Pălăvrăgeala despre alții poate provoca daune mari
de Mons. Charles Pope
Una dintre categoriile păcatului cele mai subestimate este păcatul cuvântului. Păcătuim prin multe feluri, dar poate cel mai comun mod este prin cuvinte. Foarte ușor, aproape fără să gândim, ne dedicăm bârfei, cuvintelor zadarnice, minciunii, exagerărilor, atacurilor dure, observațiilor și reflecțiilor fără prea multă caritate. Cu limba noastră putem răspândi ura, putem promova frica și răutatea, putem da informații greșite, putem provoca tentație și descurajare, putem ruina reputații. Putem provoca cu siguranță daune serioase cu un dar care este în stare să facă mult bine!
Și nu păcătuim doar prin „comisiune”, ci și prin omisiune, pentru că de multe ori tăcem atunci când trebuie să vorbim. Nu corectăm greșelile aproapelui atunci când trebuie să le înfruntăm cu discreție și cu amabilitate. În epoca noastră triumful răului este susținut de tăcerea persoanelor bune - chiar și de tăcerea noastră ca și popor creștin. Profeții trebuie să anunțe Cuvântul lui Dumnezeu, dar noi de multe ori întruchipăm ceea ce zice profetul Isaia: „Străjerii lui (ai lui Israel) sunt orbi cu toții, ei nu înțeleg nimic. Toți sunt câini muți care nu pot să latre. Ei visează, stau tolăniți și le place să doarmă” (Is 56, 10).
A spus bine Sfântul Iacob (3, 2): „Dacă nu greșește cineva în cuvânt, acela este om desăvârșit”. Este adevărat că nu toate păcatele cuvântului sunt grave sau de moarte, dar este de asemenea adevărat că vorbele noastre pot provoca rele mari. Pentru aceasta, păcatele limbii pot deveni grave și de moarte. Isus ne atrage atenția: „Vă spun că pentru orice cuvânt deșert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății” (Mt 12, 13).
Având în vedere toate acestea, ne vom concentra asupra unui aspect al păcatelor cuvântului, pe care de obicei îl numim „bârfă”. Într-o definiție generală, acest termen poate fi aplicat la comentarii banale asupra vieții altor oameni, dar atunci când în mod specific se consideră ca și păcat, bârfa consistă în a vorbi de cineva într-un mod nedrept, cu minciună, sau cu divulgarea unor chestiuni personale sau private, care nu privesc pe nimeni altcineva decât pe victima bârfei.
De obicei bârfa implică conversații neadecvate și fără caritate despre persoane care nu sunt prezente. Aproape întotdeauna, se adaugă erori și modificări la informația care este transmisă.
Sfântul Toma de Aquino include bârfa în tratatul său despre dreptate (II, Ilae 72-76) în Summa Theologica, prin intermediul căreia se strică reputația altora. Catehismul Bisericii Catolice cataloghează bârfa ca materie a poruncii a 8-a: „Să nu mărturisești strâmb”.
Bazându-ne pe diferitele forme de nedreptate în vorbire identificate de Sfântul Toma de Aquino, putem menționa diferite păcate ale limbii:
1. Ofensa sau insulta - consistă în a dezonora o persoană, de obicei, în prezența sa, și de multe ori în fața altora. Ofensa sau insulta este comisă în mod deschis, sonor, și în general este motivată de impulsuri de mânie și lipsă de respect personal. Poate include cuvinte neplăcute, injurii și chiar blesteme. În viața de zi cu zi, nu întotdeauna suntem conștienți de faptul că insulta este o formă de atac la reputația persoanei ofensate, pentru că spre deosebire de bârfă, care de obicei se face în spate, insulta este „aruncată în față” persoanei. Aceasta trebuie să fie menționată printre păcatele cuvântului, deoarece merge mână în mână cu dezonorarea, punând în pericol buna reputație a victimei. Esența ei este foarte apropiată de cea a bârfei. Este un păcat care are intenția de a provoca rușine sau necinste personală. Există modalități mai adulte și mai creștine de a rezolva dezacordurile.
2. Defăimarea - consistă în a vorbi rău de aproapele într-un mod nedrept și pe la spate. Aceasta subestimează renumele bun al cuiva în fața altora, fără ca victima să știe. Acest tip laș de bârfă împiedică persoana despre care se vorbește să se apere sau să clarifice ceea ce se spune despre ea. Putem identifica două moduri de defăimare:
a) Calomnia - consistă în a spune minciuni despre cineva pe la spate.
b) Clevetirea - consistă în a spune adevăruri despre cineva pe la spate, dar adevăruri care sunt dăunătoare pentru persoană, și pe care alții nu au nevoie să le cunoască. Este vorba despre informații care, deși adevărate, au potențialul de a deteriora reputația, sau de a afecta bunul nume al victimei în fața celorlalți. De exemplu, ar putea fi adevărat că o persoană are unele probleme de dependență, dar este o chestiune care nu e nevoie să fie distribuită nimănui. Desigur, sunt momente în care este important să se împărtășească anumite adevăruri cu alții, dar numai dacă se dicută cu persoane care, pentru o cauză justă, ar trebui să cunoască aceste informații. În plus, informațiile trebuie să fie verificate, nu doar să se bazeze pe zvonuri. Se pot împărtăși în mod legitim doar informațiile strict necesare, evitând detaliile excesive din curiozitate.
3. Murmurarea-sabotaj - se poate identifica un tip specific de bârfă, care este foarte asemănător cu defăimarea, dar care are nuanțe deosebit de grave. În timp ce aceia care defăimează, prejudiciind reputația unei persoane absente, o vorbesc pe la spate, aceștia din urmă, pe lângă faptul că o vorbesc pe la spate, încearcă să creeze probleme concrete victimei, conducând oamenii să acționeze împotriva ei. Poate vrea să o submineze la nivel profesional, sau poate scopul său este de a provoca reacții de furie sau chiar violență împotriva victimei. Cert este că persoana care practică acest tip de cârtire-sabotaj, dorește să incite împotriva persoanei despre care vorbește. Acest lucru merge dincolo de afectarea reputației. În acest caz, cârtitorul vrea să prejudicieze: relații, finanțe, situația legală a victimei, etc.
4. Ridiculizarea - constă în a face oamenii să râdă de cineva, de o anumită caracteristică fizică sau comportamentală a persoanei, de felul său de a fi, etc. Poate părea un lucru mic, dar este de multe ori un fel de pălăvrăgeală care se transformă în gesturi de bătaie de joc sau în cuvinte umilitoare și ofensatoare, care limitează persoana sau o dezonorează în comunitate. Nu în puține cazuri, ridiculizarea se transformă în ceea ce astăzi este cunoscut sub numele de „agresiune”.
5. Blestemul - reprezintă dorința exprimată public ca o persoană să fie victima unui rău sau să sufere o pagubă. Nu se poate face în fața victimei și reprezintă un păcat al limbii care dezonorează victima în fața terților. Scopul de a blestema pe cineva, incită adesea pe alții să simtă mânie împotriva acestei persoane.
Gravitatea acestor păcate ale cuvântului depind de o serie de factori, printre care gradul prejudiciului comis împotriva reputației victimei, circumstanțele de loc, de timp, de limbaj, și numărul persoanelor care au ascultat comentariile otrăvitoare.
Dacă nu există intenție de a face rău victimei, vina păcătosului poate scădea, dar nu se elimină faptul că a vorbi rău despre alții este un păcat în sine. A dezonora o persoană, mai ales cu intenția conștientă de a prejudicia reputația și poziția ei în fața altora, reprezintă un păcat care poate deveni foarte grav. Una dintre comorile cele mai prețioase ale unei persoane este reputația sa, întrucât în ea se află capacitatea sa de a relaționa cu alții și de a se implica în aproape toate formele de interacțiune umană. A prejudicia reputația cuiva este deci un lucru grav. După cum acest prejudiciu poate părea de multe ori banal, nu putem nega faptul că ceea ce credem că este un lucru mic nu poate provoca daune mult mai mari decât ne-am putea imagina. Despre păcatele bârfei, Sfântul Iacob ne spune: „Iată, puțin foc, și cât codru aprinde! Foc este și limba, lume a fărădelegii! Limba își are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul și aruncă în foc drumul vieții, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei” (Iac 3, 5-6).
Este adevărat că, uneori, este nevoie să avem conversații necesare despre persoane care nu sunt prezente. Poate vom cere sfaturi pentru a face față unei situații delicate. Poate, mai ales în contexte profesionale, vom fi invitați să facem unele evaluări asupra colegilor, funcționarilor sau asupra situațiilor. În astfel de cazuri trebuie să limităm obiectivul conversațiilor noastre la ceea ce este strict necesar, referindu-ne la persoane și la evenimente care cu adevărat ar trebui să fie abordate. Atunci când căutăm sfaturi, trebuie să vorbim doar cu oamenii care sunt de încredere și care ne pot ajuta în mod rezonabil. Ori de câte ori este posibil trebuie să omitem detaliile inutile, inclusiv numele persoanei despre care vorbim. „Discreția” este cuvântul cheie în conversațiile necesare despre alții.
Pe de altă parte, este important de știut că sigiliul poate fi extrem de inutil și chiar dăunător. Există momente în care situațiile trebuie să fie afrontate în mod direct și clar. În aceste cazuri trebuie să urmăm regulile stabilite de Isus în Evanghelia după Matei: „De-ți va greși fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine și el singur. Și de te va asculta, ai câștigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească întreg cuvântul. Și de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș” (Mt 18, 15-17).
Cu alte cuvinte, discreția trebuie să lase spațiu în anumite circumstanțe pentru transparență. Ca regulă generală, trebuie să avem întotdeauna mare grijă față de păcatele limbii. Cu mare ușurință putem distruge reputația și demnitatea altora, din cauza bârfelor noastre. Psalmul 140 ridică către Dumnezeu această rugăciune, pe care și noi putem să o recităm și care ne este de folos: „Pune, Doamne, pază gurii mele și ușă de îngrădire, împrejurul buzelor mele” (Ps 140, 3).
Traducere: Liviu Ursu
Sursa:aleteia.org
