Bergoglio pune problema convieţuirii şi a dialogului dintre diferitele generaţii
De Alfonso M. Bruno, F.I.
Papa a publicat documentul care conţine propunerile sale pentru următorul Sinod despre familie: coerent cu concepţia despre conducerea colegială a Bisericii, nu este vorba despre un soi de directivă menită să delimiteze sau să condiţioneze dezbaterea, ci despre o contribuţie pe care Bergoglio o transmite confraţilor întru episcopat ca "primus inter pares"; în fiecare adunare a lor este natural să găsească loc şi părerea episcopului de Roma.
Cu privire la document, merită să ne oprim acolo unde pune o problemă implicită în însuşi modelul de familie conjugală. În ea, convieţuirea, ca să nu vorbim despre împărtăşirea mijloacelor de întreţinere, este tot mai des limitată la soţ, la soţie şi la copii.
Izolarea bătrânilor, şi prin urmare izolarea de bătrâni, este determinată, în afară de emigrare şi de imposibilitatea de a se ocupa de ei, şi de tipul însuşi de locuinţe din oraşe, complet diferit de cel tradiţional de locuinţe agricole. Să ne gândim la faptul că alegerile făcute de marile societăţi imobiliare au fost uneori condiţionate de o convergenţă a lor de interese cu firmele care gestionează casele de odihnă private.
Atomizarea nucleelor familiale oricum constituie desigur una dintre cauzele - deşi nu unica, nici probabil cea mai importantă - ale crizei atâtor perechi, care ajung să considere ca exclusiv şi scop în sine însuşi raportul dintre soţ şi soţie.
Însă, mai ales absenţa bătrânilor, adică a bunicilor, din educaţia copiilor a făcut să dispară în noile generaţii transmiterea memoriei colective, care a constituit mereu un element esenţial fie al socializării, fie al educaţiei.
Dacă ne gândim la experienţa, la înţelepciunea, la umanitatea care ne-a derivat din contactul cu bătrânii şi din povestirea lor, ne dăm seama despre dauna suferită de noile generaţii, care sunt de acum lipsite de acestea.
Actuala criză economică şi socială a adăugat însă la această situaţie un alt element paradoxal: bătrânii îi susţin, graţie pensiilor lor şi necesităţilor personale minore, pe tineri, tot mai des şomeri sau sub-ocupaţi.
Dacă familia, înţeleasă ca nucleu economic, tinde din nou să se lărgească, după ce a ispăşit încă de la începutul industrializării tendinţa de a se restrânge, de ce să nu scoatem din această situaţie o oportunitate pentru a restabili şi un raport cu caracter cultural şi afectiv?
Monseniorul Paglia, comentând la televiziune intervenţia papei cu privire la actuala condiţie a nucleelor familiale, a descris-o în mod eficient ca un edificiu în care nu sunt nici scări, nici lifturi care leagă între ele diferitele etaje, înţelegând ca etaje diferitele generaţii. Să nu uităm că restabilind raportul dintre tineri şi bătrâni, se întăreşte şi cel dintre colaterali, care împărtăşesc una şi aceeaşi descendenţă.
Această nouă contribuţie a papei constituie o altă importantă manifestare a apartenenţei sale la o cultură extra-europeană, adică proprie unei realităţi în care amintirea familiei patriarhale este mai recentă, sau unde ea, cel puţin în parte, chiar supravieţuieşte.
Să nu uităm că există şi modele sociale în care antiteza dintre familia conjugală şi familia patriarhală nu este simţită în aceeaşi termeni complet alternativi pe care noi o cunoaştem. Tradiţia confucianistă, care se extinde la toate ţările din Extremul Orient, transferă raportul ierarhic propriu patriarhatului practic în toate agregările sociale, de la firme până la stat.
Acest lucru permite în primul rând o conflictualitate mai mică, o integrare şi colaborare mai mare între capital şi muncă, dar şi între guvernanţi şi guvernaţi, precum şi o capacitate mai mare de a rezista la reculurile crizei economice.
Se discută mult cu superficialitate şi provocare despre problema admiterii la sacramente a divorţaţilor recăsătoriţi şi dacă ea va fi pusă în Sinod, dar este la fel de neîndoielnic că situaţia în care ne aflăm poate să ducă şi la o întărire a legăturilor conjugale, şi mai în general a raporturilor familiale.
Biserica se confirmă capabilă să înfrunte contingenţa, dar în acelaşi timp să perceapă tendinţele istorice care în perioada lungă ar putea să permită depăşirea consecinţelor şi a manifestărilor sale cele mai extreme.
(După Zenit, 26 februarie 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
De Alfonso M. Bruno, F.I.
Papa a publicat documentul care conţine propunerile sale pentru următorul Sinod despre familie: coerent cu concepţia despre conducerea colegială a Bisericii, nu este vorba despre un soi de directivă menită să delimiteze sau să condiţioneze dezbaterea, ci despre o contribuţie pe care Bergoglio o transmite confraţilor întru episcopat ca "primus inter pares"; în fiecare adunare a lor este natural să găsească loc şi părerea episcopului de Roma.
Cu privire la document, merită să ne oprim acolo unde pune o problemă implicită în însuşi modelul de familie conjugală. În ea, convieţuirea, ca să nu vorbim despre împărtăşirea mijloacelor de întreţinere, este tot mai des limitată la soţ, la soţie şi la copii.
Izolarea bătrânilor, şi prin urmare izolarea de bătrâni, este determinată, în afară de emigrare şi de imposibilitatea de a se ocupa de ei, şi de tipul însuşi de locuinţe din oraşe, complet diferit de cel tradiţional de locuinţe agricole. Să ne gândim la faptul că alegerile făcute de marile societăţi imobiliare au fost uneori condiţionate de o convergenţă a lor de interese cu firmele care gestionează casele de odihnă private.
Atomizarea nucleelor familiale oricum constituie desigur una dintre cauzele - deşi nu unica, nici probabil cea mai importantă - ale crizei atâtor perechi, care ajung să considere ca exclusiv şi scop în sine însuşi raportul dintre soţ şi soţie.
Însă, mai ales absenţa bătrânilor, adică a bunicilor, din educaţia copiilor a făcut să dispară în noile generaţii transmiterea memoriei colective, care a constituit mereu un element esenţial fie al socializării, fie al educaţiei.
Dacă ne gândim la experienţa, la înţelepciunea, la umanitatea care ne-a derivat din contactul cu bătrânii şi din povestirea lor, ne dăm seama despre dauna suferită de noile generaţii, care sunt de acum lipsite de acestea.
Actuala criză economică şi socială a adăugat însă la această situaţie un alt element paradoxal: bătrânii îi susţin, graţie pensiilor lor şi necesităţilor personale minore, pe tineri, tot mai des şomeri sau sub-ocupaţi.
Dacă familia, înţeleasă ca nucleu economic, tinde din nou să se lărgească, după ce a ispăşit încă de la începutul industrializării tendinţa de a se restrânge, de ce să nu scoatem din această situaţie o oportunitate pentru a restabili şi un raport cu caracter cultural şi afectiv?
Monseniorul Paglia, comentând la televiziune intervenţia papei cu privire la actuala condiţie a nucleelor familiale, a descris-o în mod eficient ca un edificiu în care nu sunt nici scări, nici lifturi care leagă între ele diferitele etaje, înţelegând ca etaje diferitele generaţii. Să nu uităm că restabilind raportul dintre tineri şi bătrâni, se întăreşte şi cel dintre colaterali, care împărtăşesc una şi aceeaşi descendenţă.
Această nouă contribuţie a papei constituie o altă importantă manifestare a apartenenţei sale la o cultură extra-europeană, adică proprie unei realităţi în care amintirea familiei patriarhale este mai recentă, sau unde ea, cel puţin în parte, chiar supravieţuieşte.
Să nu uităm că există şi modele sociale în care antiteza dintre familia conjugală şi familia patriarhală nu este simţită în aceeaşi termeni complet alternativi pe care noi o cunoaştem. Tradiţia confucianistă, care se extinde la toate ţările din Extremul Orient, transferă raportul ierarhic propriu patriarhatului practic în toate agregările sociale, de la firme până la stat.
Acest lucru permite în primul rând o conflictualitate mai mică, o integrare şi colaborare mai mare între capital şi muncă, dar şi între guvernanţi şi guvernaţi, precum şi o capacitate mai mare de a rezista la reculurile crizei economice.
Se discută mult cu superficialitate şi provocare despre problema admiterii la sacramente a divorţaţilor recăsătoriţi şi dacă ea va fi pusă în Sinod, dar este la fel de neîndoielnic că situaţia în care ne aflăm poate să ducă şi la o întărire a legăturilor conjugale, şi mai în general a raporturilor familiale.
Biserica se confirmă capabilă să înfrunte contingenţa, dar în acelaşi timp să perceapă tendinţele istorice care în perioada lungă ar putea să permită depăşirea consecinţelor şi a manifestărilor sale cele mai extreme.
(După Zenit, 26 februarie 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa:ercis.ro
