Teatru la Blaj!

Lansare de carte la Blaj!

Se caută o inimă mare!

Viața este uneori plină de neajunsuri și uneori ne plângem de toate. Ba mai mult, unii dintre noi ne plângem de niște lucruri chiar copilărești fără a ne gândi că undeva în lume sunt oameni care chiar au un motiv pentru care să o facă. Și, ce am văzut foarte interesant, cei care sunt bine tot mai rar sar în ajutorul celor care suferă sau o problemă... devenim tot mai egoiști!!! Și un alt aspect și mai interesant este faptul că oamenii care suferă sunt mai predispuși să răspundă celor suferinzi și chiar să-i ajute fiind mai receptivi decât restul lumii. Acest lucru poate fi dovedit și de Zolty, un bloger cu inimă mare care, deși are probleme, suferind de distrofie musculară congenitală, motiv pentru care nu poate desfăşura toate activităţile pe care le desfăşurăm noi. Ba mai mult, chiar şi atunci când scrie pe blog face asta folosind doar un deget, pentru că boala nu-i permite mai mult. Ei, acest inimos bloger, vrea să ajute un confrate cu un scaun electric ce l-ar ajuta enorm în mobilitate. Singura problemă este că acest scaun are nevoie de acumulatori noi care costă în jur de 1.500 de lei și de alți bănuți pentru a acoperi taxele de transport la persoana ce are nevoie de el. De aceea dăm sfară-n țară dă găsim O INIMĂ MARE care să sponsorizeze acest proiect. Zolty, chiar a postat pe blogul său și un concurs în acest sens.

Cel sau cei care sunt interesați să ajute la realizarea unui vis, sunt așteptați să scrie la adresa contact@blogalinitiative.ro

Mai multe detalii despre scaunul lui Zolty găseşti aici: http://zoltybogata.ro/concurs-pentru-persoane-cu-dizabilitati-premiu-un-carucior-electric

Rugăciunea Sfântului Ignațiu de dedicare totală la Dumnezeu

De multe ori în viață ne angajăm să facem ceea ce vrem și nu ne deschidem cu libertate la ceea ce cere Dumnezeu de la noi.

          Sfântul Ignațiu o descrie într-o rugăciune: „Primește, Doamne, și acceptă toată libertatea mea, memoria mea, intelectul meu, întreaga mea voință, tot ceea ce am și posed; Tu mi-ai dat toate aceste lucruri, la Tine, Doamne, le întorc; toate sunt ale Tale, fă cu ele după voința Ta; Dă-mi iubirea Ta și harul Tău, și acestea singure, îmi sunt de ajuns”.

          Ce sunt dispuși să-i dăruim lui Dumnezeu? Libertatea noastră. Sunt cuvinte puternice. Libertatea este un dar sacru. Noi nu vrem să ne desprindem. Pierderea libertății înseamnă a nu mai fi liberi să decidem. Pare mult.

          Memoria mea. Ceea ce am păstrat ca și sacru în suflet. Dă-i ceea ce am trăit, istoria mea personală.

          Intelectul meu. Pentru a accepta că nu trebuie să înțeleg totul. De câte ori în viață vrem să avem totul bine ordonat! Ne dorim ca piesele de puzzle să se potrivească perfect. Privim înainte și înapoi, dorind ca viața noastră să aibă o ordine perfectă. Nu este așa și suferim. Dăruim intelectul, acceptând posibilitatea de a trăi fără a înțelege, fără ca totul să aibă un sens, o logică acceptabilă.

          Voința mea. Pentru a nu-mi dori nimic altceva decât ceea ce vrea Dumnezeu.

          Inima mea. Pentru a nu iubi nimic altceva decât ceea ce iubește Dumnezeu. Este un gest frumos.

          Uneori ne simțim depășiți de viață, în imposibilitatea de a continua să vâslim în larg. Avem nevoie doar de harul lui Dumnezeu și de iubirea Sa, pentru ca viața noastră să rodească în alte inimi. Rodim dacă ne dăruim, dacă nu ne rezervăm urmărindu-ne propriile dorințe.

Traducere: Liviu Ursu

Sursa:aleteia.org

Un tată bun știe să corecteze fără să mâhnească și să protejeze fără rezerve

După ce, în cateheza audienței precedente, Sfântul Părinte s-a oprit asupra pericolului reprezentat pentru fii de către "tații absenți", în reflecția audienței generale de miercuri, 4 februarie, din aula Paul al VI-lea, Pontiful s-a oprit asupra aspectelor pozitive, a beneficiilor, care însoțesc prezența figurii paterne într-o familie.

Inima înțeleaptă, cel mai mare dar patern
"Orice familie are nevoie de un tată", a spus Papa, explicând că este esențială prezența tatălui într-o familie, alături de soție, pentru a împărți totul, bucuriile, durerile, caznele și speranțele. Totodată, este necesar ca un tată să le stea alături fiilor în perioada creșterii, când se joacă și când își desfășoară obligațiile,  când sunt lipsiți de griji și când sunt preocupați, când se exprimă și când sunt taciturni, când sunt îndrăzneți și când sunt încercați de teamă, când fac un pas greșit și când află calea cea dreaptă.

Inspirându-se din Cartea Proverbelor, capitolul 23, versetele 15-16, Pontiful a explicat că bucuria cea mai mare pentru un tată este să descopere că a reușit să transmită propriului fiu o inimă înțeleaptă.

Despre un astfel de tată, prezent în mod înțelept în viața propriilor fii, Papa Francisc a spus: "Un astfel de tată nu spune: 'Sunt mândru de tine pentru că ești la fel ca mine, pentru că repeți ceea ce spun și mă imiți în ceea ce fac'. (…) Nu, îi spune ceva cu mult mai important ce am putea interpreta astfel: 'Voi fi fericit ori de câte ori te voi vedea acționând cu înțelepciune, și voi fi mișcat ori de câte ori te voi auzi vorbind cu corectitudine'. Și, pentru ca tu să poți fi astfel, te-am învățat lucruri pe care nu le știai, am corectat greșeli pe care nu le vedeai".

Caracteristicile unui tată bun
În cateheza audienței generale de miercuri, 4 februarie, a doua dedicată figurii paterne, Pontiful a evidențiat totodată caracteristicile un tată bun, după exemplul Tatălui ceresc, despre care Isus ne spune că este singurul care poate fi chemat Tată bun.

"Tații trebuie să fie răbdători. De multe ori nu pot face altceva decât să aștepte [asemenea Tatălui cel Bun din Parabola Fiului risipitor n.r.]; să se roage și să aștepte cu răbdare, bunătate, mărinimie, îndurare.  Un tată bun știe să aștepte și să ierte din adâncul inimii. Desigur, știe și să îndrepte cu hotărâre: nu este un tată slab, schimbător, sentimental; tatăl care știe să corecteze fără să mâhnească știe și să-și protejeze fiul fără rezerve.

Papa Francisc a reamintit totodată că "Biserica, maica noastră, este implicată în susținerea cu toate forțele a prezenței bune și generoase a taților în familii, pentru că ei sunt pentru noile generații păzitori și mediatori de neînlocuit ai credinței trăită cu bunătate, cu dreptate și sub protecția lui Dumnezeu, asemenea Sfântului Iosif.

Apel pentru Ucraina, al 10-lea de la începutul conflictului
"Gândul meu se îndreaptă încă o dată la iubitul popor ucrainean", a spus Papa Francisc la finalul audienței generale. "Din păcate situația se înrăutățește și se agravează conflictul dintre părți. Ne rugăm mai ales pentru victime, printre care numeroși civili, și pentru familiile lor, rugându-ne Domnului pentru încetarea cât mai curând a acestei oribile violențe fratricide", a mai spus Sfântul Părinte în însuflețitul apel privitor la situația  din Ucraina, acesta fiind al zecelea apel de la începutul conflictului  în 2014 (de 6 ori la rugăciunea 'Angelus', de 2 ori în cadrul mesajelor Urbi et orbi, și o dată în cadrul declarației comune de la Istanbul a Papei Francisc și a Patriarhului Bartolomeu). În acest al zecelea apel pentru Ucraina, Pontiful a cerut să se facă eforturile necesare și la nivel internațional în vederea reluării dialogului, ce reprezintă "singura cale posibilă pentru readucerea păcii și a înțelegerii în acel pământ chinuit".

Sursa:ro.radiovaticana.va

Cele șapte caracteristici ale unui evanghelizator

Tenace, realist, organizat, supranatural în aspiraţiile sale, mereu atent la oportunităţi......

Este necesar ca fiecare dintre noi, preoţi sau laici, tineri sau bătrâni să răspundem la chemarea lui Isus în a merge şi a propovădui Evanghelia tuturor oamenilor.

Lumea în care trăim are nevoie de apostoli ai noii evanghezării de orice vârstră, rasă sau naţionalitate, care să afirme prin propria viaţă în orice ambient că mântuirea poate fi atinsă prin creştinismul trăit pe deplin în toate realităţiile vieții.
 
Un apostol al noii evanghelizări trebuie să fie:

● MĂRINIMOS. Apostolul ştie că a fost ales pentru a face lucruri mari şi nu pentru a se o ocupa de fleacuri. El trebuie să aibă o inimă mare pentru toţi şi asta pentru că e trimis să propovăduiască tuturor. În inima lui îşi fac loc toate bucuriile dar şi necesităţiile sau mizeriile. Simte Biserica şi lumea în care trăim ca pe un teren fertil care așteaptă să fie muncit. Aspiraţiile sale sunt direct proporţionale cu dorinţa și capacitatea sa de a iubi şi de a se dărui.

● REZISTENT, PUTERNIC ŞI PERSEVERENT. Lupta sa este una continuă. Victoria nu se obţine într-o zi, săptămână sau an... upta durează toată viaţa.  De aceea, în acestă misiune luptă doar apostolii dominaţi de dorinţa lor, rezistenţi pe cât se poate la slăbiciune şi capabili de a nu se lăsa biruiţi de lene şi laşitate.

● REALIST. Apostolul trebuie să construiască totul foarte solid dar în acelaşi timp să îşi cunoască calităţiile şi limitele, câmpul şi dificultăţiile cu care se poate confrunta în misiunea sa de evanghelizare. În acest mod poate face proiecte şi programe care să atingă direct rădăcina problemelor. Cel mai important să nu uite un lucru: „Nu poate trăi într-un vis, ci în realitate”.

● EFICACE ÎN ACŢIUNEA SA. Apostolul noii evanghelizări pune toată stiinţa şi disponibilitatea sa în sarcina pe care o are. Nu se opreşte în faţa costurilor şi a sacrificiului ci caută întodeauna noi modalităţi de a realiza ceea ce i-a fost încredinţat.

● ORGANIZAT. El lucrează într-un mod sistematic, pe baza unui program pe care el însuşi l-a tranşat. Ştie întotdeauna ca fără o anumită ordine nu poate fi eficient, trebuie să reflecteze înainte de a acţiona, prezintă obiectivele, analizează problemele, strategiile de plan, soluţii propuse şi în cele din urmă evaluează rezultatele.

● ATENT LA OPORTUNIŢĂŢI. El ştie că poate găsi oricând şi oriunde oportunităţi pentru a evangheliza.

● SUPRANATURAL ÎN ASPIRAŢIILE SALE. Criteriile sale nu sunt doar cele stabilite de această lume. Trebuie să fie capabil să efectueze lucrări de o măsură considerabilă cu încrederea lui Dumnezeu în capacităţiile şi limitele sale, precum şi să aibă încredere că v-a primi harul suficient pentru a duce misiunea la îndeplinire.

Traducere: Orian Remus Anghel

Sursa:aleteia.org

Păcatul bârfei

Pălăvrăgeala despre alții poate provoca daune mari

de Mons. Charles Pope

          Una dintre categoriile păcatului cele mai subestimate este păcatul cuvântului. Păcătuim prin multe feluri, dar poate cel mai comun mod este prin cuvinte. Foarte ușor, aproape fără să gândim, ne dedicăm bârfei, cuvintelor zadarnice, minciunii, exagerărilor, atacurilor dure, observațiilor și reflecțiilor fără prea multă caritate. Cu limba noastră putem răspândi ura, putem promova frica și răutatea, putem da informații greșite, putem provoca tentație și descurajare, putem ruina reputații. Putem provoca cu siguranță daune serioase cu un dar care este în stare să facă mult bine!

          Și nu păcătuim doar prin „comisiune”, ci și prin omisiune, pentru că de multe ori tăcem atunci când trebuie să vorbim. Nu corectăm greșelile aproapelui atunci când trebuie să le înfruntăm cu discreție și cu amabilitate. În epoca noastră triumful răului este susținut de tăcerea persoanelor bune - chiar și de tăcerea noastră ca și popor creștin. Profeții trebuie să anunțe Cuvântul lui Dumnezeu, dar noi de multe ori întruchipăm ceea ce zice profetul Isaia: „Străjerii lui (ai lui Israel) sunt orbi cu toții, ei nu înțeleg nimic. Toți sunt câini muți care nu pot să latre. Ei visează, stau tolăniți și le place să doarmă” (Is 56, 10).

          A spus bine Sfântul Iacob (3, 2): „Dacă nu greșește cineva în cuvânt, acela este om desăvârșit”. Este adevărat că nu toate păcatele cuvântului sunt grave sau de moarte, dar este de asemenea adevărat că vorbele noastre pot provoca rele mari. Pentru aceasta, păcatele limbii pot deveni grave și de moarte. Isus ne atrage atenția: „Vă spun că pentru orice cuvânt deșert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății” (Mt 12, 13).

          Având în vedere toate acestea, ne vom concentra asupra unui aspect al păcatelor cuvântului, pe care de obicei îl numim „bârfă”. Într-o definiție generală, acest termen poate fi aplicat la comentarii banale asupra vieții altor oameni, dar atunci când în mod specific se consideră ca și păcat, bârfa consistă în a vorbi de cineva într-un mod nedrept, cu minciună, sau cu divulgarea unor chestiuni personale sau private, care nu privesc pe nimeni altcineva decât pe victima bârfei.

De obicei bârfa implică conversații neadecvate și fără caritate despre persoane care nu sunt prezente. Aproape întotdeauna, se adaugă erori și modificări la informația care este transmisă.

          Sfântul Toma de Aquino include bârfa în tratatul său despre dreptate (II, Ilae 72-76) în Summa Theologica, prin intermediul căreia se strică reputația altora. Catehismul Bisericii Catolice cataloghează bârfa ca materie a poruncii a 8-a: „Să nu mărturisești strâmb”.

          Bazându-ne pe diferitele forme de nedreptate în vorbire identificate de Sfântul Toma de Aquino, putem menționa diferite păcate ale limbii:

1. Ofensa sau insulta  - consistă în a dezonora o persoană, de obicei, în prezența sa, și de multe ori în fața altora. Ofensa sau insulta este comisă în mod deschis, sonor, și în general este motivată de impulsuri de mânie și lipsă de respect personal. Poate include cuvinte neplăcute, injurii și chiar blesteme. În viața de zi cu zi, nu întotdeauna suntem conștienți de faptul că insulta este o formă de atac la reputația persoanei ofensate, pentru că spre deosebire de bârfă, care de obicei se face în spate, insulta este „aruncată în față” persoanei. Aceasta trebuie să fie menționată printre păcatele cuvântului, deoarece merge mână în mână cu dezonorarea, punând în pericol buna reputație a victimei. Esența ei este foarte apropiată de cea a bârfei. Este un păcat care are intenția de a provoca rușine sau necinste personală. Există modalități mai adulte și mai creștine de a rezolva dezacordurile.

2. Defăimarea - consistă în a vorbi rău de aproapele într-un mod nedrept și pe la spate. Aceasta subestimează renumele bun al cuiva în fața altora, fără ca victima să știe. Acest tip laș de bârfă împiedică persoana despre care se vorbește să se apere sau să clarifice ceea ce se spune despre ea. Putem identifica două moduri de defăimare:

a) Calomnia - consistă în a spune minciuni despre cineva pe la spate.

b) Clevetirea - consistă în a spune adevăruri despre cineva pe la spate, dar adevăruri care sunt dăunătoare pentru persoană, și pe care alții nu au nevoie să le cunoască. Este vorba despre informații care, deși adevărate, au potențialul de a deteriora reputația, sau de a afecta bunul nume al victimei în fața celorlalți. De exemplu, ar putea fi adevărat că o persoană are unele probleme de dependență, dar este o chestiune care nu e nevoie să fie distribuită nimănui. Desigur, sunt momente în care este important să se împărtășească anumite adevăruri cu alții, dar numai dacă se dicută cu persoane care, pentru o cauză justă, ar trebui să cunoască aceste informații. În plus, informațiile trebuie să fie verificate, nu doar să se bazeze pe zvonuri. Se pot împărtăși în mod legitim doar informațiile strict necesare, evitând detaliile excesive din curiozitate.

3. Murmurarea-sabotaj - se poate identifica un tip specific de bârfă, care este foarte asemănător cu defăimarea, dar care are nuanțe deosebit de grave. În timp ce aceia care defăimează, prejudiciind reputația unei persoane absente, o vorbesc pe la spate, aceștia din urmă, pe lângă faptul că o vorbesc pe la spate, încearcă să creeze probleme concrete victimei, conducând oamenii să acționeze împotriva ei. Poate vrea să o submineze la nivel profesional, sau poate scopul său este de a provoca reacții de furie sau chiar violență împotriva victimei. Cert este că persoana care practică acest tip de cârtire-sabotaj, dorește să incite împotriva persoanei despre care vorbește. Acest lucru merge dincolo de afectarea reputației. În acest caz, cârtitorul vrea să prejudicieze: relații, finanțe, situația legală a victimei, etc.

4. Ridiculizarea - constă în a face oamenii să râdă de cineva, de o anumită caracteristică fizică sau comportamentală a persoanei, de felul său de a fi, etc. Poate părea un lucru mic, dar este de multe ori un fel de pălăvrăgeală care se transformă în gesturi de bătaie de joc sau în cuvinte umilitoare și ofensatoare, care limitează persoana sau o dezonorează în comunitate. Nu în puține cazuri, ridiculizarea se transformă în ceea ce astăzi este cunoscut sub numele de „agresiune”.

5. Blestemul - reprezintă dorința exprimată public ca o persoană să fie victima unui rău sau să sufere o pagubă. Nu se poate face în fața victimei și reprezintă un păcat al limbii care dezonorează victima în fața terților. Scopul de a blestema pe cineva, incită adesea pe alții să simtă mânie împotriva acestei persoane.

          Gravitatea acestor păcate ale cuvântului depind de o serie de factori, printre care gradul prejudiciului comis împotriva reputației victimei, circumstanțele de loc, de timp, de limbaj, și numărul persoanelor care au ascultat comentariile otrăvitoare.

          Dacă nu există intenție de a face rău victimei, vina păcătosului poate scădea, dar nu se elimină faptul că a vorbi rău despre alții este un păcat în sine. A dezonora o persoană, mai ales cu intenția conștientă de a prejudicia reputația și poziția ei în fața altora, reprezintă un păcat care poate deveni foarte grav. Una dintre comorile cele mai prețioase ale unei persoane este reputația sa, întrucât în ea se află capacitatea sa de a relaționa cu alții și de a se implica în aproape toate formele de interacțiune umană. A prejudicia reputația cuiva este deci un lucru grav. După cum acest prejudiciu poate părea de multe ori banal, nu putem nega faptul că ceea ce credem că este un lucru mic nu poate provoca daune mult mai mari decât ne-am putea imagina. Despre păcatele bârfei, Sfântul Iacob ne spune: „Iată, puțin foc, și cât codru aprinde! Foc este și limba, lume a fărădelegii! Limba își are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul și aruncă în foc drumul vieții, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei” (Iac 3, 5-6).

          Este adevărat că, uneori, este nevoie să avem conversații necesare despre persoane care nu sunt prezente. Poate vom cere sfaturi pentru a face față unei situații delicate. Poate, mai ales în contexte profesionale, vom fi invitați să facem unele evaluări asupra colegilor, funcționarilor sau asupra situațiilor. În astfel de cazuri trebuie să limităm obiectivul conversațiilor noastre la ceea ce este strict necesar, referindu-ne la persoane și la evenimente care cu adevărat ar trebui să fie abordate. Atunci când căutăm sfaturi, trebuie să vorbim doar cu oamenii care sunt de încredere și care ne pot ajuta în mod rezonabil. Ori de câte ori este posibil trebuie să omitem detaliile inutile, inclusiv numele persoanei despre care vorbim. „Discreția” este cuvântul cheie în conversațiile necesare despre alții.

          Pe de altă parte, este important de știut că sigiliul poate fi extrem de inutil și chiar dăunător. Există momente în care situațiile trebuie să fie afrontate în mod direct și clar. În aceste cazuri trebuie să urmăm regulile stabilite de Isus în Evanghelia după Matei: „De-ți va greși fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine și el singur. Și de te va asculta, ai câștigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească întreg cuvântul. Și de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș” (Mt 18, 15-17).

          Cu alte cuvinte, discreția trebuie să lase spațiu în anumite circumstanțe pentru transparență. Ca regulă generală, trebuie să avem întotdeauna mare grijă față de păcatele limbii. Cu mare ușurință putem distruge reputația și demnitatea altora, din cauza bârfelor noastre. Psalmul 140 ridică către Dumnezeu această rugăciune, pe care și noi putem să o recităm și care ne este de folos: „Pune, Doamne, pază gurii mele și ușă de îngrădire, împrejurul buzelor mele” (Ps 140, 3).

Traducere: Liviu Ursu

Sursa:aleteia.org