Cuvântul sculptează!

21 IULIE

Toate zilele pe care le-a trăit Adam, au fost de nouă sute trei zeci de ani.

Geneza 5.5

Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în CRISTOS (1 Cor. 15.22). Despre opt persoane citim în Geneza cap. 5 aceste cuvinte foarte grele: „apoi au murit." Nimeni nu cunoaşte până astăzi numărul celor care au avut aceeaşi soartă. Numai Dumnezeu ştie cu precizie acest număr. Dumnezeu cunoaşte şi viaţa ta, iar dacă se va spune odată despre tine „a murit" atunci tu nu vei fi uitat de El, dar nici lucrările tale nu vor fi uitate. Pentru fiecare om care se naşte în această lume nu este nimic mai sigur ca moartea. Nu este acest lucru cutremurător? În Romani 5.12 stă scris că moartea a pătruns asupra întregii omeniri din pricină că toţi au păcătuit. Dacă mori în păcatele tale, înseamnă că nu te-ai pocăit şi nu ai primit jertfa lui Isus făcută pentru tine. In această situaţie sfârşitul drumului tău este moartea a doua, adică pierzarea veşnică. În Ioan 5.28-29 Domnul Isus ne spune că toţi cei din morminte vor învia; cei care au făcut binele, adică cei care au crezut în El vor învia pentru viaţă, iar cei care au făcut răul vor învia pentru judecată. Ca urmaşi ai lui Adam, toţi oamenii trebuie să moară din pricină că toţi au păcătuit. Dar toţi care sunt „în Cristos" chiar dacă au murit vor învia prin Domnul Isus Cristos la venirea Lui, aşa cum stă scris în Biblie. Domnul Cristos nu a rămas în mormânt şi nu-i va lăsa în mormânt nici pe cei care au adormit ÎN El, ci îi va învia. Învierea acelora care au murit în păcatele lor ne este amintită în 1 Cor. 15.24 prin cuvintele, „va veni sfârşitul." Toţi aceştia se vor înfăţişa în faţa tronului de judecată. Ce trist e să fi şi tu prezent acolo! Astăzi mai este încă har şi pentru tine ca să scapi de dreapta judecată a lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie să primeşti prin credinţă ceea ce a făcut Domnul Isus pentru tine. Nu amâna această lucrare a credinţei pentru ziua de mâine. S-ar putea să fie prea târziu.

Sursa AICI

Cuvântul sculptează!

20 IULIE

Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor.

Matei 5.16

Un prieten a povestit o întâmplare care s-a petrecut pe un vapor, pe mare. Fiind furtună mare s-a întors în cabină. Deodată aude un glas: „Un om peste bord!" Prietenul meu a alergat spre punte dar şi-a pus problema dacă ar putea fi de folos sau devine o piedică. Era tare preocupat să ştie cu ce-ar putea ajuta. Ochii lui s-au oprit la o lampă. A luat-o şi a pus-o la fereastra cabinei, fără să înţeleagă rostul acestei lucrări. După puţin timp a auzit însă voci pline de bucurie; „Este salvat." A doua zi a aflat că lumina de la lampa care a pus-o în fereastră a ajutat pe cel ce se zbătea cu valurile să vadă şi să apuce colacul de salvare care i-a fost aruncat.

De-am simţi noi toţi cei care am fost salvaţi prin Domnul Isus, răspunderea noastră pentru ceilalţi. Luminăm noi împrejurul nostru cu lumina Evangheliei? Oamenii rătăcesc în întunericul nopţii păcatului. Marea vieţii este sălbatică şi înspăimântătoare. Cât de mulţi sunt cei care sunt smulşi fără să afle despre iertarea păcatelor! O, de-ar lumina fiecare credincios în jurul lui! Chiar dacă slujba pe care o facem pentru El pare neînsemnată, Domnul o poate folosi pentru mântuirea altora. Ca să îndreptăm pe alţii spre Domnul Isus nu trebuie să fim predicatori ci trebuie ca în purtarea noastră să arătăm limpede şi simplu că noi avem „lumina ÎN Domnul."

Un vestitor al Evangheliei privea într-o zi la un sculptor care cu un ciocan şi cu o daltă pe care le mânuia cu multă măiestrie, modela din piatră o statuie. - Ah, zise credinciosul, cât aş dori să pot cu aceeaşi uşurinţă, să dau viaţă inimilor de piatră. Sculptorul îi răspunse: - Vei putea, când vei lucra aşa cum lucrez eu: în GENUNCHI.

Aceste două întâmplări vorbesc mult inimilor noastre. Fiecare poate să lumineze în jurul său lumina cea sfântă a Evangheliei, chiar dacă acest lucru se face de multe ori fără vorbe. Să stăm înaintea Domnului şi să-L rugăm pe El să ne înveţe când să vorbim şi când să tăcem.

Sursa AICI

Cuvântul sculptează!

19 IULIE

DOMNUL, care m-a izbăvit din gheara leului, şi din laba ursului, mă va izbăvi şi din mâna acestui Filistean. Şi Saul a zis lui David: Du-te, şi DOMNUL să fie cu tine.

1 Samuel 17.37

David niciodată nu s-a lăudat cu victoria obţinută asupra leului sau a ursului. Nici de data aceasta nu ar fi amintit-o dacă nu trebuia să arate temelia tare pe care se baza în lucrarea care îi stătea înainte. El a vrut să dovedească că nu merge în puterea lui proprie. A fost ceva asemănător cu răpirea lui Pavel în al treilea cer. Patrusprezece ani a fost ascuns acest lucru în inima lui Pavel şi niciodată nu s-ar fi ştiut de el dacă starea corintenilor nu ar fi cerut să li-l facă cunoscut.

De-ar fi această pildă o lecţie demnă de urmat şi pentru noi. Oh, cât de repede suntem gata să vorbim şi sa ridicăm faptele noastre sărăcăcioase în faţa altora! Carnea, firea veche este totdeauna înclinată să se mândrească şi să înalţe eul pentru orice lucrare. Este necesar să avem inimi pline de laudă către Tatăl şi Dumnezeul nostru. Pentru aceasta este nevoie de supunere, pentru a deosebi glasul credinţei şi cel al religiozităţii. Saul vorbea frumos parcă ar fi vrut să dea impresia unei nădăjduiri în Dumnezeu. Cuvintele lui; „Domnul să fie cu tine" erau o formulă fără putere, o înşiruire de cuvinte spuse la întâmplare.

În înţelesul obişnuit al cuvântului formalismul înseamnă; ţinerea, respectarea şi alipirea de forme; efectuarea de lucruri care închipuie ceva sau prin care se caută producerea de mişcări sau tulburări sufleteşti. Formalism înseamnă „umbra", înlocuirea materială a adevăratei închinăciuni în duh şi adevăr, precum şi înlocuirea lucrării Duhului Sfânt cu lucrările firii pământeşti; înseamnă înlocuirea credinţei dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Să ne ferim atât în vorbire cât şi în practică de FORMALISM.

Sursa AICI

Doamne, auzi-mi glasul, dimineaţa! Dimineaţa eu îmi îndrept rugăciunea spre Tine, şi aştept. Psalmul 5.3

Rugăciunea de dimineaţa

Cum începem ziua? Dacă o începem cu Domnul, vom simţi întreaga zi efectul sfânt, pe care îl are comunicarea conştientă cu Domnul dimineaţa. Dacă începem ziua fără a vorbi cu El, vom avea multe înfrângeri.

Dimineaţa, ziua respectivă stă înaintea noastră ca o foaie de hârtie nescrisă. Doamne, scrie Tu prima literă pe foaie! Cât de binefăcător este să ne aducem aminte de promisiunea Domnului: „Eu voi fi cu tine…; nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi“ (Iosua 1.5). Inima noastră poate să răspundă la aceasta: „Da, Doamne, şi astăzi sunt al Tău! Doresc să iau şi această zi din mâna Ta, ca o zi în care pot veni la Tine, Îţi pot sluji şi Îţi pot rămâne credincios.“

Instrumentul inimii noastre trebuie să fie acordat corect dimineaţa pentru cântecul zilei. Atunci putem să-i predăm Domnului tot ceea ce stă înaintea noastră – poate ca un munte de neînvins – şi să luăm din bogăţia Sa puterea şi harul de care avem nevoie. Este bine şi necesar, ca dimineaţa devreme, când grijile năvălesc asupra noastră ca valurile mării, să ne îndreptăm privirea mai întâi spre Domnul.

Sursa: http://www.gbv.ro/meditatii-zilnice/samanta-buna/2012-04-07?mini=meditatii-zilnice%2Fsamanta-buna%2F2012-04

Cuvântul sculptează!

18 IULIE

Iosia avea opt ani când a ajuns împărat... În al optulea an al domniei lui, pe când era încă tânăr, a început să-L caute pe DUMNEZEUL tatălui său David.

2 Cronici 34.1-2

Între împăraţii celor două seminţii nu era nici unul în care Dumnezeu să-şi găsească plăcerea. Nedreptatea a luat o amploare aşa de mare încât Dumnezeu trebuia să-i dea în robia asirienilor. Dar şi între împăraţii celorlalte două seminţii nu au existat împăraţi ale căror cărări să fie potrivite cu Legea. Nu este de mirare că Dumnezeu a găsit de cuviinţă să-i dea şi pe ei în robia babiloniană. Dar existau în Iuda şi împăraţi care lucrau în deplină fidelitate faţă de Dumnezeu. Unul din cei mai de seamă a fost Iosia. Tatăl său Amon a fost un exemplu rău pentru el. Dar ce minunat că de tânăr, Iosia a început să caute pe Dumnezeul tatălui său David. Cu ce energie a început el să cureţe templul şi ţara de idoli! Nu putem avea în vedere aici toată viaţa Lui, dar se cuvine să ne amintim că atunci când Iosia a auzit Cuvântul Domnului s-a smerit în faţa lui Dumnezeu şi şi-a rupt hainele şi a plâns. O, de-ar găsi Dumnezeu această stare la noi şi la fraţii noştri tineri. Dacă unii fraţi tineri au râvna pentru lucrarea lui Dumnezeu, acest lucru este de admirat, dar este necesară mai întâi auzirea Cuvântului lui Dumnezeu şi apoi învăţarea de la El însuşi. În acest fel se învaţă nu numai judecarea lucrurilor între copiii lui Dumnezeu ci şi supunerea la judecata fraţilor mai în vârstă şi cu mai multă experienţă. Un exemplu contrar îl vedem la Roboam care a încălcat sfatul bătrânilor şi a umblat după sfatul tinerilor, lucru care l-a dus la un sfârşit jalnic.

Să isprăvim odată cu firea pământească şi cu orice poate săvârşi, ori aduce ea. În Cristos, AVEM TOTUL DEPLIN, aşa că alergarea după ajutor la firea pământească este cu totul de prisos şi zadarnică. Naşterea din nou nu este o schimbare a firii noastre vechi ci aducerea unei firi noi. Şi natura cea nouă se dezvoltă, hrănindu-se numai cu Domnul Cristos.

Sursa AICI

Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.

1 Ioan 3.8

Din întuneric la lumină

Biblia ni-l prezintă pe diavolul ca pe o fiinţă existentă în mod real, care se împotriveşte mereu la tot ceea ce face Dumnezeu. Traducerea numelui diavolului este: trădător, defăimător, hulitor, acuzator, dezbinător.

Cel care a păcătuit de la început este diavolul. El este stăpânitorul acestei lumi şi dumnezeul acestui veac. El este puternic, dar nu atotputernic. Din fire, adică din naştere, fiecare om se află în domeniul de stăpânire al diavolului. Oamenii care L-au primit pe Isus ca Domn şi Mântuitor sunt scoşi de sub puterea întunericului şi sunt strămutaţi în împărăţia Fiului dragostei Tatălui. Ei au părăsit domeniul de stăpânire al diavolului – caracterizat prin forţă şi întuneric –, iar acum se află în domeniul de domnie al lui Hristos – caracterizat prin dragoste şi lumină: „El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului dragostei Lui“.

Dumnezeu, în dragostea Sa, te cheamă, drag cititor, din întunericul necunoştinţei la lumina Sa minunată, din domeniul de stăpânire al diavolului în împărăţia păcii şi a vieţii veşnice! Acceptă această chemare la viaţă! Dumnezeu vrea să-ţi dăruiască un viitor sigur.

Sursa: http://www.gbv.ro/meditatii-zilnice/samanta-buna/2012-03-30?mini=meditatii-zilnice%2Fsamanta-buna%2F2012-03

Cuvântul sculptează!

17 IULIE

Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul.

Efeseni 6.14

În faţa lui Dumnezeu neprihănirea noastră este desăvârşită căci ea este însăşi Cristos. Pentru aceasta nu ne trebuie „armătura." Noi şedem în locurile cereşti, unde totul este desăvârşit şi în pace. Dar în luptele noastre cu duşmanii ne trebuie armătura practică. Mai întâi mijlocul nostru trebuie să fie încins cu ADEVĂRUL. Mijlocul este sediul puterii noastre, şi transmite mai departe semnalele inimii. Dacă noi permitem inimii noastre să colinde în orice mediu, atunci Satana primeşte cu uşurinţă putere asupra noastră. Această parte a armăturii este deci aplicarea practică a adevărului asupra inimii noastre. Dar pentru aceasta e necesar ca inima să fie ţinută în frâu şi tot ce este rău să fie judecat. În felul acesta toate adevărurile lui Dumnezeu au puterea lor ideală asupra creştinului. Într-o astfel de inimă Satana nu va mai găsi nici un punct de atac.

Adevărul mai pune în faţa noastră şi marea problemă a ASCULTĂRII. Dumnezeu nu ne târăşte niciodată cu sila pe drumul ascultării, ci doar ne arată calea pe care trebuie să umblăm ca să fim fericiţi. Şi dacă nu vrem să înţelegem să dăm la o parte orice piedică pe care ne-o pune în cale firea noastră pământească, pentru ca să răspundem chemării dumnezeieşti, ne lipsim de îndurarea pe care ne-o dă Dumnezeu ca să ne facă fericiţi. De multe ori, inimile noastre încep cu socoteala jertfelor, a piedicilor şi a greutăţilor în loc să alerge pe calea ascultării pline de râvnă pentru Acela a cărui chemare a răsunat în urechile noastre. Multe binecuvântări adevărate însoţesc fiecare pas pe calea ascultării, pentru că ascultarea este rodul credinţei şi credinţa ne leagă de Dumnezeu, făcându-ne să avem o legătură vie cu El. Privind ascultarea din acest punct de vedere, vom vedea cât de mult se deosebeşte această ascultare de legalism (duh de robie faţă de lege, cu totul potrivnic harului). Să stăm dar gata, încinşi în felul acesta cu adevărul, fiind nişte harnici slujitori ai Marelui nostru Mântuitor.

Sursa AICI