duminică, 10 aprilie 2011

Portretul lui Iisus vechi de 2000 de ani, ascuns într-o peşteră din Iordania

Povestea incredibilă a celor 70 de cărţi antice care au stat ascunse aproape 2000 de ani într-o peşteră de pe tărâmul sfânt continuă cu o descoperire uimitoare. Deşi greu de identificat, într-o anumită lumină poate fi vizibil un tablou familiar tuturor creştinilor. Este vorba despre potretul unui bărbat tânăr, cu barbă şi plete care poartă o cunună de spini pe cap. Această imagine ar putea fi cel mai vechi portret al lui Iisus cunoscut până acum şi e posibil să fi fost creat chiar de cei care l-au cunoscut.

Potrivit Daily Mail, cartea confecţionată din metal, de mărimea unei cărţi de credit, sigilată pe toate cele patru laturi şi are pe coperţi chipul unui bărbat reprezentat în relief. Sub potret se poate vedea un text scris în vechea ebraică rămas încă nedescifrat, dar în care se poate distinge formula "Salvatorul Israelului".

Deşi propietarul, beduinul Hassan Said, a refuzat să vândă cărţile, el a permis totuşi prelevarea a două mostre care vor fi analizate în Anglia şi Elveţia. El susţine că le-a moştenit de la bunicul său.

Oamenii de ştiinţă au descoperit până acum că metalul este din perioada antică romană şi că provine din Mediterană, iar coroziunea de pe cărţi nu este modernă.

Pe de altă parte, conform unei investigaţii Daily Mail, beduinul ar fi cumpărat pur şi simplu artefactele de la un negustor, deoarece era convins că sunt sfinte. El a deschis manuscrisele şi le-a mânjit cu ulei de măsline pentru a le "conserva" mai bine.

Documentele au fost descoperite iniţial într-o peşteră din oraşul Saham, din Iordania, acum cinci ani, în urma unor inundaţii. De asemenea au mai fost descoperite şi alte obiecte, inclusiv unele maniscrise pe plăci de metal şi sulurile laminate plumb.

O parte dintre cărţile găsite până acum au fost furate de muncitorii care lucrau pentru beduinul Saida. Ei le purtau ca talismane, fie la gât, fie le atârnau în maşini.

Descoperirea din nordul Iordaniei ar putea să schimbe istoria creştinismului. În această zonă au venit, după căderea Ierusalimului în anul 70, refugiaţi creştini. Paginile sunt din plumb şi sunt legate cu sârmă şi multe din ele sunt sigilate încă. Fiecare carte are între 5 şi 15 pagini. Pe paginile mici cât un card de credit sunt imagini, simboluri şi cuvinte care par să se refere la Mesia. Textele sunt scrise în Ebraică Veche.

Cărţile ar putea să fie printre cele mai vechi scrieri creştine, mai vechi şi decât scrierile Sfîntului Pavel. Un expert în istoria religiilor şi arheologie, David Elkington, a spus că "ar putea să fie marea descoperire a creştinismului". Elkington este printre puţinii care au văzut colecţia şi a spus că "am amuţit când le-am văzut". "Chiar de la început am văzut semne ale creştinismului, este o cruce în prim plan, în spatele ei un mormânt, cred că al lui Iisus şi în spatele lor zidurile unui oraş, probabil Ierusalim". Citeşte mai multe aici

Sursa: http://www.adevarul.ro/societate/viata/Portretul_lui_Isus_vechi_de_2000_de_ani-ascuns_intr-o_pestera_din_Iordania_0_455954656.html

Predica de Duminică!!!

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a V-a din Postul Mare
De la păcatul ucigător la sfinţenia dătătoare de viaţă

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


'În vremea aceea Iisus a luat la Sine iarăşi pe cei doisprezece şi a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Că, iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; Îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor; Îl vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-i: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi unul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care-l beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Şi, auzind, cei zece au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. Şi Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.'


Duminica a V-a din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este numită şi Duminica Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, pentru că această sfântă cuvioasă, deşi este pomenită în ziua de 1 aprilie, este prăznuită şi în Duminica aceasta, ea fiind o icoană sau o pildă a pocăinţei şi a înnoirii duhovniceşti a omului prin smerenie şi prin post.

Evanghelia Duminicii a V-a din Postul Mare ne arată că Mântuitorul prevesteşte moartea şi Învierea Sa. El iniţiază pe ucenicii Săi în taina sfintelor Sale Patimi sau Pătimiri, pricinuite de păcatele oamenilor. Pe de altă parte, vedem însă că ucenicii Săi, care erau oameni simpli, pescari, nu puteau înţelege de la început taina Patimilor, Morţii şi Învierii Mântuitorului, ci în mod treptat. Vedem în comportamentul ucenicilor Lui firea noastră omenească, cu slăbiciunile ei şi cu ispitele care vin asupra ei. Dar, în acelaşi timp, vedem cum harul Domnului nostru Iisus Hristos lucrează pentru ridicarea şi vindecarea firii omeneşti păcătoase, cum o luminează, încetul cu încetul, pentru a cunoaşte tainele lui Dumnezeu şi a intra în comuniunea de viaţă dătătoare cu El.

Pofta de slavă deşartă se vindecă prin smerenie

Mântuitorul Iisus Hristos a prevestit faptul că Fiul Omului, adică El Însuşi, va merge la Ierusalim, iar acolo mai-marii cărturarilor şi ai fariseilor Îl vor osândi la moarte şi Îl vor da în mâna autorităţilor romane ale trupelor de ocupaţie din Ţara Sfântă, care Îl vor batjocori, Îl vor scuipa, Îl vor biciui şi-L vor omorî. Apoi, Hristos Domnul adaugă: 'dar după trei zile El va învia'. Deci Mântuitorul nu desparte suferinţele Sale şi Moartea Sa de taina Învierii Sale. Cu alte cuvinte, El ne arată că Taina Crucii este îndreptată spre Înviere, iar puterea Învierii se află ascunsă în Cruce. Pe când însă vorbea El despre faptul că va merge în Ierusalim, ca să îndure suferinţe multe, doi dintre ucenicii Săi, Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, aveau impresia că Iisus vorbeşte despre o împărăţie lumească în locul celei romane. Mântuitorul îi lasă pe cei doi ucenici să spună ceea ce doresc ei, iar apoi îi mustră şi îi îndreaptă pe ei şi pe ceilalţi ucenici. De fapt, Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, au cerut Mântuitorului ceva pământesc, o slavă trecătoare sau o onoare deşartă din lumea aceasta, şi anume să stea de-a dreapta şi de-a stânga Sa în slavă. Iar Mântuitorul le spune: 'Nu ştiţi ce cereţi'. Prin aceasta vedem că El îi corectează, deoarece ei se gândeau la o împărăţie politică, o stăpânire lumească. Apoi, Iisus îi întreabă: 'Puteţi să beţi paharul pe care-l beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?' Iar ei au răspuns: 'Putem'.

Dar ce este paharul despre care vorbeşte Mântuitorul în Evanghelia de astăzi şi ce este botezul despre care vorbeşte El? Sfinţii Părinţi ai Bisericii au tâlcuit cuvintele acestea astfel: botezul despre care vorbeşte Iisus este botezul suferinţei şi sângelui din timpul Patimilor Sale, culminând cu răstignirea Sa pe Cruce; iar paharul pe care Mântuitorul urmează să-l bea este însăşi moartea Lui, după cum se vede în rugăciunea Sa din grădina Ghetsimani, când zice: 'Părinte, dacă se poate să treacă paharul acesta de la Mine, dar nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu'. Iisus Se referea la propria Sa moarte. Cei doi ucenici, Iacov şi Ioan, poate neştiind ce spun, au răspuns: 'Da, putem'. Atunci Mântuitorul a profeţit: 'Paharul pe care-L voi bea Eu îl veţi bea şi voi şi botezul cu care Mă voi boteza Eu vă veţi boteza şi voi'. Într-adevăr, aşa s-a întâmplat mai târziu. Sfântul Iacov, ruda Domnului, a gustat paharul morţii când a primit moarte mucenicească, fiind ucis cu sabia de către regele Irod, iar de botezul suferinţelor s-a împărtăşit Sfântul Ioan Evanghelistul, pentru că a fost exilat în insula Patmos de către împăratul Domeţian în timpul persecuţiilor romane împotriva creştinilor, la sfârşitul secolului I. În continuare, Mântuitorul le-a spus celor doi ucenici ai Săi că onoarea de a sta cineva de-a dreapta şi de-a stânga Sa nu se obţine la cerere, nu este un drept al cuiva care se consideră el însuşi vrednic de această onoare, ci este un dar al lui Dumnezeu pentru cei pe care El îi consideră vrednici. Deci nu simpla întâlnire personală cu Iisus aduce cuiva slava, ci smerenia şi vrednicia faptelor bune. Mântuitorul nu dăruieşte cuiva slava cerească doar pentru că acela L-a cunoscut personal sau făcând parte dintre rudele Sale se consideră vrednic de onoare, ci slava cerească se dăruieşte celor pe care Dumnezeu îi consideră vrednici întrucât au credinţă multă şi smerenie adâncă. Dumnezeu nu face favoruri celor ambiţioşi şi mândri, ci dăruieşte har celor smeriţi şi împlinitori ai voii Lui.

Evanghelia ne mai arată că ceilalţi ucenici s-au mâniat văzând că fraţii Iacov şi Ioan caută onoruri pentru a fi deasupra celorlalţi. Mânia celorlalţi ucenici este o mânie amestecată cu invidie. Ei s-au mâniat, pentru că au devenit invidioşi. Vedem aici cum unii, în căutare de slavă deşartă, produc altora invidie şi mânie. Însă Mântuitorul, fiind duhovnic desăvârşit, cunoscător de suflete şi vindecător de patimi, i-a chemat la El pe toţi ucenicii şi le-a spus că în gândirea lumească întâietatea este înţeleasă ca stăpânire sau dominaţie peste alţii, dar ucenicii lui Hristos trebuie să înţeleagă întâietatea sau conducerea altora ca fiind slujire în folosul tuturor. Prin aceasta, Mântuitorul arată că adevărata onoare plăcută lui Dumnezeu nu se dobândeşte prin poftă de stăpânire şi prin slavă deşartă, ci prin smerita iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Cu cât iubim mai mult pe Dumnezeu prin rugăciune smerită şi pe semenii noştri prin fapte bune izvorâte din iubire milostivă, ajutându-i, cu atât suntem mai plăcuţi lui Dumnezeu.

Logica puterii şi logica slujirii

Evanghelia se încheie astfel: 'Căci şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi' (Marcu 10, 45). Aici tâlcuitorii Sfintelor Evanghelii remarcă faptul că Mântuitorul nu a zis pentru toţi oamenii, deşi, desigur, El a murit pentru întreaga umanitate, ci a zis doar pentru mulţi, deoarece mulţi, însă nu toţi, vor crede în numele Lui, vor împlini poruncile Lui şi se vor mântui. Scopul slujirii oamenilor este mântuirea lor. Noi contribuim la mântuirea oamenilor dacă îi ajutăm să iubească pe Dumnezeu şi pe semenii lor.

Din Evanghelia de astăzi, învăţăm că şi noi, ca odinioară ucenicii Domnului, suntem adesea confruntaţi cu ispita slavei deşarte, cu dorinţa de întâietate, de a fi mai apreciaţi decât ceilalţi oameni. Iar această dorinţă pătimaşă trezeşte în alţii alte patimi, şi anume invidie şi mânie. Astfel, slăbeşte comuniunea de iubire dintre oameni şi se deteriorează relaţiile adevărate de frăţietate dintre ei. Însă Mântuitorul arată că iubirea smerită faţă de semeni şi ajutorarea sau slujirea lor constituie calea care duce la mântuire, la unirea omului cu Dumnezeu şi la bucuria armoniei din comunitatea umană. Prin urmare, orice onoare adevărată provine din calitatea cuiva de slujitor smerit sau ajutător milostiv al semenilor săi, indiferent de mărimea rangului pe care-l are în comunitate sau în societate.

Evanghelia ne cheamă să respingem ispita slavei deşarte prin smerenie, prin pocăinţă şi post, prin mărturisirea păcatelor şi prin împăcare cu cei pe care i-am supărat, prin milostenie şi fapte de slujire a celor neglijaţi şi neajutoraţi de cei din jurul lor.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca, înţelegând folosul duhovnicesc al Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos, să înaintăm în urcuşul nostru duhovnicesc interior spre bucuria Învierii.

Pocăinţa, postul şi rugăciunea ajută pe cei păcătoşi să devină sfinţi

În această zi numită şi Duminica Sfintei Cuvioase Maicii noastre Maria Egipteanca facem pomenirea ei, pentru că ea este un model de pocăinţă pentru toţi oamenii. A trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea. A trecut la Domnul în anul 431, în timpul împăratului Teodosie cel Tânăr. A fost o fată frumoasă, însă frumuseţea ei i-a adus multe ispite, încât a căzut în multe păcate trupeşti, chiar şi în timpul călătoriei sale spre Ţara Sfântă. Dar când a voit ea să intre în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, o mână nevăzută a oprit-o să intre în sfântul lăcaş. Atunci a înţeles că viaţa ei era prea păcătoasă ca să poată intra în biserică şi a hotărât să meargă în pustia Iordanului pentru a se pocăi de păcate. Acolo a petrecut 47 de ani în post şi rugăciune, în pocăinţă şi în multe nevoinţe duhovniceşti. Astfel, a ajuns la o mare sfinţenie, iar când se ruga se umplea de lumină şi se ridica de la pământ, pentru că devenise mai mult duh decât ţărână.

Însă, cu un an înainte de moartea sa, taina vieţii ei a fost descoperită unui părinte duhovnicesc, şi anume Cuviosului Părinte Zosima, care, prin lucrarea lui Dumnezeu, a găsit-o în pustie, a spovedit-o, a aflat istoria vieţii ei, a împărtăşit-o, iar apoi Cuvioasa Maria Egipteanca l-a rugat pe Cuviosul Zosima ca în anul următor, la aceeaşi vreme, să vină din nou, pentru că ea va muri atunci. Aşadar, ea şi-a prevăzut şi prevestit ziua morţii. Într-adevăr, Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca a trecut la Domnul în anul următor, după cum prevestise. Acelaşi Cuvios Părinte Zosima a îngropat-o şi a povestit multora viaţa ei. Iar mai târziu, în secolul al VII-lea, Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, a scris Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca, pe care Biserica a inclus-o în cartea Triodul.

Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca (pomenită la 1 aprilie) arată cât de minunat poate lucra harul lui Dumnezeu în omul care se pocăieşte. Pomenirea ei se face în Duminica a V-a din Marele Post începând cu secolul al XI-lea, iar cultul ei este atestat deja înainte de publicarea Vieţii ei, scrisă de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului. Atât de mult schimbă harul lui Dumnezeu pe omul păcătos care se pocăieşte profund, încât îl poate ridica spre lumina Împărăţiei cerurilor pe care o pregustă sfinţii încă din lumea aceasta. Cu alte cuvinte, pilda vieţii de pocăinţă şi sfinţenie a Sfintei Maria Egipteanca este o întărire spirituală şi o speranţă pentru toţi credincioşii şi pentru toţi oamenii care doresc să se mântuiască, să-şi sfinţească viaţa, oricât de păcătoşi ar fi ei.

În cântările Triodului din Duminica a V-a a Postului Mare, Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, ca urmare a convertirii ei duhovniceşti prin pocăinţă, este numită 'înger în trup', deoarece şi-a răstignit patimile trupeşti şi a ajuns la învierea sufletului din moartea păcatului, sfinţindu-şi sufletul şi trupul cu ajutorul dumnezeiescului har: 'Neştiind dumnezeieştile porunci, ai întinat chipul cel dumnezeiesc; dar prin dumnezeiască purtare de grijă, iarăşi l-ai curăţit îndumnezeindu-te, cuvioasă, prin faptele tale cele de sfinţire'.

Ca şi Duminica Sfântului Ioan Scărarul, Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca ne pregăteşte să înaintăm duhovniceşte spre Sâmbăta lui Lazăr, Duminica Floriilor şi Săptămâna Sfintelor Patimi ale Domnului, pentru a intra apoi în lumina Sfintelor Paşti, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria tuturor. Amin!

Text publicat în volumul 'Foame şi sete după Dumnezeu', Editura BASILICA, Bucureşti, 2010, revizuit de autor în anul 2011.

Sursa: http://www.basilica.ro/ro/stiri-patriarhie/predica_preafericitului_parinte_patriarh_daniel_la_duminica_a_v_a_din_postul_mare_9678.html

APOSTOLICAM ACTUOSITATEM III

Capitolul III: DIVERSELE DOMENII DE APOSTOLAT

9 - Laicii îşi exercită apostolatul lor multiform şi în Biserică şi în lume. În ambele li se deschid diferite domenii de acţiune apostolică, dintre care vrem să amintim principalele: comunităţile bisericeşti, familia, tineretul, mediile sociale, viaţa naţională şi internaţională. Deoarece în zilele noastre femeile iau tot mai activ parte la întreaga viaţă socială, este foarte important să crească participarea lor şi în diferitele sectoare ale apostolatului Bisericii.

10 - (Comunităţile bisericeşti)
Ca părtaşi la misiunea lui Cristos Preot, Profet şi Rege, laicii îşi au partea lor activă în viaţa şi în acţiunea Bisericii. Înlăuntrul comunităţilor bisericeşti acţiunea lor este atât de necesară încât, fără ea, însuşi apostolatul Păstorilor de cele mai multe ori nu-şi poate atinge deplina eficacitate. Asemeni bărbaţilor şi femeilor care îl ajutau pe Pavel în vestirea Evangheliei (cf. Fapte 18, 18. 26; Rom 16, 3), laicii înzestraţi cu un adevărat spirit apostolic suplinesc ceea ce le lipseşte fraţilor lor şi îi întăresc sufleteşte atât pe păstori cât şi pe ceilalţi membri ai poporului credincios (cf. 1 Cor 16, 17-18). Căci ei, hrăniţi prin participarea activă la viaţa liturgică a comunităţii, participă cu zel şi la lucrările ei apostolice; călăuzesc spre Biserică oameni care erau, poate, foarte departe de ea; colaborează cu devotament la râspândirea cuvântului lui Dumnezeu, mai ales prin cateheză; punându-şi la dispoziţie priceperea, fac mai eficace slujirea mântuirii sufletelor precum şi administrarea bunurilor Bisericii.
Parohia oferă un exemplu strălucit de apostolat comunitar, căci ea adună laolaltă diversitatea umană care face parte din ea şi o implantează în universalitatea Bisericii. Laicii să se obişnuiască, aşadar, să lucreze în parohie, în strânsă unire cu preoţii lor, să prezinte comunităţii Bisericii problemele proprii şi ale lumii, precum şi întrebările cu privire la mântuirea oamenilor, pentru a fi cercetate şi rezolvate în comun; să contribuie, după posibilităţi, la orice iniţiativă apostolică şi misionară a familiei lor bisericeşti.
Laicii să cultive neîncetat simţul diecezei, a cărei celulă este parohia, gata întotdeauna ca, la îndemnul Păstorului lor, să-şi pună la dispoziţie capacitatea în realizarea iniţiativelor diecezane. Mai mult, pentru a răspunde nevoilor oraşelor şi ale zonelor rurale, să nu-şi limiteze colaborarea la hotarele parohiei sau ale diecezei, ci să se străduiască să o extindă la dimensiuni interparohiale, interdiecezane, naţionale sau internaţionale, cu atât mai mult cu cât, crescând zilnic mişcările de populaţie, dezvoltându-se relaţiile reciproce şi facilitându-se comunicaţiile, nici o parte a societăţii nu mai poate rămâne închisă în sine. Aşadar laicii să se preocupe de nevoile Poporului lui Dumnezeu răspândit pe întreg pământul. În primul rând să aibă la inimă operele misionare, oferindu-le ajutoare materiale sau chiar personale: este o datorie şi o cinste pentru creştini să restituie lui Dumnezeu o parte din bunurile pe care le primesc de la El.

11 - (Familia)
Deoarece Creatorul a toate a făcut din comunitatea conjugală începutul şi temelia societăţii umane şi prin harul Său a făcut-o un sacrament mare în Cristos şi în Biserică (cf. Ef 5, 32), apostolatul soţilor şi al familiilor are o deosebită importanţă şi pentru Biserică şi pentru societatea civilă.
Soţii creştini sunt colaboratori ai harului şi martori ai credinţei unul faţă de altul şi faţă de copiii lor şi de ceilalţi membri ai familiei. Ei sunt pentru copiii lor cei dintâi vestitori ai credinţei şi educatori; prin cuvânt şi exemplu îi formează la viaţa creştină şi apostolică, îi ajută cu prudenţă în alegerea vocaţiei, iar dacă în ei se vădeşte o chemare sfântă, o favorizează cu toată grija.
A fost întotdeauna îndatorirea soţilor, dar astăzi aceasta constituie partea principală a apostolatului lor, să manifeste şi să dovedească prin viaţa lor indisolubilitatea şi sfinţenia legăturii căsătoriei, să afirme cu tărie dreptul şi îndatorirea părinţilor şi a tutorilor de a-şi educa în spirit creştin copiii, să apere demnitatea şi autonomia legitimă a familiei. Să-şi dea, aşadar, concursul, ei şi ceilalţi creştini, împreună cu oamenii de bunăvoinţă, pentru ca în societatea civilă aceste drepturi să fie păstrate neatinse; în conducerea societăţii să se ţină seama de nevoile familiei în ce priveşte locuinţa, educarea copiilor, condiţiile de muncă, securitatea socială şi impozitele; în reglementarea emigrărilor să fie total ocrotită convieţuirea familială.
Familia a primit de la Dumnezeu misiunea de a fi celula de bază şi vitală a societăţii. Ea şi-o va îndeplini dacă, prin iubirea şi respectul membrilor ei unii faţă de alţii şi prin rugăciunea înălţată către Dumnezeu în comun, va apărea ca sanctuarul casnic al Bisericii; dacă, întreaga familie se va insera în cultul liurgic al Bisericii; dacă, în sfârşit, familia va oferi o ospitalitate activă, dacă va promova dreptatea şi alte fapte bune pentru slujirea tuturor fraţilor aflaţi în nevoi. Printre diferitele fapte de apostolat familial pot fi enumerate: adoptarea copiilor părăsiţi, buna primire a străinilor, sprijinirea bunului mers al şcolilor, ajutorarea adolescenţilor cu sfatul şi cu fapta, ajutarea logodnicilor pentru a se pregăti mai bine la căsătorie, participarea la acţiunile de catehizare, sprijinirea soţilor şi familiilor care se află în greutăţi materiale sau morale, asigurarea, pentru cei în vârstă, nu numai a celor necesare, ci şi a unei părţi echitabile din roadele progresului economic.
Întotdeauna şi pretutindeni, dar mai ales în zonele în care se aruncă primele seminţe ale Evangheliei, sau unde Biserica se află la începuturi ori în mari greutăţi, familiile creştine, aderând la Evanghelie cu toată viaţa lor şi oferind un exemplu de căsătorie creştină, dau în faţa lumii o mărturie deosebit de preţioasă despre Cristos.
Pentru ca apostolatul să-şi poată atinge mai uşor scopurile, poate fi oportun ca familiile să se grupeze în asociaţii.

12 - (Tineretul)
Tinerii exercită în societatea de azi o influenţă foarte importantă. Împrejurările vieţii lor, mentalitatea precum şi înseşi relaţiile cu familia proprie s-au schimbat profund. Adesea ei trec prea repede la o nouă condiţie socială şi economică. În timp ce importanţa lor socială şi chiar politică sporeşte din zi în zi, ei par insuficient pregătiţi pentru a-şi asuma corespunzător noile îndatoriri.
Această creştere a ponderii lor în societate le pretinde o activitate apostolică pe măsură, şi însăşi firea lor îi dispune la aceasta. Prin maturizarea conştiinţei propriei personalităţi, îndemnaţi de entuziasm vital şi de energie exuberantă, ei îşi asumă responsabilitatea ce le revine şi doresc să participe activ la viaţa socială şi culturală: acest zel, dacă este pătruns de spiritul lui Cristos şi însufleţit de ascultare şi de iubire faţă de Păstorii Bisericii, dă speranţa unor roade foarte îmbelşugate. Ei trebuie să fie apostolii cei dintâi şi imediaţi ai tinerilor, exercitând cu responsabilitate proprie apostolatul între ei, în funcţie de mediul social în care trăiesc.
Adulţii să aibă grijă să ajungă cu tinerii la un dialog prietenesc prin care şi unii şi alţii, depăşind deosebirea de vârstă, să se cunoască reciproc şi să-şi comunice unii altora bogăţiile ce le sunt proprii. În primul rând prin exemplu şi, când se dă ocazia, prin sfat prudent şi ajutor real, adulţii să-i stimuleze pe tineri la apostolat. La rândul lor, tinerii să nutrească respect şi încredere faţă de adulţi şi, cu toate că sunt înclinaţi din fire spre ce e nou, să aprecieze cum se cuvine tradiţiile demne de laudă.
Şi copiii îşi au activitatea apostolică proprie. După puterile lor ei sunt adevăraţi martori vii ai lui Cristos între cei de o seamă cu ei.

13 - (Mediul social)
Apostolatul în mediul social, adică preocuparea de a pătrunde de spirit creştin mentalitatea şi moravurile, legile şi structurile comunităţii în care trăieşte fiecare, este într-o atât de mare măsură misiunea şi obligaţia laicilor încât nu poate fi niciodată împlinit cum se cuvine de către altcineva. În acest domeniu laicii pot desfăşura apostolatul semenului faţă de semen. Aici ei completează mărturia vieţii cu mărturia cuvântului. La nivelul muncii, sau al profesiei, sau al studiului, sau al domiciliului, sau al timpului liber, sau al asociaţiilor, ei sunt cei mai apţi pentru a-şi ajuta fraţii.
Laicii împlinesc această misiune a Bisericii în lume în primul rând prin coerenţa dintre viaţă şi credinţă, prin care ei devin lumina lumii; prin probitate în tot ceea ce fac, prin care îi atrag pe toţi spre iubirea adevărului şi a binelui şi, în cele din urmă, spre Cristos şi spre Biserică; prin iubirea frăţească prin care, împărtăşind viaţa, munca, durerile şi aspiraţiile lor, ei dispun pe neobservate inimile tuturor faţă de acţiunea harului; prin conştiinţa deplină a rolului propriu în edificarea societăţii în care se străduiesc să-şi îndeplinească îndatoririle familiale, sociale şi profesionale cu generozitate creştină. Astfel, modul lor de a acţiona pătrunde treptat mediul în care trăiesc şi muncesc.
Acest apostolat trebuie să-i cuprindă pe toţi oamenii care trăiesc în mediul respectiv şi să nu excludă nici un bine spiritual sau material care li se poate face. Însă adevăraţii apostoli, nemulţumindu-se numai cu această activitate, se străduiesc să-L vestească pe Cristos aproapelui şi prin cuvinte. Într-adevăr, mulţi oameni nu pot auzi Evanghelia şi nu-L pot cunoaşte pe Cristos decât prin laicii cu care vin în contact.

14 - (Sfera naţională şi internaţională)
Un imens câmp de apostolat este deschis în sfera naţională şi internaţională, unde în primul rând laicii sunt administratorii înţelepciunii creştine. În dragostea de patrie şi în îndeplinirea fidelă a îndatoririlor cetăţeneşti, catolicii să se simtă obligaţi să promoveze adevăratul bine comun şi să facă astfel încât opinia lor să fie luată în seamă, pentru ca puterea civilă să se exercite cu dreptate, iar legile să corespundă exigenţelor morale şi binelui comun. Catolicii competenţi în problemele mari ale ţării şi întăriţi cum se cuvine în credinţa şi învăţătura creştină să nu refuze funcţiile publice, deoarece, exercitându-le cu vrednicie, pot contribui la binele comun şi, în acelaşi timp, pot deschide calea Evangheliei.
Catolicii să caute să colaboreze cu toţi oamenii de bunăvoinţă pentru a promova tot ce este adevărat, tot ce este drept, tot ce este sfânt, tot ce este vrednic de iubire (cf. Fil 4, 8). Să fie în dialog cu ei, întâmpinându-i cu pricepere şi omenie şi să cerceteze felul în care instituţiile sociale şi publice ar putea fi perfecţionate în spiritul Evangheliei.
Printre semnele timpului nostru, merită amintită în mod special creşterea nestăvilită a simţului de solidaritate între toate popoarele şi este datoria apostolatului laicilor să-l promoveze cu solicitudine şi să-l transforme într-o aspiraţie sinceră şi reală de fraternitate. Pe lângă aceasta, laicii trebuie să aibă înaintea ochilor domeniul internaţional, precum şi problemele şi soluţiile teoretice sau practice care apar, mai ales în legătură cu popoarele în curs de dezvoltare.
Toţi cei care lucrează în ţări străine sau le dau ajutor să nu uite că relaţiile dintre popoare trebuie să fie un adevărat schimb frăţesc în care ambele părţi dau şi totodată primesc. Cei ce călătoresc în străinătate pentru îndeplinirea unor activităţi internaţionale sau din motive de afaceri sau turistice să-şi aducă aminte că ei sunt pretutindeni şi crainici călători ai lui Cristos şi să se comporte într-adevăr ca atare.

Predica de Duminică!!!

Duminica a cincea din Post

Autoritate si slujire


"Dar între voi nu va fi asa: ci oricare va vrea sa fie între voi mai mare

sa va fie sluga; si cel ce vrea sa fie între voi întâiul sa fie tuturor sluga,

caci si Fiul Omului n-a venit ca sa-L slujeasca altii, ci ca sa slujeasca El

si sa-Si dea sufletul rascumparare pentru multi."

(Marcu X,43-45)

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=85


Isus se afla cu apostolii pe ultimul Sau drum spre Ierusalim si le vorbea despre cele ce aveau sa se întâmple: cum va fi vândut si predat arhiereilor si carturarilor, apoi judecat, batjocorit, batut si în cele din urma omorât, iar a treia zi va învia. Si în tacerea apasatoare a acestei dramatice prevestiri, Iacob si Ioan - cei doi fii ai lui Zevedei - Îi cer lui Isus sa le dea cinstea de a sedea unul de-a dreapta si celalalt de-a stânga întru slava Lui. Ce nesabuita rugaminte! Cât de pamântesti si lumesti erau înca vederile si dorintele apostolilor, chiar si acum, dupa cei trei ani si mai bine petrecuti în preajma lui Isus, timp în care El le vorbise de atâtea ori despre împaratia spirituala pe care o va întemeia. Cu toate acestea, tocmai acum, când le vorbea despre patimile si sfârsitul sau cutremurator, unii dintre ei visau la o împaratie în care ei sa ocupe locul de frunte.
Nici acum, ei înca nu pricepeau ca la fericirea si slava ce le-o pregatea Isus -fericire si slava din alta lume - nu se putea ajunge decât îmbratisând, asemenea Maestrului lor, crucea suferintelor, prigoanelor si mortii. De aceea, Isus îi dojeneste cu blândete pe cei doi ucenici: "Nu stiti ce cereti: Putea-veti bea paharul pe care Eu îl voi bea si sa va botezati cu botezul cu care Eu ma voi boteza?" Adica: veti putea suferi moartea precum o voi suferi eu? Si, vrând sa le spulbere gândul la desarta marire lumeasca pe care o râvneau în nepriceperea lor, Isus adauga: "Stiti ca aceia carora li se pare ca împaratesc peste neamuri le domnesc si mai marii lor le stapânesc" (adica îsi arata cu trufie puterea, n.n.). "Dar între voi nu va fi asa: ci oricare ar vrea sa fie între voi mai mare sa fie sluga; si cel ce vrea sa fie între voi întâiul sa fie tuturor sluga."
Prin aceste cuvinte Isus corecteaza gresita conceptie cu privire la sensul puterii, al autoritatii în Împaratia Sa, adica în Biserica, si subliniaza ca aceasta putere, autoritate, are un cu totul alt sens decât acela pe care si-l închipuiau oamenii de pe atunci în societatea civila, în stat.
În orânduirile lumesti, guvernantii se serveau de legi ca de niste instrumente spre a pune pe supusi în slujba intereselor lor, folosind chiar si teroarea si minciuna în scopul de a parveni la locuri de conducere. Cei sus-pusi aveau toate drepturile; cei mici, doar datoria de a se supune si servi, cu sau fara voia lor.
În Împaratia lui Cristos însa, aceasta prapastie între conducatori si supusi nu exista. Cetatenii ei formeaza, prin rascumpararea Împaratului Cristos, un singur trup, o unitate vie în care orice bariere sociale si rasiale au fost surpate. În aceasta Împaratie nu exista sclav si liber, evreu si pagân, femeie si barbat, ci toti sunt frati în Cristos.
Legea suprema ce sta la temelia noii Împaratii este iubirea, care este binefacere, slujire, nu numai de jos în sus, ci si de sus în jos, si mai mult de sus în jos. De aceea, autoritatea, în sensul adus de Cristos, este un mijloc prin care iubirea se revarsa asupra supusilor prin slujire. Isus cere supunere atât conducatorilor, cât si supusilor; iar când le aminteste celor mici ca sunt datori cu supunere, nu uita sa adauge ca mai marii sunt datori sa premearga cu exemplul lor, precum a facut-o El Îsusi, dându-se tuturor pilda de supunere si slujire, exemplificate simbolic prin spalarea picioarelor apostolilor la Cina de taina, când, dupa savârsirea acestui ritual, le zice: "Deci, daca Eu, Domnul si Învatatorul v-am spalat picioarele, si voi datori sunteti a spala unul altuia picioarele. Caci pilda v-am dat, ca, precum am facut Eu, sa faceti si voi" (Ioan XIII,14-15).
Ca nu cumva viitorii conducatori ai Împaratiei Sale sa fie ispititi a guverna asemenea unor stapâni ce si-i aservesc pe supusi, Isus învata atât Evanghelia Stapânului, cât si pe aceea a Servitorului, aratând ca acestea doua sunt identice. (I. Miclea, Evanghelii din Evanghelie, Blaj, 1943, p. 137). Vom vedea cum.
Nimeni nu poate tagadui ca oamenii, de obicei, doresc demnitati tot mai mari, locuri tot mai de cinste în societate. Este oare de osândit aceasta dorinta. Se pune oare Evanghelia de-a curmezisul progresului pe scara sociala?
Ca sa raspundem, trebuie sa cautam motivul ce îi împinge pe oameni tot mai înainte si mai sus pe scara sociala si politica. Doresc ei, prin demnitatea la care aspira, sa se daruiasca cu mai mult zel si abnegatie binelui abstesc? Sa faca mai mult bine celor din subordine? Daca da, dorinta lor este legitima si meritorie. Dar, din pacate, de cele mai multe ori, motorul goanei omului dupa autoritate este conceptia necrestineasca dupa care, ajuns mai sus, el are dreptul ca supusii sa-l serveasca; si cu cât e catarat mai sus pe scara ierarhiei sociale, cu atâta se simte mai putin obligat sa slujeasca. (I. Miclea, Ecouri din vesnicie, Blaj, 1944, p. 176).
Or, dupa Evanghelie, a fi mai mare, a fi stapân înseamna cu totul altceva. Pâna esti supus, starea ta este mai fericita decât a superiorului tau, pentru ca tu ai de servit, în afara de Dumnezeu, pe un singur stapân lumesc; dar cu cât te înalti deasupra altora, cu atât, în loc sa fii usurat de sarcina de a sluji, esti dator sa servesti tuturor celor mai mici decât tine. Iar daca esti cel mai mare, ai obligatia de a servi tuturor. "Si cel ce vrea sa fie între voi întâiul, sa fie tuturor sluga. Caci, si Fiul Omului nu a venit sa-I slujeasca altii Lui, ci sa slujeasca El si sa-Si dea sufletul rascumparare pentru multi." Iata sensul adevarat al autoritatii, adus de învatatura si pilda lui Isus Însusi.
Dar, daca în lumina Evangheliei, a domni înseamna a sluji, e adevarat si viceversa: a sluji înseamna a domni, deoarece cel ce slujeste cu totala daruire de sine, dupa exemplul lui Cristos, ajunge stapân pe inima aceluia pe care îl slujeste, câstigând iubirea lui; si chiar daca nu izbuteste sa faca aceasta, se bucura de satisfactia cea mai curat crestina, pe care o da iubirea dezinteresata, neasteptând nimic în schimb; mai mult, cel ce, slujind astfel, primeste în schimb nerecunostinta, atinge prin aceasta apogeul desavârsirii, devenind asemenea Maestrului Isus, Domnul domnilor si Slujitorul prin excelenta, dispretuit si rastignit, cu care va domni în veci.
Ce model sublim de slujire prin guvernare le ofera Isus domnilor acestei lumi, tuturor care râvnesc la titluri si la onoarea locurilor de frunte, precum si noua tuturora! Fiecaruia El ne aminteste ca viata e iubire, ca iubirea e slujire, ca slujirea este consumarea zi de zi a fiintei noastre în folosul semenilor, al celor mici, suferinzi, napastuiti, ignoranti, al tuturor care au nevoie de lumina, sfatul, mângâierea si ajutorul nostru.
Iubiti frati, Pastile pe care le asteptam sunt sarbatoarea prin excelenta a slujirii, a iubirii împinsa pâna la daruirea totala pe Cruce, pentru restabilirea comuniunii noastre vitale cu Dumnezeu, prin înviere. Dar, pentru a ne împartasi de acest dar al Învierii, e necesar, în prealabil, sa bem si noi din paharul suferintei, al iubirii jertfelnice, al consumarii în slujirea aproapelui, dupa porunca cea noua a lui Isus: "(...) sa va iubiti unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi" (Ioan XIII,34). Dupa exemplul Sau: "(...) pilda v-am dat ca precum am facut Eu, si voi sa faceti" (Ioan XIII,15). Amin.

De ce nu merg tinerii in numar mai mare la biserica?

"In afara Bisericii nu exista mantuire" spunea Sfantul Ciprian al Cartaginei in secolul III. Cei care frecventeaza cu regularitate Biserica stiu ca Sfanta Liturghie este Jertfa nesangeroasa care permanentizeaza si actualizeaza efectele sfintitoare ale Jertfei de pe Golgota, este Taina Impartasirii cu Sfantul Trup si Sange al Mantuitorului Hristos, este miezul vietii crestine; nu ne putem mantui decat in relatie cu Hristos prin Biserica.

O repetam cu totii, teologi cu har sau fara har, insa numarul tinerilor care au o viata liturgica este inca mic. Statisticile unor profesori de Religie spun ca 1 din 5 elevi de liceu merge la biserica, adica merg si participa activ la Sfanta Liturghie duminicala. Trebuie precizat ca pentru unii elevi sintagma "a merge la biserica" este inteleasa ca trecere in fuga pe la biserica si e sinonima cu a aprinde lumanari, a da acatist sau liturghie, a spune o rugaciune in Casa Domnului, iar nu participare efectiva la Sfanta Liturghie. Pricinile ne-binecuvantate pentru care nu s-au intamplat a fi acolo, la Sfanta Liturghie, motivele sau justificarile sunt nenumarate[128]. Daca ar fi sa le grupam ar trebui sa spunem ca acestea sunt credinta putina, lipsa catehizarii, "credinta personala", necredinta nascuta din multele patimi.

Argumentul pe care l-am intalnit cel mai des e acela ca slujba Liturghiei "este plictisitoare si foarte lunga (4 h!!?)". In general, cei care spun aceasta se scandalizeaza gandindu-se ca sunt unii crestini care stau chiar atat. Adevarul este ca slujba Liturghiei dureaza aproximativ o ora si jumatate, iar cei care vin nu se plang, in general, de lungimea ei. Plictiseala vine si din neintelegerea slujbei, a limbajului liturgic. Cand nu intelegi ce se intampla e greu sa gasesti motivatia de a participa la slujba. Pana la urma aceste argumente sunt rodul lipsei de catehizare. Cand exista intelegere, cunoastere si dragoste pentru Dumnezeu, participarea nu mai este efort supraomenesc.

Parintele Savatie Bastovoi spunea intr-un articol[129] ca sunt atatia tineri care stau ore in sir, pe vant, pe ploaie, sprijiniti de un gard alaturi de persoana iubita. Ce-i tine acolo? Ce alunga oboseala? Dragostea! Iar in cazul prezentei la biserica putem spune ca dragostea vine si din cunoastere, caci nu poti iubi ce nu cunosti, si, de asemenea, aceasta alunga oboseala, plictiseala. Incepatorilor intr-ale mersului la biserica, dar nu numai lor, li se recomanda sa-I vorbeasca lui Hristos despre problemele si bucuriile lor, ba chiar si despre plictiseala ce-i cuprinde, si sa ceara lui Dumnezeu sa-i ajute sa inteleaga si sa aprecieze slujba. Va veni cu siguranta si momentul cand vor raspunde ca si Sfantul Petru prezent la Schimbarea la fata: Invatatorule, bine este ca noi sa fim aici (Marcu 9, 5).

Un alt motiv invocat de tineri pentru neparticiparea la Liturghie este acela ca in week-end e prilej de somn pana mai spre pranz, e mai mult timp liber de care ar dori sa profite. Altii, invocand acelasi motiv, recunosc ca-i vorba aici de comoditate, de lene (ar putea merge la Liturghie, dar nu o fac). Pana la urma si aici e vorba de plictiseala, de necunoasterea lucrurilor care tin de credinta, de neintelegerea slujbei, de lipsa catehizarii.

Un serios si sincer argument adus de tineri este acela ca in familiile lor nu s-a facut educatie religioasa, ca nu-i indeamna si nu-i indruma nimeni din cei de-acasa ("parintii nu ne indruma, nici ei nu merg la biserica"), ca nu au fost obisnuiti cu slujba de mici (obisnuinta e a doua natura...). Parintii nu sunt modele concrete in acest sens; "nici macar un unchi sau o matusa nu am care sa mearga cu regularitate la biserica", imi spunea deunazi o tanara. Unii parinti chiar ii dau inapoi pe tineri de la participarea la Liturghie, considerand ca fiul sau fiica vrea sa scape de treburile casnice - si asa multe la numar. Cu adevarat aceasta este o problema, insa nu de nerezolvat. S-a vorbit de multe ori despre colaborarea dintre toti factorii educationali responsabili: Scoala, Familia, Biserica. Si nu s-a vorbit degeaba. Mult mai usor se poate discuta cu cel care are o baza religioasa inca de acasa.

In general, dintre acestia neobisnuiti de mici cu viata Bisericii sunt si cei care spun: "am credinta mea", "credinta trebuie sa fie inauntrul nostru", "ma rog acasa, Il port pe Dumnezeu in suflet", "eu n-am pacate", "nu le am p-astea cu Biserica..." sau "mersul la biserica e ceva depasit" etc. In aceste cazuri se cere, de asemenea, sustinuta catehizare, ca sa nu o numesc reincrestinare (desigur, nu in sensul de rebotezare). Acest proces este unul indelungat, poate dura luni, chiar ani. Este nevoie de mult tact, de o buna cunoastere a mentalitatii tinerilor, pentru ca ii poti castiga cu un cuvant sau ii poti pierde (suntem incredintati ca fiecare se afla pe drumul Damascului si ca in fiecare pacatos se afla, in chip virtual, un sfant). De exemplu, nu gasesc potrivit a le spune ca daca merg la discoteca, le da diavolul cu biciul peste picioare. Parintele Savatie spunea intr-o carte: "Nu incepe cu daramarea idolilor, lasa-l pe ascultator sa si-i darame singur"[130]. De asemenea, nu trebuie sa propovaduim cu obstinatie iadul (exista iadul pentru mine, nu pentru ceilalti, spuneau Parintii) si nici sa nu lovim apocaliptic cu hotararile sinodului ecumenic II Trulan sau cu canonul 11 al sinodului local de la Sardica. S-ar putea ca indarjirea tanarului sa creasca. Alti tineri aduc ca argumente pentru neparticiparea la Liturghie sminteala (chiar daca nu o numesc asa). Acestia au trait o asa-zisa trauma in apropierea lor sincera de Biserica. Exemplele sunt nenumarate: "barfa" din timpul slujbei (specifica, spun ei, slujbelor de la tara), jena, rusinea!! (cei din anturaj nu merg la biserica, sunt noncomformisti, rebeli, independenti, nu dependenti de Dumnezeu), aglomeratia ("lumea se misca, se agita, vorbeste"), lipsa unei statii de amplificare care sa aduca glasul slujitorilor pana in pridvor, frigul iernii sau caldura verii... Unii afirma ca nu se simt apartinand acelui grup[131]. Traiesc cu sentimentul ca nu sunt la locul potrivit, ca cei care merg la biserica sunt aproape desavarsiti. Nu stiu ce gesturi sa faca, iar daca fac vreunul se gaseste un binevoitor care sa le faca morala ca nu si-au gasit momentul potrivit. In situatia aceasta te simti pur si simplu ca hipopotamul printre bibelouri, cum faci vreun gest, cum spargi ceva, cum deranjezi... Sentimentul este greu de depasit, daca nu ai un apropiat care sa te indrume. Tot la sminteala pomenim si ideea impamantenita in sufletul unora ca sunt destui cei care frecventeaza biserica, dar nu sunt buni crestini. Unii merg mai departe, dand vina pe preot pentru te miri ce...

Cu acestia din urma trebuie discutat cu mare atentie, ei sunt daca nu rau-voitori atunci cautatori sinceri care s-au impotmolit in drumul spre Hristos. Acestia sunt, de obicei, indarjiti si oricand pot aluneca spre vreo secta sau spre necredinta. Cu totii, madulare ale Trupului lui Hristos, sacerdoti sau laici, trebuie sa lucram cu dragoste la vindecarea acestora si sa nu smintim pe nimeni caci cine va sminti pe unul dintr-acestia mici care cred in Mine, mai bine i-ar fi lui sa i se atarne de gat o piatra de moara si sa fie afundat in adancul marii (Matei 18, 6). Cuvant asa necrutator ca cel adresat celor ce smintesc Mantuitorul nu a mai adresat decat fariseilor fatarnici[132]. Un ultim motiv pentru neparticiparea la Liturghie este pacatul, patima. De la lene, desfranare, iubire de arginti, bautura, fumat, patima discotecii ("cand vii de la discoteca la patru dimineata si putin baut, nu-ti mai arde de biserica"), patima televizorului, patima Internetului, toate se opun mersului la biserica. Superficialitatea, nu numai fata de cele ale spiritului, este de asemenea unul dintre motive. Avand in vedere ca multi tineri chiulesc de la ore pentru a merge in baruri la o bila sau pentru a sta la Internet-Cafe pe chat, cu atat mai mult nu vor gasi ratiunea de a participa doua ore la Liturghie. Patimasii se ghideaza dupa instincte si accentueaza tot timpul in mod hedonist cele ale trupului. Multi tineri se afla intr-o permanenta fuga dupa placeri ieftine, ajungand sa creada ca totul inseamna a consuma, ca bucuria inseamna a dispune de oricine si orice, transferand centrul de greutate din a fi in a avea. Acestia, in goana dupa placeri, nu pot concepe termenul de jertfa, dar mai ales bucuria jertfei. Cei care participa la Liturghie, de obicei, gandesc si actioneaza diferit de "mentalitatea" hedonista a lumii de azi.

Deseori am auzit cu totii spunandu-se: "Acum imi traiesc viata, voi merge la batranete la biserica" sau "toate imi merg bine, de ce sa merg la biserica?" Exista si explicatia cum ca reusita in viata se datoreaza doar efortului personal; acestia considera, de altfel, ca scopul Liturghiei consta in cererile de reusita, iar cei prezenti acolo sunt oameni slabi. Mantuitorului Hristos are cuvant catre cei ce se incred doar in fortele proprii: fara Mine nu puteti face nimic (Ioan 15, 5). Deci din nou superficialitate si necunoastere. Oricum Sfantul Apostol Pavel ne avertizeaza ca daca nadajduim in Hristos numai in viata aceasta, suntem mai de plans decat toti oamenii (I Corinteni 15, 19).

Prea Sfintitul Laurentiu Streza spunea intr-un interviu: "Pentru acesti frati ai nostri, care nu au descoperit rostul Sfintei Liturghii in lucrarea de mantuire, trebuie sa ne rugam staruitor. Cat de mult pierdem si cat de putin oferim Domnului, intr-un an, ne dam seama dintr-un simplu calcul: daca am frecventa biserica in toate cele 52 de Duminici, noua praznice imparatesti si 12 sarbatori ale sfintilor ingeri si ale sfintilor, in total 73 de zile de praznuire, si am sta la Sfanta Liturghie de fiecare data cate 1,5 ore, acest timp face mai putin de cinci zile, din cele 365 de zile ale anului. Intr-un an, 360 de zile oferim trupului si abia cinci zile sufletului!"[133]. Cu adevarat o tema de meditatie. Incercati, dragi tineri, sa calculati si voi cat timp priviti la Atomic sau MTV si intrebati-va sincer pe ce loc e Dumnezeu in viata voastra!

Cand ai un prieten aproape de casa nu-l vizitezi din an in Pasti! Iar daca totusi il vizitezi asa de rar, il mai poti numi prieten...??

Dai vointa, iei putere!


[129] Articolul se numeste "Oboseala si dragoste" si poate fi citit la adresa: www.savatie.tk.

[130] E vorba de cartea Ieromonahului (atunci ierodiacon) Savatie Bastovoi - In cautarea aproapelui pierdut, Editura Marineasa, 2002, o lucrare de real folos tuturor care si-au facut un scop nobil in a-L marturisi pe Hristos in fata oamenilor. Ea ajuta mult la intelegerea procesului convertirii si a felului in care trebuie sa se faca misiune.

[131] Personal cred ca numarul tinerilor activi in Biserica s-a marit in comparatie cu anii trecuti. Chestiunea apartenentei la grup se poate discuta indelung si din perspectiva Psihologiei sociale, insa contactul cu cei din biserica in timpul Sfintei Liturghii este minimal. Batrani sau tineri, cunoscuti sau nu, cei prezenti la slujba au in comun un Domn, o credinta, un botez (Efeseni 4, 5), dragoste si nadejde in Dumnezeu. E adevarat ca in viata te asociezi cu cei cu care ai afinitati, insa zic ca n-ar trebui sa segregam Ortodoxia si pe acest criteriu. "Crestinismul este prin esenta universalist si ostil oricarei segregatii" (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, 1994, p. 317). Integrarea in comuniunea credinciosilor e de obicei o problema de timp.

[132] E vorba de infricosatoarele Vai-uri rostite de Hristos (vezi Matei 23, 13-39).

[133] P.S. Prof. Dr. Laurentiu Streza, O cateheza liturgica (interviu), in Tinerete, ideal, Biserica, Editura Agaton, 2002, p. 40.

Sursa: http://www.laurentiudumitru.ro/carti.php?id=1&cap=24

Cuvântul sculptează!

10 Aprilie – Durere întemeiată

Într-un cimitir, un om plângea în hohote în faţa unui mormânt. Din când în când exclama cu un glas de jale:

-«Nu trebuia să fi murit niciodată! Tu nu trebuia să mori!»

La o oarecare distanţă, un alt om care îngrijea de un mormânt, îl observă o bucată de vreme. În cele din urmă, compătimitor, se apropie şi-i spuse:

-«Trebuie să fii tare, omule. Toţi am trecut prin asemenea momente… E vorba de tatăl sau de mama ta?»

-«Nu. Nici unul nici altul – răspunse cel îndurerat. «Cel îngropat aici este primul soţ al nevestei mele.»

Atunci când se plânge la un mort, nu întotdeauna se plânge pentru mort. De multe ori se plânge pentru sine însuşi.

Durerea faţă de răul altuia poate fi cauzată de dragostea faţă de acesta. Însă, uneori, este vorba mai degrabă amorul propriu. Este mai uşor, şi mai abundent, egoismul decât altruismul.

Aceasta se întâmplă inclusiv cu Dumnezeu, Tatăl nostru: de multe ori păcatele mele mă dor mai mult pentru că mă umilesc, pentru că nu se potrivesc cu ceea ce eu voiam sau îmi imaginam, decât pentru că sunt o ofensă la adresa lui Dumnezeu. Şi în remuşcare poate să existe mai mult amor propriu sau mândrie decât iubire faţă de Dumnezeu, iar acesta este un lucru foarte periculos.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro