Pe lângă hărțile acelea ce prezentau regiuni punctate cu sfere compuse din feliuțe de de culori diferite, pentru industrie, apoi, alte feliuțe, pentru bogățiile naturale, și, în cazurile bune, adăugau și niște semne ”casteloide” pentru, ați ghicit, castele, biserici, minarete, peșteri și alte obiective de vizitat, mă gândesc că ar mai avea rost încă o sferă, aparte, care să vorbească, tot așa, pe feliuțe, despre sufletul bun și vechi al unei regiuni, al unui oraș. Și, fără îndoială, atunci când este vorba de Blaj, mărimea feliuței de căutat ar ține și de surorile Moldovan, ce mi-au povestit, la început de toamnă, despre lucruri bune și frumoase din Blajul de demult.
Elena Moldovan are 92 de ani iar casa ei de pe Hula Blajului pare o ambasadă a bunului simț. În fapt, ea este cea cu care m-am întreținut în octombrie, într-o vizită la Blaj, sora ei fiind mai mult cea care aducea unele contrapuncte ancorate în realitate. Stau împreună pentru că sora mai mare ”nu știe cînd o fi clipa”, adică momentul cînd s-o duce, după cum explică. Un deux pieces al unor timpuri duse, de lângă care vezi mai bine și mai trist modele și modelele momentului…
Ideea de a întâlni o persoană care ”știe tot ce-a fost” în viața Blajului aparține unui cunoscut de-al meu, teolog greco-catolic, Marcel Cristea, ce mi-a vorbit despre ”bunica lui adoptivă” de acasă. Știm toți: Blajul este încă o inimă a țării ăsteia cu mai multe ceasornice spirituale în piept. Este locul de unde se dă ora în lumea greco-catolică din România, sediul Arhiepiscopiei Majore. Iar acest lucru nu este puțin, chiar dacă, azi, mulți uită ce au însemnat greco-catolicii pentru România. E un fel de Romă, Mica Romă, a celor ce au făcut să scriem azi cu caractere latine, a celor ce au dus învățătura românilor din Transilvania, după unirea cu Roma, din 1700. Nu poți să faci doi pași în centrul Blajului fără să dai de un monument, de o casă memorială, de o inscripție despre ceva vrednic de pomenit din trecut.
Și pe lângă toate acestea, nume de străzi, monumente, inscripții pe case, ce par să aibă o viață a lor, nestingherită de prezent, încercând să nu deranjeze, retrase în meditație față de trecut, se ivea perspectiva de a avea un ghid al unei bucăți de timp ce se întindea pe mai bine de un sfert din istoria Bisericii Greco-Catolice din România, un martor ne-metaforic, un contemporan al marilor răsuciri ale istoriei din ultima sută de ani.
Am sunat, am spus cine sunt, am spus ce aș vrea: să povestim puțin despre trecut, are sens. Mi s-a spus că pot să vin. Și am venit. M-am oprit la Caritas Blaj, unde alesesem să trag peste noapte, m-am prezentat celor de acolo, am vrut s-o pornesc spre catedrală și palat.
Dar a mai fost ceva neprevăzut care s-a întâmplat: Liviu Mihaiu de la Radio Guerrilla voia să vorbim despre ”ce mai respectă azi românii”. Și pentru că eram la Blaj, în curtea Caritas-ului, când am intrat în direct, am vorbit despre Biserica Greco-Catolică, instituție ce nu și-a pierdut temeiul de a fi respectată, precum o face constant și cu precizia unui ciocan pneumatic, omoloaga sa, Biserica Ortodoxă Română, și am amintit de munca voluntarilor de la Caritasul Eparhial din Oradea, tot o instituție greco-catolică, a căror activitate o urmăresc de câțiva ani de aproape și care cred că impune respect oricui.
Colegul bucureștean a prins cu precizie mingea oferită și a vorbit și el despre rolul bisericii în societate, arătând la rândul lui că BOR a reușit strania performanță de a îi îndepărta pe români de respectul față de instituțiile religioase…
Blaj, soare, cățelușa cuminte și sfioasă din stația de taxiuri, parcul din fața catedralei, palatul, trandafirii, lumina. Abia după toate acestea am sunat să anunț că am ajuns. Mai era o vreme până doamna Elena Moldovan urma să se trezească așa că mă mișc prin oraș, întâlnind o mulțime de cunoscuți, episcopul Curiei, fotografi, profesori, seminariști. Trec și prin parcul din spatele Curiei, în căutarea lăcușorului și a rățuștelor pe care le văzusem în pozele cunoscuților blăjeni, și dau și de un panou mare cu ”Mândru de Blaj” pe el. Foarte bine, merită!
Între Mariana și Mona, două din cunoștințele mele de aici, întreb cum ajung pe strada de care am nevoie. ”O, păi e departe”, vine răspunsul și, neapărat, să nu mă pierd, să nu mă pape lupul sau să mi se-ntâmple ceva tot așa de fioros sunt luată și dusă cu mașina până la ușă. Nu era departe deloc. Dar așa sunt mai toți oamenii din Blaj: extrem de amabili și dornici să ajute, mai ales de văd că ai prins cheag de drag de urbea lor.
Acum e-acum. Deranjez un grup de rugăciune, într-una din camere, femeile în vârstă, cu rozarii în mână, se întorc spre mine și… am senzația că va trebui să explic mai mult decât ”aș vrea să vorbim” al presarului… ”Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase” al lui Nichita nu pușca aici. Ce să spun?…
Dar nu trebuie să fac introduceri flamboaiante, așa cum mă temeam. Există o altă cameră, există un scaun, există o ușă între noi și restul lumii, există cărți multe în jur, care să mă facă să mă simt în largul meu și există prima replică a doamnei Moldovan, după care se sparge gheața. Spune: ”Sunt născută în Șomoștelnic”. Habar n-aveam, până în acest moment, cum să conduc spre puncte interesante interviul ce urma, mă bazez uneori pe fler, pe curgere de la natură, pe sclipire de moment. Spun: ”Și mama era tot din Șomoștelnic” – și iar, nimic nu mai are nevoie de ”pus cu mâna”, e ca un șuvoi ce-și găsește calea prin firescul gravitațional.
O văd cum se bucură. Pur și simplu e ca în filmele acelea ce dau în secunde evenimentul întins pe ore, pe zile, al înfloririlor. Îi înflorește fața, brusc. Îmi vine să râd, uimită. Aproape nimeni nu știe de numele satului mureşean de unde venea mama mea. Îi explic puțin pe unde o iei de la biserică spre casa ce a fost a bunicii. Trage o concluzie: poate suntem și rude.
Îi spun de Vasile Cristea, episcopul greco-catolic ce a pornit și el din același sat. Era asumpționist, a trăit mai bine de o jumătate de viață la Roma, dar tot în sprijinul greco-catolicilor români. Pentru mine sunt lucruri de dicționar, de luat din cărți, de demult. Pentru doamna din fața mea sunt fețe și întâmplări ale vieții ei, și totul curge de aici de la o temă la alta, într-o fugă de idei, în dorința de a pomeni despre cât mai multe, în incapabilitatea de a le duce la bun sfârșit acum, pentru că o nouă idee, tot așa de interesantă, bate la ușă.
– Vasile Cristea, la clasă, dădea îndrumări. Și a întrebat de știe cineva cine e capul Bisericii noastre. Era în 1932. Eu spun că Papa de la Roma. Zice – bravo, cum te cheamă? Elena Moldovan. Unde te-ai născut? În Șomoștelnic. Suntem consăteni! (Se întâmpla în Blaj).
În urma unei întâmplări nefericite în care tatăl ei a girat casa cuiva, familia doamnei Moldovan a ajuns la Blaj. Înainte de a povesti mai departe de Vasile Cristea, spune de asumpționiști: ”Educație, apostolate și caritate, asta au fost călugării asumpționiști”. E o zi neagră în Blaj. Asumpționiștii pleacă. Azi a avut loc ultima lor slujbă aici. E un subiect la care ne vom reîntoarce în cursul discuției, mai ales că și părintele Bernard Ștef, cunoscutul duhovnic al Blajului, care murise cu doi ani înainte, ținea tot de acest ordin.
– Lui Vasile Critea îi plăcea să lucreze în grădină și era cu tatăl meu într-o zi. Vine unul ce zice ”Caut pe popa Cristea”. ”Ce-ai cu el?” ”Da’ ce te interesează pe tine? Ce vrei dumneata?” Îi zice Cristea: ”mai așteaptă puțin și te duc la el”. Apoi se schimbă. ”Vaaaai, trăzni-m-ar Dumnezeu, doară nu ești dumneata?” ”Ba să nu te trăznească, bade!” Avea o față veselă, zîmbitoare, te cucerea de prima dată sufletește. Eu aveam 11 ani cînd ne-am mutat la Blaj.
O întreb cum ajung, sau… cum ajungeau, atunci, oamenii aceștia, ”mari”. Anul acesta am fost și în Teleac, satul unde se născuse cardinalul Alexandru Todea. Atunci se putea. Atunci nu era o piatră de moară legată de picior să nu vii de la oraș. Doamna Moldovan are o explicație simplă: ”Oamenii erau foarte corecți, nu aveam atâta influență din străinătate.” E o explicație simplă, nu simplistă, asta cu corectitudinea. Dar o întreb de restul: ”Păi și Roma e străinătate.” ”Da, dar atunci nu era chiar așa…” Hm.
Tare nu-i plac zilele de azi, așa în general. ”Mă uit rar la televizor, nu văd decât goliciuni. Dar asta este epoca… Demnitarii discută, oamenii se îmbolnăvesc, doar banul contează. Nu mai votez, că tare m-am supărat. Îs oameni necinstiți. Plătesc oameni să voteze de două ori…” Dar totuși, e ceva cu ea… Oare cum să explic? Abia acum încep să înțeleg ce înseamnă o bunică adoptivă… Are o capacitate ce pare infinită de a încerca să înțeleagă și să sprijine, să ajute. E treaba aceea cu ”urăsc păcatul dar iubesc pe păcătos”. O gingășie de a se apleca spre subiecte dificile, o naturalețe de a înțelege, uneori chiar împotriva a ce ar înțelege Biserica din ipostaza ei de for unitar, cu legi stricte.
– Eu am întâlnit pe episcopul Suciu, era director spiritual. 12 ani aveam. Eram mai multe tinere pe care ne învăța. ”Marianistul” s-a schimbat în ”Tinerimea nouă” – o revistă editată de el, lucram la revistă. Suciu era un om foarte curat sufletește și trupește, foarte deschis, se dăruia cu multă cărdură sufletească celorlalți.
– De ce nu mai contează azi căldura sufletească?
– Importante au fost familia și societatea, lui Suciu, dar și educația. Dar și alții erau așa. Era Eugen Popa, ce a fost și aici profesor, decan la Teologie în Cluj. Era o perioadă cînd oamenii te primeau, te îndrumau, te ajutau din suflet.
– De ce s-a schimbat asta?
– Civilizația… Înfluența străinătății. A fost și perioada comunistă…
Sărim la comuniști. Ar fi multe de spus, și despre ”înainte”, și despre ”după”. Între cele două părți, anul 1948 desparte toate, împarte toate, dezbină toate, unește toate. Ciudate lucruri. Mai ales de nu le-ai trăit. De aceea ai vrea să ți se spună cât mai mult. Anul în care o biserică întreagă a fost interzisă. N-a murit, a intrat în clandestinitate. Preoți, enoriași, episcopii vechi în pușcării, episcopii noi, și ei în pușcării, dar ei, preoții rămași fideli crezului lor, ei, enoriașii ce-și doreau Liturghia, au dus mai departe viața Bisericii Mute. Cu zumzet în afund. Decenii întregi.
– Eu am lucrat în Administrația Financiară. Eram urmăriți de Securitate. Apoi am fost transferată la Târnăveni. Am făcut pietre la rinichi și am cerut să fiu la bibliotecă. 18 ani am stat aici. Îmi plăcea să citesc. Nu mergeam la plimbare sau la prăjituri, îmi plăcea să citesc și luam cărți. Mi s-a desfăcut contractul de muncă pentru că n-aveam carnet de partid. Mi-a făcut cineva rost de o mașină de scris.
Mi-o arată. Când îi văd degetele dejghinate cum ating mașina de scris parcă văd încă o variantă de Isus răstignit pe cruce. Obiectul de tortură și cel torturat. Dar fără sârg nu se nasc lucruri iar crucea e, azi, venerată de mulți… Așa își și atinge călăul – i-a stricat mâinile, fiecare deget al ei o ia spre altă direcție, cumva, decât ar fi trebuit – dar sufletul i-a rămas pe calea dorită, așa. Necazul ei e că nu mai are bandă de scris. Are 92 de ani, nu știe când va veni clipa despărțirii de ce e pe-aici dar se plânge că n-are bandă de scris, pentru a ajuta, în continuare, pe alții. Așa cum știe, cu degetele ei strâmbe și care dor, în epoca acceleratoarelor de particule și a calculatoarelor. Îmi promit că am să-i găsesc bandă de scris. Și i-am găsit-o.
– E foarte multă ură acum. Se spune că PF Mureșan e foarte îngăduitor. După unii ar trebui o mână de fier. Frații ortodocși nu dau bisericile, bisericile se iau cu judecată. De mai trăia Todea… El a vrut mai cu blândețe. A fost o situație grea în Biserica Greco Catolică. Eu eram mereu urmărită, dintre colege. Eram chemată la Securitate, de dimineața până seara, eram foarte slabă și noaptea nu mă țineau.
– Cum de nu sunteți călugăriță?
– Am vrut să intru în Congregația Maicii Domnului. Am stat trei săptămâni. M-au pus la mașina mare de spălat și am venit acasă, nu am rezistat… Preoții rămași veneau acasă și ne făceau liturghia. M-a întrebat de la Securitate ce e cu preotul cu liturghiile. Am zis că el era necăsătorit, ca și mine, și deci… Și m-au lăsat în pace.
– Cum ați trăit anul 1948?
– Grupul de tineri eram foarte supărați că ni s-au luat bisericile. La catedrală se pusese un lacăt mare pe ușă. Am vrut să ne rugăm în fața ușii și ne-a luat Securitatea.
– Credeți că greco-catolicii de acum sunt aceiași ca în 1948, la suflet?
– Ortodocșii au ură pe noi, la recensământ pe mulți i-au trecut fără să spună ce sunt, ca ortodocși. A intervenit lupta pentru bogății. Înainte aveam pământ multe, ortodocșii ne-au persecutat. Înainte de asta eram prieteni buni.
-Ce v-a dat bucuria cea mai mare?
– Libertatea să ne rugăm, creștinii ce se pot ruga în biserică.
– Ce probleme mai mari ați avut?
– Că eram urmăriți și dușmăniți. Când au luat capela călugărilor frații ortodocși, se lăudau că ei au făcut-o, atunci a început ura între credincioși. Eram foarte revoltată. Comunismul a distrus foarte mult din moralitate, a înrăit oamenii, a implantat egoismul. Se perpetuează și acum. De ce nouă ni s-a reținut tot și lor nu?…
– Viitorul BRU?
– E greu… bisericile s-au luat. Cei ce pot să construiască o biserică au făcut-o. La recensământ ne-au trecut pe toți ortodocşi. Cred că ar trebui mai mulți credincioși. Cei ce au fost greco-catolici au rămas ortodocși, sigur ne-am împuținat.
-Cum erau predicile cardinalului Todea?
– Foarte apropiate, calde, simple. După 1989 erau oameni ce-i aruncau cu pietre-n geam. Și înainte de a se îmbolnăvi a predicat în catedrală. Zice: azi noapte mi-a aruncat cu piatră-n geam – și știa cine.
Vorbim puțin şi despre părintele Bernard Ștef. L-a cunoscut, l-a iubit ca om, l-a respectat ca părinte. Îl ajuta cu bătutul la mașină al degetelor ei chinuite – doi bătrâni dintr-o altă lume pierduți în Blajul cu lumini noi.
– Asumpționiștii în 1923 au venit. Liturghii, devoțiuni, rozariul – le-au adus. După 90 de ani de activitate trebuie să plece… Și în timpul persecuției erau aici. În 27 iulie 1941 trebuia Bernard Ștef să fie hirotonit. Vine unul: ce e aici, a murit un călugăr? Nu, acum se face, trebuie să vină un vlădică (Aftenie). Aftenie a venit, cetățeanul acela s-a așezat lângă mine. Zice – mă duc mai în față să-l văd. Revine – credeam că e un amărât dar e chipeș și voinic. Când a împlinit 65 de ani de preoție am povestit-o. Am spus că azi l-aș întreba pe acel om: ”vrednic este”?
A ajutat la strânsul episcopului Suciu, când a plecat la Oradea. Îngenuncherul lui Suciu l-a primit ea. L-a dăruit în 1991 mitropoliei, pentru ierarhul Todea. Și o carte de rugăciuni are de la el, o foaie a rupt-o, cu scrisul lui, dar a păstrat-o și pe aceea, bine ascunsă.
Se culcă la ora 1, se întreține cu Domnul în liniște, cînd toată lumea doarme. Vin la ea ortodocși, catolici, vin cu probleme. Pentru toți găsește timp. E cea mai veche marianistă din Blaj.
Îmi spune că e singura care l-a mai cunoscut pe episcopul Ioan Suciu, cel cu fața atât de blajină, mort la Sighet în 1953… Cumva trebuie să se termine întâlnirea, mă ridic cu greu, ambele surori, Ena și Eta, mă conduc spre ușă, le admir florile din curticica aceea superbă, ca pentru o casă de păpuși, begonia e plină de boboci, episcopul Suciu avusese o vorbă ce m-a impresionat, cât era în temniță. ”Într-o plimbare, apucă o ramură cu trei flori şi mai mulţi muguri. O ţine în mână şi îi spune lui Ploscaru: „Uite aşa a fost viaţa mea, câteva flori şi mulţi boboci”. Se referea la planurile sale personale. (Adrian Podar – Episcopul Ioan Suciu, p. 42-43).
Stau amândouă în poarta casei și mă petrec, vor să mă vadă ajunsă cu bine pe partea sigură a curbei vijelioase ce e lângă ele, am văzut curbe mult mai vijelioase în viață dar mă bucur că patru ochi îmi stau înfipți în omoplați, a soartă bună, a drag, de mult timp nu m-a mai petrecut cineva, adică o trecere bună peste lucruri, e ca și cum calitatea de bunică adoptivă se extinde ca o gripă și tocmai m-am îmbolnăvit de boala bună a cunoscutului meu Marcel, ce m-a mânat aici. Oare o s-o mai văd pe doamna Moldovan?…
Plec de la ea trecând printr-o statuie de Eminescu. Simt eu că trebuie să trec printre cele două valuri de metal ale statuii, în Blaj. Mă gândesc la toate de aici. Lumea doamnei Moldovan nu mai există. Blajul ei e tot așa de departe ca Vegasul. Sau ca și Troia.
Acum, când scriu, benzile pentru mașina de scris sunt deja în drum spre Blaj. E un lucru aparte să trimiți o scrisoare la Blaj. E ca o călătorie spre centrul pământului. Sau, uneori, ca o întîlnire a poștașului cu Fata Morgana.
