Sperând împotriva oricărei speranţe (AUDIO)

Meditație pentru Duminica a III-a după Paști (a Mironosițelor) Ev Mc 15,43-47; 16,8
O grădină, un trup fără viață și un mormânt: așa începe făgăduința lui Dumnezeu. Și tot așa se împlinește. Să nu credeți că e doar un mod simbolic de a prezenta lucrurile! Exact așa ne vorbește Sfânta Scriptură despre pământul pe care Dumnezeu îl făgăduiește lui Avram. Este un pământ deja ocupat atunci când el ajunge acolo și primul petec de pământ pe care îl obține este cel al unui mormânt pentru Sara, soția sa. Iată ce ne spune cartea Facerii la capitolul 23: “Sara a murit la Chiriat-Arba care e în vale, în ţara Canaanului. Şi a venit Avraam să o plângă şi să o jelească. Apoi s-a dus si a zis fiilor lui Het: "Eu sunt între voi străin şi pribeag; daţi-mi dar în stăpânire un loc de mormânt la voi, ca să îngrop pe moarta mea”. Şi aşa ţarina lui Efron şi peştera din ea şi toţi pomii din ţarină s-au dat lui Avraam moşie de veci.

Acea bucată de pământ este prima părticică din țara făgăduită. O bucată de pământ, foarte probabil, cu totul diferită față de ceea ce Avram își imagina apropo de promisiunea primită. Și astfel, credința lui în Dumnezeu este din nou pusă la încercare: oare  m-a înșelat Dumnezeu? Oare nu am înțeles eu bine? Oare nu poate să mă ajute? Oare nu vrea? De câte ori nu gândim și noi la fel atunci când Domnul nu răspunde rugăciunilor noastre așa cum am vrea noi? Avram însă continuă să creadă în cuvântul lui Dumnezeu și de aceea devine părintele nostru întru credință. Iar prin credința lui acel mormânt devine un fel de sămânță a pământului făgăduinței.

Ceea ce vedem în evanghelia de astăzi este împlinirea celor pe care le-am contemplat în cartea Facerii: și aici, promisiunea lui Dumnezeu făcută prin arhanghelul Gabriel Maicii Sfinte, pare să se nimicească în fața mormântului lui Isus. Tronul de mărire făgăduit în casa din Nazaret pare să-și piardă consistența în fața crucii pe care Fiul lui Dumnezeu este răstignit. Ce a rămas din toată promisiunea? Unde este împărăția cea promisă? Pe urmele lui Avram, Maica Sfântă continuă să spere împotriva oricărei speranțe. Crede lui Dumnezeu mai mult decât își crede ochilor. Nu înțelege cum, dar știe că Dumnezeu este adevărat, și orice făgăduință făcută, El o împlinește.

Isus vine între noi ca în țară străină, precum Avram între fii lui Het. Nimeni nu-i dă nici un petec de pământ: nici când se naște, nici când moare, Fiul omului nu are unde să-și plece capul. Asta suntem noi, asta este ospitalitatea noastră în fața Celui care ne-a creat. Nimic nou sub soare. Și noi suntem la fel. Însă un om, Iosif din Arimateea, îi dăruiește mormântul din grădina sa. Iar Fiul omului îl transformă într-un izvor de viață și de Înviere. În acel loc și în acel moment începe împărăția lui Dumnezeu.

Și acum, ca și atunci, Isus este pribeag prin sufletele noastre. De cele mai multe ori suntem prea ocupați pentru a avea timp de El. Prea plini de o mie și una de lucruri inutile pentru a mai avea spațiu și a-i oferi un loc de odihnă. Și astfel, în lipsa Lui, existența ne este luată în stăpânire tot mai mult de către întuneric și disperare. Să-i oferim toate aceste morminte din viața noastră, toate locurile de moarte și cele lipsite de speranță din sufletul nostru: Cel ce ne-a creat din nimic, poate să transforme nimicul și moartea, în lumină și viață. Pe urmele Maicii Sfinte să sperăm împotriva oricărei speranțe și făgăduința lui Dumnezeu va prinde viață în viețile noastre.

Nimeni nu e atât de sărac încât să nu-i poată oferi măcar golul din suflet.

PS Claudiu
Episcopul Curiei

Ev Mc 15,43-47; 16,8.

Şi venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul. Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; si era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus. Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.

 

Sursa

Poate un catolic să rămână pasiv în faţa istoriei?

de Ettore Gotti Tedeschi

Poate un catolic să rămână pasiv în faţa istoriei, lasându-o gestionată de oricine doreşte? Legile cu privire la “drepturile omului”, pe care noi le considerăm ofensive demnităţii umane, vor fi introduse în curând, iar cine nu respectă va fi pedepsit. Este prea târziu? Cu o anumită doză de miopie, observăm că prezenţa lui Dumnezeu în istorie pare a fi contrazisă de comportamentul oamenilor, care-L ignoră tot mai mult. Se pare că istoria lumii nu mai este condusă în conformitate cu învăţăturile lui Cristos. Într-adevăr, se pare că mulţi creştini nu mai sunt convinşi de biruinţa lui Cristos asupra morţii şi asupra păcatului, şi, prin urmare, imitându-L, să facă acelaşi lucru, devenind în acest sens un aluat în lume pentru a învinge răul. De ce creştinismul pare mai degrabă să fi devenit o cultură, decât să fie trăit?

De ce mulţi se tem, cu siguranţă în mod eronat, că Biserica poate fi constrânsă să se predea în lume, acceptând în mod progresiv un raţionalism teologic imanent, detaşat de transcendenţă şi, prin urmare, disponibil să relativizeze dogmele de credinţă? De ce mulţi se tem, din nou în mod eronat, că păzitorii tradiţiei ar putea fi dispuşi să reducă obiectivitatea lui Dumnezeu la sfera intelectuală? Suficient pentru a ne permite să ne imaginăm că Dumnezeu poate fi chiar considerat un obstacol de depăşit, pentru a-i permite omului să înveţe cum să emancipeze singur moralitatea umană.

Dar poate creştinul “copil” şi prin urmare matur, să accepte să fie spectator în faţa acestor schimbări, limitându-se să le critice şi să le îndure? Poate un creştin să pretindă că este de acord cu cultura dominantă, care vrea “răul” ca urmare a ignoranţei? Înţelegem prudenţa şi chiar teama, după ce am văzut sfârşitul acelora care şi-au manifestat eroic înţelegerea credinţei, şi am realizat că, dacă nu reacţionăm acum vom pierde libertatea de a face binele? Ştim că nu există nici o libertate adevărată fără Adevăr? Dacă nu reacţionăm vom lăsa acest “om sărac” să decidă, fără să fi fost alimentat în mod adecvat în intelect şi în spirit. Dacă nu reacţionăm, iubirea, îndurarea şi frica de Dumnezeu ne vor lipsi. Ne vor fi interzise de legile globale care doresc ca adevărata credinţă să fie fără credinţă.

Noi ştim că atunci când îl separăm pe om de Dumnezeu, omul degenerează treptat, ajungând în punctul de a crede că el este Dumnezeu, creând astfel o dezordine universală. Ştim că remediile în faţa acestei dezordini, atunci când se propune a fi legiferată, nu înseamnă a alege întotdeauna răul cel mai mic, ci înseamnă a merge cu hotărâre împotriva tuturor relelor.

Ne-am risipit darurile Tatălui, pe care Biserica ni le-a transmis de peste două milenii. Noi ar trebui să fim asemenea “fiului risipitor” din Evanghelie. Spre deosebire de el, totuşi, tentaţiile acestei epoci şi îndepărtarea de Tatăl, ne-au îmbogăţit din punct de vedere material. Nu mai avem foame pentru alimente şi nevoie de lucruri. Avem foame de Dumnezeu, avem nevoie de credinţă pentru a întări spiritul şi de magister pentru a consolida intelectul. Păcatul ne-a făcut sterili, încât singuri nu vom găsi uşor casa Tatălui. Avem nevoie de ajutor. Ajutor din partea preoţilor care vin să ne spovedească, care ne re-învaţă să ne rugăm şi care ne învaţă lucrurile bune. Atunci ne va fi foarte uşor să fim din nou activi în faţa istoriei...

Traducere: Liviu Ursu

Sursa:www.lanuovabq.it

:)

:)

Biblioteca din Rai/Iad

Ideea cu biblioteca din rai și din iad s-a născut atunci când găsisem încă o carte de care să mă îndrăgostesc la prima vedere, virtual, fără să o țin în mâini, fără să îi respir întâi parfumul de cerneală și hârtie. Cartea a ajuns pe lista celor „de citit” cândva, când voi avea mai mult timp (dar asta e doar o amăgire) așa că ideea timpului infinit și a unei biblioteci pline de bunătăți literare s-a cristalizat în biblioteca din rai. Probabil că toți avem una, o imagine idealizată cu mii de rafturi și coperți colorate, aliniate la dungă, în fața cărora degetele alunecă ușor până se agață de vreun titlu incitant.

În ceea ce mă privește, vă zic cu toată sinceritatea de care sunt în stare că biblioteca din rai ar fi compusă din toate cărțile apărute în colecția Raftul Denisei de până acum pentru că nu mi s-a întâmplat vreodată să citesc o carte de pe faimosul raft care să nu îmi placă sau care să nu mă inspire în vreun fel. Aș mai adăuga pe câteva rafturi diverse ediții de Penguin Classics și Penguin Modern Classics pentru coperțile care îți fură ochii asemeni unui desert delicios.

În iad nu știu dacă se citește, dar presupunând că și Michiduță mai deschide câte o carte din când în când sau că aghiotanții săi trebuie să se inspire de undeva pentru a comite toate nelegiurile și atrocitățile posibile, aș miza pe faptul că rafturile lui sunt pline cu cărți de groază, cu istorii complete despre molimele lumii, enciclopedii despre instrumente de tortură și biografii ale criminalilor în serie ca eventual să știe ce „chiriași” vor avea mai încolo.
Călina Matei

 Ne-am permis să ne jucăm puțin și am deviat de la tema pascală la ceva mult mai lumesc. Nu ar trebui ca și după moarte să existe biblioteci? Și în funcție de cât de cuminte ai fost, ai parte de cele mai alese desfătări sau de chinul etern cu vreo cărămidă plicticoasă. E adevărat că anumite volume te fac să te simți într-o extremă sau alta din timpul vieții, tocmai de aceea am avut surse de inspirație... :)

Printre norișori și îngerași voi citi, acompaniată de muzici diafane, „Scriitor în comunism”, volumul de amintiri semnat de Ștefan Agopian. E o carte divină în primul rând pentru că e scrisă de un român, ceea ce pe mine mă bucură și reprezintă un argument în plus în disputa privitoare la câți autori români cunoaștem.

Știu că subiectul e puțin cam lumesc, dar Agopian nu oferă pagini de văicăreli sau imagini sumbre, ci o perspectivă personală și ironico-amuzată asupra unei realități care s-a petrecut, nu poate fi ștearsă și pe care fiecare a străbătut-o cum a putut.

Cred că în marele cazan cu smoală voi fi pusă să citesc și să recitesc „Povești cu bărbați însurați” de Marcelo Birmajer. Prozele scurte din acest volum m-au exasperat de la prima și până la ultima și numai încăpățânarea mea păcătoasă m-a făcut să-l duc la bun sfârșit. În carte, el, bărbatul însurat (nu m-am prins dacă e unul singur, același de fiecare dată sau sunt mai mulți) trăiește tot soiul de aventuri sordide care însă nu-l mulțumesc, și caută iar și iar prilejuri de eliberare sexuală.
Andreea Chebac

Întotdeauna m-am întrebat cum ar fi dacă viața mea ar fi dedicată exclusiv cititului. Dar dacă ajung pe meleaguri mai bune, după această viață, fie ele în ce denumire vă e încrederea (Câmpiile Elizee, Eden, Rai, vreun cerc aparte etc.), sper să mă întâmpine cu o infinitate de povești și cu toate librăriile din lume, adunate. Pentru că am de gând să mă dedic acestei pasiuni.

Ceai fierbinte și cafea aromată, gustări și mici delicii culinare, iarbă, hamace, perne, lemn și miros de carte prăfuită, mansarde, scări, nooks și cărți, în toate formele, culorile, modelele și istorisirile. Digitale, manuscrise, chiar nu contează! Și, bineînțeles, cărțile mele preferate, toate, adunate într-un colț dedicat mie :)

Biblioteca trebuie să se transforme după bunul plac al sufletului-cititor, în fiecare zi altfel (dacă putem explica un astfel de concept în eternitate), pentru a nu-i cunoaște vreodată capetele – inspirate din lumea mundană ori din povestiri, să fie mereu în schimbare, mai ceva ca Hogwarts. O infinitate de imagini și imaginații, ăsta da loc preferat de lectură...

P.S. Pentru partea întunecată a lucrurilor, îmi imaginez că voi fi bântuită pentru eternitate de toate cărțile pe care nu le-am terminat sau pe care le-am urât din tot sufletul (norocul meu că nu sunt chiar atât de multe... sau poate nu e chiar noroc?)
Alice Teodorescu

Sursa

Gratuit ebook – benzi desenate : Gasca mea de supereroi

Este un ebook de 16 pagini oferit de catre Selgros. Eu l-am gasit destul de interesant si educativ, tocmai de aceea am dorit sa vi-l aduc si voua in atentie.

Il puteti rasfoiti aici.

Sursa

:)

:)