Probleme de (ne)rezolvat!

Astăzi, mai mult ca oricând, cred că este nevoie de colaborare. O colaborare dintre toți oamenii și toate organizațiile. Faptul că devenim individuali, ne închidem în propria carapace, ne vedem se propriile interese, afectează un întreg organism. Fiecare caută să se „hrănească” pe sine dar uitând că este responsabil, într-un anumit fel și de ceilalți.

Forumul pentru Dezvoltare Durabilă și Antreprenoriat (18-20 martie, ASE) ne pune la curent cu schimbările, ne învățăm să alegem și să fim antreprenori! Adică, într-o frază: vrea să ne ajute să facem ca țara aceasta să meargă!

Faptul că există foarte puțină colaborare între mediul academic, guvern și mediul privat, face ca o mare masă de oameni să fie disperată și frustrată fiindcă nu își găsește un loc de muncă, se cere prea mult pentru prea puțini bani, iar cu banii adunați abia poți trece luna. Aceste lucruri îi fac pe cei mai mulți. deși ar avea un potențial uriaș, să plece din țară și să-și caute bunăstarea, pace și liniștea pe alte meleaguri.

Mi-aș dori să pornesc un proiect care să-i ajute pe tineri să își găsească mai ușor de muncă la ei acasă, să realizez căile de legătură, frânghiile dintre mediul academic, guvern și mediile private, pentru ca astfel, împreună, să reușim să îi ținem în țară pe românii noștri și să facem ca acest pământ să prospere. Cred că nu ar fi imposibil să facem ceva dacă ne-am pune toți umărul la împins. Da, va fi greu la început, dar cu timpul vom reuși. Nimic nu este imposibil când vrei!

Cred că pentru fiecare dintre noi, care vrea să facă ceva pentru sine și semeni se merită participarea la Forumul pentru Dezvoltare Durabilă și Antreprenoriat fiindcă numai cunoscând modul în care poți schimba lumea din jurul tău vei reuși!

Mai multe info pe site-ul: http://www.fsde.ro/ și/sau https://www.facebook.com/TheFSDE

”Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat pentru a revărsa în sufletul oamenilor sentimentul fraternităţii. Toţi fraţi şi toţi fii ai lui Dumnezeu. Abba, cum îl numea el pe Tatăl. Eu vă trasez calea, spunea el. Urmaţi-mă şi îl veţi găsi pe Tatăl şi veţi fi cu toţii fiii săi şi el îşi va găsi bucuria în voi. Agape, iubirea fiecăruia dintre noi faţă de toţi ceilalţi, de la cei mai apropiaţi până la cei mai îndepărtaţi, este întocmai singurul mod pe care Isus ni l-a indicat pentru a găsi calea mântuirii şi a Fericirilor”. (Papa Francisc,  într-un interviu acordat fondatorului ziarului Repubblica)

”Evanghelia, în care străluceşte glorioasă crucea lui Cristos, invită cu insistenţă la bucurie. Sunt suficiente câteva exemple: “Bucură-te” este salutul îngerului adresat Mariei (Lc 1,28). Vizita Mariei la Elisabeta îl face pe Ioan să tresalte de bucurie în sânul mamei sale (cf. Lc 1,41). În cântarea sa Maria proclamă: “Spiritul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, mântuitorul meu” (Lc 1,47). Când Isus îşi începe activitatea, Ioan exclamă: “Aşadar, această bucurie a mea este acum deplină” (In 3,29). Isus însuşi “a tresăltat de bucurie în Spiritul Sfânt” (Lc 10,21). Mesajul său este izvor de bucurie: “V-am spus acestea pentru ca bucuria mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină” (In 15,11). Bucuria noastră creştină provine din izvorul inimii sale pline de se revarsă. El le promite discipolilor: “Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră va deveni bucurie” (In 16,20). Şi insistă: “Vă voi vedea din nou şi inima voastră se va bucura, iar bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In 16,22). După aceea ei, văzându-l înviat, “s-au bucurat” (In 20,20). Cartea Faptele Apostolilor relatează că, în prima comunitate, ei “primeau hrana cu bucurie” (2,46). Pe unde treceau discipolii era “o mare bucurie” (8,8) şi ei, în mijlocul persecuţiei, “erau plini de bucurie” (13,52). Un eunuc, de-abia botezat, “şi-a urmat drumul bucurându-se” (8,39), iar temnicerul “s-a bucurat cu toată casa pentru că a crezut în Dumnezeu” (16,34). De ce să nu pătrundem şi noi în această revărsare de bucurie?”
(Papa Francisc, exortaţia apostolică Evangelii Gaudium, art.5)

Sursa

Patru paşi

De Walter Kasper

Consideraţiile prezentate în Consistoriu au fost precedate, deja de mulţi ani, de dialoguri cu păstori de suflete, consultanţi matrimoniali şi familiali, precum şi cu perechi şi familii interesate. Imediat după conferinţă, aceste conversaţii au fost reluate în mod spontan. Mai ales confraţi călugări vor să ştie, dacă se poate foarte rapid, ce anume trebuie sau pot ei să facă în concret. Aceste întrebări sunt comprehensibile şi justificate. Totuşi nu există reţete simple. Cu atât mai puţin se poate, în Biserică, să se impună soluţii determinate în mod arbitrar sau construind maşinării ameninţătoare. Pentru a ajunge la o soluţie pe cât posibil unanimă este necesar să se facă mulţi paşi. În problemele referitoare la sexualitate, căsătorie şi familie, primul pas constă înainte de toate în a deveni din nou capabili de a vorbi şi în a găsi o cale de ieşire din imobilitatea unei amuţiri resemnate în faţa situaţiei de fapt. Simpla întrebare despre ce anume este permis şi ce anume este în schimb interzis nu este de mult ajutor aici. Problemele referitoare la căsătorie şi familie - printre care problema divorţaţilor recăsătoriţi este numai una, deşi este o problemă urgentă - fac parte din marele context în care ne întrebăm despre modul în care persoanele pot găsi fericirea şi plinătatea vieţii lor.

Din acest context face parte, în mod cu totul esenţial, modul responsabili şi gratificator de raportare cu darul sexualităţii, dar oferit şi încredinţat de Creator fiinţelor umane. Sexualitatea trebuie să facă să se iasă din fundătura şi din singurătatea unui individualism autoreferenţial şi să conducă la un tu al unei alte persoane şi la acel noi al comunităţii umane. Izolarea sexualităţii de aceste relaţii global umane şi reducerea sa la sex nu au dus la eliberarea atât de mult lăudată, ci la banalizarea şi comercializarea sa. Moartea iubirii erotice şi îmbătrânirea societăţii noastre occidentale sunt consecinţa acestui lucru. Căsătoria şi familia sunt ultimul cuib de rezistenţă împotrivă unei economicizări şi tehnicizări a vieţii care calculează totul cu răceală şi care devorează totul. Avem toate motivele să ne angajăm cel mai mult posibil pentru căsătorie şi familie, şi mai ales pentru a-i însoţi şi a-i încuraja pe tineri pe acest drum.

Un al doilea pas, în cadrul Bisericii, constă într-o spiritualitate pastorală reînnoită, care îşi ia rămas-bun de la o consideraţie legalistă urâtă şi de la un rigorism necreştin care încarcă persoanele cu poveri insuportabile, pe care noi clericii înşine nu vrem să le purtăm şi pe care nici măcar n-am şti să le purtăm (cf. Mt 23,4). Bisericile orientale, cu principiul oikonomia, au dezvoltat un parcurs dincolo de alternativa dintre rigorism şi laxism, din care noi putem învăţa din punct de vedere ecumenic. În Occident cunoaştem epicheia, dreptatea aplicată la cazul singular, care conform lui Toma de Aquino este dreptatea cea mai mare.

În oikonomia nu este vorba în primul rând despre un principiu din dreptul canonic, ci despre o atitudine spirituală şi pastorală fundamentală, care aplică evanghelia conform stilului unui bun tată de familie, înţeles ca oikonomos, conform modelului economiei divine a mântuirii. Dumnezeu, în economia sa de mântuire, a făcut mulţi paşi împreună cu poporul său şi în Spiritul Sfânt a parcurs un drum lung cu Biserica. În mod analog, Biserica trebuie să însoţească persoanele în drumul lor spre sfârşitul vieţii şi ar trebui să fie aici conştientă că şi noi ca păstori suntem mereu în drum şi că destul de des greşim, trebuie să începem din nou şi - slavă milostivirii lui Dumnezeu, care nu are niciodată sfârşit - putem şi să reîncepem mereu.

Oikonomia nu este un parcurs sau chiar o cale de ieşire la preţ ieftin. Ea ne face să luăm în serios faptul că, aşa cum Martin Luther a formulat chiar în prima dintre tezele sale despre indulgenţă din 1517, toată viaţa creştinului este o pocăinţă, adică o continuă schimbare a modului de a gândi şi o nouă orientare (metanoia). Faptul că noi adesea uităm asta şi că am neglijat în mod impardonabil sacramentul pocăinţei ca sacrament al milostivirii, este una dintre cele mai profunde răni ale creştinismului actual. De aceea calea penitenţială (via poenitentialis) nu este numai un lucru pentru divorţaţi recăsătoriţi, ci pentru toţi creştinii. Numai dacă în pastoraţie ne orientăm din nou în acest mod profund şi global, vom înainta şi în problemele concrete care sunt înaintea noastră, pas după pas.

Un al treilea pas se referă la traducerea instituţională a acestor consideraţii antropologice şi spirituale. Atât sacramentul căsătoriei cât şi sacramentul euharistiei nu sunt afacere individuală privată; ele posedă un caracter comunitar şi public, şi de aceea o dimensiune juridică. Căsătoria celebrată în biserică trebuie să fie împărtăşită de toată comunitatea Bisericii, în mod concret a parohiei, iar căsătoria civilă se află sub tutela Constituţiei şi a orânduirii juridice a statului. Considerate în acest context mai amplu, procedurile canonice în probleme matrimoniale au nevoie de o reorientare spirituală şi pastorală. Deja astăzi există un consens amplu cu privire la faptul că proceduri în mod unilateral administrative şi legale, conform principiului tuţiorismului, nu dau dreptate mântuirii şi binelui persoanelor şi situaţiei lor concrete de viaţă, adesea foarte complexe.

Aceasta este o peroraţie nu pentru o gestionare mai laxistă şi pentru o largheţe mai mare în declaraţiile de nulitate matrimonială, ci mai degrabă pentru o simplificare şi accelerare a acestor proceduri şi mai ales pentru a le situa în cadrul colocviilor pastorale şi spirituale, în contextul unei consultanţe de gen pastoral şi spiritual, în spiritul bunului pastoral şi al samariteanului milostiv.

Se discută în mod controversat mai ales un al patrulea pas, cu referinţă în care o declaraţie de nulitate a primei căsătorii nu este posibilă sau, aşa cum se întâmplă în multe cazuri, nu este dorită pentru că este considerată necinstită.

Biserica ar trebui să încurajeze, să însoţească şi să susţină din orice punct de vedere pe cei care, după o despărţire civilă, întreprind calea dificilă de a rămâne singuri.

Noi forme de Biserici familiale pot să fie aici un mare ajutor şi să dăruiască o nouă posibilitate de a se simţi acasă. Drumul pentru a face posibile pentru divorţaţii care s-au recăsătorit civil, în situaţii concrete şi după o perioadă de reorientare, sacramentele pocăinţei şi euharistiei, este parcurs în cazuri singulare cu toleranţa şi cu consimţământul tacit al episcopului. Această discrepanţă între orânduirea oficială şi practica locală tacită nu este o situaţie nouă bună.

Chiar dacă o cazuistică nu este posibilă şi nici măcar de dorit, ar trebui să aibă valoare şi să fie declarate în mod public nişte criterii obligatorii. În conferinţa mea am încercat să fac asta. Această tentativă poate desigur să fie îmbunătăţită. Totuşi, speranţa foarte multor persoane este justificată: speranţa că următorul Sinod, condus de Spiritul lui Dumnezeu, după ce a ponderat toate punctele de vedere, poate să indice un drum bun şi comun.

(După L`Osservatore Romano, 12 martie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:ercis.ro

Azi se împlinește un an de la alegerea Papei Francisc

Se împlineşte un an pe 13 martie de la alegerea Papei Francisc ca Succesor al Sfântului Apostol Petru. Arhiepiscopul argentinian Jorgé Mario Bergoglio, creat cardinal de Ioan Paul al II-lea, a urmat în succesiunea apostolică Papei Benedict al XVI-lea, unul din cei mai mari teologi din ultimele decenii, care la 11 aprilie 2013 a decis să se retragă de la conducerea Bisericii din motive de vârstă.

Ce s-a întâmplat de la acel "Bună seara!", pronunţat cu simplitate şi naturaleţe în seara de 13 martie 2013 de Papa Francisc? Suntem îndreptăţiţi să facem un bilanţ al pontificatului la doar un an de la începutul acestuia? Radio Vatican a ales doi martori de excepţie care au trăit cu intensitate specială timpul acestui pontificat extraordinar: unul este secretarul particular al Papei Francisc, mons. Alfred Xuereb, celălalt, directorul Sălii Vaticane de Presă, pr. Federico Lombardi.

La întrebarea cum a trăit ultima parte din pontificatul lui Benedict al XVI-lea şi ziua de 13 martie de anul trecut, mons. Xuereb a răspuns:„Întrebarea mă face să retrăiesc atâtea emoţii şi amintiri foarte profunde, momente speciale care vor rămâne cu siguranţă în istorie. Un Papă a renunţat la pontificat. De la 28 februarie, ultima zi din pontificatul Papei Benedict, când am lăsat pentru totdeauna Palatul Apostolic, până la 15 martie, deci la două zile după alegerea noului Papă, eu am rămas cu Papa Emerit la Castel Gandolfo pentru a-l însoţi şi a-l ajuta în munca sa de secretariat. Momentul despărţirii de Papa Benedict a fost pentru mine foarte mişcător, pentru că am avut fericirea de a trăi vreme de cinci ani şi jumătate alături de el. Faptul de a-l lăsa, de a mă despărţi de el, a fost foarte greu. Lucrurile se precipitaseră, eu nu ştiam că chiar în ziua aceea ar fi trebuit să-mi fac bagajele, să plec de la Castel Gandolfo şi să-l las pe Papa Benedict. Dar din Vatican mi-au spus să mă grăbesc, să-mi fac bagajele şi să merg la Casa Sfânta Marta pentru că Papa Francisc ajunsese să deschidă singur poşta, nu avea un secretar care să-l ajute. În dimineaţa aceea m-am dus de mai multe ori în capelă ca să primesc lumină, pentru că eram cuprins şi de o anumită confuzie. Dar eram sigur, aveam senzaţia clară că eram călăuzit de Sus şi îmi dădeam seama că se întâmpla ceva extraordinar şi pentru viaţa mea. M-am dus apoi în biroul Papei Benedict plângând, cu un nod în gât. Am încercat să-i spun cât eram de trist şi cât îmi era de greu să mă despart de el. I-am mulţumit pentru paternitatea sa binevoitoare. I-am mărturisit că toate experienţele trăite în Palatul Apostolic alături de el m-au ajutat foarte mult să privesc mai bine la «cele de Sus». M-am aşezat în genunchi pentru a-i săruta inelul, care nu mai era «Inelul pescarului», iar el, cu privire blândă şi părintească, în stilul său obişnuit, s-a ridicat în picioare şi mi-a dat binecuvântarea”.

Ce amintiri aveţi de la prima întâlnire cu Papa Francisc? Răspunde mons. Xuereb:
„M-a condus în biroul său, m-a primit cu stilul său cordial, şi trebuie să spun că mi-a făcut şi o glumă, o glumă de Papă, dacă pot spune astfel! Ţinea în mână o scrisoare şi pe un ton serios mi-a spus: «Dar aici avem ceva probleme… cineva nu mi-a vorbit foarte bine despre tine!». Am rămas fără cuvinte. Apoi am înţeles că se referea la scrisoarea pe care i-a trimis-o Papa Benedict pentru a-i aduce la cunoştinţă că mă pusese pe liber şi că putea să mă cheme în serviciul său. În această scrisoare, papa Benedict a avut bunătatea de a menţiona calităţile mele. Papa Francisc m-a poftit să iau loc pe fotoliu, iar el s-a aşezat pe un scaun lângă mine. Cu multă fraternitate, mi-a cerut să-l ajut la îndeplinirea misiunii sale. În fine, a vrut să ştie de la mine în ce raporturi eram cu superiorii şi cu celelalte persoane de o anumită răspundere. I-am răspuns că am o bună relaţie cu toţi, cel puţin în ce mă priveşte”.

Ce vă impresionează din personalitatea Papei Francisc, având şi privilegiul de a-i sta alături zi de zi?
„Determinarea sa, o convingere care, sunt sigur, îi vine de Sus, pentru că este un om de spiritualitate profundă, care cere în rugăciune inspiraţie de la Dumnezeu. De exemplu, vizita la Lampedusa. Papa a luat hotărârea de a merge pe această insulă pentru că, după ce a mers de mai multe ori în capelă, gândul i se îndrepta iar şi iar într-acolo: să meargă personal, să întâlnească aceste persoane, pe cei naufragiaţi, şi să plângă pentru cei care şi-au pierdut viaţa. Şi când a înţeles că acest îndemn revenea cu insistenţă, atunci a fost sigur că era de la Dumnezeu. Şi s-a dus, chiar dacă nu mai era timp de a pregăti vizita. La fel face şi când trebuie să aleagă persoane pe care le cheamă să colaboreze cu el îndeaproape”.

Ce vă impresionează din trăsăturile pastorale ale Papei Francisc, din dimensiunea sa publică, din modul în care îşi îndeplineşte slujirea petrină?
„Întrebarea a venit şi din partea altor persoane, şi răspund spunând că îmi vine spontan în minte figura misionarului, misionarul în sensul clasic al cuvântului, care pleacă în alte ţări, merge între indigeni pentru a-i face să cunoască Evanghelia, pe Isus Cristos. Iată, eu văd în papa Francisc misionarul care îi cheamă la sine pe oameni, o mulţime de oameni care se simt probabil dezorientaţi, cu dorinţa de a-i conduce la inima Evangheliei. Papa a devenit, pentru a spune astfel, parohul lumii şi îi încurajează pe cei care sunt departe de Biserică să se întoarcă şi să fie siguri că îşi vor găsi locul lor în Biserică. Pentru el, clericalismul şi cazuistica sunt mari obstacule pentru dorinţa de a-i face pe toţi să se simtă iubiţi şi însoţiţi de Biserică. Pe de altă parte, mulţi parohi şi preoţi ne spun aproape zilnic că multe persoane s-au întors la spovadă şi la trăirea credinţei datorită încurajării primite de la Papa Francisc, mai ales când ne aminteşte că Dumnezeu nu oboseşte niciodată să ne ierte. După cum aţi observat, are o atenţie specială faţă de cei bolnavi, pentru că în ei Papa îl vede pe Cristos care suferă. Şi în acest fel uită de durerile proprii. De exemplu, în primele luni ale pontificatului, avea dureri puternice în zona lombară, din cauza unei afecţiuni sciatice care a recidivat. Medicii l-au sfătuit să evite să se aplece, dar, aflându-se în faţa bolnavilor în cărucior sau a copiilor bolnavi, se apleca asupra lor pentru a-i face să simtă apropierea sa. Tot la fel, de exemplu, când a celebrat Sfânta Liturghie în Joia Mare la Casal del Marmo, când a spălat picioarele adolescenţilor de la şcoala de corecţie. În ciuda durerii de spate pe care trebuie să le fi avut, s-a aşezat în genunchi înaintea fiecăruia dintre cei doisprezece adolescenţi pentru a le spăla şi săruta picioarele”.

Papa Francisc pare neistovit, mai ales când vezi numărul de întâlniri, audienţe, etc. Cum îşi duce viaţa de zi cu zi, inclusiv activitatea obişnuită, la Casa Sfânta Marta? Răspunde secretarul său particular, mons. Xuereb:
„Credeţi-mă, nu pierde nici un minut! Munceşte fără încetare. Iar când simte nevoia de a-şi lua un moment de pauză, nu închide ochii sau nu mai face nimic, ci se aşează pe un scaun şi se roagă Rozariul. Cred că se roagă cel puţin trei rozarii pe zi. Odată mi-a spus: „Aceasta mă ajută să mă relaxez”. Apoi, îşi reia activitatea. Primeşte persoanele una după alta, după cum pot vedea şi cei de la recepţia Casei Sf. Marta. Îl ascultă pe fiecare cu atenţie şi îşi aduce aminte cu o capacitate extraordinară de ceea ce i se spune şi vede. Îşi face meditaţia dimineaţa devreme, îşi pregăteşte predica Sfintei Liturghii de la Sf. Marta. Apoi, răspunde la scrisori, are convorbiri telefonice, salută personalul pe care-l întâlneşte şi se interesează de familiile lor”.

Unul din darurile cele mai frumoase din primul an de pontificat îl reprezintă fără îndoială întâlnirile dintre Papa Francisc şi Papa Benedict. Ca secretar particular, sunteţi într-un anumit fel inelul de legătură. Ce ne puteţi spune despre raportul dintre ei?
„Într-un interviu recent, Papa Francisc a spus, printre altele, că el îl consultă, vrea să ştie punctul de vedere al Papei Emerit. Ar fi o mare pierdere să nu folosească acest izvor de înţelepciune şi experienţă. L-a căutat la telefon încă din primele clipe. E ca şi cum ai avea în casă un bunic, un om înţelept. Papa Francisc a văzut în această prezenţă un dar inestimabil, după cum un episcop înţelept abia numit găseşte un sprijin înţelept în episcopul său emerit. De exemplu, e semnificativ că atunci când l-a vizitat la Castel Gandolfo, când au mers în capelă, Papa Francisc a ţinut să se aşeze în genunchi nu pe genuflexorul său, ci alături de Papa Benedict. Apoi, a ţinut să fie prezent la inaugurarea statuii dedicată Sfântului Arhanghel Mihail, aici, în Grădinile Vaticanului. În fine, l-a convins să participe la consistoriul de crearea a noilor cardinali. E o prezenţă care face şi mai preţios pontificatul Papei Francisc”.

O ultimă întrebare: ce vă dăruieşte personal slujirea pe care o îndepliniţi faţă de Papa Francisc, după ce l-aţi slujit îndeaproape pe Benedict al XVI şi, cum să trecem cu vederea, pe Ioan Paul al II-lea? Răspunde mons. Alfred Xuereb:
„Îmi dau seama că Domnul mă conduce pe căi cu adevărat misterioase. Nu mi-am închipuit niciodată că voi avea posibilitatea să îndeplinesc această formă de slujire. Dar, aşa este Dumnezeu, altfel, am ajunge să ne programăm singuri calea sfinţeniei. Personal, găsesc un mare ajutor în mărturia luminoasă, de încredinţare faţă de Dumnezeu, pe care am avut harul să o văd personal atât la Ioan Paul al II-lea cât şi la Papa Emerit Benedict, care ori de câte ori se afla în faţa unei situaţii dificile, ne încuraja cu zâmbetul pe buze spunând: «Domnul ne va ajuta!». Iată, aşadar, ceea ce primesc din această slujire, este sprijinul uman şi spiritual în rugăciune, un sprijin pe care ştiu că îl primesc şi de la Papa Francisc”.



A fost un an de pontificat intens care a suscitat o reînnoită atenţie faţă de chestiunile ecleziale ale acelora aşa-numiţi „departe de Biserică”.

În legătură cu acest aspect, să ascultăm comentariul părintelui Federico Lombardi, directorul Sălii de Presă a Sfântului Scaun, intervievat de colegul nostru Sergio Centofanti:
P. Federico Lombardi: „Aspectul principal al acestui prin an de pontificat este cu siguranţă marea atenţie şi atracţie simţite de lume în legătură cu acest Papă şi mesajul său, şi spun lume pentru că nu mă refer doar la catolicii practicanţi ci la toate persoanele în general. Sper ca acest sentiment să fie profund înrădăcinat în inima persoanelor care s-au simţit atinse de cuvântul de iubire, atenţie, îndurare, apropiere şi vecinătate prin care Papa doreşte să exprime iubirea lui Dumnezeu faţă de om.

Aş dori să amintesc câteva episoade care m-au impresionat în mod deosebit în cursul acestui an. Desigur, prima apariţia în balconul central al Bazilicii „Sfântul Petru”, cu tot ce a reprezentat este de neuitat.

Îmi amintesc apoi spălarea picioarelor tinerilor din penitenciar, în după-amiaza Joii Mari. Îmi amintesc călătoria Papei la Lampedusa, cu acea intensă apropiere faţă de persoanele cele mai uitate şi abandonate şi faţă de cei morţi într-o călătorie a speranţei şi a suferinţei spre un viitor mai bun.
Îmi amintesc Ziua Mondială a Tinerilor de la Rio, marea întâlnirea tineretului din întreaga lume, şi în special a tinerilor din ţările Americii Latine cu un Papă latino-american.

Îmi amintesc vizita la Assisi; îmi amintesc Exortaţia apostolică „Evangelii Gaudium”, pe care aş numi-o documentul programatic al pontificatului său şi aş aminti de asemenea Consistoriul din luna februarie. Aceste etape reflectă cât a fost de intens acest an şi câte aspecte au fost atinse, câte întâlniri au avut loc.”

Referitor la reformele structurale necesare şi la modul în care se schimbă Biserica, directorul Sălii de Presă a Sfântului Scaun a spus:
P. Federico Lombardi: „Biserica îmi apare ca fiind întocmai asemenea unui popor în mers. Acesta este aspectul cel mai caracteristic: sentimentul este de mare dinamism. Papa a dat în acest sens un mare impuls şi păşeşte alături de o Biserică care caută aflarea voinţei lui Dumnezeu şi încearcă să-şi îndeplinească misiunea în lumea de azi pentru binele tuturor, îndreptându-se într-adevăr spre periferie, spre hotarele lumii. Papa a vorbit deseori despre păstori care să stea înaintea, în urma şi în mijlocul turmei pentru a o ajuta în parcursul ei, în aflarea căii. Consider că Papa Francisc este tocmai un astfel de păstor şi îndeamnă întreaga Biserică să se pună în mişcare. Există un sentiment de intens dinamism care se face simţit mai ales în itinerariul sinodal, în acest parcurs lung de doi ani, în care Biserica va reflecta asupra punctului central al experienţei umane şi creştine, reprezentate de familie."


La reflecţia: „Papa priveşte cu intensitate la cei îndepărtaţi şi-i zgâlţâie tare pe cei de aproape”, părintele Federico Lombardi a răspuns:
„Cu siguranţă Dumnezeu priveşte la toţi, de aceea Papa încearcă să arate cum Dumnezeu priveşte la toate creaturile sale, la toate persoanele din lume, fără a uita pe nimeni. Acesta este un aspect extrem de important, pe care cu siguranţă nu l-a inventat Papa Francisc. El a reuşit însă să dea un semnal puternic în acest sens şi foarte multe persoane l-au înţeles. Manifestările de atenţie care sosesc de la instituţii şi organe de presă care nu sunt cele obişnuite înseamnă că mesajul său a ajuns. Şi, desigur, cu toţii trebuie să fim în mişcare, inclusiv persoanele care se simţeau cumva mai liniştite sau mai stabile, stabilizate cumva în propria condiţie, trebuie să se simtă implicate în această mare misiune. Acesta este cu siguranţă un aspect pozitiv.”


La un an de la alegerea Papei Francisc la Sediul lui Petru, directorul Sălii de Presă a Sfântului Scaun a dorit să amintească imaginile semnificative ale primului an de Pontificat:
P. Federico Lombardi: „Îmi vin în minte mai ales audienţele generale din zilele de miercuri: Papa care trece prin mijlocul mulţimii, Papa care salută, surâde, care întâlneşte şi care se opreşte în special alături de cei bolnavi. Această decizie a sa, de a-i saluta mai întâi pe cei bolnavi după ce-şi încheie catehezele mi se pare un gest foarte semnificativ. Cei care suferă şi cei fragili au prioritate în inima Papei şi a Bisericii, căci Evanghelia le dă prioritate”.


Întrebat despre cum este să fii purtătorul de cuvânt al Papei, părintele Federico Lombardi a spus:
P. Federico Lombardi: „Găsesc foarte frumos faptul că protagonistul este însuşi Papa, el fiind cel care vorbeşte şi care suscită interes din partea oamenilor, cel care uimeşte prin formulările sale şi care nu are nevoie de o mediere specială. Găsesc că acest lucru este foarte pozitiv şi aş putea spune că mi-am dorit întotdeauna acest lucru: ca Papa să ajungă direct la inima persoanelor, prin propriile sale cuvinte, fără distanţe şi obstacole, Directorul Sălii de Presă sau să-i spunem „purtătorul de cuvânt” dă acele informaţii care ţin de organizare, de decizii luate (şi care sunt desigur importante), dar ceea ce reprezintă cuvântul Papei pentru lume, pentru Biserică, ajunge direct la oameni. Acest lucru mi se pare frumos şi fundamental.”

Sursa:ro.radiovaticana.va

Luptă pentru tine, pentru noi, pentru viitor!

În ultima vreme vedem cum multe personalități, ce se credeau infailibile, merg la închisoare. De curând îmi spunea cineva că dacă ajungi la închisoare ești înconjurat numai de VIP-uri, așa că dacă nu-i poți vedea în libertate, acolo îi întâlnești zilnic.

Trăim într-o societate tot mai sărăcăcioasă moral și spiritual. Dispar treptat valorile și nonvalorile sunt luate ca valori. Dacă ai anumite gânduri curate ești văzut ca un dement care nu se asociază societății sau care este o „oaie neagră”, respectiv o persoană ce trebuie înlăturată. Pentru asta trebuie să luptăm, să dovedim că se poate și altfel, că se merită să fim drepți, cinstiți, morali, fără pată într-o societate ce se murdărește din ce în ce mai tare. Dacă vom renunța și noi la acest deziderat, țara aceasta se va scufunda sub propria greutate de mizerii.

Este greu, înțeleg, trebuie să suferi și să te jerfești, ți se cere imposibilul și mai ales că dacă nu accepți situația, trebuie să înghiți mult... în sec.

De aici plecând, îmi dau seama de o mare lipsă: MODELELE! Și nu acelea ce merg pe scenă sau mai nou se plimbă prin toate emisiunile de scandal. Când mă gândesc la modele mintea mă duce la acei oameni care au făcut ceva pentru țara aceasta și viitorul ei, care au lăsat urme și care la fel au trebuit să se sacrifice pentru a trăi noi mai bine. Din păcate doar îi comemorăm cu mare fast dar... atât. Nu luăm de la ei ce este mai bun pentru a pune în practică, nu vrem să ne jertfim, să asudăm, nu mai suntem români decât atunci când putem câștiga ceva din asta, în rest ne ocărâm neamul.

Ne lipsesc modelele și de aceea tinerii noștri vor fi mai săraci... foarte săraci!

Vedeți și voi programul ce îl propun cei de la One World Romania aici: http://oneworld.ro/2014/l/ro/ și/sau https://www.facebook.com/one.world.romania

Pastorul luteran Lars Ekblad s-a convertit la catolicism!

de Marco Respinti

Lars Ekblad trăiește la granițele dintre ecumenismul uman și cel creștin. Acesta locuiește în Tysslinge, localitate aflată la 200 de km de Stockholm în Suedia.

Fiind capelan protestant al forțelor  armate, căsătorit de 40 de ani, pastor al Bisericii din Suedia, a ajuns în momentul în care animat fiind de o credință arzătoare a luat decizia de a se converti la catolicism, la sfârșitul anului trecut.

,,Eu cred” - spune el astăzi - „că oricine aude Glasul Domnului și este dispus să-l urmeze poate deveni catolic”.  Nu a fost o surpriză mare pentru familie luarea acestei decizii, însăși soția acestuia a mărturisit : De-o viața este dominat de acest gând!

În prezent Biserica Luterană din Suedia se aseamănă mai degrabă unei post-religii. Este lipsită de învățături doctrinare, practica avortului nu este condamnată, iar homosexualitatea fără ezitare este susținută în public. Botezul este administrat din ce în ce mai rar și asta pentru că foarte mulți dintre suedezi nu mai sunt interesați de un astfel de oficiu. Practicile creștine lipsesc cu desăvârșire, iar ,,evanghelizarea” este cel mai des identificată cu spiritul și curentul lumii moderne. Această Biserică a ajuns în situația în care, proprii episcopi împărtășesc aceleași idei cu cele ale statului dominat de un aparte socialism scandinav, iar  episcopii-femei care au pus stăpânire pe aceasta Biserica au făcut din aceasta un adevărat deșert de gheață, a mărturisit Lars Ekblad.

Același Lars Ekblad relatează: „În fața acestui masacru, singura care reacționează este comunitatea catolică din această țară formată din 43 de parohii și doar 140 de mii de credincioși dintr-un total de 9 milioane și jumătate de locuitori, dintre care aproximativ 67,5% sunt membrii ai Bisericii Luterane, iar 18,5% din populație se declară atee. În prezent comunitatea catolică este păstorită de Episcopul Anders Arborelius, născut în Elveția, convertit la rândul lui la catolicism în urmă cu 20 de ani.

Actualmente comunitatea catolică este formată în mare parte din imigranți polonezi și spanioli. În ceea ce primește Suedia, singurul mesaj transmis de această țară referitor la religie este definit de un extrem indiferentism. Exista însă un lucru bun, și anume convertirea suedezilor la catolicism, fenomenul având loc din ce în ce mai des.

Lars Eklabad: ,,Cunosc foarte mulți slujitori ai Bisericii din Suedia, care au devenit catolici și alți foarte mulți care vor urma să devină”.

Atunci când Eklabad s-a convertit, episcopul luteran Hans-Erik Nordin, titular al Strangnas-ului (episcopie care din 1536 nu mai e în comuniune Biserica Catolică) a declarat pentru presaă „Nu doresc să critic decizia lui Lars Ekblad de a se converti la Biserica Catolică, dar sunt trist pentru că după o lunga perioadă de timp în Biserica Suediei, a luat decizia de a intra într-o Biserică cu care în cea mai mare parte împărtășim aceeași credință”.

Cu siguranță în luarea acestei decizii a contat și faptul că la Stockholm, unde își are sediul unicul episcop catolic, acolo episcopul luteran este o femeie, și anume Eva Brunne cea care nu de puține ori și-a considerat poziția față de lesbianism ca fiind una pozitivă, la rândul ei aceasta fiind căsătorită din anul 2001 cu Giunilla Linden, o alta femeie preot, iar din anul 2006 acestea cresc și un copil împreună.

În acest context oare este trist ceea ce a făcut Lars?

Traducere: Remus Orian

Sursa:www.lanuovabq.it