miercuri, 2 aprilie 2014

Dragostea unui tată…



de Marcus Roberts

Zilele trecute, am aflat o poveste pe care vreau să o împărtăşesc cu voi. Nu prea are de-a face cu demografia, dar aduce în prim-plan câteva ingrediente esenţiale pentru viaţa de familie şi creşterea generaţiei viitoare: dragostea, sacrificiul de sine, gândul la binele celuilalt, perseverenţa şi curajul. Pe scurt, vorbeşte despre multe dintre calităţile pe care cred că ar trebui să le aibă un părinte, calităţi pe care eu, personal, mi-aş dori să le am într-o cantitate mai mare.

Povestea se petrece într-o zonă rurală din China: orăşelul  Fengyi, provincia Sichuan, la aproximativ 2.000 de mile vest de Shanghai. În fiecare zi, Yu Zekuang, un bărbat de 40 de ani, se trezeşte la 5 dimineaţa. Pregăteşte pachetul de mâncare pe care fiul său îl va lua la şcoală. Apoi, îşi ajută copilul să meargă la şcoală, cam 7 kilometri de drum aspru de munte. Fiul său, Xiao Qiang are 12 ani, dar nu poate merge pe jos către şcoală. El are o dizabilitate fizică, determinată de o boală necunoscută: este înalt de numai 90 de cm, cu braţele şi picioarele răsucite şi cu spatele cocoşat. Cea mai apropiată şcoală nu are facilităţile necesare pentru a-l accepta. Tatăl său explică: „Ştiu că fiul meu are handicap fizic, dar nimic nu este în neregulă cu mintea lui. Cu toate astea, nu am putut găsi aici o şcoală cu facilităţile necesare pentru a-l accepta, fiind continuu respins. De fapt, singurul loc unde a fost acceptat a fost  Şcoala Primară Fengxi, din oraşul Fengyi, din provincia Sichuan – care este la 5 mile de mers pe jos”.

Nu există autobuze sau transport public pentru a parcurge acest drum. De aceea, Xiao trebuie să meargă pe jos. Dar Xiao nu poate să meargă pe jos. Aici intervine rolul tatălui său. În fiecare zi, Yu îşi pune fiul într-un coş construit special, pe care şi-l leagă de spate. Apoi, tatăl (el însuşi înalt de numai 1,5 m) îl cară până la şcoală, pe o distanţă de 7 km. Apoi, tatăl face cei 7 km înapoi, pentru a lucra la o fermă. După-amiază, el face acelaşi lucru, dar în sens invers. Un drum de 7 km pentru a-şi lua fiul de la şcoală. 7 km cărându-şi fiul în spate. 28 de km pe zi! În ultimele 6 luni, estimează că a mers mai bine de 2.500 de km.

Din cauza bolii necunoscute, băiatul nu a putut începe şcoala până la 12 ani. Mai mult, tatăl şi mama sa s-au despărţit când el avea 3 ani (rapoartele nu specifică exact în ce circumstanţe). Dar, după cum tatăl său afirmă cu mândrie, toate aceste greutăţi nu par a-i fi limitat capacitatea academică.

„Dizabilitatea de care suferă fiul meu nu-i dă acestuia posibilitatea de a merge pe jos sau cu bicicleta. În ciuda faptului că are 12 ani, înălţimea sa nu depăşeşte 90 cm. Dar sunt mândru de faptul că este deja printre cei mai buni din clasă şi ştiu că va realiza lucruri deosebite. Visul meu este ca el să meargă la facultate”.

Cu un tată care face atâtea eforturi, Xiao are toate şansele ca acest lucru să i se întâmple cu adevărat. Mai mult, de când povestea a apărut în presa locală, autorităţile locale au anunţat că, în viitorul apropiat, îi vor închiria lui Yu o cameră, astfel încât acesta să fie mai aproape de şcoală. Între timp, şcoala va fi astfel adaptată, încât să poată primi elevi în regim de internat, inclusiv pe Xiao.

Deşi sunt sigur că Yu se va bucura de o pauză de la această muncă de Sisif, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva tatălui şi fiului nu le va lipsi timpul petrecut împreună, singuri, discutând despre şcoală şi despre visele lor de viitor.

Sursa:stiripentruviata.ro

Mulţi creştini sunt nepăsători şi formali; îşi închid poarta mântuirii



Creştinii anesteziaţi nu fac bine Bisericii, a subliniat Papa Francisc la Sfânta Liturghie celebrată marţi dimineaţă în Capela Casei Sf. Marta din Vatican. 

În predica sa Papa Francisc a plecat de la fragmentul Evanghelic în care se povesteşte despre întâlnirea dintre Isus şi paraliticul care era bolnav de 38 de ani şi aştepta să fie vindecat de coborârea îngerului deasupra bazinului Betsaida (Ioan, 5,1-16). Acest bolnav se plânge lui Isus că nu reuşeşte să coboare la timp în apă pentru a fi vindecat. Isus îi porunceşte să se ridice şi să meargă, iar bolnavul se vindecă. Această minune atrage însă criticile fariseilor deoarece era o zi de Şabat şi nu îi era permis să facă acest lucru. Papa a subliniat că în această pericopă evanghelică putem identifica boli spirituale grave.

„Mă gândesc la mulţi creştini, la mulţi catolici: da, sunt catolici lipsiţi de entuziasm, mâhniţi. Merg la biserică în fiecare duminică, dar preferă să nu se amestece în treburile altora. Fiecare la casa sa, liniştiţi pentru propria viaţă… Este boala nepăsării creştinilor. Această atitudine care paralizează zelul apostolic, care-i transformă pe creştini în persoane inerte, liniştite, dar nu în sensul bun al cuvântului, ci în sensul că nu ies să anunţe Evanghelia. Persoane anesteziate!”

„Iar anestezia este o experienţă negativă”, a subliniat Papa Francisc care a atras atenţia creştinilor care nu lasă loc harului lui Dumnezeu să intervină.

„Creştini ipocriţi ca şi aceştia pe care îi interesau doar formalităţile. Era Şabat? Nu, nu pot să aibă loc minuni de Şabat, harul lui Dumnezeu nu poate lucra de Şabat. Închid uşa harului lui Dumnezeu! Avem mulţi în Biserică! Este un alt păcat. Primii, cei care au păcatul nepăsării, nu sunt capabili să meargă înainte cu zelul lor apostolic, deoarece au decis să se oprească asupra propriei persoane, tristeţi, resentimente. Aceştia nu sunt în stare să ducă mântuirea deoarece închid uşa mântuirii”.

„Pentru ei”, a spus Papa, „sunt importante formalităţile. «Nu se poate» sunt cuvintele pe care le au la îndemână”. În faţa acestor două tentaţii, a nepăsării şi a formalismului, Isus îl vindecă pe bolnav dându-i harul necesar şi îi spune să nu mai păcătuiască.

„Cele două cuvinte creştine: vrei să te vindeci? Nu mai păcătui. Dar prima dată îl vindecă. Cuvinte pline de iubire. Aceasta este strada creştină, strada zelului apostolic: apropierea de persoanele rănite în acest spital de campanie, de multe ori rănite de oameni din Biserică”.

De asemenea, Papa Francisc a subliniat că cele două cuvinte adresate de Isus bolnavului „sunt mult mai frumoase decât nepăsarea şi decât ipocrizia”.


Sursa:ro.radiovaticana.va