Card. Lucian Mureșan și IPS Ioan Robu: Sfinții Ioan XXIII și Ioan Paul II au schimbat fața Bisericii și a lumii

Ce însemnătate are canonizarea papilor Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al II-lea pentru Biserica din România?

Redacția Română Radio Vatican a cerut o reflecție de la cardinalul Lucian Mureșan, arhiepiscopul major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco Catolică, și de la IPS Ioan Robu, arhiepiscop și mitropolit de București, președintele Conferinței Episcopale din România.

Aici, mărturia PF Părinte Cardinal Lucian: 

Aici, reflecțiile IPS Ioan Robu: 

Sursa:ro.radiovaticana.va

Ebook gratuit de la editura Litera

Vrei un ebook gratuit de la editura Litera?

Trebuie doar sa le trimiti un mesaj aici pe facebook (mesaj privat, nu comentariu), in care sa mentionati numele, prenumele si adresa de email.

Aveti timp pana luni, 28  aprilie 2014.

Nu se stiu mai multe detalii.

Sursa

FOTO: Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al II-lea au fost proclamați Sfinți de Papa Francisc

Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al II-lea au fost proclamați Sfinți de Papa Francisc, la Sfânta Liturghie solemnă prezidată duminică, 27 aprilie, în Piața Sfântul Petru. Un ropot de aplauze a izbucnit în Piața Sfântul Petru, pe Via della Conciliazione și, cu siguranță, din inimile celor de acasă, în momentul în care Papa Francisc a pronunțat în limba latină cuvintele canonizării:

”Spre slava Preasfintei Treimi, cinstirea credinței catolice și înviorarea vieții creștine, cu autoritatea Domnului Nostru Isus Cristos, a Sfinților Apostoli Petru și Paul și a Noastră, după ce am reflectat îndelung, am implorat de mai multe ori ajutorul dumnezeiesc și am ascultat părerea multor frați ai noștri în episcopat, îi declarăm și definim Sfinți pe Fericiții Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al II-lea, îi înscriem în Cartea Sfinților și dispunem ca în toată Biserica să fie cinstiți cu devoțiune în ceata Sfinților. În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Spirit”. (Sursa: Radio Vatican)

E-communio.ro oferă cititorilor săi un reportaj foto realizat de unul dintre colaboratorii noștri:

Sursa

Fii „The ONE”!

Cine nu o cunoaște pe Andeea Raicu? Cred că nu este român care are TV acasă și să nu o știe pe domnica aceasta ce arată izbitor de mult cu nevasta lui Pitt! Dar de ce vorbesc despre ea? Pentru că a fost aleasă ca fiind cea care ne prezintă noul brand de machiaj Oriflame: The ONE! (http://ro.oriflame.com/products/the-one)

Începând cu 1 aprilie 2014, și nu este păcăleală, s-a dat publicului larg o veste interesantă, faptul că s-a lansat noul brand de make-up de la Oriflame: The One. Pentru cei interesați de produse, acestea sunt deja disponibile pentru comandă începand cu catalogul numărul 5.

Bineînțeles că nu voi fi eu cel care le va folosi, dar cred că o va bucura pe soția mea noul brand The One așa că da, vreau produsele de la Oriflame pentru bucuria altcuiva :) (și de ce nu și a mea)

 

Pentru cei interesați să primească acese produse for free pentru teste, nu au decât să intre pe Blogal Initiative care mereu vine cu surprize atrăgătoare!

Haideți că peste numai câteva săptămâni vă voi spune cât de The ONE este soția mea :)...

De Don Feder

Vă propunem traducerea unei recenzii făcute de scriitorul american Don Feder, apărută pe situl GrassTopsUSA (http://www.grasstopsusa.com/df040714.html)

Noah pare o poveste ecologistă în care ni se spune că cei răi (descendenţi din Cain ) construiesc oraşe, mănâncă carne şi fabrică arme. Se ocupă de exploatări miniere, cu riscul de a transforma pământul într-un deşert arid.

Cei buni sunt vegetarienii (veganii) care locuiesc în corturi, sunt puţini, probabil fiindcă practică controlul naşterilor. Una din multele întrebări fără răspuns a lui Noah este: dacă cei buni (descendenţi din Seth) nu mănâncă niciodată carne, de unde au pieile de animale cu care se îmbracă? S-ar putea ca acestea să fie piei ale animalelor care s-au sinucis după ce au meditat asupra speciilor pe cale de dispariţie.

Anti-biblica epopee regizată de Darren Aronofsky, ce a costat 130 de milioane de dolari, nu are nimic în comun cu povestirea biblică a potopului. Există doar o Arcă, animale care merg împreună două câte două, un potop de proporţi biblice şi un om ce se numeşte Noe. Şi aici încetează asemănările. Noah este un film anti-religios, susţine controlul populaţiei şi este o alarmă alegorică apropo de un cataclism care va veni, ni se spune, urmând să fie cauzat de încălzirea globală. În film, Dumnezeu este tot timpul numit „Creatorul”. În mod clar Hollywood-ul are o problemă în ce priveşte cuvântul Dumnezeu.

Noe descris de Aronofsky este ceea ce laiciştii ar numi un fanatic religios. Dezgustat de el însuşi şi înclinat spre violenţă, el se convinge că Dumnezeu vrea să distrugă umanitatea în totalitate. Astfel, unicul scop pe care-l are Noe şi familia sa este să construiască Arca şi să salveze animalele. Atins acest obiectiv, ultimele persoane de pe pământ se îndreaptă spre extincţie.

Noah nu vorbeşte de păcat în sens tradiţional, ci de „păcat ecologic”. Într-un interviu acordat revistei New Yorker, Aronosky a admis: „Există o afirmaţie importantă în film, un mesaj puternic privitor la următorul potop cauzat de încălzirea globală”. Într-un alt loc el îl descrie pe Noe ca fiind „primul ecologist”.

Cultul încălzirii globale are toate caracteristicile unei religii: profeţi (Al Gore, înţelepţii de la Hollywood, specialişti în căutarea disperată a subvenţionării publice a cercetării); răul (motoarele cu combustie internă, centralele pe cărbuni, creşterea populaţiei); binele (măsurile pentru reducerea emisiilor de CO2); şi salvarea/ răscumpărarea (sancţiuni draconice pentru cei care poluează, limitări severe în privinţa înmulţirii umane şi eventual abrogarea revoluţiei industriale). Cei care nu sunt de acord sunt numiţi eretici şi etichetaţi ca fiind„negativiştii” schimbărilor climatice.

Dar cultul încălziri globale diferă de religia tradiţională prin două aspecte. Iudaismul şi creştinismul au omul în centru, în timp ce „încălzirea” se concentrează pe planetă. (...)

Există o altă diferenţă. În general, religia nu poate să fie demonstrată ştiinţific şi nici dezminţită deoarece se bazează pe credinţă. Chiar dacă adepţii săi nu o admit, şi „încălzirea” are ca şi fundament credinţa, crezul în depravarea societăţii industriale şi progresul văzut ca ceva rău. Dar din nefericire pentru susţinătorii săi, se poate demonstra că „încălzirea” este ceva fals şi tot timpul în contrast cu realitatea. Pământul nu devine din ce în ce mai cald, calotele polare nu se reduc, creşterea nivelului mărilor este insignifiant şi catastrofa ecologică nu se vede în nici o parte a orizontului.

Planeta Pământ a trecut deseori prin cicluri de încălzire şi răcire. Foarte mulţi factori pot influenţa clima, înclusiv petele solare. Anul trecut perioada uraganelor a fost cea mai liniştită de la începutul anilor `60. Chiar şi Comitetul Interguvernamental pentru Schimbări Climatice (IPCC, Sfânta Inchiziţie a încălzirii) admite că creşterea medie a temperaturii de la suprafaţă s-a oprit în urmă cu 15 ani.

În a doua săptămână de la ieşirea filmului Noah (în USA), încasările au scăzut cu 60 %. Din nefericire multe persoane care-l vor vedea cred că filmul ar avea vre-o legătură cu Biblia, mai ales că analfabetismul biblic este tot mai evident. Un sondaj făcut de Barna Research revelă că 60 % din americanii adulţi nu ştiu să enumere nici măcar cinci din cele zece porunci.Teologul baptist Albert Mohler scrie că sondajul mai sus citat „ne zice că cel puţin 12 %  dintre adulţi cred că Ioana d`Arc a fost soţia lui Noe. Un alt sondaj a revelat că peste 50 % din cei intervievaţi cred că Sodoma şi Gomora au fost soţ şi soţie. Şi un număr considerabil de intervievaţi într-un alt sondaj a răspuns că Discursul de pe Munte a fost zis de Billy Graham (un faimos telepredicator american)”.

Traducere: Radu Andrei

Sursa:www.lanuovabq.it

Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea. Doi papi, o unică sfinţenie

de Vincenzo Bertolone, arhiepiscop de Catanzaro-Squillace

În discuţia despre notele Bisericii (via notarum) - inaugurată în Evul Mediu de Iacob de Viterbo şi continuată în perioada modernă de Robert Bellarmin - cea a sfinţeniei vine imediat după nota unităţii. Aşa cum ne aminteşte Conciliul al II-lea din Vatican în constituţia dogmatică Lumen gentium (nr. 41), "În diferitele feluri de viaţă şi în diferitele ocupaţii, o unică sfinţenie este trăită de toţi aceia care, mânaţi de Duhul lui Dumnezeu în spirit şi adevăr, îl urmează pe Cristos cel sărac, smerit şi cu Crucea pe umeri, pentru a se învrednici să fie părtaşi de mărirea lui".

Ori, sfinţenia Bisericii se manifestă în doi pontifi, care ajung împreună la canonizare. Stau bine împreună aceşti doi sfinţi deja prin numele Ioan, care ne aminteşte de înainte-mergător, cel care pregăteşte calea pentru Domnul. Ioan al XXIII-lea este înainte-mergător pentru a că pregătit pentru Domnul calea unei ecologizări a Bisericii catolice. A făcut asta convocând un conciliu într-un moment în care "în timp ce omenirea era la cotitura unei ere noi, misiuni de o gravitate şi mărime imensă aşteaptă Biserica, precum în cele mai tragice epoci ale istoriei", se citeşte în constituţia apostolică Humanae salutis, cu care convoca Vatican II.

Obiectivul declarat era acela de a pune energiile dătătoare de viaţă ale Evangheliei în dialog cu lumea modernă caracterizată mai ales de progresul ştiinţei şi al tehnicii şi, mai ales, de a face asta preferând în locul glasurilor "profeţilor de nenorocire" care văd totul negru o atitudine şi un limbaj simpatetici cu lumea, pentru că "lumea are nevoie de Cristos: este Biserica este cea care trebuie să-l ducă pe Cristos lumii", a spus Papa în radio-mesajul din 11 septembrie 1962.

Mergând pe aceeaşi linie, Ioan Paul al II-lea - care a adăugat la numele înainte-mergătorului pe cel al crainicului Evangheliei, sfântul Paul - a trebuit să gestioneze şi schimbări sociale şi politice într-adevăr revoluţionare. Benedict al XVI-lea, în ziua înmormântării acestui papă, în omilie a spus că a simţit "plutind parfumul sfinţeniei sale şi Poporul lui Dumnezeu a manifestat în multe moduri veneraţia sa faţă de el". Papa polonez între altele a pregătit în manieră inedită calea pentru Domnul, strigând la cele patru puncte cardinale bucuria de a redescoperi rădăcinile creştine ale culturii. Un strigăt pozitiv, care ajunge deosebit de profetic într-o Europă care avea să asiste la dizolvarea comunismului real şi la căderea zidului din Berlin, ultima emblemă a diviziunilor şi războaielor care, de două ori, în decursul secolului al XX-lea, au sfâşiat nu numai Europa, ci o bună parte din lume.

În discursul adresat adunării plenare a Consiliului Pontifical al Culturii (12 ianuarie 1990), Ioan Paul al II-lea a spus printre altele: "Un mesianism pământesc s-a prăbuşit şi apare în lume setea după o nouă dreptate". Însă nu uita să avertizeze că "nu lipsesc noi riscuri de iluzie şi de dezamăgire. Etica laică a experimentat limitele sale şi se descoperă neputincioasă în faţa experimentelor teribile care se efectuează asupra fiinţelor umane considerate ca simple obiecte de laborator". Eram atunci în preludiul a ceea ce avea să devină noua frontieră a bioeticii. În omilia de la liturghia celebrată în sanctuarul de la Velehrad la 22 aprilie 1990, aproape făcându-se precursor al temelor "noii evanghelizări", Pontiful deschidea însă inimile la speranţă: "Noaptea a trecut, a sosit din nou ziua. Pelerinajul vostru spre libertate trebuie să continue. Umblaţi ca fii ai luminii (cf. Ef 5,8). Continuaţi să mergeţi spre libertatea deplină".

Noii sfinţi stau bine împreună şi pentru că, în afară de faptul că amândoi au realizat în grad eroic cele trei virtuţi teologale, în mod minunat le-au practicat, le-au ilustrat, le-au descris şi învăţat întregului popor al lui Dumnezeu, care încă mai scoate învăţătură din asta. Şi printre multele posibilităţi oferite de magisteriul lui Ioan al XXIII-lea trebuie amintită speciala sa "teorie a unei credinţe angajate social" pe care a propus-o în enciclica socială Mater et magistra (15 mai 1961), fiind un preludiu la deschiderile conciliare din Gaudium et spes.

Enciclica este promulgată pentru a menţine vie flacăra socială aprinsă de predecesorii săi, primul dintre toţi Leon al XIII-lea, Pontiful doctrinei sociale a Bisericii. Trebuie îndemnaţi toţi, repetă Papa Roncalli, să nu închidă credinţa în sfera privată, ci să scoată din doctrina credinţei creştine "impuls şi orientare pentru soluţionarea problemei sociale în formă mai adecvată timpurilor noastre" (nr. 38). Referitor la teorii noi, care în acei ani teoretizau o cetate secularizată, sau un progres social şi cultural considerat posibil chiar şi făcând abstracţie de Dumnezeu, Ioan al XXIII-lea le amintea tuturor, în contratendinţă încrezătoare: "S-a afirmat că în era triumfurilor ştiinţei şi tehnicii oamenii pot construi civilizaţia lor, făcând abstracţie de Dumnezeu. În schimb adevărul este că înşişi progresele ştiinţifico-tehnice pun probleme umane la dimensiuni mondiale care se pot rezolva numai în lumina unei credinţe sincere şi active în Dumnezeu, început şi sfârşit al omului şi al lumii" (nr. 194).

Era un stimulent educativ şi profetic pentru familii şi mai ales pentru părinţi pe care Papa Roncalli îi chema "la o viaţă de credinţă şi la o profundă încredere în Providenţa divină pentru ca să fie gata să înfrunte trude şi sacrificii în îndeplinirea unei misiuni atât de nobile şi adesea dificile cum este aceea de a colabora cu Dumnezeu în transmiterea vieţii umane şi în educaţia copiilor" (nr. 182).

În continuitate faţă de o altă enciclică - Aeterni patris cu care în 1879 Leon al XIII-lea cerea renaşterea filozofiei creştine - s-a mişcat apoi Ioan Paul al II-lea cu un text în care corelaţia, şi nu antiteza, devine calea maestră a credinţei şi a raţiunii care devenise, faţă de anii lui Ioan al XXIII-lea, o raţiune şi mai ştiinţifică şi tehnologică avansată. Fides et ratio (1998) foloseşte metafora aripilor şi a zborului: cele două motoare, date de Dumnezeu fiinţei umane pentru ca să meargă spre adevărul raţional, adevărul ştiinţific şi adevărul revelat: "Credinţa şi raţiunea sunt ca cele două aripi cu care spiritul uman se înalţă spre contemplarea adevărului. Dumnezeu e cel care a pus în inima omului dorinţa de a cunoaşte adevărul şi, în definitiv, de a-l cunoaşte pe El pentru ca, el cunoscându-l şi iubindu-l, să poată ajunge şi la adevărul deplin despre sine însuşi", se citeşte la începutul enciclicei. De aceea credinţa nu poate decât să aprecieze "angajarea raţiunii pentru obţinerea de obiective care să facă existenţa personală tot mai demnă" (nr. 5). Dar în acelaşi timp nu poate să nu amintească raţiunii corecte că vine şi momentul de a se înclina în faţa misterului.

(După L`Osservatore Romano, 22-23 aprilie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:www.ercis.ro