Filmele Spiderman la 9.99 lei in reteaua Lidl

Pana pe 11 mai 2014, in limita stocului disponibil, in reteaua Lidl veti putea gasi dvd-urile Spiderman (1,2,3) si The Amazing Spiderman la doar 9.99 lei / buc.

Cumparand unul din aceste dvd-uri, aveti sansa de a castiga un televizor Sony, un Playstation 3 sau un blueray cu filmul “The Amazing Spiderman”.

Informatiile pot fi gasite si in pliantul Lidl din aceasta perioada.

Sursa

Mister la închisoarea din Aiud

Titlu: Urma
Autor: Adrian Alui Gheorghe
Rating:
Editura: Cartea Românească
Anul aparitiei: 2013
Numar pagini: 152
ISBN: 978-973-233-021-0

Am scris Urma dintr-o respirație, în trei, patru săptămâni, după ce am purtat în mine subiectul vreo doi ani. E o poveste care intră în intimitatea teribilei închisori de la Aiud, în anul 1960, un an de vârf al torturii din perioada comunistă. Paradoxal, drama alunecă în comedie, râsul amar încearcă să exorcizeze acea lume demonizantă.

Iată că subiectul încarcerării partizanilor anticomuniști din perioada de început a regimului comunist poate fi tratat și cu ironie, cu o oarecare hilaritate, chiar dacă se păstrează nota de respect pe care o impune suferința acestor martiri ai neamului românesc. Adrian Alui Gheorghe ne oferă o imagine care frizează comedia caragialeană a rigorilor unei instituții din interstițiile căreia era cel mai bine să nu faci parte deloc. Fie ca deținut, fie ca gardian, viața în această instituție nu era deloc de invidiat. „Acolo, înăuntru, laolaltă gardieni și deținuți, ajunseseră să se cunoască, să se compătimească uneori reciproc. E posibil, de altfel, ca în multe cazuri, niciunul să nu fi dorit să-și schimbe soarta cu a celuilalt, din tabăra adversă.”

Intriga, de o simplitate deconcertantă, pune în mișcare o serie de evenimente care îi oferă autorului prilejul de a analiza în profunzime viața din temuta închisoare politică. Romanul este de fapt un prilej de a analiza cele mai intime evenimente, sentimente, relații, din închisoare: frica pe care o simt deținuții în preajma gardienilor, tratamentul inuman la care sunt supuși, felul în care sunt percepuți, ca bandiți, foamea, setea, frigul, oboseala, stresul, iar de cealaltă parte cruzimea gardienilor, frica acestora de superiori, gândirea lor limitată, metodele inumane de interogare.

Totul în închisoare se bazează pe ură: deținuții îi urăsc pe gardieni, gardienii pe deținuți, gardienii își urăsc superiorii, iar superiorii, în speță comandantul închisorii, urăște pe toată lumea. „Da, el trebuia să îi urască, ura era trecută în fișa postului. Și trebuia să se comporte cu ei ca și cum fiecare gest era dictat de ură.” O astfel de societate este, în esență, una bolnavă, care ignoră umanitatea, care nu se raportează la valorile față de care este, în mod normal, educat un om să se raporteze. Iar cei ce trăiesc în această societate nu pot fi decât alienați, indiferent de care parte a gratiilor se află. Și cu toate astea, se creează o rutină, un modus vivendi la care se adaptează fiecare cum poate. Iar când această rutină este întreruptă, haosul va descinde.

Urma își împrumută titlul de la intrigă. În închisoarea politică de la Aiud nimeni (nici măcar gardienii) nu intră de bună voie. Cu toate astea, într-o dimineață, „…un gardian a observat pe zăpada proaspătă, căzută peste noapte, urme de bocanci care veneau dinspre gardul de sârmă ghimpată și care duceau spre pavilioanele deținuților.” Problema este că aceste urme nu păreau să ducă și înapoi. Iar de la acest simplu eveniment, se naște o întreagă tevatură, care degenerează în interogatorii în masă, în descinderi de la centru și în drame de anvergură. Chiar dacă sunt doar niște urme, ele sunt importante. Nu e doar pătrunderea pe un teritoriu interzis, ci este „un semn limpede de înfruntare pe care și-o permite cineva care se joacă cu noi. Aceste urme sunt o declarație de război.” Paradoxal, acest lucru este o ușurare pentru comandantul închisorii, pentru că este de preferat să treacă printr-o anchetă minuțioasă, prin ședințe umilitoare interminabile, decât să deranjeze pe cineva de la centru pentru un fleac.

Interogarea deținuților este hilară. Fie că este vorba despre alienare mintală autentică sau doar o simplă dorință de răzbunare, răspunsurile pe care le primesc gardienii la întrebarea „Ce știi despre urmele din curte?” sunt de-a dreptul halucinante:

„- Domnule șef, urmele din curtea închisorii sunt ale mele, spuse bătrânelul oftând.
- Cuuuum? izbucni fără să se controleze Geangu.
- Nu știu cum fac, dar ies când vreau din închisoare. Spun o rugăciune, pe care am învățat-o de la un părinte care a murit, Dumnezeu să îl ierte și în momentul acela pot să fac ce vreau, nimic nu mă mai poate reține.”

Un alt deținut povestește cum nevasta unui coleg de celulă vine noapte de noapte la soțul ei pentru a-l poseda, iar un altul este ferm convins că urmele sunt lăsate de Maica Domnului. Comicul rezidă de fapt din confuzia gardienilor, care nu știu dacă să treacă în raport astfel de răspunsuri sau pur și simplu să recunoască faptul că nu au obținut niciun răspuns serios. Într-un fel, tergiversarea anchetei în maniera aceasta reprezintă de fapt triumful deținutului asupra gardianului, asupra sistemului.

Urma este, într-un fel, romanul de care era nevoie pentru a se putea trece într-o fază superioară a analizei regimului comunist, a condamnărilor politice, a sistemului de penitenciare pentru deținuții politici. Nu este vorba neapărat de hilaritate, cât de abordarea romanescă în sine. Omul este mai permisiv la roman decât la analize și statistici. Iar istoria deținuților politici trebuie spusă, nu doar din perspectiva statistică sau (cealaltă perspectivă consacrată în România postcomunistă) religioasă. Din acest motiv inițiativa lui Adrian Alui Gheorghe este nu doar lăudabilă, dar trebuie și încurajată.

• Plusuri

  Primul aspect pozitiv pe care îl văd (și pe care l-am menționat) este abordarea romanescă a subiectului. Suntem datori să ne cunoaștem istoria, iar dacă aceasta ni se face cunoscută prin romane, cu atât mai mult prin romane facile, precum Urma, cu atât mai bine.
  

• Minusuri

  Subiectul merită să i se consacre mai multe pagini, respectiv romane mult mai voluminoase. Cele 152 de pagini ale romanului nu fac decât să deschidă apetitul pentru acest subiect.
  

• Recomandari

  Recomand romanul Urma celor care doresc să afle câte ceva (chiar dacă destul de puține) din sistemul de penitenciare pentru deținuții politici din perioada anilor `50, `60. 
  
  
  Sursa

"În unele ţări eşti închis dacă ai o Evanghelie!"

Şi astăzi există mulţi „stăpâni ai conştiinţelor” şi, în unele ţări, ajungi la închisoare pentru simplul fapt că ai asupra ta o Evanghelie sau o cruce, a spus Papa Francisc la Sfânta Liturghie celebrată vineri dimineaţă în Capela Casei Sfânta Marta din Vatican. De asemenea, Sfântul Părinte a spus că a plâns la aflarea ştirii că mai mulţi creştini au fost răstigniţi în Siria de către un grup de fanatici musulmani.

În centrul predicii Papei s-a aflat Evanghelia multiplicării pâinii şi a peştilor (Ioan 6,1-15), precum şi lectura din Faptele Apostolilor (5,34-42) în care se spune că discipolii lui Isus sunt flagelaţi de către Sinedriu. În cuvântul său de învățătură Papa Francisc s-a folosit de trei imagini. Prima dintre acestea a fost iubirea lui Isus pentru popor, atenţia sa pentru problemele persoanelor. Papa a spus că Domnul nu a dorit să facă un recensământ pentru a vedea dacă „Biserica a crescut”, ci el „vorbeşte, predică, iubeşte, însoţeşte, merge împreună cu lumea, blând şi smerit”. De asemenea, Isus a vorbit cu autoritate, „cu forţa iubirii”.

A doua imagine la care a făcut referire Papa Francisc a fost „gelozia” autorităţilor religioase din acele timpuri care nu acceptau „ca lumea să-l urmeze pe Isus. Erau geloşi”, iar de aici şi până la invidie este doar un pas, un pas care le-a condus pe autorităţilor religioase din acel timp la condamnarea lui Isus la moarte. De aceea, prin invidie răul a intrat în lume, a subliniat Papa, care a spus că aceştia „ştiau bine cine era Isus. Aceştia sunt cei care au plătit gărzile să spună că apostolii au furat corpul lui Isus!”:

• „Au plătit pentru a închide gura adevărului. Lumea este cu adevărat rea! Atunci când se plăteşte pentru a ascunde adevărul ne aflăm în faţa unei răutăţi foarte mari. De aceea lumea ştia cine sunt aceştia. Nu îi urmau, îi tolerau pentru că aveau autoritate: autoritatea cultului, a disciplinei bisericeşti din acele timpuri, autoritate asupra poporului, iar poporul asculta. Isus spune despre ei că pun poveri mari pe spatele credincioşilor. Aceştia nu tolerau blândeţea lui Isus, nu tolerau blândeţea Evangheliei, nu tolerau iubirea. De aceea plătesc: din invidie, din ură”.

În timpul adunării Sinedriului era un om înţelept, Gamaliel, care îi invită pe liderii religioşi să-i elibereze pe apostoli. Astfel, a subliniat Papa Francisc, avem primele două imagini: Isus care este mişcat văzând poporul fără păstor şi autorităţile religioase…

• „Aceştia, prin tacticile lor politice şi bisericeşti continuă să domine poporul… Şi astfel, după ce a vorbit omul înţelept, îi aduc pe apostoli şi îi flagelează, poruncindu-le să nu mai vorbească în numele lui Isus. Apoi i-au eliberat. «Ce putem face? Îi batem bine şi apoi le dăm drumul!». Nedreptate, însă fac acest lucru. Ei erau stăpânii conştiinţelor şi simţeau că au puterea să facă acest lucru. Şi astăzi, în lume, există mulţi stăpâni ai conştiinţelor”.

„Ieri, am plâns când am văzut în mass media ştirea despre creştinii răstigniţi într-o anumită ţară necreştină”, a spus Papa Francisc. „Şi astăzi există persoane care, în numele lui Dumnezeu, ucid, persecută”, a subliniat acesta. „Şi astăzi mai există oameni care asemenea apostolilor sunt bucuroşi să fie consideraţi demni de a suferi fărădelegi în numele lui Isus. Aceasta este a treia imagine de astăzi: bucuria mărturisirii”:

• „Prima imagine: Isus alături de popor, iubirea, strada pe care El ne-a învăţat să mergem. A doua: ipocrizia acestor conducători religioşi care au înlănţuit poporul prin numeroase porunci, printr-un legalism rece, dur şi care au plătit pentru a ascunde adevărul. A treia imagine: bucuria martirilor creştini, bucuria numeroşilor fraţi şi surori care de-a lungul istoriei au simţit această bucurie, această fericire de a fi consideraţi demni de a suferi fărădelegi în numele lui Isus. Şi astăzi există mulţi martiri! Gândiţi-vă că în anumite ţări doar pentru că ai o Evanghelie ajungi la închisoare. Nu poţi purta o cruce pentru că te amendează. Dar sufletul este fericit. Să privim astăzi la ceste trei imagini. Fac parte din istoria mântuirii noastre!”

Sursa:ro.radiovaticana.va

:)

:)

Sperând împotriva oricărei speranţe (AUDIO)

Meditație pentru Duminica a III-a după Paști (a Mironosițelor) Ev Mc 15,43-47; 16,8
O grădină, un trup fără viață și un mormânt: așa începe făgăduința lui Dumnezeu. Și tot așa se împlinește. Să nu credeți că e doar un mod simbolic de a prezenta lucrurile! Exact așa ne vorbește Sfânta Scriptură despre pământul pe care Dumnezeu îl făgăduiește lui Avram. Este un pământ deja ocupat atunci când el ajunge acolo și primul petec de pământ pe care îl obține este cel al unui mormânt pentru Sara, soția sa. Iată ce ne spune cartea Facerii la capitolul 23: “Sara a murit la Chiriat-Arba care e în vale, în ţara Canaanului. Şi a venit Avraam să o plângă şi să o jelească. Apoi s-a dus si a zis fiilor lui Het: "Eu sunt între voi străin şi pribeag; daţi-mi dar în stăpânire un loc de mormânt la voi, ca să îngrop pe moarta mea”. Şi aşa ţarina lui Efron şi peştera din ea şi toţi pomii din ţarină s-au dat lui Avraam moşie de veci.

Acea bucată de pământ este prima părticică din țara făgăduită. O bucată de pământ, foarte probabil, cu totul diferită față de ceea ce Avram își imagina apropo de promisiunea primită. Și astfel, credința lui în Dumnezeu este din nou pusă la încercare: oare  m-a înșelat Dumnezeu? Oare nu am înțeles eu bine? Oare nu poate să mă ajute? Oare nu vrea? De câte ori nu gândim și noi la fel atunci când Domnul nu răspunde rugăciunilor noastre așa cum am vrea noi? Avram însă continuă să creadă în cuvântul lui Dumnezeu și de aceea devine părintele nostru întru credință. Iar prin credința lui acel mormânt devine un fel de sămânță a pământului făgăduinței.

Ceea ce vedem în evanghelia de astăzi este împlinirea celor pe care le-am contemplat în cartea Facerii: și aici, promisiunea lui Dumnezeu făcută prin arhanghelul Gabriel Maicii Sfinte, pare să se nimicească în fața mormântului lui Isus. Tronul de mărire făgăduit în casa din Nazaret pare să-și piardă consistența în fața crucii pe care Fiul lui Dumnezeu este răstignit. Ce a rămas din toată promisiunea? Unde este împărăția cea promisă? Pe urmele lui Avram, Maica Sfântă continuă să spere împotriva oricărei speranțe. Crede lui Dumnezeu mai mult decât își crede ochilor. Nu înțelege cum, dar știe că Dumnezeu este adevărat, și orice făgăduință făcută, El o împlinește.

Isus vine între noi ca în țară străină, precum Avram între fii lui Het. Nimeni nu-i dă nici un petec de pământ: nici când se naște, nici când moare, Fiul omului nu are unde să-și plece capul. Asta suntem noi, asta este ospitalitatea noastră în fața Celui care ne-a creat. Nimic nou sub soare. Și noi suntem la fel. Însă un om, Iosif din Arimateea, îi dăruiește mormântul din grădina sa. Iar Fiul omului îl transformă într-un izvor de viață și de Înviere. În acel loc și în acel moment începe împărăția lui Dumnezeu.

Și acum, ca și atunci, Isus este pribeag prin sufletele noastre. De cele mai multe ori suntem prea ocupați pentru a avea timp de El. Prea plini de o mie și una de lucruri inutile pentru a mai avea spațiu și a-i oferi un loc de odihnă. Și astfel, în lipsa Lui, existența ne este luată în stăpânire tot mai mult de către întuneric și disperare. Să-i oferim toate aceste morminte din viața noastră, toate locurile de moarte și cele lipsite de speranță din sufletul nostru: Cel ce ne-a creat din nimic, poate să transforme nimicul și moartea, în lumină și viață. Pe urmele Maicii Sfinte să sperăm împotriva oricărei speranțe și făgăduința lui Dumnezeu va prinde viață în viețile noastre.

Nimeni nu e atât de sărac încât să nu-i poată oferi măcar golul din suflet.

PS Claudiu
Episcopul Curiei

Ev Mc 15,43-47; 16,8.

Şi venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul. Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; si era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus. Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.

 

Sursa

Poate un catolic să rămână pasiv în faţa istoriei?

de Ettore Gotti Tedeschi

Poate un catolic să rămână pasiv în faţa istoriei, lasându-o gestionată de oricine doreşte? Legile cu privire la “drepturile omului”, pe care noi le considerăm ofensive demnităţii umane, vor fi introduse în curând, iar cine nu respectă va fi pedepsit. Este prea târziu? Cu o anumită doză de miopie, observăm că prezenţa lui Dumnezeu în istorie pare a fi contrazisă de comportamentul oamenilor, care-L ignoră tot mai mult. Se pare că istoria lumii nu mai este condusă în conformitate cu învăţăturile lui Cristos. Într-adevăr, se pare că mulţi creştini nu mai sunt convinşi de biruinţa lui Cristos asupra morţii şi asupra păcatului, şi, prin urmare, imitându-L, să facă acelaşi lucru, devenind în acest sens un aluat în lume pentru a învinge răul. De ce creştinismul pare mai degrabă să fi devenit o cultură, decât să fie trăit?

De ce mulţi se tem, cu siguranţă în mod eronat, că Biserica poate fi constrânsă să se predea în lume, acceptând în mod progresiv un raţionalism teologic imanent, detaşat de transcendenţă şi, prin urmare, disponibil să relativizeze dogmele de credinţă? De ce mulţi se tem, din nou în mod eronat, că păzitorii tradiţiei ar putea fi dispuşi să reducă obiectivitatea lui Dumnezeu la sfera intelectuală? Suficient pentru a ne permite să ne imaginăm că Dumnezeu poate fi chiar considerat un obstacol de depăşit, pentru a-i permite omului să înveţe cum să emancipeze singur moralitatea umană.

Dar poate creştinul “copil” şi prin urmare matur, să accepte să fie spectator în faţa acestor schimbări, limitându-se să le critice şi să le îndure? Poate un creştin să pretindă că este de acord cu cultura dominantă, care vrea “răul” ca urmare a ignoranţei? Înţelegem prudenţa şi chiar teama, după ce am văzut sfârşitul acelora care şi-au manifestat eroic înţelegerea credinţei, şi am realizat că, dacă nu reacţionăm acum vom pierde libertatea de a face binele? Ştim că nu există nici o libertate adevărată fără Adevăr? Dacă nu reacţionăm vom lăsa acest “om sărac” să decidă, fără să fi fost alimentat în mod adecvat în intelect şi în spirit. Dacă nu reacţionăm, iubirea, îndurarea şi frica de Dumnezeu ne vor lipsi. Ne vor fi interzise de legile globale care doresc ca adevărata credinţă să fie fără credinţă.

Noi ştim că atunci când îl separăm pe om de Dumnezeu, omul degenerează treptat, ajungând în punctul de a crede că el este Dumnezeu, creând astfel o dezordine universală. Ştim că remediile în faţa acestei dezordini, atunci când se propune a fi legiferată, nu înseamnă a alege întotdeauna răul cel mai mic, ci înseamnă a merge cu hotărâre împotriva tuturor relelor.

Ne-am risipit darurile Tatălui, pe care Biserica ni le-a transmis de peste două milenii. Noi ar trebui să fim asemenea “fiului risipitor” din Evanghelie. Spre deosebire de el, totuşi, tentaţiile acestei epoci şi îndepărtarea de Tatăl, ne-au îmbogăţit din punct de vedere material. Nu mai avem foame pentru alimente şi nevoie de lucruri. Avem foame de Dumnezeu, avem nevoie de credinţă pentru a întări spiritul şi de magister pentru a consolida intelectul. Păcatul ne-a făcut sterili, încât singuri nu vom găsi uşor casa Tatălui. Avem nevoie de ajutor. Ajutor din partea preoţilor care vin să ne spovedească, care ne re-învaţă să ne rugăm şi care ne învaţă lucrurile bune. Atunci ne va fi foarte uşor să fim din nou activi în faţa istoriei...

Traducere: Liviu Ursu

Sursa:www.lanuovabq.it

:)

:)