogat o prerogativă divină, deoarece ei nu credeau că Isus este Dumnezeu şi, chiar dacă El s-ar fi declarat ca atare, ei nu l-ar fi crezut. Dar Isus, cunoscându-le gândurile, recurge la o minune în faţa căreia orice om cu bun simţ trebuia să se plece şi să recunoască în Cel ce o făcea pe trimisul lui Dumnezeu. "Ci ca să ştiţi" - le zice Isus - "că Fiul Omului are putere de a ierta păcatele pe pământ (atunci a zis slăbănogului): Scoală, ia-ţi patul şi mergi în casa ta" (Marcu II,10-11). Şi sculându-se, fostul paralitic plecă spre casă.
Isus, aşadar, şi aici, ca în toate celelalte cazuri, nu săvârşeşte minunea de dragul minunii, spre a oferi curioşilor un spectacol senzaţional, ci ca să descopere celor prezenţi marile adevăruri ale mântuirii şi să le îndrepte sufletul spre scopul final. El vrea prin această vindecare miraculoasă să ne înveţe pe toţi să avem mai presus de toate grijă de sănătatea sufletului, de puritatea lui şi să-l ferim de îmbolnăvire, adică de păcat, acesta fiind supremul rău, deoarece ne desparte de Dumnezeu şi dă naştere la nenumărate suferinţe trupeşti şi sufleteşti.
Omul de azi, asemenea contemporanilor lui Isus, nu înţelege aceste adevăruri, deoarece nu se ocupă de ele. Puţini îşi dau seama că lumea este un mare bolnav tocmai pentru că nesocoteşte cele zece comandamente divine gravate în însăşi esenţa fiinţei sale umane. Că nu îşi dă seama o dovedeşte uşurinţa şi nepăsarea cu care îşi risipeşte, în tot felul de abuzuri, energiile menite să-l desăvârşească. Complăcându-se într-o existenţă dezumanizantă, nici măcar în momentul totalei neputinţe nu se dezmeticeşte şi refuză împăcarea cu Dumnezeu, reluarea contactului cu Izvorul revitalizării sufleteşti, prin Sfânta Pocăinţă, unde Cristos îi zice, prin rostul preotului, ca şi paraliticului: "Iertate îţi sunt păcatele". "Te iert şi te dezleg de toate păcatele".
Iubiţii mei! Noi, cei care prin harul lui Dumnezeu am fost învredniciţi să cunoaştem şi să gustăm mereu binefacerile reconfortante ale împăcării cu Dumnezeu în baia Sfintei Pocăinţe, Taina renaşterii duhovniceşti, să-I mulţumim lui Isus şi să-L preamărim pentru acest dar ceresc. Dar mulţumirea şi preamărirea ce o aşteaptă El de la noi constă în a ne apropia de această taină a milostivirii cu smerenie, cu căinţă filială, cu încredere, şi întotdeauna când conştiinţa ne spune că raportul nostru cu Dumnezeu nu este cum ar trebui să fie, deoarece prin dezlegarea din confesional primim nu numai harul sfinţitor care ne purifică sufletul ci şi harurile ajutătoare, care la timpul potrivit ne întăresc contra ispitelor şi ne ajută să le biruim, şi astfel să progresăm în virtute. Păcatul învechit, chiar dacă nu este de moarte ci numai venial, uşor, slăbeşte rezistenţa sufletului în faţa ispitei, îi toceşte sensibilitatea faţă de păcat şi astfel sufletul lâncezeşte şi rămâne expus căderilor în păcate din ce în ce mai mari. Adevărat că păcatele uşoare ni se pot ierta şi prin părere de rău adevărată, prin fapte bune, prin rugăciuni, prin post, dar mijlocul sigur este Taina Sfintei Spovedanii.
Aşadar, dacă Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu atunci să nu suferim a rămâne nici o clipă separaţi de El, sau cu conştiinţa în dezordine, ci să alergăm fără amânare la Tronul milei lui Dumnezeu, cu încrederea şi simplitatea copilului care, ori de câte ori îşi dă seama că şi-a supărat părintele, se căieşte pentru că a rănit inima aceluia care pentru el este totul. Apoi să ne păstrăm puritatea câştigată, străduindu-ne să folosim toate mijloacele, pentru ca legea supremă, care este iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, să inspire toate gândurile, sentimentele şi conduita noastră. Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=42

Cuvântul sculptează!

24 Iulie – Măsură înţeleaptă

În parlamentul Regatului Unit se discuta oportunitatea de a dispune ca vehiculele să circule pe partea dreaptă, aşa cum se face în restul Europei. Unul dintre parlamentari saluta cu bucurie ideea. În felul acesta s-ar dezvolta turismul şi s-ar favoriza asimilarea ideii de europenitate. Însă el dorea să ofere o sugestie:
-«Ar fi bine să acţionăm cu prudenţă, în etape: mai întâi să circule pe dreapta camioanele şi vehiculele grele şi, apoi, conform rezultatului care se va înregistra, toate celelalte.»

Nu întotdeauna „prudenţa” este prudentă. Din prudenţă, adevărul nu poate să fi trădat, pretinzând că eroarea ar avea aceleaşi drepturi ca adevărul.
Virtutea prudenţei ne face să alegem calea cea mai bună pentru a atinge scopul pe care-l dorim şi la care vrem să ajungem. A sta cu mâinile în sân nu reprezintă nici o cale şi, din acelaşi motiv, este ceva deloc prudent.
Prudenţa nu poate fi contrară carităţii. A nu-l ajuta să iasă din greşeală pe cel care greşeşte, este o lipsă de caritate, iar dacă este lipsă de caritate, nu este prudenţă.
E nevoie de sinceritate şi de curaj pentru a nu confunda prudenţa cu laşitatea.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Anun] umanitar!!!

Mă numesc Olivia și vreau să vă spun că la vârsta de 31 de ani am înțeles că viața este foarte grea, și această greutate se multiplică atunci când îți pierzi unul din cei mai dragi părinți, întâmplător pentru mine a fost mama…

Dacă pentru mine a fost tragic ce putem spune pentru un copil de 15 ani??? El se numește Cristian, în 25 iunie a împlinit frumoasa vârstă de 15 ani și vă pot spune că acest copil a suferit enorm în viața lui. A fost operat în 2003 având ca diagnostic stenoza subvalvulara aortică localizată stransă (gradient max 85 mmhg) prin diaphragm fibromuscular. Tipul intervenției chirurgicale a fost rezecție diaphragm fibro muscular stenozant subvalvular.

Acest copil nu mai are voie să facă nici cel mai mic efort. În fiecare an mergem la control la Cluj, apoi la Sibiu tot la 6 luni. Pentru el viața nu a fost atât de ușoară și cred că și moartea mamei l-a afectat foarte mult, totuși știm că va mai trebui pentru el încă o operație. Oare cum să ne pregătim pentru încă o operație? Cu ce??? Sperăm cu ajutorul Bunului Dumnezeu să-l ducem în altă țară să i se facă această operație. Rugămintea mea este următoarea: dacă există cineva care ar vrea să-l ajute pe acest biet copil, las mai jos un cont:

RO65RNCB0324121229990001

sau

RO97RNCB0318021485230001

Dacă doriți mai multe informații: MÎNDREAN OLIVIA

Sat Cenade, nr. 285 Jud. Alba Tel. 0745 473 234

Vă mulțumesc din tot sufletul și cred că Dumnezeu vă va răsplăti pentru ceea ce faceți și mă rog ca intenția celor care-l vor ajuta pe fratele meu să fie văzută de acolo de sus.