marți, 31 mai 2011

De 1 iunie 2011 Gazeta Sporturilor se transforma in Gazeta Copiilor

De 1 iunie 2011, de Ziua Copiilor, Gazeta Sporturilor le ofera celor mici :

  • propriul lor ziar “Gazeta Copiilor” – 8 pagini distractive si sportive, cu jocuri si concursuri
  • o surpriza dulce de la Nesquik
  • DVD-ul Magicienii cuvintelor, un demo al seriei de 9 volume ce vor apărea împreună cu Gazeta Sporturilor începînd cu data de 6 iunie 2011.
Sursa: http://blogulcolectionarului.net/2011/05/de-1-iunie-2011-gazeta-sporturilor-se-transforma-in-gazeta-copiilor

De Ziua copiilor 2011 , Libertatea ne aduce un dvd de poveste

Miercuri, 1 iunie 2011, ziarul Libertatea ne aduce un dvd de poveste : Calatoriile lui Gulliver (Max Feischer’s).

Dublat in limba romana.

Cel mai frumos cadou de Ziua copiilor 2011.

Pret dvd + ziar : 9.99 lei.


[Multumiri celor de la Libertatea]

Sursa: http://blogulcolectionarului.net/2011/05/de-ziua-copiilor-2011-libertatea-ne-aduce-un-dvd-de-poveste

Cuvântul sculptează!

31 Mai – Caritabila fiică

O fiică şireată se ruga dezinteresat la Sfântul Anton:

-«Sfinte Antoane, nu-ţi cer un logodnic bogat şi frumos pentru mine, însă mamei mele dă-i un ginere bogat, generos şi frumos.»

De câte ori egoismul nu se deghizează în caritate! Acesta este egoismul cel mai respingător: nu caută doar profitul propriu, dar pretinde chiar să-l vândă ca pe o favoare. Pe lângă a fi egoism este şi o insultă: îi ia pe ceilalţi de fraieri.

Nu este deloc plăcut ca cineva să fie înşelat dar dacă, pe lângă aceasta, mai este luat şi în râs, deja este prea mult.

Sinceritatea atrage şi captivează. Duplicitatea este respingătoare.

Sinceritatea, ca orice virtute, trebuie să fie cultivată. Isus ne-a spus: „DA-ul vostru să fie DA, iar NU-ul să fie NU” (Mt 5,37).

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

luni, 30 mai 2011

Cuvântul sculptează!

30 Mai – Caşul din castron

Un anticar trecând prin faţa unei prăvălii şi văzu o pisică în vitrină, bând lapte dintr-o farfuriuţă mică. Îndată îşi dădu seama că era o farfurie veche şi de valoare. Intră în prăvălie schiţând un oarecare dezinteres şi ceru proprietarului să-i vândă pisica.

-«Îmi pare rău», spuse proprietarul, «însă pisica nu este de vânzare.»

-«Dar, vă rog,» insistă colecţionarul. «Am nevoie de o pisică în casă. Uite! Vă dau mai mult decât face.»

-«Bine, bine», spuse proprietarul prăvăliei luând banii.

-«Ah, dar… îmi puteţi da şi farfuria?», adăugă cumpărătorul. «Pare că pisica este foarte obişnuită cu ea.»

-«Îmi pare rău», răspunse proprietarul. «Nu vând farfuria. Îmi poartă mult noroc. Numai săptămâna aceasta am vândut zece pisici la un preţ foarte bun!»

Aşa cum se păcăleşte şoarecele punând caş în capcană, la fel neguţătorul îi păcălea pe colecţionari cu farfuria din care mânca pisica.

Câţi dintre cei care cred că-i păcălesc pe ceilalţi, rămân ei înşişi păcăliţi! Este faimoasa excrocherie cu lozul câştigător fals: e greu de ştiut cine este escrocul, cel care escrochează sau escrocatul?

Sunt sincer şi joc „curat” cu Dumnezeu şi cu ceilalţi?

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

duminică, 29 mai 2011

Predica de Duminică!!!

Duminica Orbului

Ora hotarâtoare


"Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?"

(Ioan IX,25)


Oamenii îsi au orele lor hotarâtoare, ore în care ei trebuie sa se decida a servi lui Dumnezeu, ori Satanei, a primi un dar duhovnicesc, ori a-l respinge, a se ridica la înaltimea Cerului, ori a se prabusi în abisul iadului. A fost o ora hotarâtoare pentru tânarul bogat din Evanghelie, când l-a întrebat pe Isus: "Învatatorule bun, ce bine voi face ca sa mostenesc viata de veci?". A fost o ora hotarâtoare pentru apostoli, când Isus, fiind parasit de multi dintre cei care îl auzeau vorbind despre misterul prezentei Sale reale în Sfânta Cuminecatura, îi întreaba: "Oare si voi vreti sa va duceti?". A fost o ora hotarâtoare pentru tânarul Saul - devenit apoi Sfântul Pavel -, atunci când a fost întrebat de Isus, la portile Damascului: "Saule, Saule, de ce ma prigonesti?". A fost o ora hotarâtoare pentru Augustin, când, la Milano, în toiul unor violente framântari sufletesti, a auzit o voce ca de copil îndemnându-l: "Tolle, lege!" (Ia si citeste!). Si când, deschizând Cartea Cartilor ce o avea în fata, citi: "Ca ziua sa umblati cu cuviinta, nu în betii, nu în curvii si în fapte de rusine, nu în cearta si în pizma; ci va îmbracati în Domnul nostru Isus Cristos, si sa nu aveti grija trupului în pofte" (Romani XIII,13-14). Iluminat si transformat subit de har, îsi schimba radical viata de pâna atunci, devenind unul din cei mai mari sfinti si teologi ai Bisericii.
Toti oamenii îsi au orele lor decisive, prin urmare si noi, si, daca suntem sinceri cu noi însine, recunoastem cu usurinta acest lucru.
De aceea, dupa ce vom considera mai întâi ora hotarâtoare a orbului din nastere, caruia îi este dedicata aceasta a sasea duminica de dupa Pasti, vom starui asupra orei noastre decisive, a fiecaruia în parte.
1. Atotputernica bunatate a lui Isus i-a daruit orbului din nastere marele dar al vederii trupesti. Desigur, în clipa în care ochii sai au putut privi si contempla pentru prima oara maretia Templului, el avu impresia ca vede raiul deschis. Dar Domnul îi pregatea un dar si mai mare, harul credintei. La câteva zile Isus îl întâlneste din nou. Între timp, se întâmplasera multe lucruri: fariseii, îngâmfati si invidiosi, îl supusera pe cel vindecat unei anchete viclene, încercând sa-l convinga ca Isus este un pacatos; dar cel miluit, în simplitatea sa, i-a luat apararea acestui om care îi facuse cel mai mare bine. Aceasta atitudine curajoasa i-a adus însa excomunicarea din sinagoga. Îsi câstigase lumina ochilor, dar acum era un excomunicat; pierduse comuniunea cu semenii sai din neamul ales, numai din pricina curajului de a fi marturisit minunea divina a binefacatorului sau în fata dusmanilor de moarte ai acestuia. De aceea, daca prima întâlnire cu Isus a fost o ora hotarâtoare pentru orb, acum cea de a doua întâlnire cu Isus avea sa fie ora hotarâtoare pentru cel vindecat. Isus îl întreaba: "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?" Întrebare decisiva. Ce trebuia sa raspunda? Din faptul ca Isus savârsise ceea ce nici un muritor nu putea face - vindecarea unui orb din nastere -, cel vindecat întelesese ca acest facator de minuni trebuie neaparat sa fie un trimis al Cerului, un prieten al lui Dumnezeu, un mare profet, deci o mare autoritate, vrednica de toata crezarea. De aceea, inima sa dreapta, calauzita de bunul simt al omului iubitor de adevar, se adreseaza cu toata încrederea autoritatii acestui binefacator al sau, convins fiind ca el îi va putea spune cu toata certitudinea cine este Fiul lui Dumnezeu, ca apoi sa creada în El: "Cine este, Doamne, ca sa cred în El". Spune-mi-o tu care te-ai aratat ca o autoritate demna de credinta, si voi crede numaidecât. "L-ai si vazut si Cel ce graieste cu tine, Acela este", îi raspunde Isus. Autoritatea vorbise. Nu mai era timp de a mai sta la îndoiala. Poate cel vindecat îsi închipuia un Mesia maiestuos, nu ca persoana modesta ce îi sta în fata. Dar bunul sau simt, inima sa dreapta si sincera îi dicta ca nu putea avea nici o îndoiala. De aceea raspunse hotarât: "Cred, Doamne". Cuvântul Tau este pentru mine adevar evident; cred ca Tu esti Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul promis; ma predau Tie, sunt supusul Tau. Si aceasta credinta, exprimata prin cuvânt, el si-o confirma prin gest: prosternându-se, "I s-a închinat".
Astfel, cel ce fusese cândva orb, acum îsi sustine cu succes examenul orei hotarâtoare. Dupa ce, din bezna orbiei trupesti, ajunse sa vada lumina soarelui, acum, prin acest "Cred Doamne", ajunge din noaptea necredintei la lumina credintei în Isus Fiul lui Dumnezeu. Si ce fericire se revarsa acum pe fata lui privind si contemplând în omul ce îi sta în fata pe Acela pe care Patriarhii si Profetii, cu sute de ani în urma, L-au prevestit si întrezarit cu ochiul credintei! Cum i s-a schimbat într-o clipa tot sensul vietii ce o mai avea de trait! Caci Îl avea acum în fata pe Dumnezeu, ce-i drept, ascuns sub chipul unui om, dar aceasta îi era de ajuns ca sa-l faca fericit.
2. Asemenea orbului din nastere, avem si noi, fiecare în parte, ora hotarâtoare. Si înca nu numai una, ci mai multe. Dupa Botez, la câtiva ani dupa ce, prin gura nasilor, ne-am marturisit credinta în Cristos, declarând: "Ma unesc cu Cristos si cred Lui ca unui Împarat si Dumnezeu", ajunsi la pricepere, nu o data, poate, am fost framântati de întrebari si îndoieli asupra credintei. Erau tot atâtea ore hotarâtoare, când pe de o parte duhul întunericului, tatal minciunii, Satana, ne insufla tagada, iar pe de alta parte Cristos ne lumina cu harul Sau, întrebându-ne: "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?". Crezi tu în cuvântul Meu care îti vorbeste prin Biserica Mea, careia i l-am încredintat spre pastrare si propovaduire si pe care am înzestrat-o cu puterile pe care Tatal Mi le-a dat, puterea de a fi lumina, lumina si calauza, puterea de a te nutri spiritual cu Sfintele Taine si puterea de a-ti mijloci împacarea cu Tatal Meu? Crezi tu ca nimeni nu poate veni la Mine decât prin fidelitatea fata de aceasta Biserica, mama sufleteasca pe care v-am daruit-o, voua, tuturor celor nascuti pe Cruce din coasta Mea? Crezi tu ca cine se leapada de aceasta mama se leapada de Mine si de Cel ce M-a trimis pe Mine? Caci, dupa cum marturiseste un sfânt Parinte al Bisericii, "nu poate avea pe Dumnezeu de tata, cine nu are Biserica de mama".
Fericiti suntem daca am raspuns afirmativ tuturor acestor întrebari, ramânând neclintiti în credinta.
Dar credinta vie nu consta doar în a primi cu fermitate adevarurile descoperite de Mântuitorul si predate noua de Biserica Sa, ci si în a trai conform acestora, deoarece precum corpul fara suflet este mort, tot astfel credinta fara fapte este moarta, deci nu ne poate mântui. De aceea se adevereste, zilnic, profetia dreptului Simion ca Isus "este pus spre caderea si scularea multora" (Luca II, 34). Pentru ca pusi în fata unor obligatii concrete, practice, unii si le îndeplinesc, altii nu; deci unii se osândesc, caci desi cred în El, nu îi îndeplinesc vointa, nu traiesc conform poruncilor Lui, deci nu au o credinta vie, o credinta însufletita de iubire; iar altii se mântuiesc pentru ca nu se multumesc sa creada doar cu mintea si buzele, ci îsi marturisesc crezul prin fapte, zi de zi, împlinind voia lui Dumnezeu exprimata în îndatoririle impuse de locul pe care îl ocupa în familie si în viata sociala. Si fiindca tocmai aici, în trairea efectiva, concreta, de fiecare clipa a credintei noastre se da batalia pentru desavârsirea noastra, aici suntem pânditi de cele mai multe primejdii si ispite: lasitate, lene, neglijenta, nerabdare, mânie, razbunare, trufie, clevetire, care sunt tot atâtea ore hotarâtoare pentru progresul ori prabusirea noastra spirituala, orele cele mai multe si cele mai greu de înfruntat, prin frecventa lor. Diavolul profita de toate aceste ocazii ca sa ne abata de pe calea cea îngusta a urmarii lui Cristos, pentru a ne atrage pe calea cea larga si comoda a concesiilor, a patimilor. Fiecare dintre aceste situatii este pentru noi ora decisiva, când suntem pusi sa ne pronuntam daca ramânem alaturi de Cristos sau trecem în tabara Satanei.
Fericiti vom fi daca, de fiecare data când vom asculta de Spiritul Sfânt, care ne sopteste în constiinta, vom avea taria sa-i raspundem Satanei: "(...) scris este: Domnului Dumnezeului tau te vei închina si Lui singur îi vei sluji" (Luca IV,8). Astfel, de fiecare data vom iesi din lupta întariti în credinta si în iubirea fata de Isus.
Iar de cumva am avea nefericirea sa cadem în vreun pacat grav, de moarte, în momentul când Isus bate la usa sufletului nostru si ne priveste cum l-a privit pe Petru în ceasul lepadarii din Joia Patimilor, ne aflam din nou în fata unei ore hotarâtoare. Si, de ne vom cai ca Petru, Isus ne va reprimi în iubirea Sa si ne va aseza din nou pe calea mântuirii.
Ora hotarâtoare pentru sfintirea sau prabusirea noastra este si clipa în care, coborând în noi însine si simtind dorinta de a fi mai desavârsiti, mai desprinsi de lume, Îl întrebam pe Isus, asemenea tânarului bogat din Evanghelie: "(...) ce-mi mai lipseste?". Daca Isus îmi va arata cutare defect, pornire dominanta ce-mi frâneaza zborul spre Dumnezeu; daca îmi va spune de ce trebuie sa ma debarasez sau ce trebuie sa suport ca sa fiu asemanator Lui, si voi proceda conform îndemnului Sau, eu voi atinge o noua treapta de desavârsire. Daca însa voi fi las si zgârcit cu Dumnezeu si nu voi avea generozitatea de a da lui Dumnezeu ce îmi cere spre a deveni mai bun, s-ar putea ca pe viitor El sa nu-mi mai dea lumina Sa si, ramas fara asistenta Sa, sa alunec mai jos, sau chiar sa ma pierd, asemenea tânarului bogat, care nu a avut taria si curajul de a urma îndemnul lui Isus de a parasi totul pentru a câstiga TOTUL, adica pe El, si cu El vesnicia.
Iar daca la un moment dat m-as pomeni - asa cum se întâmpla de atâtea ori în viata - fata în fata cu Isus, împovarat de Cruce si încununat cu spini, zicându-mi: "Ia-ti crucea si vino dupa Mine!", si aceasta este tot o ora hotarâtoare. Atunci, sa-mi iau crucea oricât de grea mi s-ar parea si sa pornesc pe urmele Lui spre Golgotha, acceptând, daca El mi-o cere, sa fiu rastignit cu El, care îmi spune: "Cel ce nu-si ia crucea si nu vine dupa Mine, nu este vrednic de Mine" (Matei X, 38).
Cu un cuvânt, iubiti frati, tot ce se întâmpla cu noi, bine sau rau, e menit sa fie o ora hotarâtoare care ne împartaseste un har, ne cheama la o mai mare râvna pentru despatimire si sfintire, la o traire mai intima cu Isus, la o asemanare pâna la identificarea cu El, ori la o trezire din lâncezeala, la o înviere din moartea pacatului. Si, pentru a trece cu succes aceste examene ale orei hotarâtoare, sa cerem de la Dumnezeu Tatal, prin Isus, sinceritatea cu El si cu noi însine, iubirea de adevar si credinta orbului din nastere. Sa le cerem, prin inima lui Isus cea strapunsa din iubire pentru noi, si prin inima de mama neprihanita a Preasfintei Fecioare, modelul desavârsit de fidelitate fata de harul divin si de conformare deplina cu vointa plina de iubire a lui Dumnezeu. Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=34

Ecclesia de Eucharistia IV

CAPITOLUL III

APOSTOLICITATEA EUHARISTIEI ŞI A BISERICII

26. Dacă, aşa cum am spus mai înainte, Euharistia edifică Biserica şi Biserica face Euharistia, urmează că legătura între una şi alta este foarte strânsă. Este atât de adevărat că putem să aplicăm misterului euharistic ceea ce spunem despre Biserică atunci când, în simbolul niceno-constantinopolitan, mărturisim: "una, sfântă, catolică şi apostolică". Una şi catolică este şi Euharistia. De asemenea, ea este sfântă, mai mult, este preasfântul sacrament. Dar îndeosebi spre apostolicitatea sa vrem să îndreptăm acum privirea noastră.

27. Explicând faptul că Biserica este apostolică, adică întemeiată pe apostoli, Catehismul Bisericii Catolice identifică o întreită semnificaţie a acestei expresii. Pe de o parte, "ea a fost şi rămâne zidită pe temelia apostolilor (Ef 2,20), martori aleşi şi trimişi în misiune de Cristos însuşi"51. La originea Euharistiei sunt şi apostolii, nu pentru că sacramentul nu ar urca la Cristos însuşi, ci pentru că lor le-a fost încredinţat de Isus şi pentru că a fost transmis prin ei şi prin urmaşii lor până la noi. În prelungirea lucrării apostolilor şi ascultând de porunca Domnului, Biserica celebrează Euharistia în decursul secolelor.

A doua semnificaţie a apostolicităţii Bisericii, indicată de Catehism, este aceea că "păstrează şi transmite, cu ajutorul Duhului care locuieşte în ea, învăţătura, tezaurul, cuvintele sănătoase auzite de la apostoli"52. Şi în acest al doilea sens, Euharistia este apostolică pentru că este celebrată în conformitate cu credinţa apostolilor. În cursul istoriei bimilenare a poporului noului legământ, magisteriul Bisericii a precizat doctrina euharistică în diferite ocazii, chiar şi în ceea ce priveşte terminologia sa exactă, iar aceasta pentru a salvgarda credinţa apostolică în acest preamare mister. Această credinţă rămâne neschimbată şi este esenţial pentru Biserică să rămână în felul acesta.

28. În sfârşit, Biserica este apostolică în sensul că "ea continuă să fie învăţată, sfinţită şi călăuzită de apostoli prin urmaşii lor în misiunea pastorală: colegiul episcopilor, asistaţi de preoţi, în unire cu succesorul lui Petru, păstorul suprem al Bisericii"53. Succesiunea apostolică în misiunea pastorală implică în mod necesar sacramentul hirotonirii, adică seria neîntreruptă a hirotonirilor episcopale valide, care ajunge până la începuturi54. Această succesiune este esenţială ca să fie Biserică în sens propriu şi deplin.

Euharistia exprimă şi acest sens al apostolicităţii. Într-adevăr, după cum învaţă Conciliul al II-lea din Vatican, "credincioşii, în puterea preoţiei lor regale, participă la jertfa euharistică"55, dar preotul hirotonit este acela care "celebrează jertfa euharistică in persona Christi şi o oferă lui Dumnezeu în numele întregului popor"56. De aceea, în Liturghierul roman se prescrie ca numai preotul singur să rostească rugăciunea euharistică, iar poporul să ia parte la ea cu credinţă şi în tăcere57.

29. Expresia, folosită de mai multe ori de Conciliul al II-lea din Vatican, după care "preotul hirotonit... celebrează jertfa euharistică în persoana lui Cristos"58, avea deja rădăcini adânci în învăţătura pontificală59. După cum am mai avut ocazia să o spun, in persona Christi "înseamnă mai mult decât în numele sau în locul lui Cristos. In persona: adică în identificarea specifică, sacramentală, cu marele preot al legământului veşnic, care este autorul şi subiectul principal al jertfei sale proprii, în care într-adevăr nu poate fi înlocuit de nimeni"60. În planul mântuirii voite de Cristos, slujirea preoţilor care au primit sacramentul hirotonirii arată că Euharistia pe care ei o celebrează este un dar ce întrece radical puterea adunării şi rămâne de neînlocuit în orice situaţie pentru a lega valid consacrarea euharistică de jertfa crucii şi de Cina de pe urmă.

Pentru a fi cu adevărat o adunare euharistică, adunarea care se formează pentru celebrarea Euharistiei are absolută nevoie de un preot hirotonit care să o prezideze. Pe de altă parte, comunitatea nu este în măsură să-şi dea sieşi slujitorul hirotonit. Acesta este un dar pe care îl primeşte prin succesiunea episcopală care urcă până la apostoli. Episcopul este acela care, prin sacramentul Preoţiei, hirotoneşte un nou preot, conferindu-i puterea de a celebra Euharistia. De aceea, "într-o comunitate, misterul euharistic nu poate fi celebrat de nimeni în afară de un preot hirotonit, după cum a declarat punctual Conciliul al IV-lea din Lateran"61.

30. Doctrina Bisericii Catolice despre slujirea preoţească în raportul ei cu Euharistia, ca şi doctrina despre jertfa euharistică, a fost, în aceste decenii din urmă, obiectul dialogurilor utile în cadrul activităţii ecumenice. Trebuie să mulţumim Preasfintei Treimi pentru că au fost, în acest domeniu, progrese semnificative şi apropieri ce ne fac să sperăm într-un viitor al deplinei comuniuni în credinţă. Observaţia făcută de Conciliu în legătură cu diferitele comunităţi ecleziale apărute începând din secolul al XVI-lea şi separate de Biserica Catolică este în totalitate pertinentă şi astăzi: "Comunităţile bisericeşti despărţite de noi, deşi sunt lipsite de unitatea deplină cu noi, izvorâtă din Botez, şi deşi, după credinţa noastră, mai ales din cauza lipsei sacramentului Preoţiei, nu au păstrat substanţa autentică şi integrală a misterului euharistic, totuşi, amintind la Cina sfântă moartea şi învierea Domnului, ele mărturisesc că arată viaţa de comuniune cu Cristos şi aşteaptă venirea lui în slavă"62.

Credincioşii catolici, respectând totuşi convingerile religioase ale fraţilor separaţi, trebuie, aşadar, să se abţină de a lua parte la împărtăşania distribuită în celebrările lor euharistice, ca să nu confirme o ambiguitate asupra naturii Euharistiei şi, în consecinţă, să nu-şi îndeplinească datoria de a da o mărturie clară despre adevăr. Lucrul acesta ar produce întârzieri pe drumul spre deplina unitate vizibilă. La fel, nu se poate gândi înlocuirea Liturghiei de duminică cu celebrări ecumenice ale cuvântului, cu întâlniri de rugăciune cu creştini ce aparţin comunităţilor ecleziale deja menţionate sau cu participarea la serviciile lor liturgice. Astfel de celebrări şi întâlniri, lăudabile în ele însele în anumite împrejurări, pregătesc deplina comuniune atât de mult dorită, chiar şi euharistică, dar nu pot să o înlocuiască.

Faptul că puterea de a celebra Euharistia a fost încredinţată numai episcopilor şi preoţilor nu constituie în nici un fel o sărăcire pentru restul poporului lui Dumnezeu, fiindcă, în comuniunea unicului trup al lui Cristos, care este Biserica, acest dar este din belşug spre binele tuturor.

31. Dacă Euharistia este centrul şi apogeul vieţii Bisericii, ea este deopotrivă aşa ceva şi în slujirea preoţească. De aceea, mulţumind lui Isus Cristos Domnul nostru, vreau să repet faptul că Euharistia "este principala şi centrala raţiune de a fi a sacramentului Preoţiei, care s-a născut efectiv în momentul instituirii Euharistiei şi o dată cu ea"63.

Activităţile pastorale ale preotului sunt numeroase. Dacă ne gândim la condiţiile sociale şi culturale ale lumii de astăzi, este uşor să înţelegem cât de mult sunt asaltaţi preoţii de pericolul dispersării în multele şi diferitele datorii. Conciliul al II-lea din Vatican a văzut în caritatea pastorală legătura care uneşte viaţa şi activităţile lor. Ea rezultă, adaugă Conciliul, "înainte de toate, din jertfa euharistică, fiind centrul şi rădăcina întregii vieţi a preotului"64. În cazul acesta, se înţelege cât de important este pentru viaţa spirituală a preotului, dar şi pentru binele Bisericii şi al lumii, să pună în practică recomandarea conciliară de a celebra zilnic Euharistia, "care este într-adevăr, chiar şi atunci când nu poate fi de faţă nici un credincios, lucrarea lui Cristos şi a Bisericii"65. În felul acesta, preotul este în măsură să învingă toate tensiunile care îl dispersează pe parcursul zilelor sale, găsind în jertfa euharistică centrul adevărat al vieţii şi slujirii sale, energia spirituală necesară pentru a rezolva diferitele lui datorii pastorale. Zilele sale vor deveni, în felul acesta, cu adevărat euharistice.

Din caracterul central al Euharistiei în viaţa şi în slujirea preoţilor rezultă, de asemenea, caracterul ei central în pastoraţia chemărilor la preoţie. Înainte de toate, deoarece rugăciunea pentru chemări îşi găseşte în ea locul unei mari uniri cu rugăciunea lui Cristos, marele şi veşnicul preot; dar şi pentru că grija atentă a preoţilor faţă de slujirea euharistică, unită cu promovarea participării conştiente, active şi rodnice a credincioşilor la Euharistie, constituie, pentru tineri, un exemplu eficient şi o încurajare de a răspunde cu generozitate la chemarea lui Dumnezeu. Căci el se slujeşte deseori de exemplul carităţii pastorale pline de zel a unui preot pentru a răspândi şi a face să crească în inima unui tânăr sămânţa chemării la preoţie.

32. Toate acestea arată cât de dureroasă şi anormală este situaţia unei comunităţi creştine care, deşi are caracteristicile unei parohii în ceea ce priveşte numărul şi diversitatea credincioşilor, lipseşte totuşi un preot care să o păstorească. Într-adevăr, parohia este o comunitate de botezaţi care îşi exprimă şi consolidează identitatea mai ales prin celebrarea jertfei euharistice. Dar pentru aceasta este necesară prezenţa unui preot, el singur având puterea de a oferi Euharistia in persona Christi. Când comunitatea nu are preot, se caută de bună seamă remedierea cumva a acestei lipse, pentru a continua celebrările duminicale, şi în aceste cazuri, călugării şi laicii care îi călăuzesc pe fraţii şi surorile lor în rugăciune exercită într-un mod lăudabil preoţia comună a tuturor credincioşilor, întemeiată pe harul Botezului. Dar aceste soluţii nu trebuie considerate decât ca provizorii pentru timpul în care comunitatea aşteaptă sosirea unui preot.

Caracterul sacramental incomplet al acestor celebrări trebuie, înainte de toate, să determine ansamblul comunităţii să se roage cu mai multă fervoare pentru ca Domnul să trimită lucrători în secerişul său (cf. Mt 9,38); de asemenea, trebuie să conducă la activarea tuturor celorlalte elemente constitutive ale pastoraţiei vocaţionale adecvate, fără a ceda tentaţiei de a căuta soluţii în slăbirea exigenţelor referitoare la calităţile morale şi la formarea care se cere pentru candidaţii la preoţie.

33. Atunci când, din cauza lipsei de preoţi, s-a încredinţat credincioşilor nehirotoniţi o anumită participare la grija pastorală a unei parohii, aceştia să nu uite faptul că, aşa cum învaţă Conciliul al II-lea din Vatican, "nici o comunitate creştină nu se poate zidi dacă nu are drept rădăcină şi centru de greutate celebrarea sfintei Euharistii"66. Aşadar, vor avea grijă să menţină vie în comunitate "foamea" adevărată de Euharistie, care conduce la aceea că nu lasă să treacă nici un prilej pentru a avea celebrarea Liturghiei, profitând chiar şi de prezenţa ocazională a unui preot, care nu este împiedicat de către Dreptul Bisericii să o celebreze.

_______________________

Note:

51 CBC 857.

52 CBC 857.

53 CBC 857.

54 Cf. CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Scrisoarea Sacerdotium ministeriale (6 august 1983), III.2: AAS 75 (1983) 1005.

55CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 10.

56CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 10.

57 Cf. Institutio generalis: Editio typica tertia, nr. 147.

58CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 10 şi 28; IDEM, Decretul despre slujirea şi viaţa preoţilor Presbyterorum ordinis, 2.

59 "Slujitorul altarului acţionează in persona Christi întrucât e capul ce oferă în numele tuturor membrelor", PIUS AL XII-LEA, Scrisoarea enciclică Mediator Dei (20 noiembrie 1947): AAS 39 (1947) 556; cf. PIUS AL X-LEA, Îndemnul apostolic Haerent animo (4 august 1908): Pii X Acta, IV, 16; PIUS AL XI-LEA, Scrisoarea enciclică Ad catholici sacerdotii (20 decembrie 1935): AAS 28 (1936) 20.

60IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Dominicae Cenae (24 februarie 1980), 8: AAS 72 (1980) 128-129.

61CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Scrisoarea Sacerdotium ministeriale (6 august 1983), III.4: AAS 75 (1983) 1006; cf. CONCILIUL AL IV-LEA DIN LATERAN, Constituţia despre credinţa catolică Firmiter credimus, cap 1: DS 802.

62CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 22.

63IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Dominicae Cenae (24 februarie 1980), 2: AAS 72 (1980) 115.

64CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis, 14.

65CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis, 13; cf. Codul de drept canonic, can. 904; Codul canoanelor Bisericilor Orientale, can. 378.

66CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis, 6.

67 Cf. Relazione finale, II, c. 1: L'Osservatore romano (10 decembrie 1985) 7.

68CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 26.

Cuvântul sculptează!

29 Mai – Depinde de fiecare

Conversaţie între pacient şi medic:

-«Doctore, ziceţi-mi direct, fără ocolişuri, ce boală am?»

-«Păi suferiţi de alcoolism acut.»

-«Bine, acum ziceţi-mi-o pe latineşte, ca să i-o spun soţiei mele.»

De multe ori, când încercăm să-i înşelăm pe ceilalţi, ne înşelăm pe noi înşine şi suntem primii care plătim consecinţele înşelăciunii noastre.

Viaţa construită pe minciună distruge convieţuirea, dar înainte de toate, distruge viaţa celui care minte. Putem să-i înşelăm pe ceilalţi însă, chiar dacă avem tendinţa de a ne înşela pe noi înşine, nu este uşor să o obţinem. Un psihiatru nord-american spunea: „Dumnezeu poate să-mi ierte păcatele; însă nervii mei nu mi le iartă”.

Ipocrizia este ca o cutie în care ascundem insatisfacţia, amărăciunea şi laşitatea.

Eu vorbesc „direct” sau „pe latineşte”?

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

sâmbătă, 28 mai 2011

Pelerinaj!

Cuvântul sculptează!

28 Mai – Faţa şi cuvântul

Un avocat spartan, Archidamos, apăra în senat o cauză împotriva unui anumit individ al cărui apărător era un avocăţel bătrân care îşi ascundea vârsta cu alifii, machiaj şi vopsea de păr. Întrucât în toiul pledoariei sale asuda şi i se scurgea machiajul, Archidamos spuse juraţilor:

-«Nu e nevoie să spun nimic pentru a combate argumentele colegului meu. E de ajuns să fie privit pentru a nu fi crezut. Nu vedeţi că poartă minciuna pe faţă? Vrea să ne mintă arătând că este cine, de fapt, nu este. Este bătrân şi face eforturi ridicole pentru a ne ascunde aceasta.»

Se spune că o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte. Imaginea pe care o creăm cu îmbrăcămintea noastră şi, mai ales, cu viaţa noastră, dacă suntem coerenţi, va întări cuvintele noastre. Dacă nu suntem coerenţi, această imagine va fi călcată în picioare, va fi discreditată.

„Zice, dar nu face” se aude spunându-se de multe ori. Ceea ce Domnul şi ceilalţi, de asemenea, ne cer, este coerenţa: viaţa noastră să fie conformă cu vorbele noastre. A nu căuta să fim ceea ce pretindem a fi este o schizofrenie morală.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

vineri, 27 mai 2011

Cuvântul sculptează!

27 Mai – Generozitate ipocrită

Un om avar, dintr-un exces de generozitate, oferi în ziua în care se făcea colecta pentru Misiuni un cec în valoare de cinci sute de euro. În ziua următoare cineva l-a vizitat şi i-a spus:

-«Ieri ne-aţi oferit un cec pentru Misiuni, însă aţi uitat să-l semnaţi.»

Iar acesta, foarte satisfăcut, răspunse:

-«Nu-i nimic, nu contează. Prefer să fie anonim.»

Dorinţa de „a cădea bine” este foarte umană. Dorinţa de a plăcea lui Dumnezeu şi oamenilor este foarte creştină. Însă dorinţa de a plăcea fără a te costa, fără efort, înşelând, este foarte ipocrită.

O categorie de oameni care creează repulsie, este aceea a celor care pretind a fi foarte catolici, mai catolici decât episcopii şi decât Papa. Când cineva îmi spune „eu sunt foarte catolic”, în mod instinctiv mă pun în gardă. Cine este într-adevăr, nu are nevoie, nici nu simte nevoia de a o spune. Se vede!

Acest fel de ipocrizie este foarte răspândit. Se cred foarte isteţi, capabili de a înşela pe oricine, însă se observă îndată crusta de ipocrizie pe care o poartă. Cred că înşeală, dar se înşeală pe sine înşişi.

Nu căuta să pari ceea ce nu cauţi să fii. Fă efortul de a fi catolic de-adevăratelea şi aceasta se va observa.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

joi, 26 mai 2011

Cuvântul sculptează!

26 Mai – O mică diferenţă

O învăţătoare cubaneză îl întrebă pe cel mai bun elev al său:

-«Alejo, spune-mi, ce este capitalismul?»

Alejo răspunse:

-«Capitalismul este un coş de gunoi plin de maşini, jucării şi mâncare.»

-«Foarte bine, Alejo. Dar comunismul?»

Alejo răspunse:

-«Comunismul este tot un coş de gunoi, însă gol.»

Toate felurile de guvernare inventate de om sunt imperfecte. Omul nu este perfect şi, ca atare, nici invenţiile şi nici operele sale nu sunt perfecte.

Nu este uşor de explicat cum de, având prezente în memorie rezultatele amare pe care comunismul le-a produs în Rusia şi le produce în Cuba, mai există adepţi ai acestui sistem. Odată căzut „zidul” am putut vedea cu toţii dezastrul pe care acesta l-a presupus. A meritat milioanele de morţi pe care le-a provocat? Ceea ce se petrece astăzi în Cuba este uşor de observat, întrucât pentru a intra nu este nici o problemă. A ieşi este greu. Aglomeraţia este doar în direcţia ieşirii.

Impresionează mult să vedem la ce grad de orbire putem ajunge noi, oamenii. Cât de mult trebuie să cultivăm umilinţa!

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

miercuri, 25 mai 2011

Cine fură...

Short Film 'The Black Hole' from PHOTOPLAY FILMS on Vimeo.

Cuvântul sculptează!

25 Mai – S-a descoperit prăjitura

Mama întrebă supărată:

-«Cine a mâncat prăjitura?»

Clara, sora mai mare, răspunse:

-«Panchito, mamă!» (frăţiorul de nouă ani).

-«Nu-i adevărat!» - ripostă copilul.

-«Ba da, te-am văzut eu!»

-«Nu-i adevărat, nu-i adevărat! Eşti o mincinoasă! Tu nu erai aici când am mâncat-o!»

Minciuna, de obicei, durează puţin: are data expirării la limită.

O acţiune rea este o povară în conştiinţă. Dacă minţim ca să o acoperim, povara se dublează: pe de o parte teama de a nu fi descoperită acţiunea rea şi, pe de altă parte, teama de a nu ajunge să fie cunoscută minciuna.

Însă una este eroarea şi alta, foarte diferită, minciuna. Toţi aveam dreptul de a greşi şi ne exercităm acest drept destul de frecvent, însă niciodată nu avem dreptul de a minţi.

Isus îl numeşte pe Satana „tatăl minciunii” pentru că de la el vine întotdeauna această greşeală.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

marți, 24 mai 2011

100 de puncte fierbinţi din Istoria Bisericii

Editura Sapientia a Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi anunţă apariţia, în colecţia “Istoria Bisericii”, a cărţii “100 de puncte fierbinţi din Istoria Bisericii”. Lucrarea este o colecţie de articole adunate de studenţii din cadrul grupului “Resurrection”, care prezintă 100 de subiecte tratate în mod sintetic, cu o cronologie precisă, o apreciere istorică ce ţine cont de ultimele cercetări, cu întrebări care conduc la meditaţie, aflăm de pe ITRC.ro. Cartea, tradusă din limba franceză de pr. Ioan Bişog, propune episoade cunoscute şi mai puţin cunoscute, fiind alese perioade tulburi ale istoriei Bisericii şi probleme delicate. Afirmaţiile făcute sunt o mărturie curajoasă despre credinţa pe care marii autori o nutresc cu privire la Biserică.

Fiecare articol este împărţit în cinci paragrafe: “Datele”, care furnizează datele şi evenimentele esenţiale ale momentului propriu-zis supus analizei; “Evenimentul”, care are drept obiectiv plasarea acestuia în contextul său istoric, descriind liniile de forţă ale derulării sale; “Problematica”, în care este exprimată aprecierea teologică adecvată problemelor supuse analizei; “Întrebări”, care îi permit cititorului să îşi prelungească meditaţia, stimulându-l la comparaţii extraordinare, şi “Bibliografie”, care oferă cititorului mijlocul de a se informa asupra problemei. Articolele sunt aranjate în ordine cronologică, fiind împărţite în perioade precum: Originile Bisericii; Timpul persecuţiilor; Secolul de fier; Renaşterea şi Reforma protestantă; Timpul revoluţiilor; Secolul al XX-lea.

Printre temele expuse se numără: “De la apostoli la episcopi” (creşterea comunităţilor şi creşterea membrilor ierarhiei odată cu moartea apostolilor: Biserica reprezintă o creştere organică), “Biserica şi sinagoga” (discrepanţa dintre creştinismul timpuriu şi tradiţiile religioase iudaice, cu toate că există o continuitate profundă cu tradiţia Vechiului Testament), “Criza gnostică” (necesitatea unui crez, care să facă explicite afirmaţiile esenţiale ale credinţei şi care să servească pentru evitarea oricărei interpretări reductive), “Prestigiul Succesorului lui Petru” (rolul Papei în Biserică, principiul petrin al Papei Leon cel Mare), “Conciliul împotriva Papei” (criza papalităţii în timpul Conciliului de la Konstanz), “Sfârşitul statului pontifical” (înverşunarea Papei Pius al IX-lea în menţinerea puterii sale politice şi scăderea puterii civile a Papei), “Începuturile ecumenismului” (impulsul dat de Papa Ioan al XXIII-lea, de Conciliul Vatican I şi de Papa Paul al VI-lea efortului de refacere a unităţii Bisericii).

Sursa: vedeţi aici http://www.catholica.ro/2011/05/21/100-de-puncte-fierbinti-din-istoria-bisericii

Cuvântul sculptează!

24 Mai – Nebun raţional

Un vizitator într-un spital de nebuni îi întreba pe diverşi indivizi internaţi motivul pentru care se aflau acolo. În cele din urmă, îl întrebă pe unul dintre ei:

-«Dumneavoastră, de ce sunteţi aici?»

-«Foarte simplu», răspunse, «pentru că nu mă lasă să ies.»

Ceea ce nebunul spunea era adevărat. Însă nu spune tot adevărul. Nu spune de ce nu este lăsat să iasă.

Se spune că adevărul pe jumătate este cea mai mare minciună. Ceea ce spunem, oricui am spune, trebuie să fie adevărat, întrucât toţi avem dreptul de a nu fi minţiţi. Însă nu avem dreptul de a şti totul despre toţi. Există ceva sacru, intimitatea fiecăruia, la care nimeni nu are dreptul şi, de asemenea, nu avem obligaţia de a o face cunoscută dacă nu vrem.

Intimitatea o facem cunoscută celor intim apropiaţi şi o facem pentru că vrem aceasta, în mod liber. Cel care îşi dezvăluie intimitatea oricui, o face pentru că o preţuieşte puţin şi, desigur, nu greşeşte, întrucât, într-adevăr valorează puţin.

Sinceritatea constă în a spune ceea ce trebuie să spunem şi cui trebuie să spunem.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

luni, 23 mai 2011

Revista MOD - Blaj!!!

Dragi cititori!

Începând de astăzi, aveți la dispoziție, spre lectură la subsolul acestei pagini web, numărul 17 din luna mai al revistei MOD.
Vă doresc lectură plăcută!

Se pare ca in lume nu-l mai poti refuza... pe Panda...

Cuvântul sculptează!

23 Mai – Simptomatic

Tatăl şi fiica se uitau la televizor în salon în timp ce, în bucătărie, mama spăla vasele iar fiul le ştergea.

Deodată se auzi în bucătărie un zgomot de farfurii căzând la pământ şi făcându-se ţăndări.

Fiica privi la tatăl şi spuse:

-«A fost mama.»

-«De unde ştii?» o întrebă acesta.

-«Pentru că nu a spus nimic.»

Tuturor, inclusiv mamelor, ne este mai uşor să vedem greşelile altora decât pe ale noastre. Se spune că fiecare poartă în spate greşelile proprii, în timp ce pe ale celorlalţi le poartă în faţă. De aceea se văd mai uşor.

Isus ne-a spus că vedem mai degrabă paiul din ochiul aproapelui, decât bârna din ochiul nostru (Mt 7,3). Când le vedem pe amândouă, defectele altora şi pe ale noastre, obişnuim să le condamnăm pe acelea şi să le absolvim pe ale noastre. Acest lucru, pe lângă faptul că este nedrept, este fals şi steril. Cu o bârnă în ochi, nu se pot vedea lucrurile aşa cum sunt, nu se vede realitatea.

Este nevoie de curaj pentru ca să vezi lucrurile în mod limpede.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

duminică, 22 mai 2011

Predica de Duminică!!!

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a V-a după Paşti
Hristos cheamă la mântuire pe toţi oamenii

Duminica a V-a după Paşti (a Samarinencii)

Ioan 4, 5-42

'În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, căci ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere merinde. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, deci, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi au băut din ea el însuşi şi fiii lui şi turmele lui? Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti Prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia Care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristos? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.'


† DANIEL,
Patriarhul Bisericii, Ortodoxe Române

Sfânta Evanghelie din Duminica Femeii Samarinence este plină de înţelesuri duhovniceşti, care arată de ce această Evanghelie se citeşte acum, în Duminica a V-a după Sfintele Paşti, ce legătură are această Evanghelie cu taina Învierii Domnului, cu taina Înălţării Domnului la cer, şi mai ales cu taina Pogorârii Duhului Sfânt, care încheie perioada pascală numită şi a Penticostarului.

Iisus Hristos este izvorul harului

Iisus spune femeii din Samaria, la fântâna lui Iacov, aproape de cetatea Sichem sau oraşul Sihar că: 'Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu, şi Cine este Cel ce-ţi zice Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie' (Ioan 4, 10). Deci, în primul rând, Evanghelia de astăzi ne arată că Iisus Hristos nu este doar tămăduitor sau vindecător de boli, ci Iisus Hristos este şi Izvorul harului şi al adevărului (cf. Ioan 1, 17). Sfântul Apostol Pavel numeşte har lucrarea mântuitoare a lui Hristos. De aceea el salută pe creştinii din Corint cu această binecuvântare: 'harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi' (II Corinteni 13, 13), binecuvântare preluată de Biserică în Sfânta Liturghie.

Aşadar, harul pe care ni-l descoperă şi ni-l dăruieşte Hristos Domnul conţine în el dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh. Harul este însăşi iubirea Preasfintei Treimi împărtăşită oamenilor de către Mântuitorul Iisus Hristos Cel înviat din morţi şi înălţat la ceruri, prin Duhul Sfânt Care coboară în lume pentru a uni pe oameni duhovniceşte cu Hristos Cel preaslăvit şi pentru a dărui oamenilor viaţă veşnică.

Între iudei şi samarineni erau multe bariere mentale de ordin religios şi cultural

Învăţătura centrală a Evangheliei de astăzi este faptul că Iisus Hristos dăruieşte lumii harul mântuitor, numit 'apa cea vie'. Însă El vorbeşte despre această realitate dumnezeiască sau cerească pornind de la viaţa pământească. Mai întâi Iisus cere femeii samarinence apă obişnuită din fântână mai mult pentru a intra în dialog cu această femeie. Iisus Hristos cere femeii samarinence apă şi ca să vadă dispoziţia sufletului persoanei necunoscute, mai ales că între iudei şi samarineni erau multe bariere mentale de ordin religios şi cultural, astfel încât între ei domnea o duşmănie veche. Se dispreţuiau reciproc şi se evitau reciproc. Ţinutul Samariei se afla între Galileea din nordul Ţării Sfinte şi Iudeea din sudul acesteia. Iudeii, ca să nu se întâlnească cu samarinenii, ocoleau distanţe mari, deoarece samarinenii erau oameni de alt neam şi de altă credinţă. Credinţa lor mozaică era amestecată cu foarte multe împrumuturi din religii păgâne, politeiste. Samarinenii erau consideraţi de iudei ca fiind inferiori şi trădători, adică de alt neam şi de altă credinţă decât cea mozaică, o credinţă pervertită prin influenţe păgâne. De aceea, când iudeii mergeau în Galileea, ocoleau Samaria, adică o evitau.

Prin desfiinţarea barierelor mentale şi a complexelor de superioritate, Mântuitorul Iisus Hristos prefigurează taina Bisericii sau comuniunea persoanelor în iubirea Preasfintei Treimi

Mântuitorul Iisus Hristos este iudeul care nu ocoleşte Samaria. Mai mult, El vorbeşte cu o femeie din Samaria, rupând astfel, prin dialog, barierele mentale ale ostilităţii, create de diferenţele religioase şi culturale. El trece peste complexul superiorităţii iudeilor faţă de samarineni şi peste complexul inferiorităţii samarinenilor faţă de iudei. Iar faţă de această femeie, deşi de neam păgân şi de credinţă diferită, manifestă respect, întrucât şi ea este fiinţă umană creată după chipul lui Dumnezeu şi chemată la mântuire. Prin aceasta se vede că Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos nu este destinată numai evreilor, ci tuturor popoarelor. Prin ruperea barierelor mentale şi prin vindecarea celor ce suferă de complexul de superioritate, Mântuitorul Iisus Hristos prefigurează deja taina Bisericii Sale care se va constitui nu numai din iudei, ci şi din alte etnii, adică din toate popoarele care vor crede în El.

Evanghelia ne mai spune că ucenicii lui Iisus, care plecaseră să cumpere ceva de mâncare, când se reîntorc şi văd că El vorbeşte cu o femeie, se miră. De ce se miră? Pentru că El, bărbat iudeu, acordă atenţie unei femei de alt neam. Dar ucenicii Săi

n-au îndrăznit să-L întrebe despre ce vorbeşte cu ea. Vedem aici o altă barieră mentală pe care Mântuitorul o demolează, şi anume complexul superiorităţii bărbatului faţă de femeie. În lumea antică păgână, femeia era considerată ca fiind doar un obiect util. Bărbatul era stăpân asupra ei şi putea dispune de viaţa şi moartea ei. Putea fi omorâtă fără ca lui să i se întâmple ceva. Poligamia era în floare, iar femeia era umilită şi dispreţuită. Deşi în societatea iudaică femeia se bucura de o anumită consideraţie, totuşi exista o mare diferenţă de valoare între bărbat şi femeie. Atunci nu se putea spune că femeia este egală cu bărbatul în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Însă, prin însuşi faptul că Iisus vorbeşte cu o femeie de altă credinţă şi de alt neam, vedem că El cheamă la sfinţenie şi mântuire nu numai bărbaţi, ci şi femei. De aceea, în Biserica lui Hristos vor exista multe femei sfinte, după cum se poate vedea şi în calendar.

Apa cea vie este harul care vindecă pe om de păcat şi îi sfinţeşte viaţa

În convorbirea Sa cu femeia samarineancă, Iisus porneşte de la apa zilnică pe care o bea omul pentru a-şi întreţine viaţa trecătoare a trupului. Însă, repede Mântuitorul Iisus trece de la apa care are izvorul ei în pământ la o altă apă, şi anume la apa care-şi are izvorul în ceruri, la apa cea vie, care este harul lui Dumnezeu. El îi spune femeii samarinence: 'Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie'. (Ioan 4, 10).

Când femeia şi-a dat seama că Iisus vorbeşte de altă apă decât apa obişnuită care astâmpără setea trupului pentru o vreme, I-a zis: 'Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin să scot' (Ioan 4, 15). Dar Hristos Domnul trece îndată pe un alt plan al dialogului, şi anume la starea vieţii personale intime sau afective a femeii samarinence. El îi spune acesteia: 'Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici', iar ea, surprinsă de aceste cuvinte, zice: 'Nu am bărbat', iar Mântuitorul îi spune: 'Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat' (Ioan 4, 16-18). Deci, foarte discret, cu tact pastoral, fără să-i reproşeze că este imorală sau nestatornică în iubire, Mântuitorul Iisus Hristos arată totuşi acestei femei că El cunoaşte viaţa sa şi că numai apa cea vie sau harul vindecă pe om de păcate, îi schimbă viaţa şi îi transformă dorinţa lui de fericire trecătoare, momentană şi fragmentată în dorinţa de fericire veşnică. În clipa aceea, femeia samarineancă şi-a dat seama că în faţa ei se află un profet sau prooroc, care are în el harul lui Dumnezeu şi cunoaşte viaţa omului, adică starea sufletului şi faptele lui. Îndată femeia a lăsat găleata jos lângă fântână şi a alergat în cetate, iar acolo în cetate a spus tuturor: Iată, am întâlnit un prooroc, pe Mesia, pe Care îl aşteaptă iudeii şi pe Care îl aşteptăm şi noi, samarinenii. Auzind aceste cuvinte, locuitorii cetăţii au devenit foarte atenţi şi curioşi, întrucât femeia le-a spus că El cunoştea toată viaţa ei. În realitate, Mântuitorul nu i-a spus femeii toate câte a făcut, ci i-a spus doar că a avut cinci bărbaţi, iar cel pe care îl are acum nu este soţul ei legitim. În scurt timp, o mulţime de oameni a ieşit din cetate şi a venit la Iisus ca să-L vadă. Apoi ei L-au invitat pe Iisus să intre în cetatea lor. Evanghelia ne spune că Iisus Domnul a rămas în cetate timp de două zile. Unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii interpretează cele două zile ca fiind zile în care Iisus a predicat, în formă concentrată, Vechiul şi Noul Testament, sau a învăţat pe samarineni cele două porunci ale iubirii, adică iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de semeni. Drept urmare, mulţi samarineni au crezut în El.

Adevărata închinare adusă lui Dumnezeu: de la Templul din Ierusalim la bisericile din toată lumea

În Evanghelia de astăzi, Hristos-Domnul vorbeşte cu femeia samarineană şi despre adevărata închinare adusă lui Dumnezeu, afirmând că adevăraţii închinători ai Tatălui sunt închinătorii în duh şi în adevăr, adică în stare de rugăciune şi de credinţă adevărată care rodesc în viaţă sfântă şi fapte bune. Duhul şi adevărul înseamnă aici viaţă de comuniune a omului cu Dumnezeu, realizată prin rugăciune luminată de Duhul Sfânt şi prin mărturisirea dreptei credinţe. Această învăţătură, potrivit căreia adevăraţii închinători ai Tatălui sunt închinătorii 'în duh şi în adevăr', înseamnă şi că ei sunt închinători ai Preasfintei Treimi, deoarece Duhul Sfânt îndeamnă şi ajută deplin pe om să se roage lui Dumnezeu Tatăl şi să mărturisească pe Fiul Său, Iisus Hristos, Cel ce a zis: 'Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa' (Ioan 14, 6).

Deci Mântuitorul Iisus Hristos spune că adevărata credinţă va fi una spirituală şi universală. Ca atare, El a prevestit vremea în care iudeii nu se vor mai închina numai în Ierusalim, nici samarinenii numai în muntele lor, Garizim, ci se vor închina lui Dumnezeu pretutindeni, deoarece nu contează atât de mult locul, cât contează starea în care oamenii trăiesc credinţa cea adevărată în iubirea lui Dumnezeu Tatăl, în adevărul vieţii veşnice descoperit de Hristos şi în lucrarea sfinţitoare a Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, El spune că va veni vremea când oamenii se vor închina nu numai în Ierusalim, ci pretutindeni, mai precis în fiecare biserică în care este preamărit Tatăl, împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, şi astfel fiecare biserică devine un 'Ierusalim', oriunde s-ar afla pe pământ, devine o poartă deschisă spre Ierusalimul ceresc (cf. Apocalipsa 21, 2).

Femeia samarineancă prefigurează Biserica alcătuită din neamuri diferite

Femeia samarineancă, deşi are o credinţă confuză (sincretistă) şi o viaţă morală dezordonată, totuşi se schimbă în bine când doreşte să primească apa cea vie, harul divin ca iubire sfântă nesfârşită, o iubire netrecătoare şi neînşelătoare. Dintr-o femeie păcătoasă ea devine o femeie mărturisitoare a lui Hristos, o misionară care aduce la Hristos o cetate întreagă, şi-L duce pe Hristos în cetatea Siharului, ca să schimbe şi viaţa altora. Vedem cum Iisus, pornind de la o convorbire cu o femeie păcătoasă despre apa naturală sau pământească şi trecând la o convorbire despre apa cea vie sau viaţa veşnică, în scurt timp converteşte această femeie păcătoasă, iar prin ea se converteşte apoi o mulţime de oameni. Fericitul Augustin spune că această femeie samarineancă reprezintă Biserica provenită dintre alte neamuri decât poporul evreu. Biserica lui Hristos este compusă din iudeii care au crezut în El, dar şi din toate popoarele de religii diferite, de culturi diferite care s-au convertit, adică au crezut în Hristos. Vedem aici că femeia samarineancă reprezintă tainic viitorul Bisericii. De unde ştim că această interpretare a Fericitului Augustin este adevărată? Din Evanghelia care s-a citit astăzi, pentru că Mântuitorul spune: 'Priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş' (Ioan 4, 35), deşi nu era atunci timpul secerişului. El se referă simbolic la mulţimile de oameni care vor intra în 'hambarul' Împărăţiei cerurilor prin lucrarea harului lui Dumnezeu. Deci harul lui Dumnezeu trezeşte în om dorul de viaţă veşnică şi de mântuire, schimbă viaţa omului din viaţă păcătoasă în viaţă duhovnicească virtuoasă, în comuniunea veşnică a lui Dumnezeu Tatăl, a lui Dumnezeu Fiul şi a Duhului Sfânt. Mântuitorul Iisus Hristos le spune ucenicilor Săi: voi seceraţi unde alţii au semănat, adică unde au semănat patriarhii şi proorocii Vechiului Testament, dar voi aveţi acum privilegiul de a vedea cum vin popoarele la Hristos pe Care L-au prevestit cu mult timp înainte patriarhii şi proorocii.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să înţelegem că, de fapt, Evanghelia de astăzi este şi o pregătire a credincioşilor pentru sărbătoarea Înălţării Domnului, deoarece, prin Înălţarea Sa la cer, Hristos Domnul vrea să ne înalţe la apa cea vie, la viaţa cea veşnică a Preasfintei Treimi, iar prin Pogorârea Duhului Sfânt, serbată în Duminica a opta după Paşti, ni se dăruieşte apa cea vie, adică harul Duhului Sfânt, pe Care L-am primit mai întâi la Botez, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin!

* Text revizuit de autor în anul 2011

Sursa: http://www.basilica.ro/ro/stiri-patriarhie/predica_preafericitului_parinte_patriarh_daniel_la_duminica_a_v_a_dupa_pasti_6293.html

Predica de Duminică!!!

Duminica Samarinencei

Despre har


Este îndeobste recunoscut ca, numai în câteva decenii, lumea a luat o înfatisare atât de surprinzatoare, încât nici închipuirea cea mai întraripata nu si-ar fi imaginat. Plasmuiri de domeniul basmului au devenit realitate. Stiinta si tehnica au pus la dispozitia omului tot confortul si toate mijloacele de informare si de distractie spre a-l face pe om fericit. Dar toate la un loc: vehicule terestre ultra rapide, nave cosmice supersonice, zboruri interplanetare, comunicarea prin radio si televiziune, care îi aduce în camin o întreaga lume necunoscuta, toate aceste nascociri ale mintii în necontenita cautare dupa fericire au reusit oare sa-l faca pe omul zilelor noastre mai fericit decât era omul veacurilor trecute? Hotarât, nu! Niciodata, poate, nu a fost în lume mai multa ura si egoism, mascate în lozinci ce propovaduiesc generozitatea, iubirea dezinteresata si pacea; niciodata mai multa plângere împotriva omului ca azi, în acest veac al automatizarii si al performantelor tehnice; iar aceasta deoarece în vreme ce tehnica s-a perfectionat, fiinta umana - ca spiritualitate, ca moralitate -, a ramas mult în urma acesteia, lasându-se înrobita instinctelor primare si dispretuind cele mai elementare legi si virtuti morale sadite în însasi firea lui. Idealul, telul vietii, a devenit placerea; dupa vechea deviza hedonista: "Manânca, bea si te veseleste, caci dupa moarte nimic nu-i", aici e totul, iad si rai. Si, astfel, omul trupesc soarbe zilnic cupa placerii, dar, la fundul ei, dupa trecerea orgiei, gusta scârba, amaraciunea golului din suflet, unde arsura unei însetari chinuitoare începe din nou sa-i mistuie fiinta. Este setea nepotolita dupa supranatural, ce nu poate fi astâmparata decât cu supranatural, cu Dumnezeu. Este glasul lui Isus care îi vorbeste fiecarui suflet, ca astazi femeii samarinence, la fântâna lui Iacob.
Aceasta femeie nu a fost nici ea straina de experienta trista a sufletului ce îsi cauta fericirea acolo unde nu poate fi gasita. Ne-o putem închipui cum din copilarie batuse zilnic cu urciorul la brat cararea ce ducea la fântâna lui Iacob, de lânga Sihar. Acum, în puterea vârstei fiind, îi încolteste în minte un gând înca nedeslusit. O coplesea viata de pâna acum cu cei cinci barbati ce se perindasera, si acum cel de-al saselea, care îi era concubin, adica nelegiuit, îi amara si mai mult sufletul. Ce folos - îsi spunea -, am carat de aici atâta apa si totusi mi-e sete. Ce minunat ar fi sa am o apa care sa-mi astâmpere setea pentru totdeauna, ca sa nu trebuiasca sa vin mereu aici!
Framântata de astfel de gânduri, cu sufletul gol si uscat, zareste de departe un calator ce se odihnea pe ghizdul fântânii. Acel strain stia ca o sa vina, caci el o chemase printr-un glas tainic al inimii ei, fara sa-si dea seama. Ajunsa la fântâna, o agrai: "Femeie da-mi sa beau". Lui Isus - caci El era strainul - îi era sete nu atât de apa cât de sufletul ei pierdut, caci, la riposta femeii indignata de a-i fi vorbit un evreu, Isus îi replica: "Daca ai sti harul lui Dumnezeu si cine îti zice: Da-mi sa beau, ai fi cerut tu de la El si ti-ar fi dat apa vie". Si, la nedumerirea femeii, Isus continua: "Tot cel ce va bea din apa aceasta va înseta iarasi, însa cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac, ci apa pe care i-o voi da va fi izvor de apa curgatoare în viata de veci".
- "Doamne, exclama femeia, da-mi aceasta apa (...)"
- "Mergi de cheama pe barbatul tau si vino aici!"
- "N-am barbat."
- "Bine ai zis ca nu ai barbat, pentru ca cinci barbati ai avut, iar acela pe care îl ai acum nu-ti este barbat (...)".
- "Doamne, vad ca esti proroc (...)". Si, la întrebarea femeii asupra locului unde trebuia sa se închine lui Dumnezeu, Isus îi raspunde: "Vine vremea, si acum este, când închinatorii adevarati se vor închina Tatalui în spirit si adevar" - adica din inima si cu tot sufletul -, caci si Tatal astfel de închinatori cauta. Spirit este Dumnezeu si cel ce I se închina trebuie sa I se închine în spirit si adevar". Femeia simte cum i se umezeste sufletul de apa cea vie.
- "Stim ca va veni Mesia (care se cheama Cristos); când va veni acela ne va spune toate".
- "Eu sunt, cel ce graiesc cu tine", îi zice Isus. În acea clipa, un torent de apa vie se revarsa în sufletul femeii, purificând-o si umplând-o de o nespusa pace si bucurie. Nu mai avea nici o dorinta, caci bause din apa ce se transformase în ea în izvorul de apa curgatoare în viata de veci.
Fericita, lasa totul si alerga într-un suflet sa-si spuna lumii fericirea neasteptata, harul primit: "Veniti si vedeti pe omul care mi-a spus tot ce am facut; oare nu El este Cristos?". Nu ca ea s-ar fi îndoit de adevar, ci voia doar sa crute slabiciunea concetatenilor ei. Paraseste viata pacatoasa, pentru Cristos; nu o mai intereseaza decât sa traiasca viata cea noua primita de la El, devenind o adoratoare a Domnului, venerata de Biserica sub numele de Sfânta Fotina, adica Sfânta Luminii.
E usor de înteles ca apa cea vie, care a purificat-o si a sfintit-o pe Samarineanca, este harul sfintitor sau habitual care, cum spune Sfântul Vasile cel Mare, este o accidenta creata, foarte apropiata de esenta divina, prin care se comunica sufletului viata divina, îndumnezeind toata fiinta omului, dând valoare vesnica întregii lui activitati, precum seva altoiului nobil înnobileaza fructele produse de portaltoiul pe care el se grefeaza. "Eu sunt Vita" - ne spune Isus - "voi mladitele. Cel ce ramâne în Mine si Eu în el aduce rod mult, caci fara de Mine nu puteti face nimic" (Ioan XV, 5). Sufletul mort prin pacatul de moarte, adica lipsit de seva vietii lui Cristos, nu poate face nimic vrednic de rasplata vesnica. Aceasta viata divina, cum stim, o primim în Sfântul Botez prin care devenim fii ai lui Dumnezeu si mostenitori ai cerului; ne-o sporim în Sfânta Taina a Mirului; ne-o reînnoim în Sfânta Spovedanie si ne-o alimentam prin împartasirea cu Isus Euharisticul, Pâinea Vietii, prin care biruim ispitele si ne asiguram viata vesnica.
Harul sfintitor, dimpreuna cu harurile ajutatoare sau actuale, sunt pentru suflet ceea ce este soarele pentru viata de pe pamânt. Precum lumina si caldura solara face ca samânta sa încolteasca si sa aduca rod, tot astfel prin lumina si caldura harului divin sufletul primeste viata supranaturala si putere ca sa-si stapâneasca instinctele, mentinându-le în cadrul legilor morale, spre a aduce astfel roadele asteptate de Dumnezeu: credinta, speranta, iubirea, blândetea, curatia, bunatatea, îndelunga rabdare - cu un cuvânt întreg buchetul virtutilor ce trebuie sa împodobeasca sufletul crestinului adevarat.
Dar, cum Dumnezeu care "ne-a creat fara de noi nu ne poate mântui fara de noi" (Sfântul Augustin), pentru ca harul sau sa-si poata produce în noi aceste roade, El ne cere conlucrarea, caci precum planta nu poate rodi daca pe lânga soare si ploaie nu este îngrijita, sapata si plivita de buruieni, tot asa nici harul divin nu poate patrunde si rodi într-un suflet care respinge lumina si caldura Soarelui Cristos, nu-si înfrâneaza instinctele si nu pliveste buruienile pacatelor. El, care vrea "ca toti oamenii sa se mântuiasca si sa ajunga la cunoasterea adevarului" (I Timotei 2,4) îti da si tie în fiecare moment al vietii harul corespunzator situatiei în care te afli. Fiecare împrejurare data este o întâlnire cu Isus. Cum raspunzi întâlnirii? Este nevoie sa-ti spuna, ca Samarinencei: "Dac-ai sti darul lui Dumnezeu"? Oare nu L-ai primit în copilarie, apoi, mai târziu, în Euharistie, L-ai cunoscut si primit personal, pe acela pe care Îl primisesi prin har în Botez? El îti vorbeste în predici, lecturi spirituale; te asteapta la fiecare cotitura a vietii: "Da-Mi sa beau, da-Mi gândurile tale, faptele tale, îndoielile si temerile tale, sperantele tale; da-Mi pacatele tale, da-Mi viata ta toata, ca s-o curat, s-o sfintesc cu apa cea vie izvorâta din coasta Mea pe Cruce, da-Mi toata iubirea ta". El te asteapta zi si noapte, te interpeleaza, iar tu ramâi în tagada si refuz. Te complaci în minciuna si duplicitate, în bârfeli si calomnii ce ucid sufletul tau si prestigiul semenului, adica fiinta lui sociala; înseli buna-credinta celor onesti prin fatarnicia cu care te strecori în institutii prestigioase tainuindu-ti legaturile imorale în care traiesti, ca sot ori sotie.
Isus te asteapta. Deschide-ti sufletul, ca Samarineanca, sa ti-l lumineze si spele cu apa cea vie a harului, ca sa devii si tu printre semenii tai, ca Fotina, un lampadofor - un purtator de lumina. Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=33