duminică, 30 martie 2014

Euharistia - o Prezenţă care face istorie



de Maria Gloria Riva

Dezbaterea care s-a purtat în jurul problematicii divorţaţilor recăsătoriţi, care nu pot să primească Sfânta Euharistie, a scos în evidenţă faptul că mulţi catolici şi chiar o parte din episcopat, nu doar că au pierdut semnificaţia valorii de sacrament a căsătoriei, adică caracterul său de indisolubilitate, ci şi pe aceea a Euharistiei.

Reducerea Comuniunii la un drept şi practica larg răspândită în Europa de a primi Sfânta Împărtăşanie şi într-o stare de păcat grav, fără a simţi nevoia de a se spovedi, reprezintă o demonstraţie evidentă.

Din acest motiv, am decis să propunem un itinerar care să ajute la recuperarea semnificaţia Euharistiei. Sora Maria Gloria Rive, o adoratoare a Preasfântului Sacrament, parcurge pentru noi istoria unor miracole euharistice, pentru a ne introduce în Mister, cu toate implicaţiile sale.

“Dacă ai rupe cerurile şi te-ai pogorî!” (Is 63, 19), reprezintă strigătul profetului Isaia şi dorinţa de a-L vedea pe Dumnezeu, ca şi cel care nu moare şi  locuieşte în inima omului. Drama multor filosofi ai epocii moderne, măcinaţi de întrebarea despre moarte şi despre destinul ultim al omului, pare a fi ridiculizată de cultura modernă, care dispreţuind atât originea cât şi sfârşitul existenţei umane, promovează o mentalitate hedonistă, în care omul este pur şi simplu un beneficiar de plăceri şi satisfacţii.

Rămâne emblematică istoria lui Nietzsche care, după ce a fost întemeietorul unui astfel de hedonism, a murit nebun, bolnav de sifilis, semnând ultima operă cu numele de Anticrist; semn că întrebarea religioasă, chiar dacă a fost combătută cu înverşunare toată viaţa, rămâne în adâncurile conştiinţei şi, în ceasul morţii reapare.

La această întrebare credinţa răspunde nu cu teorii filozofice, ci cu o Prezenţă. Vechea dorinţă a lui Isaia găseşte în Cristos plinătatea răspunsului. Cristos nu se mulţumeşte doar să învingă moartea prin învierea Sa, ci vrea să-l facă pe om conştient de participarea sa la victoria asupra răului şi a morţii. Aşa cum Cristos a fost om adevărat, tot aşa omul, în Cristos, participă cu adevărat la divinitatea Sa: “Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt”, cântă Psalmul 81. Euharistia reprezintă prezenţa lui Cristos în mijlocul nostru, în fiecare zi. Este un aliment misterios care hrăneşte trupul nostru pentru eternitate.

Toate acestea, care pot părea pentru mulţi o dorinţă pioasă a credinciosului suflet, sau o poveste bine orchestrată de-a lungul secolelor, găsesc în istoria Bisericii numeroase semne care, şi în faţa lumii ştiinţifice, reprezintă o dovadă a unei Prezenţe.

Printre aceste nenumărate semne, unul de mare interes se află în biserica Sfânta Pudenziana, una dintre cele mai vechi biserici din Roma. Aici, în 1610, celebrând Sfânta Liturghie în capela Caetani, preotul a fost cuprins de un dubiu teribil cu privire la Prezenţa Reală a lui Cristos în Ostia consacrată. Acest dubiu îl clatină şi astfel ostia cade pe jos. Mirarea lui a fost mare atunci când, ridicând ostia şi-a dat seama că a rămas întipărit în marmură semnul pâinii euharistice. Această amprentă este vizibilă şi astăzi: uşurinţa pâinii consacrate în raport cu greutatea specifică unei Prezenţe, capabilă de a marca indelebil marmura.

Este interesant de notat faptul că biserica a fost construită de către Papa Pius I, în anul 145, pe temeliile casei unui senator roman numit Pudente. Acesta, potrivit istoricilor, s-a convertit la creştinism şi l-a găzduit pe Apostolul Petru. Pudenziana, fiica senatorului Pudente, împreună cu sora ei Prassede, se îngrijeau de trupurile martirilor răniţi în timpul persecuţiilor.

Cele două surori nu au murit în faimă de martir, dar amintirea gesturilor lor a rămas intactă de-a lungul secolelor şi, în biserica care aminteşte îndurarea lor, Cristos a lăsat o amprentă eficace a martiriului Său, astfel încât sângele onorat de cele două obţine, 15 secole mai târziu, confirmarea în credinţă a preotului dubios.

Un alt miracol euharistic care mărturiseşte prezenţa lui Cristos în pâinea consacrată, a avut loc în 1447 la Ettiswil, Elveţia. Pe 23 mai, Anna Vögtli de Bischoffingen a furat o ostie mare consacrată. Pe drum, constată că ostia devine tot mai grea, ajungând să cântărească aproape cât un adult. Se înspăimântează, aruncă ostia şi fuge. Mai târziu, a ajuns în acel loc o altă femeie, Margherita Schulmeister, care în fiecare zi trecea pe acolo cu turma sa de porci. Ajunsă în apropierea locului unde a fost aruncată ostia, porcii s-au oprit, fiindu-i cu neputinţă femeii orice încercare de a-i face să continuie drumul. Femeia a cerut ajutorul a doi bărbaţi care tocmai treceau prin zonă. Aceştia apropiindu-se au văzut ostia împărţită în şapte bucăţi, dintre care una centrală şi alte şase în jurul ei, asemenea unei flori. Partea centrală a ostiei a intrat în pământ şi nu a mai fost găsită. Pe acest loc s-a construit un Sanctuar Euharistic, care poate fi admirat şi astăzi.

Din nou miracolul ne oferă imaginea unei Prezenţe care are o greutate în istorie, care necesită să fie observată şi care nu se lasă folosită de scopuri nedemne de credinţă şi de Mister. O astfel de imagine trebuie să ne facă pe toţi să reflectăm la Prezenţa care ne vizitează şi la “greutatea” acesteia în vieţile noastre, atunci când primim Sfânta Împărtăşanie.

Liviu Ursu

Sursa:www.lanuovabq.it

O bucată de carne în schimbul unei Sfinte Liturghii



De Rino Cammilleri

Numărul 3 din 2013 al publicaţiei “Il Cedro”, prezintă o întâmplare care este demnă de a fi povestită. Bătrânul părinte Stanislas, preot al Preasfintei Inimi, a relatat povestioara unei călugăriţe în vârstă, care mai apoi a făcut-o cunoscută şi surorii Mary Veronica Murphy. Totul s-a petrecut într-o măcelărie din Luxemburg. În măcelărie se afla un căpitan, împreună cu măcelarul, când o bătrânică a venit să ceară o bucată de carne, pe care nu avea posibilitatea să o plătească. Bătrânica i-a spus măcelarului că îi va oferi în schimb Liturghia, la care tocmai mergea.

Cei doi, agnostici de fapt, au luat-o în râs, dar au rămas în joc. Bătrânica a plecat, dar după Liturghie s-a întors. La invitaţia celor doi a scris pe o bucăţică de hârtie: “Am oferit Liturghia pentru tine”. Măcelarul a pus hârtia pe un taler al balanţei, iar pe celălalt taler a pus o bucată de carne. A constatat cu stupoare că hârtia era mai grea. Apoi, a adăugat mai multe bucăţi de carne, dar rezultatul a rămas acelaşi. Impresionaţi, cei doi bărbaţi, i-au asigurat femeii carne în fiecare zi, în schimbul unei pomeniri la Liturghie. De atunci, căpitanul a început să meargă la Liturghie în fiecare zi. Unul din fiii săi a devenit călugăr iezuit, iar celălalt era părintele Stanislas, cel care ne-a făcut cunoscută această întâmplare.

Traducere: Liviu Ursu

Sursa:www.rinocammilleri.com

Isus a biruit răul. Noi cum facem?

Meditație pentru Duminica a IV-a din Post: Ev Mc 9, 17-32
Suntem în fața unei situații cu totul aparte: Isus este pe muntele Schimbării la față, cu trei dintre ucenici, în timp ce restul discipolilor se confruntă cu o problemă ce pare insurmontabilă. Sunt de ceva vreme cu Isus, l-au observat luptând cu răul, cu boala, cu moartea chiar. L-au văzut învingând și își dau seama că având un astfel de Maestru sunt și ei pe aceeași cale a luptei și a victoriei împotriva răului. Acum însă, când Isus lipsește de lângă ei, adversarul este de neînvins. Toată lumea pare dezamagită. Îndată ce Isus coboară de pe munte, tatăl disperat cade în fața lui Isus spunându-i: “I-am rugat pe ucenicii tăi, dar n-au reușit”.

Ucenicii nu reușesc să învingă răul! Ce fel de ucenici sunt? Și care e de fapt problema?

Una dintre probleme ar putea fi aceea că discipolii încearcă să lupte cu răul, punându-se în prima linie. Dar pățesc aproape ca acei exorciști improvizați din Faptele Apostolilor, atunci când încearcă să simuleze o exorcizare în numele lui Isus cel anunțat de Paul. Diavolul le răspunde: "pe Isus îl știu, pe Paul îl știu, dar voi cine sunteți?" și îi pune el pe fugă.

Încă nu conștientizează că adevărata luptă nu este între ei și cel rău, ci între Isus și cel rău. Ei trebuie să facă în așa fel încât să-l aibă pe Mântuitorul tot timpul lângă ei. Nici ei, nici noi nu suntem niciodată adevărații protagoniști, ci cu cât mai mult renunțăm la noi înșine și facem loc în viața noastră lui Isus, prin rugaciune și prin post, prin credința noastră, cu atât mai mult suntem învingători în numele Lui. Se înfăptuiește în viața noastră o tainică transformare, începută odată cu darul Botezului, dar pe care trebuie să o punem în practică în fiecare zi din viața noastră. O minunată transfigurare ce face ca viața Mântuitorului să umple tot mai mult viețile noastre.

Suntem și noi la fel ca ucenicii de la poalele muntelui Schimbării la față. Isus s-a înălțat la Ceruri, întru mărire, iar noi suntem, cel puțin aparent, singuri. Ce șanse avem să învingem într-o astfel de situație împotriva răului? Niciuna! Doar Isus poate învinge. De aceea, singura noastră opțiune este aceea de a-l aduce pe Isus în viața noastră prin credință. Ne-o spune însuși Mântuitorul: “Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia (adică muntelui Schimbării la față): Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.”

Avem puterea de a aduce lumina taborică în sufletul nostru; de a-l aduce pe Isus tot mai mult în viața noastră: doar astfel vom învinge răul. Doar în El, putem fi învingători. Sfântul Arhanghel Mihail, biruitorul celui rău, ne este exemplu: strigătul său de luptă, cel cu care învinge, nu este nimic altceva decât o minunată laudă adresată Creatorului: “Cine este ca Dumnezeu?”

PS Claudiu
Episcopul Curiei

Ev Mc 9, 17-32
”Şi I-a răspuns Lui unul din mulţime: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele. Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare. Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva.    Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.”