joi, 31 martie 2011

Un producător de manga[1] american pregătește o revistă cu benzi desenate

special pentru ZMT.


Benzile desenate de tip manga (japoneze) au devenit din ce în ce mai populare în ultimii ani. Jonathan Lin & Manga Hero, un producător de manga stabilit în San Rafael, California a realizat în SUA două reviste de acest fel cu tematică biblică. În luna august a acestui an Manga Hero o să aducă la Madrid cu ocazia ZMT o ediție specială a acestor benzi desenate.

Revista, intitulată „Habemus Papam!”, a fost scrisă de către Gabrielle Gniewek, o studentă a Universității Catolice „Ioan Paul cel Mare” din San Diego, California. Universitatea a fost fondată în 2006 și scopul ei este acela de a-L aduce pe Cristos în cultura populară prin intermediul noilor forme ale mass media. Studenții acestei universități se specializează pe formele noi ale mass media, dar și pe cele care sunt în curs de dezvoltare.

Jonathan Lin a dezvăluit de ce Manga Hero a decis să producă o revistă cu benzi desenate pentru ZMT.

Care este scopul acestei reviste ?

Scopul revistei „Habemus Papam!” este acela de a-l prezenta pe Papa Bendict al XVI –lea acelora care nu știu multe despre el, în afara faptului că este liderul Bisericii Catolice. Povestirea redă diferite momente din viața Sfântului Părinte, începând cu momentul când Sanctitatea Sa, ca și cardinal lucra cu predecesorul său Papa Ioan Paul al II-lea și culminând cu alegerea sa ca și Episcop al Romei. Povestea ne redă și evoluția Sanctității Sale ca și Papă.

De ce o revistă manga ?

În ultimul deceniu cultura manga a înregistrat o creștere explozivă a popularității la nivel mondial, milioane de copii și adulți devenind fani ai acestui gen originar din Japonia. Azi, manga este considerat cel mai reușit export al Japoniei. Manga acoperă o sferă largă de subiecți cu o gamă variată de genuri. Vrem să folosim manga pentru a arăta tinerilor că Biserica nu se teme de modernizare și de evoluția culturală. În acest caz, nu ne este frică să folosim noile mijloace media pentru a relaționa cu tinerii.

Este aceasta o metodă prin care se încearcă să se ajungă la tinerii cei mai buni ?

Aceasta este o metodă prin care se încearcă să se ajungă la oameni prin forme atractive ale mass media, dar și prin care se încearcă să se trezească interesul pentru Papa Benedict al XVI-lea și în special al mesajului Sanctității Sale adresat tinerilor. Manga este considerată o formă de divertisment de ultimă oră fiind ușor de citit pentru toate grupurile de vârstă. Papa Ioan Paul al II-lea a făcut un apel pentru folosirea noilor și diferitelor forme ale mass media pentru a atrage tinerii cu scopul de a construi o cultură a iubirii și demnității. Manga este una dintre acele forme.

Nu este prima revistă de acest gen cu tematică religioasă pe care ați produs-o. Cum v-a venit ideea să creați manga cu temă biblică ?

Mă gândeam să încep o afacere și discutam cu părinții mei diverse idei. Tatăl meu m-a întrebat cum se face că nu există manga bazate pe povești biblice sau pe viețile sfinților. Mă gândeam: cum de nu există cel puțin câteva ? Atunci s-a născut ideea de Manga Hero. Mereu mi-am dorit să fac ceva care să aibă un impact asupra societății în care trăiesc. Deoarece media are un rol influent în cultura noastră, m-am gândit că acesta ar fi un domeniu în care aș putea să fac o diferență.

Revistele anterioare erau despre Iudita și Sfântul Pavel. De ce ai transformat aceste două figuri biblice în eroi manga ?

Sfântul Pavel și Iudita se încadrează perfect în definiția unui erou, respective a unei eroine – persoane care sunt amintite datorită faptelor lor de curaj și a ţelurilor nobile, în special în momentele în care își riscau viețile pentru ceva mai măreț decât ei înșiși, în cazul de față pentru credința lor.

Crearea acestor manga este cu adevărat un efort global. Povestește-ne despre asta.

Avem doi scriitori extreme de talentați, Gabrielle Gniewek și Matthew Salisbury, de la Universitatea Catolică ”Ioan Paul cel Mare” din San Diego, California, care este specializată în utilizarea noilor forme media pentru a schimba lumea în care trăim. Graficianul nostru, Sean Lam este un artist profesionist din Singapore specializat în manga pasionat de crearea unor povești care să promoveze virtuți pozitive și eroism. ”Habemus Papam!” va fi tipărită de ”Dedalo Grupo Grafico” în Pino, Spania și bineînțeles, întregul proiect este produs de Manga Hero în San Rafael, California.


Cum speri să aduci “Habemus Papam!” pelerinilor de la ZMT ?

Scopul nostru este să distribuim revista în Madrid participanților ZMT și publicului larg în locații publice precum: biserici, școli, hoteluri sau hosteluri, stații de metrou, aeroport, chioșcuri cu informații, atracții turistice și alte locații participante la eveniment. Planul nostru este să printăm peste 300.000 de exemplare, atât în spaniolă, cât și în engleză. Sperăm ca manga să acționeze ca și o platformă prin care oamenii să învețe mai multe despre Sfântul Părinte și să realizeze că Biserica este importantă, vizibilă și activă în cultura modernă. Vrem ca revista să fie citită de cât mai mulți oameni.


[1] Cuvântul japonez pentru benzi desenate; în afara Japoniei, termenul este utilizat strict pentru benzile desenate de origine japoneză

Sursa: http://www.zmtromania.ro/papa-benedict-al-xvi-lea-%E2%80%93-erou-din-benzi-desenate

Adevarul : Filme de Paste. Din 1 aprilie 2011.

Din 1 aprilie 2011 ziarul Adevarul ne aduce o noua colectie : Filme de Paste.

Colectia Filme de Paste va contine 5 dvd-uri. 11.99 lei / dvd.

Dvd-urile colectiei cat si data acestora de aparitie :

  • “Patimile lui Hristos” 2004, regia Mel Gibson, cu Maia Morgenstern, Monica Belluci, James Caviel (1 dvd) – 1 aprilie 2011
  • “Iisus din Nazareth” 1977, regia Franco Zaffirelli, cu Laurance Olivier, Anthony Quinn, Christopher Plummer, James Mason (dvd 1) – 8 aprilie 2011
  • “Iisus din Nazareth” (dvd 2) – 15 aprilie 2011
  • “Iisus din Nazareth” (dvd 3) – 22 aprilie 2011
  • “Iisus din Nazareth” (dvd 4) – 29 aprilie 2011
Sursa: http://blogulcolectionarului.net/2011/03/adevarul-filme-de-paste-din-1-aprilie-2011
Iubiți cititori a-i acestui blog!

Începând de mâine, 1 aprilie 2011, voi introduce o nouă secțiune zilnică numită Cuvântul sculptează în care zilnic veți afla un cuvânt de învățătură, meditație și creștere spirituală.
Vă urez lectură plăcută și prezență cât mai deasă pe acest blog.

Har și pace!

Cu bucurie,
al vostru amic,
Ciprian.


miercuri, 30 martie 2011

Biserica Greco-Catolică Ucraineană doreşte să fie recunoscută ca Patriarhie

Arhiepiscopul major Sviatoslav Shevchuk

30.03.2011, Kiev (Catholica) - La două zile după intronizarea sa ca lider al Bisericii Greco-Catolice Ucrainene, Arhiepiscopul Major Sviatoslav Shevchuk, a declarat că va discuta cu Papa Benedict, în vizita pe care i-o va face în curând, despre posibilitatea ridicării Bisericii sale la rang de Patriarhie. Reporterilor prezenţi în Kiev înainte de plecarea sa din ţară, PF Shevchuk le-a spus că delegaţia pe care o conduce va prezenta Vaticanului evoluţia Bisericii Greco-Catolice în Ucraina după recâştigarea libertăţii în 1989. “Vom arăta Papei dovada maturităţii noastre”, a susţinut el.

Sinodul Bisericii Greco-Catolice din Ucraina l-a ales pe Arhiepiscopul de 40 de ani ca lider după retragerea Cardinalului Lubomyr Husar. “Biserica noastră a mers în secolul XX pe urmele Mântuitorului până la sfârşit”, a afirmat el în predica de la intronizare, referindu-se astfel la persecuţia îndurată în anii comunismului (1946-1989). “Moartea a sute de mii de laici, preoţi, persoane consacrate, conduşi de Episcopii noştri, a fost o moarte pe cruce – şi de aceea dătătoare de viaţă!” Biserica Greco-Catolică Ucraineană este cea mai mare Biserică Răsăritean în comuniune cu Roma, cu milioane de membri. “Astăzi experimentăm o nouă primăvară a Bisericii noastre – care înviată fiind de Spiritul Sfânt începe să devină mai tânără şi zâmbeşte din nou lumii cu lumina Evangheliei lui Cristos. Să ne purtăm cu curaj misiunea creştină în lume, împreună având forţa să înnoim faţa naţiunii noastre şi a statului.”

Intronizarea a avut loc în Catedrala Învierii lui Cristos din Kiev. Greco-catolicii ucraineni au mutat sediul Bisericii lor în 2005 din Lviv în Kiev, atrăgând supărarea ortodocşilor, care au văzut în transferul de sediu, într-o zonă în care nu sunt majoritari, o mişcare strategică de câştigare de noi adepţi. Ca şi în ţara noastră, şi în Ucraina greco-catolicii au avut dificultăţi cu recuperarea patrimoniului pe care comuniştii l-au înstrăinat ortodocşilor. Situaţia a fost mai complicată pentru ucraineni pentru că acolo există trei ortodoxii, nu una singură. Patriarhul moscovit Alexei a folosit constant situaţia din Ucraina ca explicaţie pentru refuzul său de a se întâlni cu Papa.

Sursa: http://www.catholica.ro/2011/03/30/biserica-greco-catolica-ucraineana-doreste-sa-fie-recunoscuta-ca-patriarhie

Libertatea : Biblia pe intelesul copiilor. Din 1 aprilie 2011

Din 1 aprilie 2011, ziarul Libertatea ne ofera o noua colectie pentru copii : Biblia pe intelesul copiilor.

Editie de lux – toata biblia, in 2 volume, fiecare cu 120 de pagini.

Pret ziar + volum : 12.99 lei.


Sursa: http://blogulcolectionarului.net/category/libertatea-biblia-pe-intelesul-copiilor

Gazeta Sporturilor : Biblia ilustrata pentru copii. Din 31 martie 2011


Din 31 martie 2011, Gazeta Sporturilor ne va oferi o noua colectie : Biblia ilustrata pentru copii.

Primul volum al colectiei ne este oferit GRATUIT + o cărticică interactivă cu scene biblice, plus un set de abţibilduri

12 cărţi superb illustrate concepute pe înţelesul copiilor.

Împreună cu fiecare volum al colecţiei “Biblia ilustrată pentru copii” primeşti gratuit abţibildurile pe care copilul tău le va lipi în locurile special pregătite din cărticica interactivă.

Fiecare carte conţine 29 de povestioare pe înţelesul celor mici, frumos ilustrate cu desene.

Titlurile colectiei Biblia ilustrata pentru copii de la Gazeta Sporturilor :

  • Volumul 1 – 31 martie – NOE si poporul credintei
  • Volumul 2 – 5 aprilie – IOSIF şi evreii în Egipt
  • Volumul 3 – 12 aprilie – MOISE şi poporul lui Dumnezeu
  • Volumul 4- 19 aprilie – IOSUA şi Pămîntul Făgăduinţei
  • Volumul 5 – 26 aprilie – GHEDEON şi vremea judecătorilor
  • Volumul 6 -3 mai – DAVID şi regatul lui Israel
  • Volumul 7 – 10 mai – ILIE şi marii profeţi
  • Volumul 8 - 17 mai – IISUS şi primii ani de propăvăduire
  • Volumul 9 – 24 mai – IISUS îşi învaţă discipolii
  • Volumul 10 – 31 mai – IISUS face miracole şi vindecă bolnavi
  • Volumul 11 - 7 iunie – IISUS şI învierea
  • Volumul 12 - 14 iunie – PAVEL şI apostolii răspîndesc Evanghelia
Sursa: http://blogulcolectionarului.net/2011/03/gazeta-sporturilor-biblia-ilustrata-pentru-copii-din-31-martie-2011

Meditează!!!


Cu ce scop ne-am născut? Dorinţa sădită în noi este veşnicia şi vrem să trăim etern. Dar unde? Într-o lume atât de infectată? Unde normele morale sunt uitate, făcându-şi loc deşertăciunile? NU.

Pentru unii ceea ce a spus Isus, pare exagerat, însă dacă dorim cu adevărat să trăim veşnic trebuie să-L urmăm, să ne ducem crucea cu credinţă, iubire şi speranţă, căci nu este fericire decât în cruce!

Crucea – lupta cu înclinaţiile noastre negative, ce nu sunt în conformitate cu legile divine, şi nu pentru faptul că El, Dumnezeu, Tatăl nostru, ne interzice anume lucruri, ci pentru faptul că dacă vom medita profund şi sincer vom observa că aceste „defecte” ne vor afecta sănătatea psihologică şi trupească. Să-I cerem mereu curajul şi puterea necesară pentru toate încercările ce le primim zilnic de la ispititor, pentru a nu ne depărta de calea ce duce la adevărata viaţă veşnică.

Dumnezeu, dacă-I vom cere prin rugăciune, ne va da forţa necesară! Tot El l-a dat pe Isus, Fiul Său, drept modelul perfect de imitat, pentru a acţiona şi gândi ca Dânsul în toate momentele vieţii, căci El a spus: „pildă v-am dat vouă ca precum am făcut Eu aşa să faceţi şi voi” (Ioan 13, 15). A luat chip de om, făcându-se asemenea nouă (Filipeni 2, 6-7) încurajându-ne că cu inimă sinceră putem învinge lumea (Ioan 16, 33). El a postit 40 de zile în deşert după care a fost ispitit, arătându-ne că şi noi putem să respingem dorinţele rele. Este „blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), face voia Tatălui, nu voia Lui şi ne spune: „Eu sunt Calea... nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6) apoi, „dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine” (Matei 16, 24), egoismul să fie detronat. Să ne lepădăm de toată deşertăciunea şi să ne încredinţăm Inimii Sale Preasfânte pentru că fericirea izvorâtă din bucuria lumească este tot aşa de schimbătoare ca şi împrejurările care îi dau naştere; dar pacea lui Isus este o pace continuă şi dăinuitoare.

Cu trecerea timpului, dacă tindem necontenit spre El vom putea spune cu Apostolul Pavel: „am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţă în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni 2, 20). De aceea iubesc atât de mult pe Acela care s-a sacrificat pentru mine!

Cine altcineva şi-ar fi dat viaţa sa pentru mine?

marți, 29 martie 2011

Un muzeu la Nazaret dedicat Mariei

Fecioara Maria

27.03.2011, Roma (Catholica) - Un loc de studiu biblic şi de îmbogăţire spirituală: aşa descrie Radio Vatican Centrul “Maria din Nazaret”, inaugurat în oraşul din Galileea unde Fecioara Maria a petrecut mare parte a vieţii sale şi unde a primit vestea îngerului Gabriel. Aici, în solemnitatea Bunei Vestiri, s-a desfăşurat ceremonia de inaugurarea condusă de vicarul patriarhal pentru Isarael, Mons. Giacinto-Boulos Marcuzzo, în prezenţa unor primari şi ambasadori. Obiectivul muzeului interactiv este de a face cunoscut miilor de pelerini care în fiecare an vizitează Bazilica Bunei Vestiri, situată foarte aproape, însemnătatea pe care Fecioara Maria o are încă pentru omul de azi şi importanţa acelui “da” care a dat viaţă misterului Întrupării.

Ideea realizării acestui centru internaţional datează din timpul Marelui Jubileu 2000, însă abia în ianuarie 2007 s-a reuşit să se pună prima piatră a muzeului, născut graţie şi colaborării cu biblişti şi teologi. Muzeul cuprinde patru săli, pentru un parcurs de vizită cu durata de circa o oră. Cotidianul catolic italian Avvenire precizează că prima sală este dedicată Vechiului Testament şi explică cum istoria tinerei femei din Nazaret se împleteşte cu cea a lui Mesia; a doua se concentrează asupra vieţii zilnice a Sfintei Familii şi a celor 30 de ani pe care Isus i-a trăit cu Maria şi Iosif; a treia povesteşte despre Maria în misterul Mântuirii şi viaţa publică a lui Isus văzută prin ochii mamei; a patra şi ultima sală vorbeşte despre drumul Bisericii după Rusalii, însoţită de Preasfânta Fecioara Maria.

În afară de aria strict expoziţională, centrul cuprinde o terasă panoramică asupra Nazaretului, capela “La Isus prin Maria” în care are loc adoraţia perpetuă şi o hartă murală interactivă despre sanctuarele mariane în lume. În fine centrul, dorit de comunitatea Chemin Neuf şi de asociaţia franceză “Maria din Nazaret”, are şi o puternică dimensiune interreligioasă: se ţine cont astfel de faptul că Maria a fost o evreică, iar despre ea se vorbeşte şi în Coran. Începând de sâmbătă, 26 martie, centrul este deschis pentru public.

Sursa: Radio Vatican

Sursa: http://www.catholica.ro/2011/03/27/un-muzeu-la-nazaret-dedicat-mariei/

luni, 28 martie 2011

2 carti de la Adevarul la 14.99 lei

Marti, 29 martie 2011, ziarul Adevarul ne ofera doua carti la 14.99 lei : Ben Hur de Lew Wallace si Capitan la cincisprezece ani de Jules Verne.

O veste foarte buna pentru cei care n-au inca aceste 2 carti in biblioteca personala.

Le veti achizitiona?

Sursa: http://blogulcolectionarului.net/2011/03/2-carti-de-la-adevarul-la-14-99-lei

Ajută la realizarea unui vis!

Numai dăruind vei dobândi! Despre ce este vorba?

O clipită!

Mă numesc Ciprian Vestemean, student teolog la master în anul II (Blaj) și sunt pe punctul de a da la tipar un material ce va prezenta interes atât pentru credincioșii de rând, ca o cateheză, cât și pentru seminariști ori preoți. Acesta va cuprinde informații foarte valoroase pentru suflet împărțite pe câteva capitole în care vorbesc despre Taina Sfintei Preoții, Sfânta Taină a Mărturisirii, voi realiza o mărturie personală despre Părintele Bernard Ștef Ștefan A.A., importanța lui în viața mea ca spiritual (duhovnic), și nu în ultimul rând, tema centrală a cărții și încercarea de a realiza un portret al spiritualului model, capitol în care vorbesc despre calitățile și obligațiile acestuia, despre ucenic, drepturile și obligațiile sale etc.

Pentru mai multe lămuriri de la autor: 0742 217 658 sau prin e-mail: cipriandeblaj@yahoo.com

Cei care pot dărui un ajutor, fie el cât de mic, oricât e binevenit (să ia legătura cu autorul!) și sigur vor fi răsplătiți pentru acesta! Data finală pentru aceasta fiind 10 mai a.c. Vă mulțumesc anticipat!

Noul Arhiepiscop Major al Bisericii Greco-Catolice Ucrainene

Arhiepiscopul Sviatoslav Shevchuk

25.03.2011, Kiev (Catholica) - Papa Benedict al XVI-lea i-a acordat comuniunea eclezială Arhiepiscopului Sviatoslav Shevchuk, de 40 de ani, ales în fruntea Arhieparhiei de Kiev, Ucraina, şi primat al Bisericii Greco-Catolice din Ucraina. Sinodul acestei Biserici s-a reunit în Kiev, alegându-l pe Arhiepiscopul Shevchuk miercuri ca succesor al Cardinalului Lubomyr Husar, de 78 de ani, care a demisionat în luna februarie din motive de sănătate. Conform Dreptului Canonic al Bisericilor Răsăritene, canonul 153, “însuşi cel ales trebuie să ceară de la Pontiful Roman confirmarea alegerii sale, printr-o scrisoare scrisă de mâna proprie”, confirmare acordată de Papa Benedict.

Arhiepiscopul Shevchuk a fost cel mai tânăr Episcop dintre participanţii la Sinod şi este al patrulea Episcop în topul celor mai tineri ai Bisericii Catolice. El va conduce o Biserică de cinci milioane de credincioşi, cea mai mare Biserică Catolică Răsăriteană. Rangul ei este de Biserică Arhiepiscopală Majoră – ca cea a greco-catolicilor din România – rang ce vine imediat sub cel de Patriarhie. Revenirea la comuniunea cu Roma s-a făcut la Unirea de la Brest (1596), Biserica Greco-Catolică Ucraineană suferind apoi în special în perioada sovietică, atunci când Stalin a cerut desfiinţarea ei. Persecuţia şi marginalizarea au încetat în 1989, când, odată cu căderea comunismului, Biserica şi-a recâştigat recunoaşterea juridică. Problemele de natură patrimonială au continuat însă în Ucraina, ca în România.

Sviatoslav Shevchuk s-a născut la Styj, lângă Lviv, la 5 mai 1970. A intrat în seminar în 1983, fiind hirotonit preot în 1994, la vârsta de 24 de ani. A primit doctoratul în teologie morală la Universitatea Sf. Toma de Aquino. Între 2002 şi 2005 a fost secretarul personal al Cardinalului Husar. A fost apoi rector al Seminarului Teologic din Lviv. În 2009 a fost numit Episcop auxiliar al Eparhiei de Santa Maria del Patrocinio, în Buenos Aires, Brazilia, iar în 2010 a devenit Administrator Apostolic al acestei Eparhii. Prelatul urmează să fie intronizat ca lider al Bisericii Greco-Catolice Ucrainene duminică, de la ora 10, în Catedrala Învierii lui Cristos din Kiev.

Sursa: http://www.catholica.ro/2011/03/25/noul-arhiepiscop-major-al-bisericii-greco-catolice-ucrainene

duminică, 27 martie 2011

APOSTOLICAM ACTUOSITATEM I

Decret despre apostolatul laicilor
"APOSTOLICAM ACTUOSITATEM"


PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINŢII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ

18 noiembrie 1965


Introducere

1 - Voind să intensifice ACTIVITATEA APOSTOLICĂ a Poporului lui Dumnezeu, Sfântul Conciliu se adresează cu solicitudine credincioşilor laici, al căror rol propriu şi absolut necesar în misiunea Bisericii l-a amintit şi în alte documente. Într-adevăr, apostolatul laicilor, decurgând din însăşi chemarea lor creştină, nu poate lipsi nicicând în Biserică. Scriptura însăşi arată limpede (cf. Fapte 11, 19-21; 18, 26; Rom 16, 1-16; Fil 4, 3) cum această activitate s-a manifestat spontan la începuturile Bisericii şi cât de rodnică a fost.
Timpurile noastre nu pretind mai puţin zel din partea laicilor, ci, dimpotrivă, condiţiile actuale cer ca ei să desfăşoare un apostolat tot mai intens şi mai vast. Într-adevăr, creşterea continuă a populaţiei, progresul ştiinţific şi tehnic, relaţiile mai strânse între oameni nu numai că au lărgit la nesfârşit domeniul apostolatului laicilor, din care o mare parte le este accesibil numai lor, ci au ridicat şi probleme noi, care le pretind o preocupare şi un efort atent. Un astfel de apostolat devine cu atât mai urgent cu cât a crescut în mod deosebit, aşa cum se şi cuvine, autonomia multor sectoare ale vieţii umane, implicând uneori o anumită înstrăinare de ordinea morală şi religioasă, punând în gravă primejdie viaţa creştină. Trebuie adăugat că în multe zone unde preoţii sunt prea puţini sau, după cum se întâmplă uneori, sunt lipsiţi de cuvenita libertate de acţiune, Biserica nu ar putea fi prezentă şi activă fără munca laicilor.
Semnul acestei multiple şi urgente necesităţi este lucrarea vădită a Duhului Sfânt care îi face astăzi pe laici tot mai conştienţi de propria responsabilitate şi îi stimulează pretutindeni la slujirea lui Cristos şi a Bisericii.
În acest Decret Conciliul îşi propune să clarifice natura, caracterul şi varietatea apotolatului laicilor, să îi enunţe principiile fundamentale şi să formuleze directive pastorale pentru exercitarea lui mai eficientă. Va trebui ca toate acestea să slujească drept normă în revizuirea dreptului canonic în privinţa apostolatului laicilor.

Capitolul I: CHEMAREA LAICILOR LA APOSTOLAT

2 - (Participarea laicilor la misiunea Bisericii)
Biserica s-a născut pentru ca, răspândind pe întreg pământul împărăţia lui Cristos, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, să-i facă pe toţi oamenii părtaşi la răscumpărarea mântuitoare şi prin ei lumea întreagă să-i fie supusă lui Cristos întru adevăr. Toată activitatea Trupului Mistic îndreptată spre acest scop se numeşte apostolat; Biserica îl exercită prin toate mădularele sale, desigur în moduri diferite: căci chemarea creştină este, prin natura ei, şi chemare la apostolat. După cum în îmbinarea unui trup viu nici un mădular nu se comportă în mod total pasiv, ci, participând la viaţa trupului, participă şi la activitatea acestuia, tot astfel, în Trupul lui Cristos, care este Biserica, "întregul trup îşi desăvârşeşte creşterea potrivit lucrării rânduite fiecărui mădular" (Ef 4, 16). Mai mult, în acest Trup solidaritatea şi unirea dintre mădulare sunt atât de mari încât un mădular care nu lucrează după măsura sa la creşterea trupului s-ar putea spune că nu este folositor nici Bisericii nici sieşi.
În Biserică slujirile sunt diferite, dar misiunea este unică. Cristos le-a încredinţat Apostolilor şi urmaşilor lor îndatorirea de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce în numele Său şi cu puterea Sa. Însă laicii, făcuţi părtaşi la misiunea preoţească, profetică şi regală a lui Cristos, îşi împlinesc în Biserică şi în lume partea lor proprie din misiunea întregului Popor al lui Dumnezeu. Ei îşi desfăşoară concret apostolatul activând pentru evanghelizarea şi sfinţirea oamenilor, precum şi străduindu-se să pătrundă şi să perfecţioneze ordinea temporală cu spiritul Evangheliei, astfel încât activitatea lor în acest domeniu temporal să dea o mărturie limpede despre Cristos şi să slujească la mântuirea oamenilor. Fiind propriu stării laicilor de a-şi duce viaţa în mijlocul lumii şi a treburilor lumeşti, ei sunt chemaţi de Dumnezeu ca, însufleţiţi de spirit creştin, să-şi exercite apostolatul în mijlocul lumii ca o plămadă.

3 - (Bazele apostolatului laicilor)
Îndatorirea şi dreptul laicilor de a fi apostoli decurg din însăşi unirea lor cu Cristos, Capul. Într-adevăr, integraţi prin Botez în Trupul Mistic al lui Cristos, întăriţi cu puterea Duhului Sfânt prin Mir, sunt trimişi la apostolat de Domnul însuşi. Sunt consacraţi ca preoţie împărătească şi neam sfânt (cf. 1 Pt 2, 4- 10), ca prin toate acţiunile lor să ofere jertfe spirituale şi să aducă mărturie pentru Cristos pe tot pământul. Prin sacramente, şi mai ales prin Sfânta Euharistie, le este comunicată şi hrănită acea iubire care este sufletul întregului apostolat.
Apostolatul se exercită în credinţă, speranţă şi iubire, pe care Duhul Sfânt le revarsă în inimile tuturor membrilor Bisericii. Mai mult, porunca iubirii, care este porunca cea mai mare a Domnului, îi îndeamnă fără răgaz pe toţi credincioşii să lucreze spre slava lui Dumnezeu prin venirea Împărăţiei Lui şi spre împărtăşirea vieţii veşnice tuturor oamenilor, ca aceştia să-l cunoască pe singurul Dumnezeu adevărat şi pe acela pe care El L-a trimis, Isus Cristos (cf. In 17, 3).
Aşadar, tuturor creştinilor le este impusă nobila sarcină de a lucra neîncetat pentru ca vestea divină a mântuirii să fie cunoscută şi primită de toţi oamenii pe întreg pământul.
Pentru exercitarea acestui apostolat, Duhul Sfânt, care înfăptuieşte sfinţirea Poporului lui Dumnezeu prin slujire preoţească şi sacramente, împărtăşeşte pe lângă aceasta credincioşilor daruri deosebite (cf. 1 Cor 12, 7), "împărţindu-le fiecăruia după cum voieşte" (cf. 1 Cor 12, 11) pentru ca "toţi să se ajute unul pe altul, după harul pe care l-a primit fiecare" şi astfel să fie şi ei "ca nişte buni administratori ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu" (1 Pt 4, 10), pentru zidirea întregului Trup în iubire (cf. Ef 4, 16). Din primirea acestor carisme, chiar a celor mai simple, se naşte pentru fiecare credincios dreptul şi datoria de a le exercita în Biserică şi în lume spre binele oamenilor şi zidirea Bisericii, în libertatea Duhului Sfânt care "suflă unde vrea" (In 3, 8) şi, în acelaşi timp, în comuniune cu fraţii săi în Cristos, mai ales cu Păstorii, cărora le revine să decidă asupra autenticităţii şi bunei folosiri a acestor daruri, nu pentru a stinge Duhul, ci pentru a pune la încercare toate şi a păstra ceea ce este bun (cf. 1 Tes 5, 12. 19. 21).

4 - (Spiritualitatea laicilor din punctul de vedere al apostolatului)
Deoarece Cristos, trimis de Tatăl, este izvorul şi originea întregului apostolat al Bisericii, este evident că rodnicia apostolatului laicilor depinde de unirea lor vitală cu Cristos, căci Domnul spune: „Cel ce rămâne în Mine şi Eu în El aduce roadă multă, căci fără Mine nimic nu puteţi face.” (In 15, 5). Această viaţă de unire intimă cu Cristos în Biserică este alimentată cu ajutoarele spirituale comune tuturor credincioşilor, mai ales cu participarea activă la Liturgia sacră; laicii trebuie să le folosească în aşa fel încât, îndeplinindu-şi corect îndatoririle din lume în condiţiile obişnuite de viaţă, să nu separe de viaţa lor unirea cu Cristos, ci să crească în ea împlinindu-şi activitatea după voinţa lui Dumnezeu. Pe această cale laicii trebuie să înainteze în sfinţenie cu suflet deschis şi cu bucurie, străduindu-se să depăşească greutăţile cu prudenţă şi răbdare. Nici grija pentru familie, nici celelalte treburi pământeşti nu trebuie să fie lăsate în afara vieţii lor spirituale, după cum spune Apostolul: „Orice faceţi în cuvânt sau în faptă, toate să le faceţi în numele Domnului Isus Cristos, mulţumind prin El lui Dumnezeu Tatăl” (Col 3, 17).
O astfel de viaţă pretinde o exercitare continuă a credinţei, speranţei şi iubirii.
Numai prin lumina credinţei şi prin meditarea cuvântului lui Dumnezeu este posibil a-L recunoaşte, oricând şi oriunde, pe Dumnezeu „în care trăim, ne mişcăm şi suntem" (Fapte 17, 28), a căuta în toate voinţa Sa, a-L vedea pe Cristos în toţi oamenii, fie apropiaţi, fie străini, a aprecia corect adevărata semnificaţie şi valoare a realităţilor vremelnice, în sine şi în legătură cu scopul omului.
Cei care au această credinţă trăiesc în speranţa descoperirii fiilor lui Dumnezeu, amintindu-şi de Crucea şi Învierea Domnului.
În peregrinarea acestei vieţi, ascunşi cu Cristos în Dumnezeu şi eliberaţi de robia bogăţiilor, tinzând spre bunurile ce rămân în veac, ei se dedică total, cu suflet generos, pentru răspândirea împărăţiei lui Dumnezeu, pentru a pătrunde şi desăvârşi sfera realităţilor pământeşti cu spiritul creştin. În greutăţile vieţii acesteia, ei îşi află tărie în speranţă, considerând că „nu se pot măsura suferinţele ceasului de faţă cu mărirea viitoare care se va arăta în noi" (Rom 8, 18).
Împinşi de iubirea care vine de la Dumnezeu, ei fac bine tuturor, mai ales fraţilor în credinţă (cf. Gal 6, 10), lepădând „orice răutate şi orice vicleşug şi prefăcătoriile şi invidiile şi toate clevetirile" (1 Pt 2, 1), atrăgându-i astfel pe oameni la Cristos. Iubirea lui Dumnezeu „revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat" (Rom 5, 5) îi face pe laici capabili să exprime realmente în viaţa lor spiritul Fericirilor. Urmându-L pe Isus cel sărac, nu se descurajează în lipsa bunurilor vremelnice, nici nu se trufesc în belşug; imitându-L pe Cristos cel smerit, nu devin căutători de glorie deşartă (cf. Gal 5, 26), ci se străduiesc să placă lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor, gata oricând să părăsească toate pentru Cristos (cf. Lc 14, 26) şi să îndure prigoană pentru dreptate (cf. Mt 5, 10), amintindu-şi de cuvântul Domnului: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să îşi ia crucea şi să Mă urmeze" (Mt 16, 24). Cultivând între ei prietenia creştină, ei îşi dau unii altora ajutor în orice nevoie.
Această spiritualitate a laicilor trebuie să îmbrace forme particulare în funcţie de starea de căsătorie şi familie sau de celibat ori văduvie, de starea de boală, de activitatea profesională şi socială. Fiecare trebuie aşadar să nu înceteze să- şi cultive stăruitor calităţile şi înzestrarea corespunzător cu aceste condiţii, şi să se slujească de darurile personale primite de la Duhul Sfânt.
Pe lângă aceasta, laicii care, urmându-şi chemarea, s-au înscris în asociaţii sau institute aprobate de Biserică, să se străduiască să-şi asimileze cu fidelitate caracteristica spiritualităţii proprii acestora.
Să dea mare importanţă competenţei profesionale, simţului familial şi cetăţenesc, precum şi acelor virtuţi care privesc relaţiile sociale, şi anume cinstea, spiritul de dreptate, sinceritatea, politeţea, tăria de caracter, fără de care nu poate exista nici adevărata viaţă creştină.
Exemplul desăvârşit pentru această viaţă spirituală şi apostolică este Preacurata Fecioară Maria, Regina Apostolilor, care, trăind pe pământ o viaţă obişnuită, plină de grija familiei şi de muncă, era mereu unită intim cu Fiul său şi a colaborat într-un mod cu totul special la lucrarea Mântuitorului, iar acum, ridicată la Cer, „iubirea ei maternă are grijă de fraţii Fiului său care sunt încă pe cale şi ameninţaţi de primejdii şi strâmtorări, până ce vor fi duşi în Patria fericită". Toţi trebuie să o cinstească deci cu toată evlavia şi să-şi încredinţeze viaţa şi apostolatul ocrotirii ei materne.

Predica de Duminică!!!

Predica Patriarhului României la Duminica a III-a din Postul Mare
Urmând lui Hristos, Crucea ne duce la Înviere

Duminica a III-a din Postul Mare (a Sfintei Cruci) Marcu 8, 34-38

'Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine îşi va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.'

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Duminica a treia din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este numită şi Duminica Sfintei Cruci. Această duminică a fost rânduită de Biserică la mijlocul Postului Mare pentru a întări duhovniceşte pe credincioşi în urcuşul lor spiritual spre Înviere. Atât textul Evangheliei, cât şi însuşi faptul că în această duminică cinstim în mod deosebit Sfânta Cruce, ne arată înţelesurile duhovniceşti ale tainei Sfintei Cruci pentru viaţa noastră spirituală şi pentru mântuirea noastră.

Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că cine doreşte să vină după El trebuie mai întâi să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-I urmeze. Aşadar, lepădarea de sine, purtarea sau asumarea crucii şi urmarea lui Hristos sunt cele trei condiţii pentru a fi creştin şi a dobândi mântuirea.

Lepădarea de sine, eliberarea de modul egoist de a trăi

Ce înseamnă lepădarea de sine ca lucrare duhovnicească?

Însuşi termenul de lepădare de sine este dificil de înţeles pentru omul de astăzi. În alte limbi decât româna, lepădarea de sine se traduce cu negarea de sine. Mai ales într-o lume individualistă, în care se afirmă eul şi se cultivă egoismul, ca lăcomie după profit, lepădarea de sine, ca program spiritual de renunţare la egoism, înseamnă ceva greu de acceptat. Totuşi, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că prima condiţie a urmării Lui, adică prima condiţie pentru a fi ucenic al Său, este lepădarea de sine. Însă lepădarea de sine nu înseamnă desfiinţarea sau anularea de sine, ci schimbarea modului egoist de a vieţui. Lepădarea de sine înseamnă renunţarea la modul pătimaş de a trăi în uitare de Dumnezeu şi de semenii noştri. Mântuitorul ne arată, de fapt, că numai atunci putem să-I urmăm Lui când centrul vieţii noastre nu mai suntem noi înşine, ci El. Când viaţa omului nu mai este centrată pe eul său posesiv, trecător şi limitat, ci pe legătura de iubire veşnică şi infinită cu Hristos Dumnezeu-Omul, atunci viaţa omului devine comuniune pentru eternitate, deschidere spre îmbogăţire spirituală veşnică, în iubirea eternă a Preasfintei Treimi.

Autosuficienţa, o închisoare a sufletului din care acesta trebuie să scape

Al doilea verset din Evanghelia Duminicii a treia din Post spune: 'Cine voieşte să-şi scape sau să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde, dar cine îl va pierde pentru Mine şi pentru Evanghelie îl va mântui.' Dacă dorim să ne mântuim pe noi înşine, cu forţele proprii, ne pierdem. Dacă însă ne dăruim lui Hristos şi ne unim cu El prin Sfintele Taine şi împlinim poruncile Lui în viaţa noastră, atunci ne mântuim, deoarece mântuirea înseamnă unirea omului cu Dumnezeu. De ce? Pentru că numai Dumnezeu are viaţă veşnică în Sine şi numai întrucât ne unim cu El, Izvorul vieţii veşnice, sufletul nostru se poate mântui şi trăi în comuniunea eternă de viaţă şi iubire cu Hristos sau cu Sfânta Treime. De aceea, Botezul creştin sau Botezul în Hristos se săvârşeşte în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, iar viaţa creştină este viaţă în comuniune de har cu Preasfânta Treime. Astfel, lepădarea de sine este o eliberare a sufletului de propriul său egoism şi narcisism, o ieşire a sufletului din închisoarea sau mormântul patimilor egoiste. Foarte adesea suntem atât de preocupaţi numai de noi înşine, de propria noastră persoană, de imaginea noastră în faţa lumii, încât nu mai avem timp să vedem icoana lui Hristos din Evanghelie şi din Biserică şi nici chipul lui Hristos din semenii noştri. Foarte adesea viaţa noastră este mai mult iubire egoistă de sine, bizuire pe sine, justificare de sine, căutare de sine, în uitare de Dumnezeu şi de semenii noştri care aşteaptă iubirea noastră. Indiferent că este cultivat în familie sau în mănăstire, egoismul devine o închisoare a sufletului, iar lepădarea de sine înseamnă răstignirea modului de existenţă păcătos şi pătimaş, ca autosuficienţă sau mulţumire de sine, şi deschiderea sufletului spre alt mod de viaţă, şi anume viaţa în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Cu alte cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos voieşte să ne spună că iubirea de Dumnezeu este temelia adevăratei iubiri faţă de semeni şi faţă de noi înşine. Urmând lui Hristos, sfinţii constată că iubirea curată se naşte din rugăciune, din relaţia noastră cu Dumnezeu (Sfântul Isaac Sirul). De fapt, trăim cu adevărat şi ne împlinim pe noi înşine sau ne realizăm ca persoane în măsura în care Îl iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri. Ca atare, măsura libertăţii noastre este, de fapt, măsura capacităţii noastre de-a iubi pe Dumnezeu în rugăciune şi pe semenii noştri în faptele bune săvârşite pentru ei.

Crucea înseamnă recunoaşterea finitudinii şi fragilităţii vieţii umane

A doua condiţie a vieţii în Hristos este luarea sau asumarea Crucii. Crucea are o mulţime de înţelesuri spirituale în Sfânta Scriptură.

În Evanghelia de astăzi, Crucea poate însemna recunoaşterea unei neputinţe şi a unei suferinţe personale, recunoaşterea finitudinii şi fragilităţii condiţiei umane. Crucea este adesea o neîmplinire, o boală incurabilă, o patimă nevindecată, o tristeţe că nu am devenit sau realizat ceea ce ne-am dorit. Foarte adesea, crucea în viaţa omului poate fi şi o copilărie trăită fără părinţi sau o familie fără copii. Crucea poate fi şi un handicap, ca urmare a unui accident. Crucea mai poate fi şi o durere prelungită în tot timpul vieţii pentru că am pierdut o fiinţă dragă, mai ales poate fi o văduvie de toată viaţa. În multe feluri, crucea este trăită ca fiind o neputinţă, o neîmplinire sau o suferinţă care marchează viaţa omului. Dar când Mântuitorul îndeamnă pe fiecare 'să-şi ia crucea sa', aceasta este o chemare: 'Ia, acceptă, neputinţa ta şi urmează-mi Mie! Adu la Mine, la Hristos, durerea ta, neputinţa ta, boala ta, osteneala ta, lupta ta cu tine însuţi şi cu neputinţele tale!'. Hristos voieşte să poarte împreună cu noi suferinţa noastră, ca să umple cu prezenţa Lui iubitoare, mântuitoare şi sfinţitoare neîmplinirea noastră apăsătoare. El, Dumnezeu-Doctorul, vrea să intre în viaţa noastră pentru a ne vindeca de neputinţele noastre sufleteşti şi trupeşti şi pentru a ne dărui viaţa divino-umană, adică mântuirea. El vrea să ne ajute ca să putem purta Crucea suferinţei spre a dobândi bucuria Învierii. El doreşte ca necazul, încercarea, neputinţa sau suferinţa pe care le avem să nu ne despartă de Dumnezeu, să nu ne înstrăineze de El, ci să le folosim pe toate acestea în aşa fel încât să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. De fapt, necazurile sau suferinţele nu ne lasă niciodată neutri. Oamenii care trec prin suferinţă sau poartă o cruce grea nu mai rămân complet indiferenţi. Necazul sau suferinţa ne poate apropia sau îndepărta de Dumnezeu. De aceea, Evanghelia de azi ne îndeamnă să luăm Crucea, să o asumăm, să o purtăm venind cu ea la Hristos şi să facem din ea drum spre Înviere.

Un alt înţeles duhovnicesc adânc al Crucii este 'răstignirea' noastră permanentă între idealul propus şi rezultatul obţinut. Despre această cruce, ca permanentă neîmplinire şi luptă cu egoismul din noi înşine, vorbeşte Sfântul Apostol Pavel când zice: 'Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc' (Romani 7, 19). Aceasta este crucea sau neîmplinirea cea mai frecventă din viaţa duhovnicească a celor ce luptă cu patimile şi neputinţele din firea omenească înclinată spre păcat. Adesea omul îşi propune o înnoire duhovnicească şi un început bun, un ideal înalt, dar constată cu regret eşecul în împlinirea acestui ideal. Totuşi, când constatăm că în această luptă avem mare nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, înţelegem mai bine ceea ce Mântuitorul Însuşi ne spune în cuvintele: 'Fără Mine nu puteţi face nimic' (Ioan 15, 5). Însă cu El, prin harul Lui vindecător, putem face mult bine, după cum spune şi Sfântul Pavel când zice: 'Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte' (Filipeni 4, 13).

În concluzie, asumarea Crucii şi urmarea lui Hristos înseamnă să ne aducem pe noi înşine la Hristos, purtând cu răbdare şi speranţă neputinţele noastre, bolile noastre, 'răstignirile' noastre între idealul propus şi rezultatul obţinut, pentru ca El să devină Doctorul şi Mântuitorul vieţii noastre.

Prin credinţă şi iubire faţă de Dumnezeu transformăm suferinţa în speranţă

Numai Hristos Domnul poate transforma crucea noastră în scară către cer, într-o şansă de ridicare spirituală din păcat şi suferinţă, prin puterea Lui lucrătoare şi vindecătoare în interiorul suferinţei şi al neputinţei noastre. Hristos Mântuitorul poartă împreună cu noi crucea noastră şi o transformă, adică dăruieşte sens suferinţei noastre ca loc de întâlnire a noastră cu El, Cel Răstignit şi Înviat. Astfel, crucea noastră se transformă în lumină a sufletului şi în urcuş de înviere, ca sens şi sensibilitate pentru a trăi taina existenţei umane în comuniune de iubire. Când crucea suferinţei este purtată cu credinţă în Dumnezeu, cu iubire faţă de Dumnezeu, suferinţa se uneşte cu speranţa vindecării sau mântuirii. Prin credinţa în Dumnezeu şi iubire faţă de El noi transformăm suferinţa în speranţă, ne apropiem mai mult de Dumnezeu şi căutăm mântuirea. Necazurile toate ne apropie mai mult de Dumnezeu, dacă în timpul încercărilor ne rugăm mai mult, ne pocăim mai intens şi săvârşim mai mult bine în jurul nostru.

Cei care nu se roagă când trec prin necazuri, prin boală, prin suferinţă şi nu-şi pun nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu ajung adesea la deznădejde. O mulţime de oameni s-au sinucis pentru că nu s-au spovedit sau pentru că nu s-au rugat suficient ori nu au avut pe cineva să se roage pentru ei. Au căzut în deznădejde, mai ales atunci când a slăbit credinţa, s-a rărit rugăciunea, a fost uitată Biserica lui Hristos, în care lucrează El, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, prin Sfintele Taine şi rugăciunile Bisericii şi ale Sfinţilor din ceruri.

Jertfa Crucii şi slava Învierii

Evanghelia ne arată, de fapt, că centrul vieţii noastre trebuie să fie Hristos Cel milostiv, Cel Răstignit şi Înviat, iar prezenţa iubirii Lui milostive în viaţa noastră ne ridică din păcat şi boală şi ne vindecă. În această Duminică, a III-a din Post, învăţăm că taina Sfintei Cruci este izvor de înnoire, de răstignire a păcatului sau a egoismului din noi, pentru a cultiva iubirea milostivă şi smerită care ne pregăteşte să primim bucuria şi lumina Învierii. De aceea, la sfârşitul Evangheliei, în ultimul verset, se vorbeşte despre faptul că 'sunt unii aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere'.

Prin aceste cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos Se referă la taina Schimbării Sale la Faţă, care va avea loc cu puţin timp înainte de răstignirea Sa, şi la taina Învierii Sale. Cei ce 'văd Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere' sunt Apostolii Petru, Iacob şi Ioan, care văd slava Domnului pe muntele Taborului. Însă, în viaţa Bisericii, aceştia sunt mulţi creştini cucernici şi smeriţi, rugători şi postitori, răbdători şi milostivi, care simt, încă din lumea aceasta, bucuria şi slava Împărăţiei Cerurilor, bucuria şi slava Învierii lui Hristos. Pe muntele Taborului, cei trei Apostoli, Iacob, Petru şi Ioan, văd pe Mântuitorul schimbându-Se la faţă într-o lumină ca lumina soarelui şi simt în suflet o pace şi o bucurie negrăită. Aceasta înseamnă pregustarea Împărăţiei lui Dumnezeu, care, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, este 'dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt' (cf. Romani 14, 17).

Aşadar, este foarte semnificativ faptul că Mântuitorul vorbeşte, în acelaşi timp, de purtarea sau asumarea Crucii şi de pregustarea Împărăţiei lui Dumnezeu sau de puterea Învierii. Astfel, Evanghelia de astăzi leagă taina Crucii de taina Învierii. Cel ce poartă Crucea sa personală urmând lui Hristos merge spre Înviere. Lumina harului Împărăţiei lui Dumnezeu pătrunde tainic în sufletul omului credincios şi în viaţa sa, iar el simte bucuria chemării lui Hristos şi a urmării lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat, Care tainic participă la suferinţa omului pentru a-i dărui acestuia bucuria Învierii Sale.

Purtarea Crucii, lucrare de înnoire duhovnicească


Postirea noastră, ca pregătire pentru a serba Sfintele Paşti, conţine în ea taina Crucii, atât ca răstignire a egoismului sau a păcatului din noi, cât şi ca bucurie a ridicării din păcat prin pocăinţă şi iertare. Purtarea Crucii nu este nicidecum o autopedepsire masochistă, ci ea este o lucrare de înnoire duhovnicească, o eliberare de egoismul orgoliului, o lepădare de iubirea de sine îngustă, pentru o unire cu Hristos Cel nelimitat şi veşnic. Ne lepădăm de egoismul din noi înşine şi ne umplem de iubirea milostivă, smerită şi sfântă a lui Hristos. De aceea, în timpul Postului Mare, ne spovedim mai des, ne împărtăşim mai des cu Trupul şi Sângele lui Hristos din Sfânta Euharistie. Ne eliberăm de patimi egoiste sau posesive şi ne îmbogăţim cu iubire jertfelnică şi darnică. Ne izbăvim de întunericul păcatului şi ne luminăm cu lumina harului lui Hristos. Iar pentru a sublinia toate aceste înţelesuri duhovniceşti ale Crucii, Sfinţii Părinţi au rânduit ca Duminica a III-a din Post, aceasta fiind considerată mijlocul Postului Sfintelor Paşti, să fie închinată cinstirii Sfintei Cruci.

În mijlocul Raiului se afla Pomul vieţii, dar Adam şi Eva nu au ajuns să se bucure de Pomul vieţii, pentru că nu au postit, nu au ascultat de Dumnezeu şi nu s-au pocăit cu smerenie. Însă Noul Adam, Iisus Hristos, prin ascultare de Dumnezeu, prin postire şi prin iubire milostivă sau iertarea greşelilor celor care L-au umilit şi L-au răstignit, a biruit ispitele neascultării, lăcomiei şi slavei deşarte, iar, prin Înviere, ne-a dăruit nouă oamenilor viaţa cea veşnică din Împărăţia cerurilor. Ne-a dăruit Pomul Vieţii care este Sfânta Euharistie, după cum spune Sfântul Isaac Sirul. Întrucât în mijlocul Raiului se afla Pomul Vieţii pe care l-au pierdut Adam şi Eva, Biserica Ortodoxă a rânduit ca în mijlocul Postului Mare să fie aşezată sărbătoarea de pomenire a Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos, prin care 'a venit bucurie la toată lumea' – cum se spune în slujbele noastre liturgice.

Noi serbăm în fiecare an Înălţarea Sfintei Cruci în ziua de 14 septembrie, dar această serbare a Crucii în Duminica a III-a din Postul Paştilor are mai mult un înţeles spiritual, ascetic, decât unul istoric. Prin aceasta ni se arată că practica postului sau postirea este o lucrare duhovnicească de răstignire a patimilor, de înfrânare, de ascultare a cuvântului lui Dumnezeu, de înfrânare de la gânduri, cuvinte şi fapte rele, precum şi împlinire a poruncilor Evangheliei lui Hristos prin fapte bune sau prin milostenie, iar ca o bucurie sfântă şi mare în timpul postului avem împărtăşirea mai deasă cu Sfânta Euharistie, care cuprinde în ea, în acelaşi timp, taina Crucii şi a Învierii lui Hristos.

Sfânta Cruce, steagul de biruinţă al lui Hristos

Sinaxarul şi slujbele din Duminica a III-a din Postul Mare ne arată că această Duminică a Sfintei Cruci este o încurajare, o întărire a noastră în urcuşul spre Înviere. Pentru aceste motive, în Duminica a III-a din post, văzând şi venerând Sfânta Cruce în mijlocul bisericii, ne gândim deja la Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului, după care urmează imediat slăvita sărbătoare a Învierii lui Hristos. De aceea, când sărutăm Sfânta Cruce, zicem: 'Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim'.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne spun că Sfânta Cruce este steagul de biruinţă al lui Hristos, adică este semnul iubirii lui Hristos mai tare decât moartea. Cu alte cuvinte, ea este, în acelaşi timp, simbolul Răstignirii şi Învierii lui Hristos.

În vechime, când împăraţii intrau biruitori într-o cetate, mai întâi trimiteau semnele biruinţei lor în cetate şi apoi venea armata victorioasă, împreună cu împăratul. Prin analogie, într-un înţeles duhovnicesc, Crucea Împăratului Hristos, semnul biruinţei Lui asupra păcatului şi asupra morţii, este arătat în mijlocul Postului Mare tuturor credincioşilor pentru a se întări în postire şi rugăciune, ca biruinţă asupra păcatului şi ca pregătire pentru Înviere.

Să ne ajute Dumnezeu să simţim de pe acum că în Crucea Postului se află tainic ascunsă bucuria Învierii, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.

(* Text revizuit de autor în anul 2011)

Sursa: http://www.basilica.ro/ro/stiri/predica_patriarhului_romaniei_la_duminica_a_iii_a_din_postul_mare__7069.html

Predica de Duminică!!!

Duminica a treia din Post (a Sfintei Cruci)

Lepadarea de sine si purtarea crucii


"Cel ce vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine,

sa-si ia crucea si sa Ma urmeze."

(Marcu VIII, 34)


Aceasta duminica, a treia din Postul Sfintelor Pasti, numita si Duminica cinstitei si de viata facatoarei Cruci, Biserica o dedica în mod deosebit venerarii Sfintei Cruci a Mântuitorului. De aceea, azi, în toate bisericile, crucea este asezata cu solemnitate în naia barbatilor spre a fi venerata de credinciosi, iar pericopa evanghelica ce se citeste azi ne îndeamna, prin cuvintele citate la început, sa-L urmam pe Domnul nostru Isus Cristos prin lepadarea de noi însine si prin purtarea propriei noastre cruci.
Dar, s-ar întreba cineva, pentru ce este necesara lepadarea de noi însine si în ce consta ? Si apoi, de ce este necesara purtarea Crucii pentru a-L urma pe Cristos ?
1. Stim ca, în ultima analiza, scopul nostru apropiat si ultim, precum si întreaga noastra desavârsire, constau în a ne uni cu Dumnezeu prin iubirea de Dumnezeu si de aproapele. Iar aceasta iubire nu este altceva decât împlinirea vointei lui Dumnezeu manifestata în poruncile Sale si ale Bisericii Sale, precum si în încercarile care, cu permisiunea Providentei, se abat asupra noastra. Or, ceea ce ne împiedica sa-L iubim pe Dumnezeu, adica sa ne supunem vointei Sale, sunt pornirile dezordonate ale firii noastre, stricata în urma pacatului ancestral. Acea întreita pofta: a trupului, a ochilor si trufia vietii, cu care avem de luptat din clipa trezirii ratiunii pâna la ultima suflare, este arma de care se serveste lumea si Satana ca sa ne abata din calea spre Dumnezeu.
Atât simturile externe: vazul, mirosul, auzul, gustul; cât si cele interne: iamginatia si memoria, precum si afectivitatea noastra sunt din fire înclinate spre rau si cauta sa câstige de partea lor si spiritul omului, adica mintea si vointa lui. De aceea, crestinul - si nu numai crestinul, ci orice om onest, adica acela care vrea sa urmeze cu sinceritate calea indicata de lumina ratiunii sanatoase - trebuie sa vegheze necontenit spre a le disciplina si stapâni, mentinându-le în marginile legii morale. Or, tocmai în aceasta consta lepadarea de sine, sau, cum se mai numeste, renuntarea, mortificarea.
Fara îndoiala, placerea în sine, care însoteste functiunea unui simt ori instinct, nu e un rau, dimpotriva e un bine câta vreme prin ea se urmareste scopul pentru care a lasat-o Creatorul si, deci, câta vreme e subordonata acestui scop. Or, scopul placerii este împlinirea cu o mai mare usurinta a datoriei. De pilda: placerea ce o afla omul în mâncare si chiar si în munca este data ca sa-i usureze truda ce trebuie s-o depuna spre a-si agonisi cele necesare pentru hrana. În lipsa placerii, omul nu ar fi stimulat nici sa-si refaca fortele prin mâncare, nici sa munceasca pentru întretinerea vietii si sanatatii. Tot astfel, daca actul prin care se perpetueaza viata, Dumnezeu nu l-ar fi înzestrat cu o placere care sa compenseze sacrificiile ce le cer nasterea si cresterea copilului, specia umana ar fi amenintata cu disparitia. Or, daca, în primul caz, omul si-ar face din placere un scop, adica ar mânca si ar bea numai pentru placerea ce o simte în aceste acte - dându-se exceselor contra firii, asemenea Romanilor în epoca decadentei -, el si-ar ruina sanatatea, si-ar neglija îndatoririle, si-ar scurta viata. El ar comite astfel o ravasire a ordinii firii, facând din mijloc scop si înlaturând adevaratul scop. La fel s-ar întâmpla si în al doile caz: daca s-ar urmari exclusiv satisfactia simturilor, eliminându-se, indiferent prin ce mijloace, scopul casatoriei, care este procrearea.
Or, lepadarea de sine, mortificarea, consta tocmai în a mentine placerea în ordinea fireasca, abtinându-se de la excesele contrare acestei ordini, iar, ca un leac preventiv contra abuzului, asceza crestina recomanda înfrânarea chiar si de la unele placeri permise, asigurând astfel dominatia vointei asupra senzualitatii.
Spre a deprinde mai usor si cu mai mult zel lepadarea de noi însine, vom tine treaz în constiinta adevarul ca, fiind încorporati în Cristos, prin Botez, noi am devenit madularele Lui si templul viu al Spiritului Sfânt, templu pe care trebuie sa-l pastram nepângarit. "Dar nu stiti - ne avertizeaza Sfântul Pavel - ca trupurile voastre sunt madularele lui Cristos ?" (I Corinteni VI,15). "Oare nu stiti ca trupurile voastre sunt biserica Spiritului Sfânt care locuieste în voi (...) ?" (VI, 19).
Mortificarea, lepadarea de sine este deci lupta contra înclinatiilor rele pentru ca, supunându-le legii lui Dumnezeu reflectata în constiinta noastra, sa-L slujim pe El cu trupul si cu sufletul, cu fiinta noastra întreaga. Reiese deci ca ea nu este un scop în sine, ci doar un mijloc. Nu ne mortificam, nu ne despuiem de dragul de a ne chinui, ci spre a trai conform cu menirea noastra de oameni si crestini; ne despuiem de legaturile ce ne încatuseaza si ne saracesc viata, spre a ne elibera, a creste si a îmbogati noua fiinta, spirituala, sadita de Cristos în noi prin Botez. Renuntam la omul cel vechi ca sa ne îmbracam în Cristos, sa ne unim cu Dumnezeu prin iubire.
Dupa cum pomul se curata de ramurile sterpe pentru ca seva sa se canalizeze mai sporita înspre ramurile aducatoare de rod, si dupa cum apele de munte sunt colectate si zagazuite în lacurile de acumulare pentru ca, de acolo, prin canale îndiguite, sa fie transformate în caderi de apa ce pun în miscare uriasele turbine, generatoare de curent electric, ale unei hidrocentrale, tot astfel, uriasele energii ale fiintei noastre, prin mortificare, sunt colectate, îndiguite si dirijate spre a înfaptui, sub controlul permanent al mintii luminate de credinta, opera mareata de purificare, de desavârsire, de unire cu Dumnezeu. Iata de ce mortificarea, renuntarea, acest cuvânt atât de odios celor necredinciosi si ignoranti, departe de a fi o mutilare, o frustrare, o saracire a fiintei noastre - considerata fie si numai pe plan uman -, este o împlinire, o realizare plenara, o înnobilare si eliberare a ei din sclavia instinctelor. Este adevarata traire demna de om. De aceea, Sfântul Pavel remarca: "De veti trai dupa trup, veti muri, însa daca veti omorî cu spiritul faptele trupului vostru, veti trai" (Romani VIII, 17).
2. Dar lepadarea de noi însine, dezbracarea de omul cel vechi din noi nu este decât jumatate din lucrul pe care îl cere Mântuitorul de la noi. Spre a ne face asemenea Lui, El ne pretinde ca, dupa ce am renuntat la noi însine, sa ne luam crucea si sa pasim pe urmele Lui. Ba putem spune ca numai atunci am ajuns la adevarata despuiere de sine si îmbracare în Cristos, când am îmbratisat crucea si am pornit pe urma lui Isus spre Golgotha.
Si care este crucea noastra, pentru ce si cum trebuie s-o purtam ?
Crucea noastra suntem, mai întâi, noi însine, cu defectele noastre fizice si morale care ne pricinuiesc suferinte si umiliri în relatiile cu semenii: o infirmitate corporala ori spirituala, ignoranta, fire pornita spre mânie, spre judecati pripite, o boala cronica ce ne pune zilnic la grea încercare. Cruce poate fi un esec ce ne face sa suferim o viata întreaga. Cruce este trairea în comun cu firi diametral opuse ce ne cer o continua îngaduinta si stapânire de sine. Cruce este nedreapta apreciere, rastalmacirea celor mai curate intentii si denigrarile venite din partea acelora carora nu le-am facut nici un rau. Cruce este saracia cu toate neajunsurile ei. Cruce sunt intemperiile, calamitatile, cu un cuvânt tot ce Pronia, în insondabila ei întelepciune, permite sa se abata asupra noastra.
Si pentru ce tot acest cortegiu de suferinte? Pentru un întreit scop: ispasirea, pastrarea puritatii sufletesti si cresterea în sfintenie, în asemanarea cu Cristos, modelul nostru.
Cine dintre noi ar putea spune ca nu are nimic de ispasit ? Om sfânt, în sensul riguros al cuvântului, nu exista, caci însasi Sfânta Scriptura afirma ca "si dreptul de sapte ori în zi va cadea, si iar se va ridica", iar Sfântul Ioan Evanghelistul ne avertizeaza: "De vom zice ca pacat nu avem, pe noi însine ne înselam si adevarul nu este în noi" (I Ioan I, 8). Or, exista vreun mijloc mai eficient de a plati lui Dumnezeu datoria pacatelor, decât acela de a accepta zilnic crucea trimisa de El ? Iata de ce însusi Charles Baudelaire exclama: "Binecuvântat fii, Doamne, care ne-ai dat suferinta ca un leac divin pentru necuratia noastra." (Soyez beni, mon Dieu, \ui donnez la souffrance comme un divin rem?de a nos impuretZs. Cf. Courtois, Gaston, |uand on soufre (...), p. 19, în româneste de Pr. Gh. Neamtiu).
Dar suferinta ne este necesara nu numai pentru ispasire, pentru redobândirea puritatii, ci si pentru pastrarea ei, adica pentru a ne feri de pacate. Acela caruia toate i-ar merge din plin, usor si-ar uita de scopul sau suprem, de Dumnezeu. Durerea îl trezeste pe om din iluzia ca pamântul e totul si îi ridica ochii spre adevarata patrie. Ca sa vedem stelele e necesar ca întunericul noptii sa învaluie pamântul; ca sa-L zarim pe Dumnezeu, trebuie sa fim învaluiti în zabranicul negru al suferintei. "JOai pleurZ et jOai cru" (- am plâns si am crezut), spunea marele Chateaubriand.
Dar crucea nu numai ne pastreaza curati, ci, prin focul ei incandescent, ne transfigureaza sufletul, imprimându-i asemanarea cu Cristos, Omul durerilor, si unindu-l cu El în mod intim, precum doua bucati de metal se contopesc prin sudare, dupa ce si-au lepadat zgura în foc. De altfel, ca madulare ale Trupului Tainic al lui Cristos, nu ne putem împartasi cu slava Sa fara sa ne împartasim mai întâi de Crucea Sa. Sub un cap încoronat cu spini - zice Sfântul Bernard - e o rusine ca noi sa fim niste madulare delicate ce se tem de cele mai mici suferinte.
Cum sa ne purtam crucea ? Cu acea rabdare si deplina conformare vointei Parintelui ceresc aratata de Isus începând din Ghetsimani pâna pe Golgotha. Acel "Fie voia Ta" sa ne patrunda si sa ne stapâneasca plânsul si gemetele. A spune ca nu am meritat încercarea, a deveni nerabdatori, a pune vina pe oameni si evenimente înseamna a uita ca, în toate si prin toate acestea, iubirea milostiva a lui Dumnezeu vrea sa ne dezlipeasca de lume si de noi însine, spre a ne alipi de El. Asadar, sa nu murmuram, ci sa îmbratisam crucea, ca pe unealta sfintirii noastre si sa urcam cu ea pe urmele lui Isus, acceptând finalul cu sentimentele de cainta ale lui Dismas, tâlharul convertit. Primind, ca si el, moartea ca o dreapta pedeapsa pentru pacate (Luca XXIII, 41), în clipa suprema vom auzi si noi sentinta mângâietoare a lui Isus: "Astazi vei fi cu mine în rai." Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=83

Predica de Duminică!!!

Duminica a treia din Post (a Sfintei Cruci)

Lepadarea de sine si purtarea crucii


"Cel ce vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine,

sa-si ia crucea si sa Ma urmeze."

(Marcu VIII, 34)


Aceasta duminica, a treia din Postul Sfintelor Pasti, numita si Duminica cinstitei si de viata facatoarei Cruci, Biserica o dedica în mod deosebit venerarii Sfintei Cruci a Mântuitorului. De aceea, azi, în toate bisericile, crucea este asezata cu solemnitate în naia barbatilor spre a fi venerata de credinciosi, iar pericopa evanghelica ce se citeste azi ne îndeamna, prin cuvintele citate la început, sa-L urmam pe Domnul nostru Isus Cristos prin lepadarea de noi însine si prin purtarea propriei noastre cruci.
Dar, s-ar întreba cineva, pentru ce este necesara lepadarea de noi însine si în ce consta ? Si apoi, de ce este necesara purtarea Crucii pentru a-L urma pe Cristos ?
1. Stim ca, în ultima analiza, scopul nostru apropiat si ultim, precum si întreaga noastra desavârsire, constau în a ne uni cu Dumnezeu prin iubirea de Dumnezeu si de aproapele. Iar aceasta iubire nu este altceva decât împlinirea vointei lui Dumnezeu manifestata în poruncile Sale si ale Bisericii Sale, precum si în încercarile care, cu permisiunea Providentei, se abat asupra noastra. Or, ceea ce ne împiedica sa-L iubim pe Dumnezeu, adica sa ne supunem vointei Sale, sunt pornirile dezordonate ale firii noastre, stricata în urma pacatului ancestral. Acea întreita pofta: a trupului, a ochilor si trufia vietii, cu care avem de luptat din clipa trezirii ratiunii pâna la ultima suflare, este arma de care se serveste lumea si Satana ca sa ne abata din calea spre Dumnezeu.
Atât simturile externe: vazul, mirosul, auzul, gustul; cât si cele interne: iamginatia si memoria, precum si afectivitatea noastra sunt din fire înclinate spre rau si cauta sa câstige de partea lor si spiritul omului, adica mintea si vointa lui. De aceea, crestinul - si nu numai crestinul, ci orice om onest, adica acela care vrea sa urmeze cu sinceritate calea indicata de lumina ratiunii sanatoase - trebuie sa vegheze necontenit spre a le disciplina si stapâni, mentinându-le în marginile legii morale. Or, tocmai în aceasta consta lepadarea de sine, sau, cum se mai numeste, renuntarea, mortificarea.
Fara îndoiala, placerea în sine, care însoteste functiunea unui simt ori instinct, nu e un rau, dimpotriva e un bine câta vreme prin ea se urmareste scopul pentru care a lasat-o Creatorul si, deci, câta vreme e subordonata acestui scop. Or, scopul placerii este împlinirea cu o mai mare usurinta a datoriei. De pilda: placerea ce o afla omul în mâncare si chiar si în munca este data ca sa-i usureze truda ce trebuie s-o depuna spre a-si agonisi cele necesare pentru hrana. În lipsa placerii, omul nu ar fi stimulat nici sa-si refaca fortele prin mâncare, nici sa munceasca pentru întretinerea vietii si sanatatii. Tot astfel, daca actul prin care se perpetueaza viata, Dumnezeu nu l-ar fi înzestrat cu o placere care sa compenseze sacrificiile ce le cer nasterea si cresterea copilului, specia umana ar fi amenintata cu disparitia. Or, daca, în primul caz, omul si-ar face din placere un scop, adica ar mânca si ar bea numai pentru placerea ce o simte în aceste acte - dându-se exceselor contra firii, asemenea Romanilor în epoca decadentei -, el si-ar ruina sanatatea, si-ar neglija îndatoririle, si-ar scurta viata. El ar comite astfel o ravasire a ordinii firii, facând din mijloc scop si înlaturând adevaratul scop. La fel s-ar întâmpla si în al doile caz: daca s-ar urmari exclusiv satisfactia simturilor, eliminându-se, indiferent prin ce mijloace, scopul casatoriei, care este procrearea.
Or, lepadarea de sine, mortificarea, consta tocmai în a mentine placerea în ordinea fireasca, abtinându-se de la excesele contrare acestei ordini, iar, ca un leac preventiv contra abuzului, asceza crestina recomanda înfrânarea chiar si de la unele placeri permise, asigurând astfel dominatia vointei asupra senzualitatii.
Spre a deprinde mai usor si cu mai mult zel lepadarea de noi însine, vom tine treaz în constiinta adevarul ca, fiind încorporati în Cristos, prin Botez, noi am devenit madularele Lui si templul viu al Spiritului Sfânt, templu pe care trebuie sa-l pastram nepângarit. "Dar nu stiti - ne avertizeaza Sfântul Pavel - ca trupurile voastre sunt madularele lui Cristos ?" (I Corinteni VI,15). "Oare nu stiti ca trupurile voastre sunt biserica Spiritului Sfânt care locuieste în voi (...) ?" (VI, 19).
Mortificarea, lepadarea de sine este deci lupta contra înclinatiilor rele pentru ca, supunându-le legii lui Dumnezeu reflectata în constiinta noastra, sa-L slujim pe El cu trupul si cu sufletul, cu fiinta noastra întreaga. Reiese deci ca ea nu este un scop în sine, ci doar un mijloc. Nu ne mortificam, nu ne despuiem de dragul de a ne chinui, ci spre a trai conform cu menirea noastra de oameni si crestini; ne despuiem de legaturile ce ne încatuseaza si ne saracesc viata, spre a ne elibera, a creste si a îmbogati noua fiinta, spirituala, sadita de Cristos în noi prin Botez. Renuntam la omul cel vechi ca sa ne îmbracam în Cristos, sa ne unim cu Dumnezeu prin iubire.
Dupa cum pomul se curata de ramurile sterpe pentru ca seva sa se canalizeze mai sporita înspre ramurile aducatoare de rod, si dupa cum apele de munte sunt colectate si zagazuite în lacurile de acumulare pentru ca, de acolo, prin canale îndiguite, sa fie transformate în caderi de apa ce pun în miscare uriasele turbine, generatoare de curent electric, ale unei hidrocentrale, tot astfel, uriasele energii ale fiintei noastre, prin mortificare, sunt colectate, îndiguite si dirijate spre a înfaptui, sub controlul permanent al mintii luminate de credinta, opera mareata de purificare, de desavârsire, de unire cu Dumnezeu. Iata de ce mortificarea, renuntarea, acest cuvânt atât de odios celor necredinciosi si ignoranti, departe de a fi o mutilare, o frustrare, o saracire a fiintei noastre - considerata fie si numai pe plan uman -, este o împlinire, o realizare plenara, o înnobilare si eliberare a ei din sclavia instinctelor. Este adevarata traire demna de om. De aceea, Sfântul Pavel remarca: "De veti trai dupa trup, veti muri, însa daca veti omorî cu spiritul faptele trupului vostru, veti trai" (Romani VIII, 17).
2. Dar lepadarea de noi însine, dezbracarea de omul cel vechi din noi nu este decât jumatate din lucrul pe care îl cere Mântuitorul de la noi. Spre a ne face asemenea Lui, El ne pretinde ca, dupa ce am renuntat la noi însine, sa ne luam crucea si sa pasim pe urmele Lui. Ba putem spune ca numai atunci am ajuns la adevarata despuiere de sine si îmbracare în Cristos, când am îmbratisat crucea si am pornit pe urma lui Isus spre Golgotha.
Si care este crucea noastra, pentru ce si cum trebuie s-o purtam ?
Crucea noastra suntem, mai întâi, noi însine, cu defectele noastre fizice si morale care ne pricinuiesc suferinte si umiliri în relatiile cu semenii: o infirmitate corporala ori spirituala, ignoranta, fire pornita spre mânie, spre judecati pripite, o boala cronica ce ne pune zilnic la grea încercare. Cruce poate fi un esec ce ne face sa suferim o viata întreaga. Cruce este trairea în comun cu firi diametral opuse ce ne cer o continua îngaduinta si stapânire de sine. Cruce este nedreapta apreciere, rastalmacirea celor mai curate intentii si denigrarile venite din partea acelora carora nu le-am facut nici un rau. Cruce este saracia cu toate neajunsurile ei. Cruce sunt intemperiile, calamitatile, cu un cuvânt tot ce Pronia, în insondabila ei întelepciune, permite sa se abata asupra noastra.
Si pentru ce tot acest cortegiu de suferinte? Pentru un întreit scop: ispasirea, pastrarea puritatii sufletesti si cresterea în sfintenie, în asemanarea cu Cristos, modelul nostru.
Cine dintre noi ar putea spune ca nu are nimic de ispasit ? Om sfânt, în sensul riguros al cuvântului, nu exista, caci însasi Sfânta Scriptura afirma ca "si dreptul de sapte ori în zi va cadea, si iar se va ridica", iar Sfântul Ioan Evanghelistul ne avertizeaza: "De vom zice ca pacat nu avem, pe noi însine ne înselam si adevarul nu este în noi" (I Ioan I, 8). Or, exista vreun mijloc mai eficient de a plati lui Dumnezeu datoria pacatelor, decât acela de a accepta zilnic crucea trimisa de El ? Iata de ce însusi Charles Baudelaire exclama: "Binecuvântat fii, Doamne, care ne-ai dat suferinta ca un leac divin pentru necuratia noastra." (Soyez beni, mon Dieu, \ui donnez la souffrance comme un divin rem?de a nos impuretZs. Cf. Courtois, Gaston, |uand on soufre (...), p. 19, în româneste de Pr. Gh. Neamtiu).
Dar suferinta ne este necesara nu numai pentru ispasire, pentru redobândirea puritatii, ci si pentru pastrarea ei, adica pentru a ne feri de pacate. Acela caruia toate i-ar merge din plin, usor si-ar uita de scopul sau suprem, de Dumnezeu. Durerea îl trezeste pe om din iluzia ca pamântul e totul si îi ridica ochii spre adevarata patrie. Ca sa vedem stelele e necesar ca întunericul noptii sa învaluie pamântul; ca sa-L zarim pe Dumnezeu, trebuie sa fim învaluiti în zabranicul negru al suferintei. "JOai pleurZ et jOai cru" (- am plâns si am crezut), spunea marele Chateaubriand.
Dar crucea nu numai ne pastreaza curati, ci, prin focul ei incandescent, ne transfigureaza sufletul, imprimându-i asemanarea cu Cristos, Omul durerilor, si unindu-l cu El în mod intim, precum doua bucati de metal se contopesc prin sudare, dupa ce si-au lepadat zgura în foc. De altfel, ca madulare ale Trupului Tainic al lui Cristos, nu ne putem împartasi cu slava Sa fara sa ne împartasim mai întâi de Crucea Sa. Sub un cap încoronat cu spini - zice Sfântul Bernard - e o rusine ca noi sa fim niste madulare delicate ce se tem de cele mai mici suferinte.
Cum sa ne purtam crucea ? Cu acea rabdare si deplina conformare vointei Parintelui ceresc aratata de Isus începând din Ghetsimani pâna pe Golgotha. Acel "Fie voia Ta" sa ne patrunda si sa ne stapâneasca plânsul si gemetele. A spune ca nu am meritat încercarea, a deveni nerabdatori, a pune vina pe oameni si evenimente înseamna a uita ca, în toate si prin toate acestea, iubirea milostiva a lui Dumnezeu vrea sa ne dezlipeasca de lume si de noi însine, spre a ne alipi de El. Asadar, sa nu murmuram, ci sa îmbratisam crucea, ca pe unealta sfintirii noastre si sa urcam cu ea pe urmele lui Isus, acceptând finalul cu sentimentele de cainta ale lui Dismas, tâlharul convertit. Primind, ca si el, moartea ca o dreapta pedeapsa pentru pacate (Luca XXIII, 41), în clipa suprema vom auzi si noi sentinta mângâietoare a lui Isus: "Astazi vei fi cu mine în rai." Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=83

sâmbătă, 26 martie 2011

Pentru inima n/voastră...


Dragi cititori, începând de mâine, vom lectura, cum deja ne-am obișnuit, în fiecare Duminică, câteva cuvinte ale Papei din Enciclice sau alte materiale la fel de importante pentru creșterea noastră interioară. Vă propun ca de mâine să lecturăm duminical câte o parte din Decretul despre apostolatul laicilor: APOSTOLICAM ACTUOSITATEM a Papei Paul al VI-lea dată în 18 noiembrie 1965. Rezultatele votării: 2305 pentru, 2 împotrivă.

Lectură binecuvântată!

Pagina Papei IP2 de pe Facebook atrage mii de fani

23.03.2011, Vatican (Catholica) - Într-o săptămână, o pagină Facebook creată pentru Papa Ioan Paul al II-lea în vedea apropiatei sale beatificări a atras aproape 33.000 de fani. Iar numărul fanilor paginii create de Radio Vatican şi de Centrul de Televiziune a Vaticanului cu acordul Consiliului Pontifical pentru Comunicaţiile Sociale, creşte minut de minut.

În doar câteva zile, materialele video publicate pe pagină, precum şi pe noul canal YouTube, au fost vizionate de 50.000 de ori în medie; unele au fost accesate şi de peste 100.000 de ori. Pagina Facebook a strâns deja două milioane de vizite. Pr. Federico Lombardi, directorul Radio Vatican şi al Centrului de Televiziune al Vaticanului, a spus că Sfântul Scaun este “foarte bucuros de modul cum decurg lucrurile”. “Prin această iniţiativă noi am răspuns tuturor celor ce ne-au cerut să folosim reţelele sociale pentru pregătirea beatificării”, eveniment prevăzut pentru 1 mai.

Pr. Lombardi a mai spus că săptămâna aceasta vor fi oferite materiale video cu Papa vorbind în diferite limbi, din cadrul călătoriilor sale prin lume, dar şi de la momente din Vatican. Până acum au fost publicate 40 de clipuri. O serie de materiale rezumă câte un an din pontificatul Papei, accentul căzând pe călătorii. Mai jos puteţi vedea anul 1999, când Pontiful de origine poloneză a vizitat şi România.

Legături

Sursa: http://www.catholica.ro/2011/03/23/pagina-papei-ip2-de-pe-facebook-atrage-mii-de-fani

vineri, 25 martie 2011

Pervertirea cuvintelor (deturnare de sens)

Noi, crestinii stim bine un lucru: cuvintele nu-s obiecte de joaca. Te poti juca cu multe, dar nu cu vorbele, caci ele sunt stropi din Cuvantul Vietii sau, mai bine spus, asa ar trebui sa fie.

Cuvintele noastre trebuie sa se regaseasca in Cuvantul Vietii. Cuvintele noastre au sens, au valoare doar daca marturisesc Viata; in rest, totul e desertaciune... Se cuvine, de asemenea, conform Scripturii, sa spunem ceea ce e da, da si ceea ce e nu, nu, caci ce-i mai mult de la cel rau este (cf. Matei 5, 37).

Asistam in ziua de azi la o pervertire a cuvintelor, mai ales a celor ce au conotatie spirituala, moral-religioasa. In mediile culturale se vehiculeaza des vorbe cu sens deturnat. E chiar la mare cautare sa filosofezi pe astfel de teme... La ce ma refer?

Spre exemplu, ce intelege lumea desacralizata de azi, prin a fi "conservator" sau "traditionalist"? Pentru ea inseamna a fi inchistat, invechit, anacronic... Biserica noastra, insa, si-a asumat acesti termeni pretiosi, chiar si in unele definitii, bineinteles fara a le da sens peiorativ. A conserva ceea ce e valoros, a pastra traditia nu poate fi decat un lucru pozitiv.

"A fi bisericos" inseamna a merge des la biserica si a respecta invatatura, poruncile si prescriptiile Bisericii, insa pentru multi expresia se traduce prin "a fi bigot", "a fi habotnic"!

De asemenea, ce spune lumea actuala ca inseamna "dogmatic"? Oare nu limitat, inchistat, redus, circumscris, preconceput!? Noi, crestinii ortodocsi spunem insa ca dogmatica ne clarifica adevarul revelat, ne expune sistematic dogmele, definindu-ne deci adevarul de credinta. De vom marturisi o alta invatatura devenim eretici si nu mai avem partasie cu Hristos - Adevarul...

Azi e la mare cautare sa "gandesti liber", insa putini si traiesc realmente liberi, din ce in ce mai putini, caci ceilalti inca nu stiu ca si pentru ei este valabila afirmatia: adevarul va va face liberi...

Un alt exemplu: Pentru crestini, "saracii cu duhul" sunt cei smeriti (intr-una dintre interpretarile patristice), pentru lumea de azi ei sunt prostii, naivii... Chipurile, pe acestia i-ar ferici Bunul Dumnezeu...

Noi numim "mironosite" pe curajoasele si marturisitoarele femei "purtatoare de mir" care vin la mormantul Domnului; lumea de azi insa numeste mironosite pe fetele fandosite, sclifosite, usor fatarnice si viclene si pe cele care vor sa para mai evlavioase decat sunt. De aici si concluzia falsa - in ochii unor necredinciosi - ca aproape orice fata evlavioasa de fapt... "face pe mironosita".

Apropo de fete, in urma cu vreo cincisprezece ani, daca spuneai despre cineva ca e "fata buna", toti intelegeau ca are inima buna. Astazi, cand tinerii spun despre o fata ca "e buna", ei fac referire la trup, referire cu conotatie sexuala evidenta.

Pudoarea e definita ca fiind "sentimentul de sfiala, de jena, de decenta manifestat in comportamentul cuiva; prin extensiune - curatenie morala"[50]; ea este insa asociata mai mereu si definita ca "falsa pudoare", iar daca-i falsa trebuie lepadata. Ce se cere a fi lepadata? Falsa pudoare. Ce se leapada insa? Chiar pudoarea!

E dureros si nedrept ca astfel de cuvinte s-au "travestit", ca li s-a denaturat sensul profund moral-religios. De ar fi doar acestea... Insa si "evlavia", "smerenia", "jertfa" sunt deja cuvinte prea grele pentru lumea postmoderna conectata la internet... Ele parca sunt aduse de la muzeu, prea miros "a bunica", a naftalina, a traditie.

Biserica mileniului III e datoare sa lamureasca si uneori chiar sa ia atitudine cu demnitate fata de astfel de deturnari de sens, caci nu e bine sa lasam prea mult cuvantul pe seama "fauritorilor de basme" si a "ritorilor nebuni", caci scris este ca vom da raspuns pentru fiecare cuvant pe care-l vom rosti, si se cuvine deci sa pazim turma. Teologul are Cuvantul si inca nadajduiesc sa aiba si ultimul cuvant. Si chiar mai mult decat atat - nadajduiesc ca ne vom creste pruncii intr-o tara ce va pune pret pe cuvantul teologului pentru simplu motiv ca acesta nu-i al Lui, ci e din Cuvantul Vesnic "prin care toate s-au facut"...

Sa vorbim lumii cu cuvinte noi si vii, sa-i descoperim sensurile pervertite de aculturatii zilelor noastre, sa cuvantam pe-nteles in agora acestui veac, sa ne deschidem spre lume. Si sa-i vorbim cu dragoste. Invierea Domnului ne invata ca doar dragostea e mai puternica decat moartea. Sa nu ne lasam amagiti de o falsa conceptie despre ravna, sa nu confundam ravna pentru credinta cu agresivitatea noastra, spunea Sfantul Ignatie Briancianinov in Despre inselare[51]. Sa indreptam pe aproapele fara patima, caci si noi suntem pacatosi, nicidecum sfinti.

Cred ca vom fi judecati si pentru tacerea noastra, pentru jena noastra de a nu parea ridicoli in fata lumii. E vremea sa strigam in pustia acestui veac (ce nu se arata deloc a fi religios ori mistic), sa strigam convingator, fara patima, ci cu dragoste, ca si odinioara Inaintemergatorul. Acum e vremea! De n-o vom face acum s-ar putea sa vina ziua cand nu ne vom mai intelege unii cu altii.


[50] DEX, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996, p. 868.

[51] Vezi Despre ravna sufleteasca si cea duhovniceasca (p. 11 si urm.), in Sfantul Ignatie Brianceaninov, Despre inselare, Schitul Lacu, Sfantul Munte Athos, 1999.

Sursa: http://www.laurentiudumitru.ro/carti.php?id=2&cap=40

joi, 24 martie 2011

Papa Benedict al XVI-lea, un Papă incomod

“Sunt sigur că există încă undeva un loc pentru Dumnezeu în lume!”, afirmă Stefano Fontana în cartea “Perioada Papei incomod”, publicată de Cantagalli în colaborare şi cu contribuţia Fundaţiei “Magna Charta”. Stefano Fontana este director la Observatorului internaţional “Cardinal Van Thuan” despre Doctrina Socială a Bisericii, consultant al Consiliului Pontifical pentru Dreptate şi Pace şi director al săptămânalului diecezan din Trieste “Vita Nuova”.

În lucrare, Fontana explică faptul că “Perioada Papei incomod” reuneşte 100 de etape ale unui catolicism postideologic – sunt trei ani de articole publicate în ziarul online “L’Occidentale”, de la răpirea pr. Giancarlo Bossi în Filipine la problema preoţilor pedofili, până la Curtea Neamurilor, referendumul despre minarete şi admisibilitatea vălului musulman. “Dar nu este o recitire la modă”, subliniază autorul, care precizează: “Eu sunt încă un catolic care ascultă de Papa”. Vă oferim în continuare interviul dat de autor pentru Agenţia Zenit, publicat în traducere pe Ercis.ro.

- Pentru ce acest Papă este incomod?

- Au fost scrise multe cărţi, în aceste ultime luni, pentru a încerca să se explice pentru ce acest Papă este incomod. Ele au scos în evidenţă diferite motivaţii. Motivul principal, după părerea mea, este însă acesta: reafirmând că creştinismul este religia adevărată, acest Papă a provocat două consecinţe explozive: prima a fost că a interpelat lumea să îşi pună întrebări cu privire la propriul adevăr; a doua a fost că a pretins un rol public pentru religia creştină. Este vorba de două cereri exigente pe care multe sectoare, atât din lume cât şi din Biserică, le acceptă cu greu şi pe care adesea le combat în mod deschis.

A prezenta creştinismul ca adevăr comportă faptul că lumea, dacă acceptă în mod laic provocarea şi nu o înlătură în mod fideist sau ideologic, este chemată să reanalizeze propriul adevăr, ba chiar tema adevărului ca atare, după ce mii de filozofii au spus, şi continuă să spună, că adevărul nu există. Acest lucru înseamnă un mare efort şi de aceea Papa este incomod. Apoi a cere lumii să recunoască creştinismului un rol public, deoarece este purtătorul unui adevăr indispensabil pentru convieţuirea socială, a cere pentru Dumnezeu un loc în lume, se izbeşte de o viziune consolidată despre convieţuirea socială şi politică lipsită de fundamente absolute.

A reconverti o mentalitate atât de răspândită este greu şi dureros şi pentru aceasta Papa este incomod. Incomod şi în cadrul Bisericii, pentru că cele două puncte pe care tocmai le-am amintit au fost însuşite şi de mulţi catolici. Papa Benedict al XVI-lea predică două lucruri: că Dumnezeu este iubire şi că Dumnezeu este adevăr. El este incomod mai ales din cauza celei de-a doua afirmaţii. De fapt, lumea acceptă într-un fel ca creştinismul să vestească un adevăr propus cu iubire, dar nu acceptă ca să propună o iubire care să respecte adevărul.

- Care sunt temele şi argumentele propuse de Papa Benedict al XVI-lea care se ciocnesc mai mult cu “modele” care par să prevaleze în lume?

- Să ne gândim de exemplu la toate aşa-numitele “principii nenegociabile”. Ele sunt combătute – repet, nu numai în lume, ci şi în Biserică – din două motive care ne duc din nou la ceea ce v-am spus mai sus, răspunzând la prima întrebare. Primul motiv este că societatea actuală consideră că nu există nimic “nenegociabil”, adică nimic adevărat sau fals, bun sau rău, în mod absolut. Al doilea motiv este că pentru a exista principii “nenegociabile”, trebuie să existe un loc pentru Dumnezeu în lume. Fără Dumnezeu, totul este negociabil. Pentru acest motiv “principiile nenegociabile” ale vieţii, familiei, libertăţii de educaţie devin încontinuu terenuri de “incomoditate” ale acestui Papă.

Apoi, desigur, există motive mai specifice. De exemplu tema liturgiei, sau cea a evaluării Conciliului Vatican II, cea a folosirii prezervativului în lupta împotriva SIDA sau cea a femeilor-preot. Însă, până la urmă, toate aceste teme mai specifice pot fi orientate la cele pe care le-am expus mai sus. Logica lumii ar vrea să împiedice logica Bisericii de a exista şi ar vrea ca şi ea să se uniformizeze cu logica lumii. Există egalitate de drepturi între oameni? Atunci de ce o femeie nu are dreptul de a deveni preot? Există dreptul la libertate? Şi atunci de ce nu s-ar putea procrea aşa cum se vrea? Democraţia nu este o valoare? Şi atunci pentru ce nu poate fi o democraţie liturgică cu fiecare comunitate care îşi inventează propria sa liturgie? După cum se vede, lumea nu acceptă ca religia creştină să exprime un adevăr şi ar vrea să extindă la ea adevărul lumii. Însă Papa spune tocmai contrarul. Nu pentru a nega adevărurile naturale, ci pentru a spune că dacă sunt private de lumina supranaturalului şi ele se pierd pe drum. Este deci de înţeles că acest Papă, chiar cu delicateţea care îl caracterizează, atinge toţi nervii descoperiţi ai lumii şi chiar ai atâtor sectoare ale Bisericii.

- Este foarte răspândită ideea că Biserica Catolică este moralistă, dar în carte dumneavoastră susţineţi o altă idee despre Biserică. Ne-o puteţi ilustra?

- Moralismul nu ţine cont de adevăr, care, aşa cum am spus deja, este mesajul principal al acestui Papă. Se imaginează adesea o Biserică numai caritate fără adevăr, numai pastoraţie fără doctrină. Dar nu este aşa. Este suficient ca o persoană să vorbească despre “etică” şi imediat catolicii o susţin. Să nu ne grăbim… despre ce etică este vorba? Ce antropologie se află în spatele acelor propuneri? Cu privire la principiile nenegociabile ce părere există? Acelaşi lucru trebuie spus pentru dezvoltare, pentru pace, pentru protejarea mediului. Adesea este vorba de forme de solidaritate fără adevăr, deci inumane. Chiar în aceste zile sunt angajat să analizez compatibilitatea dintre teza descreşterii a lui Serge Latouche şi ceea ce spune Caritas in veritate. Este vorba de două moduri complet diferite de a trata problema, însă pentru mulţi catolici descreşterea şi apoi dezvoltarea sunt în mod autentic creştine numai pentru că vorbesc despre dreptate, despre egalitate şi despre sobrietate. Mergând mai în profunzime se vede că nu este aşa. Lumea trebuie iubită, dar tocmai pentru că trebuie iubită trebuie chemată din nou la propriul adevăr. Moralismul este o iubire fără adevăr, care însă nu este iubire, ci instrumentalizare a celuilalt.

- Dumneavoastră susţineţi că Evanghelia singură nu este suficientă pentru a face să se înţeleagă importanţa revoluţionară a creştinismului. Susţineţi validitatea învăţăturilor Magisteriului şi necesitatea dimensiunii publice a Bisericii. Ne puteţi explica de ce?

- “Evanghelia este suficientă” este un slogan folosit frecvent de unii catolici. Însă se ştie că Evanghelia (sau Cuvântul) este inseparabilă de Tradiţie (care, între altele, a anticipat din punct de vedere cronologic Evanghelia scrisă) şi de Magisteriul Bisericii. Cele trei dimensiuni formează unica realitate a depositum fidei, acela în care cred catolicii. Toate trei au o semnificaţie cristologică: a crede în Isus Cristos înseamnă a crede în unitatea indisolubilă a celor trei dimensiuni. Atunci când se face apel la spiritul Evangheliei împotriva Bisericii, sau când se face apel la personaje profetice care însă spun în mod sistematic lucruri contrare celor învăţate de Papa, sau când se recurge la un spirit al Conciliului în contrast cu ceea ce Biserica învaţă despre Conciliu, nu se respectă adevărul Bisericii şi se face imposibilă o prezenţă publică a religiei catolice. În mod inevitabil aceasta este privatizată şi spiritualizată şi nu poate exprima în mod adecvat ajutorul pe care poate şi trebuie să îl dea la construirea comunităţii sociale şi politice.


Sursa: http://www.catholica.ro/2011/03/23/papa-benedict-al-xvi-lea-un-papa-incomod