Mesajul Sfântului Părinte

Mesajul Sfântului Părinte pentru cea de-a XIX-a Zi Mondială a Bolnavului din 11 februarie 2011

„Prin rănile lui aţi fost vindecaţi" (1Pt 2,24)

Iubiţi fraţi şi surori!
În fiecare an, cu ocazia comemorării Sfintei Fecioare Maria de Lourdes, care se celebrează la 11 februarie, Biserica propune Ziua Mondială a Bolnavului. Această circumstanţă, aşa cum a voit venerabilul Ioan Paul al II-lea, devine ocazie propice pentru a reflecta asupra misterului suferinţei şi, mai ales, pentru a face mai sensibile comunităţile noastre şi societatea civilă faţă de fraţii şi surorile care sunt bolnavi. Dacă fiecare om este fratele nostru, cu atât mai mult cel slab, cel suferind şi cel care are nevoie de îngrijire, trebuie să fie în centrul atenţiei noastre, pentru ca niciunul dintre ei să nu se simtă uitat sau marginalizat; de fapt, "măsura umanităţii se determină în mod esenţial în raport cu suferinţa şi cu cel suferind. Acest lucru este valabil atât pentru fiecare în parte, cât şi pentru societate. O societate care nu reuşeşte să-i accepte pe cei suferinzi şi nu este capabilă să contribuie prin compasiune pentru a face în aşa fel încât suferinţa să fie împărtăşită şi purtată şi în interior este o societate crudă şi inumană" (Scrisoarea enciclică Spe salvi, 38). Iniţiativele care vor fi promovate în fiecare dieceză cu ocazia acestei zile să fie stimulent pentru a face tot mai eficace grija faţă de cei suferinzi, şi în perspectiva celebrării în mod solemn, care va avea loc, în anul 2013, la sanctuarul marian din Altötting, în Germania.

1. Încă am în inimă momentul în care, în cursul vizitei pastorale la Torino, am putut să rămân în reflecţie şi rugăciune în faţa sfântului giulgiu, în faţa acelui chip suferind, care ne invită să medităm despre cel care a luat asupra sa pătimirea omului din orice timp şi din orice loc, precum şi suferinţele, dificultăţile şi păcatele noastre. Câţi credincioşi, în decursul istoriei, nu au trecut prin faţa acelui acoperământ de mormânt, care a înfăşat trupul unui om răstignit, care corespunde în toate cu ceea ce ne transmit evangheliile despre pătimirea şi moartea lui Isus! Contemplarea lui este o invitaţie de a reflecta despre ceea ce scrie sfântul Petru: "Prin rănile lui aţi fost vindecaţi" (1Pt 2,24). Fiul lui Dumnezeu a suferit, a murit, dar a înviat, şi tocmai pentru aceasta rănile acelea devin semnul răscumpărării noastre, al iertării şi al reconcilierii cu Tatăl; însă devin şi un banc de probă pentru credinţa discipolilor şi pentru credinţa noastră: de fiecare dată când Domnul vorbeşte despre pătimirea şi moartea sa, ei nu înţeleg, refuză, se opun. Pentru ei, ca şi pentru noi, suferinţa rămâne mereu încărcată de mister, greu de acceptat şi de purtat. Cei doi discipoli din Emaus merg trişti din cauza evenimentelor întâmplate în zilele acelea la Ierusalim şi numai atunci când Cel Înviat parcurge drumul cu ei se deschid la o nouă viziune (cf. Lc 24,13-31). Şi apostolul Toma arată greutatea de a crede în calea pătimirii răscumpărătoare: "Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede" (In 20,25). Însă în faţa lui Cristos care arată rănile sale, răspunsul lui se transformă într-o emoţionantă mărturisire de credinţă: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" (In 20,28). Ceea ce înainte era un obstacol insurmontabil, pentru că era semn al aparentului eşec al lui Isus, devine, în întâlnirea cu Cel Înviat, dovada unei iubiri victorioase: "Numai un Dumnezeu care ne iubeşte până acolo încât ia asupra sa rănile noastre şi durerea noastră, mai ales cea nevinovată, este vrednic de credinţă" (Mesaj Urbi et orbi, Paşte 2007).

2. Dragi bolnavi şi suferinzi, tocmai prin rănile lui Cristos noi putem vedea, cu ochi de speranţă, toate relele care chinuiesc omenirea. Înviind, Domnul nu a eliminat suferinţa şi răul din lume, ci le-a învins la rădăcină. Prepotenţei răului i-a opus atotputernicia iubirii sale. Aşadar, ne-a arătat că iubirea este calea păcii şi a bucuriei: "Aşa cum eu v-am iubit, aşa să vă iubiţi unul pe altul" (In 13,34). Cristos, învingător al morţii, este viu în mijlocul nostru. Şi în timp ce spunem şi noi împreună cu sfântul Toma: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!", îl urmăm pe Învăţătorul nostru în disponibilitatea de a ne dedica viaţa pentru fraţii noştri (cf. 1In 3,16), devenind mesageri ai unei bucurii care nu se teme de durere, bucuria Învierii.

Sfântul Bernard afirmă: "Dumnezeu nu poate pătimi, dar poate compătimi". Dumnezeu, adevărul şi iubirea în persoană, a voit să sufere pentru noi şi cu noi; s-a făcut om pentru a putea com-pătimi cu omul, în mod real, în carne şi sânge. Aşadar, în orice suferinţa umană a intrat unul care împărtăşeşte suferinţa şi suportarea; în orice suferinţă se răspândeşte acea con-solatio, consolarea iubirii părtaşe a lui Dumnezeu pentru a face să răsară steaua speranţei (cf. Scrisoarea enciclică Spe salvi, 39).

Vouă, iubiţi fraţi şi surori, vă repet acest mesaj, ca să-i fiţi martori prin suferinţa, prin viaţa şi prin credinţa voastră.

3. Privind la întâlnirea de la Madrid, din august 2011, pentru Ziua Mondială a Tineretului, aş vrea să îndrept şi un gând deosebit către tineri, în special către cei care trăiesc experienţa bolii. Adesea pătimirea, crucea lui Isus provoacă frică, pentru că par să fie negare a vieţii. În realitate, este exact contrariul! Crucea este "da"-ul lui Dumnezeu spus omului, expresia cea mai înaltă şi mai intensă a iubirii sale şi izvorul din care curge viaţa veşnică. Din inima străpunsă a lui Isus a ţâşnit această viaţă divină. Numai el este capabil să elibereze lumea de rău şi să facă să crească împărăţia sa de dreptate, de pace şi de iubire la care cu toţii tânjim (cf. Mesajul pentru Ziua Mondială a Tineretului 2011, 3). Dragi tineri, învăţaţi să-l "vedeţi" şi să-l "întâlniţi" pe Isus în Euharistie, unde este prezent în mod real pentru noi, până acolo încât se face hrană pentru drum, dar să ştiţi să-l recunoaşteţi şi să-l slujiţi şi în cei săraci, în cei bolnavi, în fraţii suferinzi şi în dificultate, care au nevoie de ajutorul vostru (cf. ibid., 4). Vouă tuturor tinerilor, bolnavi şi sănătoşi, vă repet invitaţia de a crea punţi de iubire şi solidaritate, pentru ca nimeni să nu se simtă singur, ci aproape de Dumnezeu şi parte din marea familie a fiilor săi (cf. Audienţa generală, 15 noiembrie 2006).

4. Contemplând rănile lui Isus, privirea noastră se îndreaptă spre inima lui preasfântă, în care se manifestă în cel mai mare grad iubirea lui Dumnezeu. Inima sfântă este Cristos răstignit, cu coasta deschisă de suliţă din care ţâşnesc sânge şi apă (cf. In 19,34), "simbol al sacramentelor Bisericii, pentru ca toţi oamenii, fiind atraşi de inima Mântuitorului, să scoată cu bucurie apă din izvoarele mântuirii" (Liturghierul roman, Prefaţa din solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus). În special voi, dragi bolnavi, să simţiţi apropierea acestei inimi încărcată de iubire şi să luaţi cu credinţă şi cu bucurie din acest izvor, rugându-vă: "Apa coastei lui Cristos, spală-mă! Patima lui Cristos, mântuieşte-mă! O bune Isuse, ascultă-mă! În rănile tale ascunde-mă!" (Rugăciunea sfântului Ignaţiu de Loyola).

5. La încheierea acestui mesaj al meu pentru Ziua Mondială a Bolnavului, doresc să exprim iubirea mea faţă de toţi şi faţă de fiecare, simţindu-mă părtaş de suferinţele şi de speranţele pe care le trăiţi zilnic în unire cu Cristos răstignit şi înviat, ca să vă dăruiască pacea şi vindecarea inimii. Împreună cu el să vegheze alături de voi Fecioara Maria, pe care o invocăm cu încredere Tămăduitoarea bolnavilor şi Mângâietoarea mâhniţilor. La picioarele crucii se realizează pentru ea profeţia lui Simeon: inima ei de mamă este străpunsă (cf. Lc 2,35). Din abisul durerii ei, participare la durerea Fiului, Maria este făcută capabilă să primească noua misiune: să devină Mamă a lui Cristos în mădularele sale. În ora crucii, Isus îl prezintă ei pe fiecare dintre discipolii săi spunându-i: "Iată fiul tău!" (cf. In 19,26-27). Compasiunea maternă faţă de Fiul devine compasiune maternă faţă de fiecare dintre noi în suferinţele noastre zilnice (cf. Omilia la Lourdes, 15 septembrie 2008).

Iubiţi fraţi şi surori, în această Zi Mondială a Bolnavului, invit şi autorităţile să investească tot mai multe energii în structurile sanitare care să fie de ajutor şi de sprijin pentru cei suferinzi, mai ales pentru cei mai săraci şi nevoiaşi, şi, îndreptând gândul meu spre toate diecezele, trimit un salut afectuos episcopilor, preoţilor, persoanelor consacrate, seminariştilor, lucrătorilor sanitari, voluntarilor şi tuturor celor care se dăruiesc cu iubire să îngrijească şi să uşureze rănile oricărui frate sau oricărei surori care sunt bolnavi, în spitale sau în case de îngrijire, în familii: în chipurile bolnavilor să ştiţi să vedeţi mereu chipul chipurilor: cel al lui Cristos.
Vă asigur pe toţi de amintirea mea în rugăciune, în timp ce împart fiecăruia o specială binecuvântare apostolică.
Vatican, 21 noiembrie 2010, sărbătoarea lui Cristos, Regele Universului.
Benedict al XVI-lea

© Libreria Editrice Vaticana
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Colecţia Mesaje, nr. 100
© Editura Presa Bună
Bd. Ştefan cel Mare, 26, RO-700064-Iaşi
tel.+ fax: 0232/211527, e-mail: editor@ercis.ro

Sursa: http://www.radiovaticana.org/rom/Articolo.asp?c=457994

Scrisoarea lui Alexandru Vlahuţă către fiica sa Margherita

~ reflecţii la adevărata fericire ~

„Să trăieşti Mimilică dragă, să fii bună, să fii bună pentru ca să poţi fi fericită! Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi nu pot fi iubiţi şi al doilea… al doilea, de! Norocul şi celelalte pere mălăieţe, care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora, n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire, în tine răsare şi în tine înfloreşte şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul pentru el. Şi pregătirea aceasta e operă de fiecare clipă. Când pierzi răbdarea împrăştii tot ce ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la capăt. De aceea vezi atât de puţini oameni fericiţi… atâţia cât merită.
A, dacă nu ne-am iubi pe noi fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastra şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit, sau ne-am surprins asupra unei răutăţi, ori asupra unei fapte urâte, dacă în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi, partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură.
Se ştie că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora.
Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd că ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare că ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi vina.
Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg, cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: ”Uitaţi-vă la mine!”, dar mai ales aş vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta: “Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşesti”. Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată.
Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cincizeci de ani ai să o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi!

Te îmbrăţisez cu drag,
Alexandru Vlahuţă
Când ai împlinit şaptesprezece ani.”

Sursa: http://sfantatreimebc.org/pictura/?cat=32&paged=9

Aurele sfinţilor de MARIA TIMUC

Prin canonizare biserica recunoaşte că persoana canonizată are darul sfinţeniei, iar aura pictată în jurul capului unui sfânt confirmă sfinţenia sau calitatea de mijlocitor al sfântului între om şi Dumnezeu. Toţi sfinţii sunt repre­zen­taţi în icoane ca purtători ai unei aure în jurul capetelor. Acesta este – în fapt – câmpul de lumină sau câmpul de energie prin care sfântul continuă să lucreze pentru oameni şi după moartea fizică. Este semnul recunoaşterii vieţii de după moartea corpului fizic şi al pu­terii sfântului de a mijloci legătura dintre omul care se roagă şi Dumnezeu. Câmpul de lumină rămâne viu, conştient, capabil de comuniune, dar şi de comunicare, deopotrivă cu omul care se roagă, cât şi cu Dumnezeu. Între om şi Dumnezeu se află sfântul şi aceasta-i, în fapt, mi­siunea lui.

Acelaşi câmp de lumină se află în jurul moaş­te­lor. Atingerea are mai degrabă rolul de în­tă­ri­tor al credinţei, dar – în esenţă – ceea ce face po­sibil miracolul pentru omul care atinge moaş­te­le este „lumina”, care continuă să vieţuiască pentru ridicarea omului din sferele suferinţe. Când ne rugăm unui sfânt cu toată inima, când in­trăm în biserică animaţi de spe­ranţă, de cre­dinţă, de răbdare, de înţelegere şi de dorinţă de transformare, sfântul se apropie de noi. Nu-l vedem în carne şi oase, deşi sunt consemnate şi apariţii ale sfinţilor, dar şi apariţiile îi arată tot în veşminte de lumină. Putem simţi însă prezenţa sfinţilor sub forma unei transformări sufleteşti şi mentale, a unei stări de bine, a posibilităţii de a gândi mai clar, a unei intuiţii crescute, a puterii de a discerne şi a spera, a iubi şi a ne bucura.

„Lumina” sfântului continuă să trăiască şi ea este puntea de legătură dintre om şi Dumnezeu. Fără o astfel de mijlocire, omul căzut în păcat, în suferinţă, în furie, în ură, în orice altă stare de tulburare omenească, nu se poate ridica. El trăieşte ca şi cum ar fi învăluit într-o ceaţă, în ceaţa mincinoasă a minţii, care-i arată permanent că Iadul suferinţei este adevărul, iar Dumnezeu nu intervine pentru a-l salva. În fapt, omul poate ajunge atât de căzut, încât să nu mai spere, să nu mai creadă, să nu mai înţeleagă, să nu mai ierte şi să nu se mai bucure de existenţa unei realităţi, în care Dumnezeu este prezent. În ceaţa aceasta interioară şi exterioară, omul căzut vede puterea răului şi este atras către el. Omul nu are puterea să iasă singur din negura interioară, dar – se pare – nici sfinţii, şi nici Hristos, nici Dumnezeu însuşi nu-l pot „trezi”, până când el nu cere aceasta. Alegerea este prima acţiune, prima faptă şi ceea ce dezvăluie faptul că omul primeşte ajutor de la Dumnezeu dacă l-a cerut şi dacă l-a căutat.

Sfinţenia sau transformarea omului într-o fiinţă de lumină este expresia profundă a ceea ce înseamnă transformare. Sfinţii au fost şi ei oameni, iar unii dintre ei au avut vieţi atât de păcătoase, de tulburate şi de căzute încât am putea crede că ei n-ar fi putut fi iertaţi nicioadă dacă n-ar fi devenit sfinţi. Sfântul Ciprian, de exemplu, a fost vrăjitor mai întâi! Pentru noi, oamenii, este deosebit de important să înţelegem că, dacă de la un nivel de cădere atât de mare un om a avut şansa sfinţeniei, înseamnă că puterea lui Dumnezeu de iertare este nemăsurată. Oricât de căzuţi am fi, şi noi putem alege într-o zi să călătorim către descoperirea luminii din noi, iar lumina sfinţilor ne-a fost dăruită tocmai în acest minunat scop.

Vieţile sfinţilor ne pot fi călăuze pe drumul transformării de sine şi ne pot arăta deopotrivă capcanele, ispitele, frământârile şi, mai ales, puterea de îngăduire a suferinţei de care avem nevoie într-o viaţă de om. Fără sfinţi am bâjbâi cu mintea printr-un întuneric de nepătruns. Prezenţa luminii lor este – aşa cum a spus Părintele Arsenie Boca – mai puternică şi mai ajutătoare după dispariţia lor din corpul fizic. Prezenţa acestei lumini împrăştie frica şi aduce credinţa. Blochează minciuna şi ne poartă paşii către adevăr. Intervenţia sfinţilor în viaţa de zi cu zi este resimţită ca stare de spirit pozitivă, care face să se cureţe frica, furia, mânia, lipsa de speranţă, neîncrederea şi toate trăirile negative, de care răul se foloseşte pentru a ne îndepărta de Dumnezeu şi de virtuţile omeneşti (aura corpului uman se înfrumuseţează prin virtuţile omului, dar cu acest subiect voi reveni). În acelaşi timp, lumina sfinţilor devine lucrătoare în fapte, în evenimentele de viaţă şi-n reacţiile frumoase ale oamenilor, ca şi în răspunsurile lor ajutătoare, alinătoare sau vindecătoare!

Sursa: http://www.jurnalul.ro/cautare/maria-timuc-104617.html

O, om!

O, om!

Poezie scrisa de Sf. Ioan Iacob Hozevitul

O, om ce mari raspunderi ai
De tot ce faci pe lume,
De tot ce spui in scris sau grai,
De pilda ce la altii dai,
Caci ea mereu, spre iad, sau rai,
Pe multi o sa-i indrume.
Ce grija trebuie sa pui
In viata ta, in toata,
Caci gandul care-l scrii sau spui,
S-a dus, in veci nu-l mai aduni
Si vei culege roada lui,
Ori viu, ori mort, odata.
Ai spus o vorba, vorba ta,
Mergand din gura-n gura,
Va n-veseli sau va-ntista
Va curati sau va-ntina,
Rodind samanta pusa-n ea
De dragoste sau ura.
Scrii un cuvant: cuvantul scris,
Ramane-n urma drum deschis
Spre ocara sau slava.

Ai spus un cantec,
Versul tau, ramane dupa tine,
Indemn spre bine, sau spre rau,
Spre curatie, sau desfrau,
Lasand in inimi rodul sau,
De har sau de rusine.
Arati o cale, Calea ta
In urma ta nu piere,
E calea buna, sau e rea
Va prabusi, sau va-ntina,
Vor merge suflete pe ea,
La pace, sau durere.
Traiesti o viata, viata ta
E una, numai una
Oricum ar fi, tu nu uita,
Cum ti-o traiesti, vei castiga
Ori fericire pe vecie,
Ori chin pe totdeauna.
O, om ce mari raspunderi ai!
Tu vei pleca din lume,
Dar ce ai spus prin scris, sau grai,
Sau lasi, prin pilda care-o dai,
Pe, multi, pe multi, spre iad sau rai,
Mereu o sa-i indrume.
Daci nu uita: Fii credincios!
Cu grija si cu teama
Sa lasi in inimi luminos
Un semn, un gand, un drum frumos,
Caci pentru toate, ‘nendoios,
Odata, vei da seama.
Amin.

Sursa: http://sfantatreimebc.org/pictura/?cat=32&paged=9

Discursul Papei despre internetul în seminar

Discursul Papei despre internetul în seminar

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la audienţă acordată participanţilor
la sesiunea plenară a Congregaţiei
pentru Educaţia Catolică

luni, 7 februarie 2011

Internetul în seminar pentru a forma preotul viitorului

Domnilor Cardinali,
Veneraţi fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,
Iubiţi fraţi şi surori,

Adresez fiecăruia dintre voi salutul meu cordial pentru această vizită cu ocazia reuniunii plenare a Congregaţiei pentru Educaţia Catolică. Îl salut pe Cardinalul Zenon Grocholewski, Prefect al Dicasterului, mulţumindu-i pentru cuvintele sale respectuoase, precum şi pe Secretar, pe Subsecretar, pe Oficiali şi pe Colaboratori.

Tematicile pe care le trataţi în aceste zile au ca denumire comună educaţia şi formarea, care constituie astăzi una din cele mai urgente provocări pe care Biserica şi instituţiile sale sunt chemate să o înfrunte. Opera educativă pare că a devenit tot mai dificilă pentru că, într-o cultură care prea des face din relativism propriul crez, dispare lumina adevărului, ba chiar se consideră periculos a vorbi despre adevăr, aducând astfel îndoiala cu privire la valorile de bază ale existenţei personale şi comunitare. Pentru aceasta este importantă slujirea pe care o desfăşoară în lume numeroasele instituţii de formare care se inspiră din viziunea creştină despre om şi despre realitate: a educa este un act de iubire, exercitare a “carităţii intelectuale”, care cere responsabilitate, dedicare, coerenţă a vieţii. Munca din Congregaţia voastră şi alegerile pe care le veţi face în aceste zile de reflecţie şi de studiu vor contribui cu siguranţă să se răspundă la actuala “urgenţă educativă”.

Congregaţia voastră, creată în anul 1915 de Benedict al XV-lea, de aproape o sută de ani desfăşoară opera sa preţioasă în slujba diferitelor Instituţii catolice de formare. Între ele, fără îndoială, seminarul este una din cele mai importante pentru viaţa Bisericii şi de aceea cere un proiect formativ care să ţină cont de contextul amintit mai sus. De mai multe ori am subliniat că seminarul este o etapă preţioasă a vieţii, în care candidatul la preoţie experimentează să fie “un discipol al lui Isus”. Pentru acest timp destinat formării este cerută o anumită dezlipire, un anumit “deşert”, pentru că Domnul vorbeşte inimii cu un glas care se aude dacă există tăcerea (cf. 1Re 9,12); dar este cerută şi disponibilitatea de a trăi împreună, de a iubi “viaţa de familie” şi dimensiunea comunitară care anticipă acea “fraternitate sacramentală” care trebuie să caracterizeze orice preoţime diecezană (cf. Prebyterorum ordinis, 8) şi pe care am voit s-o amintesc şi în recenta mea Scrisoare către seminarişti: “preoţi nu se devine singuri. Este nevoie de “comunitatea discipolilor”, de ansamblul celor care vor să slujească Biserica comună”.

În aceste zile studiaţi şi schiţa documentului despre Internetul şi formarea în seminarii. Internetul, prin capacitatea lui de a depăşi distanţele şi de a pune în contact reciproc persoanele, prezintă mari posibilităţi şi pentru Biserică şi pentru misiunea ei. Cu discernământul necesar pentru o folosire inteligentă şi prudentă a lui, este un instrument care poate folosi nu numai pentru studii, ci şi pentru acţiunea pastorală a viitorilor preoţi în diferitele domenii ecleziale, cum ar fi evanghelizarea, acţiunea misionară, cateheza, proiectele educative, gestionarea instituţiilor. Şi în acest domeniu este de importanţă extremă a putea conta pe formatori pregătiţi în mod corespunzător pentru ca să fie călăuze fidele şi mereu actualizate, cu scopul de a-i însoţi pe candidaţii la preoţie la folosirea corectă şi pozitivă a mijloacelor informatice.

Apoi, anul acesta este al LXX-lea aniversar al Operei Pontificale pentru Vocaţiile Sacerdotale, instituită de Venerabilul Pius al XII-lea pentru a favoriza colaborarea dintre Sfântul Scaun şi Bisericile locale în preţioasa lucrare de promovare a vocaţiilor la slujirea preoţească. Această aniversare va putea fi ocazia pentru a cunoaşte şi valoriza iniţiativele vocaţionale cele mai semnificative promovate în Bisericile locale. Este necesar ca pastoraţia vocaţională, în afară de a sublinia valoarea chemării universale de a-l urma pe Isus, să insiste mai clar pe profilul preoţiei ministeriale, caracterizat de configurarea lui specifică la Cristos, care îl deosebeşte în mod esenţial de ceilalţi credincioşi şi se pune în slujba lor.

În afară de asta, aţi început o revizuire a ceea ce stabileşte Constituţia apostolică Sapientia christiana despre studiile ecleziastice, cu privire la dreptul canonic, la Institutele Superioare de Ştiinţe Religioase şi, recent, la filozofie. Un sector asupra căruia trebuie reflectat în mod deosebit este cel al teologiei. Este important de a face tot mai solidă legătura dintre teologie şi studiul Sfintei Scripturi, în aşa fel încât aceasta să fie realmente sufletul şi inima (cf. Verbum Domini, 31). Însă teologul nu trebuie să uite că este şi cel care îi vorbeşte lui Dumnezeu. Deci este indispensabil a ţine strâns unite teologia cu rugăciunea personală şi comunitară, în special liturgică. Teologia este scientia fidei şi rugăciunea hrăneşte credinţa. În unirea cu Dumnezeu, misterul este, într-un fel, gustat, se apropie, şi această apropiere este lumină pentru inteligenţă. Aş vrea să subliniez şi conexiunea teologiei cu celelalte discipline, considerând că ea este predată în Universităţile catolice şi, în multe cazuri, în cele civile. Fericitul John Henry Newman vorbea despre “cercul ştiinţei”, circle of knowledge, pentru a arăta că există o interdependenţă între diferitele branşe ale ştiinţei; dar Dumnezeu şi numai El are raport cu totalitatea realului; prin urmare, a-l elimina pe Dumnezeu înseamnă a rupe cercul ştiinţei. În această perspectivă Universităţile catolice, cu identitatea lor foarte precisă şi deschiderea lor spre “totalitatea” fiinţei umane, pot desfăşura o lucrare preţioasă pentru a promova unitatea ştiinţei, orientându-i pe studenţi şi pe profesori spre Lumina lumii, “lumina adevărată care luminează pe orice om” (In 1,9). Sunt consideraţii care sunt valabile şi pentru Şcolile catolice. Înainte de toate este necesar curajul de a vesti valoarea “largă” a educaţiei, pentru a forma persoane solide, capabile să colaboreze cu alţii şi să dea sens propriei vieţi. Astăzi se vorbeşte de educaţie interculturală, obiect de studiu şi în Adunarea voastră plenară. În acest domeniu este cerută o fidelitatea curajoasă şi inovatoare, care să ştie să conjuge conştiinţa clară a propriei identităţi şi deschiderea la alteritate, pentru exigenţele trăirii împreună în societăţile multiculturale. Şi pentru acest scop, iese în evidenţă rolul educativ al predării Religiei catolice ca disciplină şcolară în dialog interdisciplinar cu altele. De fapt, ea contribuie pe larg nu numai la dezvoltarea integrală a studentului, ci şi la cunoaşterea celuilalt, la înţelegere şi la respectul reciproc. Pentru a ajunge la aceste obiective va trebui să se acorde îngrijire deosebită formării conducătorilor şi a formatorilor, nu numai dintr-un punct de vedere profesional, ci şi religios şi spiritual, pentru ca, prin coerenţa propriei vieţi şi prin implicarea personală, prezenţa educatorului creştin să devină expresie de iubire şi mărturie a adevărului.

Iubiţi fraţi şi surori, vă mulţumesc pentru tot ceea ce faceţi cu munca voastră competentă în slujba instituţiilor educative. Ţineţi mereu privirea îndreptată spre Cristos, unicul Învăţător, pentru ca prin Duhul său să facă eficace munca voastră. Vă încredinţez ocrotirii materne a Preasfintei Fecioare Maria, Sedes Sapientiae, şi din inimă vă împart tuturor Binecuvântarea Apostolică.

Sursa: http://documente.catholica.ro/discursul-papei-despre-internetul-in-seminar-2011/

Testamentul ÎPS Bartolomeu Anania

Subsemnatul ANANIA VALERIU, pe numele de călugăr BARTOLOMEU, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, domiciliat în Cluj-Napoca, P-ţa Avram Iancu nr. 18, în vârstă de 88 de ani, aflându-mă în deplinătatea facultăţilor mintale, nesilit de nimeni, din voinţa mea liberă şi neviciată, dar cu sănătatea trupului din ce în ce mai şubredă şi cu sentimentul că nu mai e mult până când Domnul mă va chema acolo unde va crede El de cuviinţă, pentru cazul încetării mele din viaţă, însemnez aici câteva gânduri testamentare, spre cuvenită plinire şi fac următoarea dispoziţie testamentară:
Las toate drepturile mele de autor Fundaţiei „Mitropolitul Bartolomeu”, pe care am înfiinţat-o, din economiile proprii, pentru a oferi burse tinerilor merituoşi, dar lipsiţi de posibilităţi materiale.
Vreau ca drepturile mele de autor de pe urma Bibliei, la diortosirea căreia am lucrat 11 ani, să revină Fundaţiei „Mitropolitul Bartolomeu”.
Doresc ca Fundaţia „Mitropolitul Bartolomeu”, al cărei fondator sunt, să îmi ducă mai departe memoria, să nu fie niciodată desfiinţată, să nu-i fie schimbat scopul principal pentru care a fost înfiinţată, iar banii şi întregul ei patrimoniu să nu poată fi folosit în alte scopuri de către nimeni.
Fiind călugăr de la vârsta de 20 de ani, am renunţat la orice fel de moştenire de la părinţii mei, totul revenindu-le copiilor şi nepoţilor lor. Economiile mele băneşti din ultimii ani, depuse în conturile mele de la bancă sau în casa de fier pentru eventualele trebuinţe medicale şi aflate, sub semnătură şi cheie, în grija arhidiaconului Gavril Vârva, vor fi transferate în contul Fundaţiei „Mitropolitul Bartolomeu”.
Singura mea avere sunt biblioteca şi manuscrisele personale, precum şi colecţia de acte, scrisori şi fotografii, toate aflate în reşedinţa mea din Mânăstirea Nicula, pe rafturi şi în două seifuri metalice, sub auspiciile Fundaţiei “Mitropolitul Bartolomeu”, din al cărui colegiu director face parte şi stareţul acestei mânăstiri. Dacă şi când se va considera că acestea pot prezenta un oarecare interes pentru cultura românească, prefer ca la ele să aibă acces profesorul universitar Aurel Sasu, care mi-a dat acordul în acest sens.
Obiectele personale mărunte din reşedinţa de la Cluj vor rămâne pe seama instituţiei; cele din reşedinţa niculeană vor rămâne pe loc.
Doresc să fiu înmormântat în groapă de pământ reavăn, având deasupra piatra pe care mi-am pregătit-o din timp.
Să nu mi se acorde distincţii post mortem, de niciun fel.
La cârma Mitropoliei îmi doresc un urmaş vrednic şi demn, credincios Bisericii Ortodoxe, responsabil, integru, adversar al corupţiei de orice fel şi sub orice formă, care să continue şi să desăvârşească ceea ce am început eu. Dintre acestea:
1. Pictarea catedralei în tehnica mozaic
2. Radio Renaşterea
3. Revista TABOR
4. Fundaţia „Mitropolitul Bartolomeu”
5. Policlinica „Sfântul Pantelimon”
6. Continuarea lucrărilor la mozaicurile din biserica „Schimbarea la Faţă” din Cluj-Napoca, sub coordonarea pictorului şi teologului italian Marko Ivan Rupnik.
7. Canonizarea şi cultul Sfântului Pahomie de la Gledin
8. Canonizarea şi cultul Sfinţilor Martiri Năsăudeni
9. Grădiniţa „Sfântul Stelian”
Cer iertare tuturor celor cărora le-am greşit, într-un fel sau altul, aşa cum şi eu, la rându-mi, îi iert pe toţi cei care, cu voie sau fără voie, mi-au greşit.
Declar că nu am copii, iar părinţii îmi sunt decedaţi.
Numesc executor testamentar, în baza art. 910 şi următoarele din Codul Civil pe preotul Bogdan Ivanov, actualul meu secretar de cabinet căruia îi încredinţez spre executare acest testament.
Orice Testament anterior acestuia devine nul şi neavenit.

† BARTOLOMEU VALERIU ANANIA

Sursa: http://www.ziarulunirea.ro/2011/02/testamentul-ips-bartolomeu-anania

Comorile fiecăruia

Plimbându-se prin sat, un boier s-a întâlnit cu un ţăran sărac şi a început a se lăuda cu averile lui:
- Vezi tu livada de pe deal? E a mea. Pădurile care înconjură satul sunt şi ele ale mele. Până şi pământul pe care calci acum al meu este. Tot ce vezi, de jur-împrejur, e proprietatea mea. Toate astea sunt doar ale mele.
- Dar acela? - l-a întrebat ţăranul, arătând cu degetul spre cer. Nu cred că şi cerul este al tău. Acela este al meu – a mai spus ţăranul şi cu zâmbetul pe buze, a plecat liniştit, lăsându-l pe boier mirat şi cu ciudă în suflet.

“Cel ce s-a născut înţelept poartă bogăţia cu el. ” (Sfânta Scriptură)

Sursa: http://sfantatreimebc.org/pictura/?cat=32&paged=9