UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ NAPOCA
FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ
DEPARTAMENTUL BLAJ
A fi sau a nu fi creștin azi?!?
Aceasta este întrebarea!
Teolog: Ciprian VESTEMEAN
ORADEA
2012
Cred că este o întrebare, ce devine tot mai firească într-o lume secularizată, în care tind să se nască valori care le înlocuiesc pe cele tradiționale.
Omul contemporan este ademenit să își îndrepte ochii tot mai frecvent spre lucrurile ce îi sunt folositoare sau de interes din punct de vedere trupesc. Dar nu se oprește aici, el își investește timpul și finanțele pentru a realiza proiecte din care să aducă și mai mult profit. Mulți vor spune: și unde văd eu răul în astfel de gânduri? Dar să continuăm cu personajul nostru „fictiv” (spun „fictiv” între ghilimele, deoarece nu mi-aș dori ca acesta să existe).
El realizează parteneriate și prietenii din interes. Începe să poarte o mască a duplicității pentru a ascunde adevăratele sale intenții. Devine atât de cuprins de febra banilor, încât își trădează și propria ființă realizând o căsătorie din interes cu o persoană bogată, puternică, influentă etc.
Fericirea nu o dobândește, bineînțeles, întemeindu-și o familie, așa că va continua să o caute pe tărâmul lumii dorind să adune cât mai multe avuturi fără a se gândi pentru un singur moment că fiecare clipă ce o respiră îl apropie tot mai mult de… mormânt. Nu are timp de astfel de filosofii, cu atât mai puțin de cele ce țin de spiritualitate.
Dar de ce omul nostru a ajuns să fie atât de avar? De ce nu-l mai caută pe Dumnezeu și să fie cumpătat? Iată cel puțin două întrebări iscoditoare. Unii vor spune, pe drept cuvânt, că omul s-a emancipat, s-a modernizat, s-a tehnologizat, deci nu mai poate crede în chestiuni ce țin de mitologie, legende și povești. Omul contemporan este rațional, crede doar în ceea ce vede, ceea ce poate fi demonstrat.
O anecdotă spune că atunci când Gagarin, primul cosmonaut, s-a întors din spațiu după 108 minute petrecute deasupra pământului pe data de 12 aprilie 1961, în timpul recepției, ar fi fost întrebat de către președinte: „Iuri, L-ai văzut pe Dumnezeu în spațiu?” Iar răspunsul cosmonautului a fost: „Da, domnule!” În replică, președintele l-a sfătuit în șoaptă: „Bine, să nu mai spui la nimeni”. Ca atare, Gagarin s-a conformat. Peste câteva minute a venit la el și patriarhul și l-a întrebat: „Fiule, L-ai văzut pe Dumnezeu în spațiu?” Iar cosmonautul a răspuns cum fusese sfătuit de președinte: „Nu, părinte!” În replică, patriarhul i-a spus tot în șoaptă: „Bine, să nu mai spui la nimeni”.
Lăsând gluma la o parte, deși se pare că este o legendă, prietenii lui Gagarin mărturisesc că el le-ar fi replicat ateilor care îl chestionau că: „Cine nu L-a întâlnit pe Dumnezeu pe pământ, nu are cum să-L vadă nici în spațiu”[1].
Întorcându-mă la omul nostru contemporan, ce se îngrijește mai mult de starea sa fizică decât de cea spirituală, trebuie să ne adâncim în cunoașterea acestuia pentru a găsi, în final, dacă se poate, și câteva moduri în care să-i atragem atenția, să-l motivăm să acorde mai multă importanță spiritului decât trupului.
Să fim totuși de la început înțeleși: și trupul este important! Până la urmă el a fost creat mai întâi și după, Domnul i-a suflat în nări suflare de viață: sufletul. Apoi să nu uităm că trupul este „templul Spiritului Sfânt” și suntem sfătuiți de către Sf. Ap. Pavel să ne îngrijim de el. Și fiindcă că este un cadou de la Dumnezeu, trebuie să-l păstrăm sănătos, să-l protejăm etc. Însă această îngrijire nu trebuie să fie excesivă, ci, până la urmă, doar atât cât să nu fie distrusă „ikoana”, „chipul” lui Dumnezeu. Dar, cu toate acestea, omul trebuie să fie mai preocupat de suflet având în vedere că acesta este nemuritor și că o dată se va rupe de trup pentru a se întoarce la Dumnezeu.
Problema este că nu mai există echilibru, că nu se mai simte „greutatea” sufletului, a mântuirii lui în timpurile noastre.
Pentru mine, sincer, subiectul acesta prezintă un mare interes și de aceea i-am acordat mult timp de gândire și cercetare, deoarece nu am putut înțelege cum, un neam ce se considera și se consideră creștin, a putut să decadă atât de mult. Și chiar dacă mă voi mărgini doar în granițele frumoasei noastre țări, tot ceea ce vreau să vă descopăr în continuare nu ne este particular, este un fenomen general. Ba chiar am ajuns să cred că l-am asimilat odată cu timpul petrecut în fostul regim și apoi cu marele exil din care ne-am întors mai săraci spiritual decât eram, tocmai pentru faptul că nu am fost plecați să ne întâlnim cu Dumnezeu în Țara Făgăduinței ci pentru a ne hrăni poftele trupului.
Cu toții știm că a fi creștini înseamnă, în primul rând, a crede în Dumnezeu și-L acepta ca Tată, Creator a toate etc. etc., nu vreau să intru în detalii. Timpurile de față ne pun în dilemă cu o altă problematică, pe care nu voi insista, și anume: cultul căruia îi aparținem, căci sunt multe, fiecare cu obiceiurile și învățăturile-i particulare. Ne vom orienta atenția spre chestiunile universale, care nu lipsesc niciunuia și anume: trăirea vieții după învățătura Domnului regăsită în Cartea Cărților, Biblia.
Așadar, în această Carte revelată de Dumnezeu, vom găsi normele după care dorește să trăim, și dacă vrem să simplificăm lucrurile, ne vom opri doar la cele 10 porunci, sau mai bine spus, îndemnuri[2], și veți vedea de ce afirm aceasta.
Logic vorbind, dacă acestea ar fi aplicate în viața tuturor, traiul pe pământ ar fi paradisiac, și toți ar fi fericiți. Dar spre nefericirea noastră, nu este așa, este tocmai contrar. Însă m-am întrebat mereu de ce este astfel, când logica arată clar că respectarea lor nu aduce decât bine societății, omului?!? Am căutat multă vreme răspunsuri și iată la ce concluzii am ajuns:
1. Omul contemporan nu mai are o cunoaștere adâncă despre aceste porunci, le vede chiar ca fiind depășite, expirate. Aceasta se datorează în primul rând părinților care nu l-au învățat pe copil să le trăiască și apoi, din cauza celorlalte sisteme ce ar trebui să îl încurajeze în a le practica.
2. Aceste legi fiind mai întâi puse în sufletul omului[3], ar trebui acceptate fără a se mai pune accent pe ele, dar datorită factorilor externi, orice ecou este stins înainte de a ajunge la suprafața conștiinței ce ar trebui să fie sănătoasă.
Apopos de această constatare, o întrebare a oamenilor de știință astăzi, neelucidată încă, sună cam așa: Moralitatea este înscrisă în creierul uman?[4]
3. Omul modern devine tot mai egoist, interesat de binele personal, așa că nu-L va accepta pe Dumnezeu tocmai pentru că El impune anumite reguli pe care le vede ca fiind o îngrădire a libertății contrare înclinațiilor sale trupești.
Aș vrea acum să ne adâncim puțin în lumea ultimei mele afirmații.
Observ tot mai des, mai ales în rândul tinerilor, o tendință spre agnosticism, filozofii zen, sau mai ales ateism și mă întreb cum pot cădea în asemenea „gropi”… cu atât mai mult în ultima. Ba chiar am auzit vorbindu-se despre elevi care au mers și au depus la secretariatul școlii de care aparțineau, o cerere prin care își exprimau dorința de a nu mai participa la cursurile de spiritualitate din programa școlară sub pretextul că sunt atei. Nu am putut rămâne indiferent și am căutat motivul. Unii spuneau că nu doresc să participe la asemenea cursuri plictisitoare sau că profesorii îi judecă pentru orientarea religioasă pe alți colegi. De aceea s-au și gândit mai marii noștri din învățământ că ar fi mai potrivite orele de istorie a religiilor. Părerea lor.
Pe alți elevi i-am auzit nemulțumiți de faptul că ba profesorii nu vin la cursuri, ori că îi trimit acasă, nu discută probleme interesante și nu li se răspund la întrebările ce îi macină. Că sunt obligați pentru o notă mai mare să facă prezența la Biserică duminica etc. etc. Acestea sunt doar câteva motive de nemulțumire ce pe unii îi fac să renunțe la a participa la astfel de cursuri.
Dar, după umila mea părere, cred că în spatele la toate aceste gânduri, cu ajutorul cărora caută să se motiveze de la cursurile de religie, stă o singură idee: dorința de a fi departe de Dumnezeu și regulile Lui ce îngrădesc libertatea personală. Sau cel puțin așa înțeleg ei aceste întemnuri dumnezeiești, cele 10 porunci.
Cuvântul „poruncă” pentru ei este sinonim cu „obligație”, iar asta nu le place, pentru că zilnic sunt obligați la a face anumite lucruri de către părinți, pofesori etc., și urăsc să mai audă porunci. Dacă ar fi lămuriți că aceste porunci nu sunt decât niște îndemnuri, că Dumnezeu din iubire pentru noi le-a dat spre a ne fi nouă bine, ca astfel să descoperim pacea și fericirea, armonia interioară, lucrurile ar sta altfel.
Gândindu-mă cum să le răspund, m-am gândit la un exemplu:
Un răufăcător, oricât și-ar plănui crima sa, tot are dubii că va reuși întrutotul, așa că în inima lui e mereu cu temeri. După ce a dus la bun sfârșit treaba lui murdară și a obținut ceea ce dorea, apar mustrările interioare, chiar dacă poate slabe, devenind un fugar cu temeri și întrebări multe: Dacă m-a văzut cineva? Dacă am lăsat urme? Oare mă urmărește cineva? Cine-o fi? Câți or fi? Dacă voi fi trădat? Voi fi oare prins? Câți ani voi lua? Unde pot să mă ascund, să fug de cei ce mă caută? Va începe să mintă pe toată lumea, să fie atent la fiecare pas și zgomot, să fie dezorientat (și asta se vede pe fața unui om oricâte măști ar purta!) să nu aibă somn și pace, ca până la urmă, disperat, agasat și stressat, să se predea autorităților sau să facă o grozăvie și mai mare: să îți frângă valoroasa viață. Și asta de ce? De unde a plecat? Dacă ar fi muncit cinstit pentru a obține ceea ce dorea, nu era mai bine? Mai fericit și în pace? Deci de aceea vrea Domnul să nu comitem anumite fapte, pentru că ne vrea fericiți[5].
Dacă vom medita cu sinceritate la aceste îndemnuri, și azi avem atât de multe materiale de spiritualitate ce ne pot fi de folos, nu putem ajunge decât la o singură concluzie: regulile sunt bune!
Iar în ceea ce ține de atei, nu pot să spun decât ceea ce spune proverbul conform căruia „Unii sunt atei doar pe vreme frumoasă”[6]. Înțelesul vă invit să-l descoperiți singuri…
Am observat că oricât s-ar chinui părinții să-și educe pruncii din punct de vedere moral și spiritual, tot nu li se poate garanta că atunci când aceștia vor ajunge asimilați de societate nu vor cădea în mrejele ei viclene. Căci văzând acea tânără făptură cum alții „se învârt” hoțește și devin vulpi pentru a dobândi pe nedrept ceea ce își doresc (impresii bune, rezultate înalte, burse, funcții etc.) dar fără a avea capacitățile cu care se laudă sau sunt lăudați, atunci ființa lui se zguduie din temelii și întristarea îl încorsetează întrebându-se firesc: Mai are rost să fiu bun și drept dacă cu asta pierd mereu? Dacă voi continua astfel nu voi fi niciodată apreciat pentru justa mea valoare! Ba mai mult voi fi luat de „prost”, fără inteligență, deoarece nu știu să mă folosesc de ocazii pentru a ajunge să dobândesc ceea ce aș merita pe drept.
Murdăria aceasta s-a instalat mai peste tot, văd și aud mereu că nu mai poți fi om drept, moral. Dacă vrei funcții, trebuie să te mânjești cu toate alifiile negre din lume. Retoric mă întreb: De ce nu ar putea ajunge un om drept, capabil, să fie un director, un politician, un conducător bun? Oare doar cu minciuna se poate face ceva azi?
O altă problematică interesantă pentru care mulți creștini nu își mai trăiesc viața spirituală cu adevărat în public, cum ar fi totuși firesc, pentru că numai prin fapte și vorbe am putea fi ucenici a-I Domnului, este teama de a nu fi desconsiderați pentru credința lor, de a nu fi luați în derâdere de către colegi, prieteni, familie…
Cristos și Biserica Sa ne invită să fim apostoli, fiecare dintre noi!
Mulți se eschivează de la această misiune sub pretextul că este absolut treaba preoților, a Bisericii. Bine, trebuie să fim deacord că pe de o parte au dreptate, Biserica și preoții ei sunt cei mai în măsură să predice Cuvântul lui Dumnezeu și să îi educe pe creștini. Dar oare Biserica și preoții pot ajunge peste tot? În fiecare colț al lumii sociale? Cu siguranță nu, chiar dacă s-ar folosi la maxim toate inovațiile tehnologice de care dispune lumea contemporană (televiziune, radio, internet etc.). Astfel că, fiecare creștin, fiind părtaș la preoția comună[7], educat corespunzător, este invitat, ca acolo unde merge, să ducă cu sine și pe Cristos și a Sa învățătură: la muncă, pe stradă, în familie etc. Prin vorbe și fapte, el trebuie să devină un model pentru fiecare om cu care se întâlnește oriunde și oricând.
Dacă noi nu suntem exemple, de ce am aștepta o schimbare venită din partea celorlalți? Până la urmă, precum vom fi noi, așa va fi și societatea!
Dar, în mod clar, ce putem face pentru a putea fi numiți creștini autentici astăzi?
Încercând să dau un răspuns, cu care să finalizez această scurtă lucrare, am găsit de cuviință că nu ne rămâne decât:
1. Să avem o viață spirituală deosebită, după cum o cere Dumnezeu.
2. Să ne rugăm mereu și să postim, participând cât mai des posibil la slujbele Bisericii, nu numai în duminici și sărbători.
3. Să participăm la cateheze de grup și să căutăm să descoperim ceea ce puteam face pentru Biserică, să avem un rol în sânul ei.
4. Să ne implicăm în educarea noilor generații în spiritul moral al Bibliei.
5. Să fim mai deschiși apostolatului particular.
Acestea fiind spuse, vă doresc să fiți creștini autentici într-o lume ce tinde înspre desacralizare, secularizare și crize spirituale, invitându-vă să vă rupeți de acest lanț pentru a deveni noile generații de modele și sfinți de care societatea contemporană are atât de multă nevoie!
[1] Cf. http://www.semneletimpului.ro/blog/L-a-vazut-sau-nu-Gagarin-pe-Dumnezeu-in-spatiu--3075.html
[2] Le mai putem numi și cele zece sugestii sau recomandări!
[3] Ceea ce se poate vedea în regulile principale și nescrise până și la cei care nu au auzit niciodată nimic despre Dumnezeu și credința creștină.
[4] Niall Edworthy, Petra Cramsie, Ghidul Optimistului, Ed. Nemira, București, 2009, p. 226. A se vedea și pagina web: www.sciencemag.org/sciext/125th
[5] Cf. Ciprian Vestemean, Cuvântul sculpteză, Ed. Anamarol, București, 2009, p, 15, nota 6.
[6] Niall Edworthy, Petra Cramsie, Op. cit., p. 219.
[7] Preoția împărătească (imperială, regală), baptismală sau de obște. Preoţia tuturor creştinilor este un „ius nativum”, un drept din naştere şi derivă din sacramentul Botezului. Participarea deplină, conştientă şi activă la celebrările liturgice, constituie, în virtutea Botezului, pentru poporul creştin, popor de preoţi, un drept şi o datorie […] Sfinţii Părinţi vorbesc la tot pasul despre poporul creştin ca fiind în întregime un popor preoţesc. Sfântul Irineu scria: „Toţi credincioşii au rang de preoţi”. Origene întreabă într-o predică: „Nu ştii tu că şi ţie, ca şi întregii Biserici şi întregului popor de credincioşi, îţi este conferită preoţia?” Sfântul Augustin: „După cum îi numim «unşi», adică «creştini», pe cei care au primit la Botez ungerea mistică, tot aşa trebuie să-i numim preoţi pe toţi aceia care sunt mădulare ale unicului Preot, Cristos”. Ex. biblice: „Voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a dobândit ca să fie al lui” (1Petru 2, 9). Cristos „a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu Tatăl său” (Apocalips 1, 6). Sursa: http://www.profamilia.ro/omul.asp?idmis=10. A se vedea și articolul Preoția, un interviu realizat cu Pr. Ioan Mircea (http://www.ortho-logia.com/Romanian/Articole/preotia_interviu.htm).
