Sunt hipermodern

Tipul şi-a pus un BlackBerry ultimul răcnet lângă farfurie cu un aer uşor aferat şi anxios. L-a pipăit o dată sau de două ori încruntându-şi sprâncenele. Apoi a început să discute cu ceilalţi cam distrat şi aruncând fără încetare priviri neliniştite spre obiectul-fetiş. În sfârşit, s-a auzit o sonerie de telefon bizară, insistentă, dar discretă, aleasă cu grijă (în nici un caz Carmen). „Iertaţi-mă o clipă”; „Îmi cer scuze, dar e important”; „Am oroare de aşa ceva, dar realmente...” Realmente ce, nu vom şti niciodată, dar cina a continuat târâş-grăpiş, ritmată de un du-te-vino al lu' Domnu' Importantu' între balcon şi masă. Imposibil să mănânci liniştit sau să termini o frază. El, nepăsător ca o vacă sacră pe o stradă din Benares, pare să discute cu nişte persoane mult mai simpatice decât cele de la masă. În tot cazul, râde din toată inima. Deocamdată, nimeni n-a îndrăznit să-i facă nici cea mai mică observaţie, dar îţi dai seama că respectul de care se bucură datorită condiţiei sale de VIP (sau de candidat la alegeri, sau de sportiv la nivel înalt) se destramă văzând cu ochii.
„În fond - îi spui profitând de ultima pauză la telefon -, sunteţi hipermodern.”

De uimire, scapă telefonul din mână şi te priveşte, descumpănit, cu ochi mari - deloc antipatici de fapt, care chiar îţi amintesc de vacile din Benares - şi lipsiţi de orice sentiment. Neant total. De fapt, a bug-at, incapabil să-şi dea sea­ma dacă îţi baţi joc de el. Ce-i drept, ai cam sărit calul. Nimeni nu ştie nici măcar ce e un postmodern, darămite hipermodern... Nu contează, ai intrat în horă, joacă: „Sunteţi exact tipul omului de mâine, prototipul mutaţiei antropologice pe care o trăieşte în momentul acesta Occidentul. Nu ştiu dacă aţi aflat că noţiunea circulă în mediul antropologilor. Unii preferă să vorbească despre «supramodernitate», dar, în fond, e unul şi acelaşi lucru. Mai bine decât «super», «hipermodern» are ca obiectiv detronarea vechiului «postmodern», în vogă de prea mult timp şi deja depăşit. Postmodernul a depăşit modernitatea. El nu mai crede în «marile naraţiuni» de transformare a lumii, în noutate, în progres şi în viitorul luminos, ci se mulţumeşte să se joace cu referinţele şi cu miturile, să se rupă de solidarităţile tradiţionale şi să joace până la sfârşit cartea individualismului.

Hipermodernul este cu totul altceva. El nu depăşeşte modernitatea, ci o exacerbează. Individul hipermodern este «prea», este întotdeauna excesiv: supraconsumator, înclinat spre plăceri, supraactiv, şi în acelaşi timp victimă a stresului în exces şi a diverselor solicitări. Astfel că după culmi de «extaz» pot urma perioade de vid depresiv. Tot timpul în stare de alertă, hiperîmpărţit în tot felul de sarcini, fluid şi flexibil, detaşat de orice apartenenţă simbolică, omul hipermodern «gândeşte cu corpul», îşi valorifică emoţiile, nu urmăreşte decât intensitatea, îşi neagă finitudinea şi moartea şi mai ales se exteriorizează în mod straniu într-o perpetuă comunicare. Non-stop în legătură cu tribul şi cu lumile lui preferate, drogat de informaţii şi de comunicaţii de tot felul, absolut incapabil să stea singur, dar din ce în ce mai izolat, hipermodernul nu are, în cele din urmă, decât o experienţă a realului filtrată prin telefon şi calculator. În ritmul ăsta, în curând vom fi opt invitaţi la masă, dar vom sfârşi prin a mânca împreună cu cincizeci de persoane.”

S-a albit la faţă. Dar iată că BlackBerry sună din nou. Rezistă, se face că nu-l aude, apoi se înmoaie sub ochii tuturor şi, până la urmă, răspunde şi dă fuga pe balcon.

Sven Ortoli, Michel Eltchaninoff
Dineuri mondene. Manual de supravieţuire
Editura ART, 2008

Traducere din limba franceză de Mona Ţepeneag.



Sursa: http://atelier.liternet.ro/articol/6675/Sven-Ortoli-Michel-Eltchaninoff-Mona-Tepeneag/Dineuri-mondene-Manual-de-supravietuire.html

Cuvântul sculptează!

5 August – Trandafiri cu surpriză

Jesus Urtega, povesteşte într-o carte foarte interesantă de-a sa, „Dumnezeu şi familia”, o întâmplare hazlie. La terminarea unui curs de reculegere spirituală pentru bărbaţi, îl sfătui pe unul dintre participanţi, un basc dintr-aceia care îşi iubesc mult soţia, dar care simt o oarecare ruşine în a o arăta:

-«Uite, astăzi, când te vei întoarce acasă, du-i nişte flori.»

-«Nişte flori? Dar… niciodată nu i-am făcut cadou soţiei mele nişte flori.»

-«Nu contează; odată şi odată va trebui să fie prima dată…»

-«Bine, bine.»

La câteva zile, am aflat despre eficacitatea propunerii făcute.

În dimineaţa respectivă, soţia sa fusese foarte ocupată. Neplăcerile de suportat şi problemele de rezolvat fuseseră multe în primele ore ale zilei. O durea capul şi-i mai rămăseseră multe lucruri de făcut. O scălda pe micuţa familiei când, de-odată, sună soneria.

-«O fi bărbatul meu» – se gândi.

Şi, într-adevăr, era. Deschise uşa şi spectacolul fu surprinzător: era soţul său, având în mâna stângă servieta iar în mâna dreaptă un buchet de trandafiri proaspeţi.

Comentariul îl făcu din tot sufletul:

-«Asta-mi mai lipsea acum: bărbată-meu beat!»

În ciuda acestei prime sperieturi, mai târziu îmi mulţumi pentru sfatul dat. Încercaţi şi voi.

Gestul soţului, atitudinea sa, care în cazul de faţă rezultă a fi ciudat întrucât era neobişnuit, ar fi trebuit să fie ceva normal, obişnuit în căsnicie.

Soţia şi soţul, fiecare dintre ei are nevoie şi are dreptul, nu doar de a fi iubit de către celălalt, ci şi de a se şti iubit. Nu o vor putea şti dacă iubirea nu se manifestă.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro