Cuvântul sculptează!

2 IULIE

Am un botez cu care trebuie să fiu botezat, şi cât de mult doresc să se împlinească!

Luca 12.50

Aceste cuvinte le-a spus Domnul şi Mântuitorul nostru cu mult timp înainte de a suferi moartea pe cruce. De fapt, drumul Lui mergea în întregime spre cruce. Numai prin drumul crucii Isus a putut să-L slăvească pe Tatăl în întregime şi pentru vecii vecilor. Toate valurile judecăţii lui Dumnezeu asupra păcatului au trebuit să-L acopere pe Mielul lui Dumnezeu. Cu acest botez trebuia să fie botezat, în această adâncime de suferinţe - care noi niciodată nu suntem în stare să le cercetăm - trebuia să meargă El. Domnul Cristos a trebuit să sufere moartea în toată amărăciunea ei ca plată pentru păcatele pe care le-a luat de bună voie asupra Lui. Noi pricepem puţin fiorul Lui din Ghetsimani. Şi totuşi a vrut să fie botezat cu acest botez al suferinţei ca să isprăvească lucrarea.

De ce a trebuit să vină toată suferinţa asupra Lui? „Pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea." Prin lucrarea Lui desăvârşită zăgazurile dragostei dumnezeieşti au fost deschise să curgă spre noi. Dar pentru aceasta Domnul nostru prea iubit a trebuit să păşească în adâncimi mari. Să nu uităm lucrul acesta, căci este împlinit pentru noi care credem.

El a spus ucenicilor şi prin ei şi nouă: „Să faceţi lucrul acesta spre amintirea Mea." Să privim la Masa Domnului cu ochii ţintă spre suferinţele şi moartea Lui, ca acestea să dea naştere în inimile noastre la admiraţie sfântă şi la adorarea care NUMAI Lui i se cuvine.

Masa Domnului ne pune înainte cele mai scumpe adevăruri. Mântuirea este săvârşită, păcatele sunt iertate. Harul domneşte prin neprihănire. Boldul morţii este înlăturat. Slava veşnică ne este descoperită din partea lui Dumnezeu. Unitatea unui singur Trup este înfăţişată înaintea noastră. Nu mai este nevoie de alte explicaţii, decât de o simplă şi sfântă practicare a amintirii morţii Domnului Cristos.

Sursa AICI

Cuvântul sculptează!

1 IULIE

Timp de şapte zile, veţi mânca azimi. Din cea dintâi zi veţi scoate aluatul din casele voastre: căci oricine va mânca pâine dospită, din ziua întâi până în ziua a şaptea, va fi nimicit din Israel.

Exodul 12.15

Sângele mielului pascal care se vedea pe amândoi stâlpii şi deasupra uşii caselor israeliţilor îi ocrotea de judecata dumnezeiască, de moartea întâiului născut. Sângele era mărturia că în acea casă pătrunsese o dată moartea.

Comuniunea cu Dumnezeu şi unii cu alţii prin mâncarea Mielului pregătit ne face atenţi să îndepărtăm mai întâi TOT aluatul. Aluatul este o înfăţişare a tot ce este râu şi al păcatului, fie că e vorba de conduită morală, fie că e vorba de învăţături greşite. Cele şapte zile, adică o săptămână, ne arată că toată viaţa credinciosului din clipa întoarcerii sale la Dumnezeu trebuie să fie sfântă. Domnul să ne dea harul ca să îndepărtăm tot aluatul din casele noastre şi din vieţile noastre. A mânca azimi înseamnă a ne supune fără şovăială tuturor îndemnurilor Sfintei Scripturi. Numai când umblăm în lumina Cuvântului avem părtăşie cu Dumnezeu şi unii cu alţii. În această lumină putem recunoaşte tot ce nu-i place lui Dumnezeu. Orice delăsare în privinţa cercetării personale este cauza multor slăbiciuni, lipsuri şi a necredincioşiei.

Un israelit care nu se ţinea de poruncile Iui Dumnezeu trebuia să fie nimicit din mijlocul lui Israel. Ce învăţătură serioasă! Dacă din neglijenţa noastră nu ne cercetăm şi nu mărturisim abaterea în faţa lui Dumnezeu, adorarea noastră va fi nevrednică. Atunci Dumnezeu trebuie să ne ia în şcoala Sa de educaţie prin dragoste. Dacă nu îndepărtăm răul, judecându-l atunci are să se infiltreze tot mai mult şi Dumnezeu aduce judecata asupra noastră. Aluatul are proprietatea de a invada toată masa. De aceea apostolul, mânat de Duhul Sfânt, a scris: „Măturaţi aluatul cel vechi. Nu este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru?" (1 Cor. 5). Noi, credincioşii trebuie să facem această lucrare. Nu trebuie să-L rugăm să o facă El.

Sursa AICI

Cuvântul sculptează!

30 IUNIE

Eu sunt a iubitului meu şi iubitul meu este al meu; el îşi paşte turma între crini.

Cântarea Cântărilor 6.3

Aceasta este vorbirea unui suflet care nu mai are valoare în ochii săi proprii. Când cineva e preocupat de Cristos, sufletul pătrunde gândurile şi dragostea Lui în loc să se ocupe de gândurile şi simţirile proprii. Ochii, inima, gândurile şi buzele - toate sunt pline de Cristos şi sunt preocupate de El. În cap. 2.16 mireasa spune: „Prea iubitul meu este ai meu şi eu sunt a lui." Acolo bucuria de a-L poseda pe Cristos stă pe prim plan: „El este al meu." Aici este vorba de o bucurie mai profundă şi anume aceea de a aparţine lui Cristos: „eu sunt a Lui." Ambele bucurii sunt binecuvântate dar bucuria care izvorăşte din convingerea: „Eu sunt a Lui" are un gând mai profund şi ne arată o creştere dumnezeiască. Noi putem înţelege bucuria unui suflet trezit din somnul păcatului care exclamă: Eu cred acum în Cristos, eu ştiu că El a murit pentru mine. Un suflet care a fost scos la lumina lui Dumnezeu din întunericul păcatului poate exclama victorios: Isus este al meu. Să nu se minimalizeze niciodată bucuria de a-L avea pe Cristos dar sufletul să nu rămână numai aici ci să facă progrese în recunoaşterea adevărului.

Să căutam să trăim în simţământul că ne găsim totdeauna în faţa lui Dumnezeu. Numai astfel vom fi păziţi de multele feluri şi forme ale răului pe care le întâlnim zilnic. Frica de Dumnezeu s-ar dovedi un zăgaz binecuvântat împotriva răului, în orice chip şi formă. Ea ne-ar face adevăraţi în toate vorbele şi faptele noastre. De câte ori nu vorbim mult mai mult decât simţim. Cât de schimbată ar fi purtarea noastră dacă ne-am da seama totdeauna că Dumnezeu ne aude şi ne vede, că El ţine seamă de orice cuvânt al nostru, cunoaşte orice gând şi vede toate căile noastre. Dacă am rămâne cât mai aproape de izvorul iubirii dumnezeieşti am fi nişte râuri răcoritoare dovedind că suntem ai iubitului nostru Domn şi El este al nostru. Ce bine ar fi dacă toate acestea s-ar împlini mai mult şi s-ar ţinea mai cu tărie între noi!

Sursa AICI

Cuvântul sculptează!

29 IUNIE

Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine, şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice DOMNUL, care are milă de tine.

Isaia 54.10

Dumnezeu îi aduce aminte totdeauna omului ce slab este în faţa puterii Sale. Omul aleargă cu groază din locuinţa sa când este un cutremur. Dar cine poate să descrie ce va fi atunci când va veni ce citim în Apocalipsa ceasul încercărilor care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului", când Dumnezeu va judeca acest pământ.

Atunci oamenii se vor ascunde în crăpăturile stâncilor, în peşteri şi vor spune: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce sade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului" (Apoc. 6.16). Cei care în timpul harului nu vor să asculte chemarea Domnului Isus vor avea parte de judecata lui Dumnezeu. Nici stâncile şi nici dealurile nu-i vor putea ocroti pe păcătoşi de judecată. Dumnezeu a dat poporului Său pământesc preţioase proorocii pe care le va îndeplini chiar şi prin neascultarea poporului. În prezent acolo unde se adună credincioşii aceste proorocii sunt deosebit de preţioase. În mijlocul atâtor frământări ale acestei lumi, credinciosul are dreptul să-şi aţintească privirea la Dumnezeu aşa cum spune Psalmul 32: „cel ce se încrede ÎN Domnul este înconjurat cu îndurarea Lui." Credinciosul oricând poate să ştie şi să fie convins că Dumnezeu este credincios celor făgăduite. El îi va întări pe ai Săi şi-i va păzi de orice rău.

Sunt mulţi copii ai lui Dumnezeu care îşi trăiesc zilele în temeri, întuneric şi nesiguranţă. Toată slujba lor dumnezeiască în loc să fie urmarea vieţii veşnice pe care o au şi de care se bucură, nu-i decât împlinirea unei datorii legale şi o pregătire pentru viaţa veşnică. Iar „nădejdea fericită" pe care ne-a dat-o harul, ca să ne învioreze inimile le rămâne cu totul necunoscută. O socotesc ca o visare şi aşteaptă ziua judecăţii în loc să-L aştepte pe Cristos.

Sursa AICI

În umbra sticlei

Ale cui sunt vaietele? Ale cui sunt oftările? Ale cui sunt neînţelegerile? Ale celor ce întârzie la vin şi se duc să golească paharul…

Proverbe 23.29,30

În umbra sticlei

Acţiunea următoare s-a petrecut într-o cârciumă din New Orleans (SUA) cu mulţi ani în urmă. O grupă de tineri cu mulţi bani stătea la tejgheaua cârciumarului, când un nenorocit, zdrenţuros vagabond împinse uşa şi privi la ei rugător. Imediat ei au comandat pentru el o ţuică şi apoi i-au cerut în mod poruncitor să le ţină un discurs. După ce dădu pe gât ţuica, vagabondul privi un moment la ei şi apoi, cu vorbire frumoasă, care arăta de pe ce treaptă socială înaltă căzuse, începu discursul:

„Stimaţi domni, în seara aceasta privesc la voi şi la mine, şi îmi pare rău că în voi văd tabloul bărbăţiei mele pierdute. Această faţă buhăită a fost cândva tot atât de fragedă şi fină ca a voastră. Acest corp ce acum se clatină, păşea odată tot aşa de mândru; eram un bărbat între bărbaţi. Şi eu am avut odată o casă, prieteni şi situaţie. Am avut o soţie de o rară frumuseţe şi eu am murdărit perla nestemată a onoarei şi respectului ei în degradări până am văzut-o pierind. Am avut copii aşa de dulci şi de drăgălaşi ca şi florile primăverii. I-am văzut ofilindu-se şi murind din pricina umblării nenorocite a tatălui lor beţiv.“

Vinul este batjocoritor, băuturile tari sunt gălăgioase; oricine se îmbată cu ele nu este înţelept.

Proverbe 20.1

În umbra sticlei

Beţivul continuă discursul său:

„Am avut şi eu un cămin, pe al cărui altar ardea o flacără vie şi înaintea căruia îi serveam; dar eu am îndepărtat focul sfânt, şi în locul lui a început să domnească întunericul şi pustietatea. Am avut ambiţii şi aspiraţii care se înălţau atât de sus ca şi steaua dimineţii, dar le-am nimicit, le-am fărâmiţat, şi în cele din urmă le-am înăbuşit cu totul pentru a nu mai fi torturat de strigătul lor. Astăzi sunt un bărbat fără soţie, un tată fără copii, un vagabond fără casă, un om în care a murit orice impuls bun – totul a fost înghiţit de acest fluviu al alcoolului.“

Vagabondul încetă de a mai vorbi. Paharul îi căzu printre degetele tremurânde şi se sparse. Când mica grupă de lângă tejghea îşi ridică ochii de la cioburile paharului, vagabondul era plecat.

Ca el sunt milioane care stau în umbra sticlei şi care ar putea da mărturii asemănătoare. Umbra sticlei este umbra văii morţii. Din întunecimea adâncurilor ei vin veşti de nenorocire şi mizerie de negrăit, desfrâu, vărsări de sânge, boli şi atâtea rele. Unde intră alcoolul în casă, intră şi sărăcia. El este jertfitorul bărbatului şi teroarea femeii. Să ne lăsăm atenţionaţi şi să atenţionăm şi pe alţii!

Sursa: http://www.gbv.ro/meditatii-zilnice/samanta-buna

Cuvântul sculptează!

28 IUNIE

Grozav lucru este să cazi în mâinile DUMNEZEULUI celui viu!

Evrei 10.31

Când odinioară David după greşeala sa a cerut să cadă în mâinile lui Dumnezeu deoarece milosteniile Lui sunt mari, asistăm apoi la o mustrare faţă de robul Său (1 Cron. 21). Dar textul de astăzi îi analizează pe oamenii care păcătuiesc cu voia. Cine efectuează acest pas, calcă în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi Duhul harului ignorând sângele lui Isus vărsat pentru iertarea păcatelor. Astfel de oameni dispreţuiesc sângele vărsat de Domnul nostru, punându-l alături de orice sânge al animalelor vărsat în vechime. Pentru astfel de oameni nu există altă jertfă de ispăşire, iar jertfele pe care le mai aduc evreii şi azi nu mai au nici o valoare. Ceea ce mai rămâne în astfel de situaţii este mânia lui Dumnezeu care îi va judeca aspru pe cei care L-au nedreptăţit pe Fiul Său prea iubit.

De aceasta vor avea parte toţi care nu vor să primească harul lui Dumnezeu care este întemeiat pe jertfa de mântuire a lui Isus şi toţi care se împotrivesc alipindu-se de cei care-L răstignesc pe Cristos.

Acum, când citeşti aceste rânduri, mai ai ocazia să scapi de mânia lui Dumnezeu. Vino cu pocăinţă la El şi recunoaşte-ţi toate păcatele tale în faţa Lui şi vei primi iertare şi pace. Gândeşte-te bine la textul de astăzi: „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu."

O, cititor neîntors la Dumnezeu te rugăm cu stăruinţă nu mai zăbovi. Zăbava înseamnă nechibzuinţă. Fiecare clipă este de preţ. Nu ştii clipa când ai putea fi secerat de moarte şi trimis în locul unde nu vei avea nici o rază, nici cea mai slabă licărire de nădejde, în locul de întuneric, nenorocire şi zbuciumare veşnică. Vino aşa cum eşti la ISUS care stă cu braţele şi inima plină de dragoste, gata să te primească, să te adăpostească, să te mântuiască să te binecuvânteze potrivit cu dragostea Sa şi cu preţul desăvârşit al Numelui şi jertfei Sale.

Sursa AICI

Cuvântul sculptează!

27 IUNIE

În adevăr, voi care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui DUMNEZEU, şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare.

Evrei 5.12

Voia lui Dumnezeu este ca cel credincios să crească şi să sporească în avuţiile duhovniceşti. Este o stare normala, la fel cum în viaţa de toate zilele omul trebuie să se dezvolte şi să propăşească. Legea dezvoltării este una din cele mai decisive legi şi stă la temelia oricărei acţiuni dumnezeieşti, atât în creaţie cât şi în domeniul Duhului. Credinciosul trebuie să treacă de la poziţia de prunc în Cristos la poziţia de tânăr şi apoi la poziţia de om matur. Dacă nu se petrece această creştere, înseamnă că există o cauză negativă în viaţa creştinului. Evreii trebuiau să fie aşa de înaintaţi încât să fie în stare să înveţe pe alţii. Dar ei aveau nevoie din nou de învăţăturile începătoare. Ei au devenit „greoi la pricepere" şi aceasta a dăunat creşterii lor.

Nu există o stagnare mai mare ca aceea cauzată de alipirea de vechile tradiţii sau forme religioase care nu au nimic cu credinţa adevărată. Astfel de oameni se înşeală amarnic, deoarece lui Dumnezeu nu-i trebuie robi cu inima împărţită sau creştini numai de duminica. Acolo unde este formalism lipseşte creşterea. De aceea, iubite cititor care doreşti să creşti în credinţă, depărtează-te de formele religioase prin ieşirea din orice tabără religioasă şi ocuparea locului în Adunarea lui Dumnezeu. Ţinem să declarăm că nu ne trece prin minte să mişcăm un deget ca să atingem vreunul din sisteme. Nu cu ele avem noi a face; de ele se va ocupa Domnul. Noi avem a face cu sfinţii din aceste sisteme şi căutăm ca printr-o acţiune spirituală, prin lucrarea cuvintelor Scripturii să-i scoatem din ele şi să-i aducem să-şi ia locul cuvenit în Adunarea lui Dumnezeu.

Sursa AICI