După 20 de ani de păstorire în parohie, părintele greco-catolic Vasile PERDE a ales să coboare în „iadul social” pentru a-l duce pe Hristos celor aflaţi după gratii. A întîlnit, în cele cîteva luni de cînd este preot misionar în secţia exterioară Cluj-Napoca a Penitenciarului Gherla, cazuri uneori cutremurătoare, dar şi femei cu suflete chinuite, istovite, pustiite, căutînd, într-o lume la fel de pustie ca sufletul lor, uitarea, iertarea, împăcarea: cu ele însele, cu lumea pe care au rănit-o şi, poate, într-un final, cu Dumnezeu.
Dincolo de „rolul” de a reda secvenţe dintr-o lume pe care majoritatea dintre noi nu am cunoscut-o niciodată, dialogul cu părintele Vasile Perde ne oferă şi prilejul de a reflecta asupra unor aspecte ale vieţii în privinţa cărora am fost, poate, mai puţin atenţi. Şi, cine ştie?, de a înţelege, sau de a accepta că a fi buni cu semenii, cu adevărat, nu înseamnă a fi buni numai cu cei fără de pată.
- Mulţi am citit, poate, despre duhovnicii închisorilor comuniste, dar cred că puţini ştim cum e să fii, astăzi, preot al unei închisori în care se află persoane, femei, care au săvîrşit fapte dintre cele mai grave. Vi s-a cerut să faceţi misiune în penitenciar sau a fost alegerea dvs?
- Nu mi s-a cerut. Eu am ales. După 20 de ani de pastoraţie în mai multe parohii, am dorit să fac şi altceva. Am o parohie în comuna Aiton, însă la un moment dat am dorit să fac un alt fel de pastoraţie. Am dorit să cobor un pic în social, să cobor în iadul social, aşa cum e un penitenciar, să mă întîlnesc cu persoane greu încercate, suflete chinuite de propriile greşeli şi care au de ispăşit, unele, şi 25 de ani de închisoare. Sînt persoane care au nevoie de noi şi ca preoţi, şi ca oameni.
- De ce, dintre cîte „iaduri” există, aţi dorit să coborîţi neapărat în iadul acesta, al închisorii?
- Întîmplarea a făcut ca unul dintre colegii mei să mă trimită la vorbitor la două femei care nu au fost căutate de nimeni de şase ani. Şi mi-am dorit să fac asta! În momentul în care mi-a făcut această propunere, mi-am dorit să ajung să trec şi porţile închisorii, unde nu mai fusesem niciodată.
Cînd am intrat pe poartă am avut un sentiment ciudat, de amărăciune, dar şi de teamă. Am simţit atunci cum toată apăsarea adunată acolo, între zidurile închisorii, mă copleşeşte. După ce am avut, însă, în faţa mea, două femei care au venit la vorbitor, chemate de un necunoscut, situaţia s-a schimbat. Din momentul acela, în sufletul meu am simţit dorinţa să mă întorc în închisoare, cu o misiune spirituală, să-l duc pe Hristos acolo, dincolo de gratii.
- Ce anume v-a impresionat atît de tare la întîlnirea cu cele două femei private de libertate, încît să vă doriţi să vă întoarceţi în penitenciar pentru o misiune de lungă durată?
- A fost un moment altfel de cum mai văzusem. Una dintre femei a venit în faţa mea plîngînd, mulţumindu-mi că m-am dus şi spunîndu-mi că de şase ani îşi doreşte să fie şi ea strigată la vorbitor, să vină şi la ea cineva, să o caute şi pe ea cineva, dar pînă acum n-a venit nimeni. M-a impresionat şi ea şi lacrimile ei şi dorinţa exprimată, de a ne reîntîlni.
- Să înţeleg că în închisoare există persoane complet abandonate de familie, de prieteni, de cunoscuţi? Oameni care nu sînt căutaţi niciodată, de nimeni?
- Da. Asta este o dramă, acolo. Sînt persoane care au ajuns în penitenciar şi au fost abandonate, nu le mai caută nimeni din familie.
- Cum a fost prima zi în care aţi venit în secţia exterioară Cluj-Napoca a Penitenciarului Gherla?
- După ce am obţinut aprobarea conducerii penitenciarului de a merge acolo ca preot misionar, am stabilit un program liturgic în închisoare şi mi-am început misiunea. A fost într-o zi de luni, prima zi în care am călcat în penitenciar, în luna august a anului trecut.
Eram foarte emoţionat. Foarte, foarte emoţionat. M-am dus acolo oarecum cu inima strînsă, neştiind ce mă aşteaptă. Aveam şi eu aceleaşi temeri ca toată lumea, chiar şi prejudecăţi…
- Ştiaţi pentru ce sînt închise femeile pe care urma să le asistaţi spiritual?
- Nu ştiam. Ştiam doar că acolo sînt femei în mai multe regimuri de executare a pedepselor, de la regim deschis şi semideschis, pînă la regim de maximă siguranţă – persoane care au săvîrşit crimă, unele chiar crimă dublă.
- Aşadar, eraţi foarte emoţionat…
- Foarte, foarte, foarte emoţionat. Îmi amintesc că toată liturghia nu am reuşit să ridic privirea, să mă uit spre aceste femei. La prima liturghie au venit aproximativ 40 de persoane.
- Din cîte, private de libertate?
- Din 200 de femei. Au venit prima dată cele în regim semideschis. 40 de femei s-au adunat într-o capelă, amenajată acolo dintr-o fostă celulă. Şi n-am putut, toată liturghia, să-mi ridic ochii din cărţile liturgice, n-am putut să mă uit înspre ele. Absolut deloc! Am avut o emoţie pe care n-am s-o uit niciodată!
- La finalul slujbei a dorit cineva să vorbească cu dvs?
- M-am prezentat. Doar atît. Le-am spus că sînt preotul care va veni aici, în penitenciar, ca să ne rugăm împreună, să-L cunoaştem pe Dumnezeu împreună, să le mărturisesc, să le împărtăşesc. Iar acum, după luni bune de pastoraţie, acolo, sînt fericit că am putut renunţa la cel care mă însoţise la Serviciul Divin, un distins profesor din Cluj, pentru că deja aceste femei, deţinutele, sînt cele care dau răspunsurile la liturghie. Le-am învăţat cîntări bisericeşti şi acum liturghia se desfăşoară cu ele. Ele participă, ele răspund. Am pregătit şi un „cantor”, să zic aşa, dintre ele, cu care aş putea să fac orice fel de slujbă.
- La început, spuneţi că au venit 40 de femei la slujbă. Acum cîte vin?
- Acum vin mai multe. Ultima slujbă importantă a fost un Maslu de obşte, cu şapte preoţi, şi au fost 200 de femei, din toate regimurile de executare a pedepsei. De altfel, a participat la Taina Sfîntului Maslu tot personalul închisorii care era de serviciu în ziua respectivă.
- Bănuiesc că majoritatea deţinutelor sînt botezate ortodox…
- Nu am mers cu gîndul acesta, în penitenciar, să le întreb ce confesiune au. Nu m-am dus acolo pentru o anumită confesiune! M-am dus acolo de la suflet la suflet. Nu le-am întrebat nici măcar cum le cheamă, le-am întrebat doar dacă doresc să trăiască cu Hristos, să înceapă să trăiască o viaţă cu Hristos. Asta pentru că mi-am dat seama că toate restricţiile pe care le au acolo, dar şi toate regulile, toate legile care sînt nu pot schimba sufletul omului. Cred şi mărturisesc că numai Hristos poate să schimbe inima omului!
- Presupun că în timp aţi început să cunoaşteţi acele femei din penitenciar, să ştiţi cine sînt şi ce fapte au făcut. Puteţi spune, acum, cui v-aţi propus să-L aduceţi pe Hristos?
- Sînt femei închise pentru diferite fapte, de la furtişaguri sau tîlhării, deci cu pedepse mai mici, pînă la crime sau crime duble. O femeie şi-a ucis ambii copii, de 2 şi 4 ani. I-a decapitat. O altă femeie, profesoară universitară, îşi omoară mama, fără, de fapt, să îşi dorească lucrul acesta. Toată viaţa ei, acum, plînge şi se întreabă cum a putut să facă gestul acela, să-şi lovească mama cu un lemn care era pe masă, în cap. Sînt momente şi momente în viaţă şi… niciodată nu ştim la ce putem să ajungem.
- Cîte cazuri de crimă aţi… spovedit, sau vi s-au mărturisit?
- Poate 20, poate 25 de cazuri.
- Ce povestesc, sau mai bine zis cum povestesc femeile acestea?
- Nici una nu este bucuroasă, nici una nu este împăcată cu ceea ce a făcut. Penitenţa, pentru o crimă, poate dura o viaţă întreagă; regretul rămîne pentru tot restul vieţii.
- Aţi întîlnit pînă acum vreo persoană condamnată pentru crimă, care să nu regrete ce a făcut?
- Eu, nu. Dintre femeile care au ajuns să discute cu mine, toate îşi regretă faptele, de la cele mai mici, pînă la cele mai mari.
- Sînteţi convins că regretul este sincer? Vă întreb amintindu-mi declaraţia unui medic psihiatru care spunea că, nu o dată, deţinuţii care au săvărşit o faptă penală gravă uzează de diverse tertipuri pentru a-şi uşura pedeapsa, simulînd chiar boala psihică.
- Sînt convins. Cel puţin în privinţa celor cu care am discutat, fiindcă sînt între ele persoane cu care n-am stat de vorbă, sau care au încă reţineri în a sta cu mine de vorbă. Sînt persoane care au rămas, încă, la distanţă. Dar eu am răbdare. Am răbdare şi le aştept pe toate, pentru că nu mi-am propus altceva decît să-L ofer pe Hristos acolo, să ajungă, acele femei, să se mărturisească şi să se împărtăşească şi în felul acesta, primindu-L pe Hristos, să primească şi puterea de a se ierta; pentru că trebuie, pînă la urmă, ele să se ierte, ca apoi, într-un timp destul de îndelungat, să vină şi vindecarea.
- Părinte, cum îşi mărturiseşte crima, în faţa preotului, o persoană care şi-a omorît copiii ori şi-a omorît, poate, mama?
- Cu regret… Cu regret şi cu multe, multe lacrimi. Nu contest că sînt şi cazuri de persoane care sînt bolnave, sau care au fost în stare de ebrietate cînd au săvîrşit crima, sau care au fost sub stăpînirea drogurilor. Nu contest lucrul acesta. Dar celelalte, marea lor majoritate, sînt cele care vin la liturghie şi plîng. Sînt persoane care, de la începutul pînă la sfîrşitul liturghiei, sînt stăpînite de lacrimi, multe, multe lacrimi. Sînt femei care nici măcar nu se ridică din genunchi, femei care nu se ridică de jos şi plîng, plîng, toată liturghia. Eu văd în ele pe cele care cu adevărat s-au întors sau îşi doresc să se întoarcă la o altă viaţă, o viaţă trăită cu Hristos. Şi nu este imposibil!
- Aţi găsit înţelegere, aţi găsit sprijin din partea personalului închisorii în activitatea pe care v-aţi propus să o desfăşuraţi aici?
– Da. Da. Sînt chiar anumite slujbe religioase la care cu bucurie participă şi personalul din penitenciar, şi acesta e un lucru minunat! Personalul penitenciarului este, de fapt, minunat. Chiar am organizat o întîlnire şi cu personalul angajat din penitenciar şi mai ales cu copiii acestor angajaţi, pentru că aceştia lucrează în ture, şi de zi şi de noapte, şi nu sînt în permanenţă cu copiii lor. De aceea, am organizat o întîlnire cu copiii acestora, înainte de Crăciun.
- Părinte, ce impresionează cel mai tare din ce vedeţi dvs, la aceste deţinute, în penitenciar?
- Ca preot, cel mai tare m-a impresionat…
- Pustiul din suflete?
- Da. Acel gol din suflete, pe care nu putem să-l umplem decît cu învăţătură, numai cu răbdare, numai cu Hristos. Sînt suflete chinuite, istovite, pustiite, dar şi mărturisiri frumoase.
- Ce înseamnă „mărturisiri frumoase”?
- Nu de multă vreme mi-a mărturist o deţinută că-i mulţumeşte lui Dumnezeu că a ajuns în închisoare (nu este cu pedeapsă mare femeia aceasta), ca să asculte şi ea cuvîntul lui Dumnezeu, să ajungă să se spovedească pentru prima dată şi să se împărtăşească. Ea n-a ştiu de lucrurile acestea, pînă acum. Vine dintr-o lume şi dintr-o familie în care cu toţii au neglijat credinţa în viaţa lor, şi acum îi mulţumeşte lui Dumnezeu că, pe perioada aceasta, a postului, e într-un grup de rugăciune care zilnic fac Calea Crucii şi a învăţat şi ea rugăciunea Tatăl Nostru, pentru că n-a zis-o pînă acum, nici o dată. Lucrul acesta e cu adevărat minunat! Sînt binecuvîntări de la Dumnezeu care mă fac să mă întorc încă o dată şi încă o dată, acolo, în temniţă.
- Un preot ortodox de penitenciar, din Miercurea Ciuc, organizase, la un moment dat, o expoziţie cu lucrări plastice realizate de deţinuţi. Arătîndu-mi obiectele acelea, frumoase, îmi spunea că un suflet urît nu poate crea ceva frumos. Faptul că acele lucruri, create de deţinuţi, erau frumoase, era – spunea părintele – o dovadă că în sufletul celor care le creaseră era şi ceva frumos; un „ceva frumos” care trebuise, poate, ajutat să iasă la vedere.
Dvs ce aţi găsit frumos în sufletele acestor femei dintre care unele au săvîrşit crime sau, cum spuneaţi, chiar crime duble?
- Noi nu avem dreptul să ne pierdem umanitatea. Dacă noi nu reuşim să ne îndreptăm spre aceste persoane cu dragoste, fără să avem nici o reţinere, ele nu se vor tămădui. Nu se vor vindeca şi nu se vor schimba. Şi este evident acest lucru, din cazurile cunoscute. Există caz în care, după 13 ani de închisoare pentru săvîrşirea unei crime, femeia s-a dus acasă şi şi-a omorît şi mama, după ce îşi omorîse, înainte, soţul.
Mediul penitenciar şi atenţia pe care le-o acordăm trebuie să-i schimbe pe oameni, acolo. Trebuie să vadă ceva, altceva decît văzuseră pînă atunci. Trebuie să vadă bunătatea, trebuie să vadă chipul lui Dumnezeu pe feţele noastre. Gesturile noastre, toate pe care le facem, să le facem cu dragoste, şi atunci şi ei se vor schimba. E un drum greu. Viaţa lor, de altfel, este dificilă, pentru că sînt în spatele gratiilor, privaţi de libertate; şi amărăciunea din suflet nu poate fi alungată de acolo, decît prin credinţă.
- Credeţi că privarea de libertate şi atît, fără alte „adjuvante”, nu este în măsură să schimbe un om care a greşit, grav, la un moment dat?
- Nici pe departe! Repet: doar credinţa poate să transforme sufletele noastre. Numai prin credinţă, un om care a făcut rău, a fost criminal, numai prin credinţă poate să mai trăiască. Altfel…, e foarte greu.
- Se vor întoarce în lume, la terminarea pedepsei, la fel cum au plecat?
- Mai răi.
- Şi mai răi?
- Da, mai răi. Mult mai răi. Dacă în penitenciar n-au primit înţelegere şi n-au primit iertare şi acceptare din partea noastră, ci doar jigniri – căci e uşor să spui cuiva „criminal” -, atunci, cînd se vor întoarce în societate…
- Se vor întoarce pentru a se răzbuna?
- Da. Nu vor face altceva, pentru că mediul penitenciar, cu privarea de libertate şi cu regulile care sînt acolo, nu face altceva decît să te închidă şi mai tare în tine. Avem cazuri de persoane care au ieşit din închisoare şi n-au aşteptat, poate, nici cîteva zile pînă să facă iarăşi o infracţiune.
- Şi atunci…?
- Trebuie să avem mare, mare grijă şi să ne îndreptăm cu toată atenţia şi cu toată dragostea spre aceste persoane, aflate în detenţie. Eu cred că dacă vor vedea că noi sîntem buni şi nu le judecăm, nu le condamnăm şi noi – că doar au fost deja condamnate! -, şi ne îndreptăm spre ele cu toată afecţiunea şi cu toată mila creştinească, făcînd şi altfel de gesturi decît de a le da un sfat bun – de exemplu, de a le oferi o portocală sau un pahar de suc -, se vor schimba în bine.
- Mi-aţi spus, cînd ne-am întîlnit pentru acest interviu, că o femeie care n-a fost vizitată de nimeni de şase ani, atunci cînd aţi întrebat-o ce-şi doreşte cel mai mult, a zis că-şi doreşte un măr.
- Da. Vă daţi seama de cît de puţine lucruri avem nevoie în momentul în care sîntem abandonaţi? Femeia aceea poate că nu-şi dorea neapărat să mănînce un măr…
- Cît un măr oferit de cineva?
- Da. Dorea să vadă o mînă întinsă spre ea.
- Totuşi, sînt organizaţii, fundaţii care au activitate în închisori, nu se poate spune că deţinuţii nu primesc… un măr, să zicem, de la cineva.
- Este adevărat, sînt asociaţii şi fundaţii care fac asta. Şi eu sînt în colaborare cu Fundaţia Prison Fellowship, care se preocupă să aducă un pic de alinare şi să ofere cîte ceva celor din penitenciar, şi care a făcut un pas şi mai departe.
Vedeţi, dramele reale nu sînt neapărat acolo, după gratii. Dramele rămîn acasă. Înainte de sărbătorile de Crăciun am vizitat, împreună cu părintele Lazăr Teodor, parohul de la Catedrala greco-catolică, 60 de copii din zona Ardealului, ai căror părinţi sînt în penitenciar. Am vizitat şi am oferit daruri – haine şi rechizite şi dulciuri – la 60 de copilaşi ai căror părinţi sînt după gratii. Cred că nici o zi din pastoraţia noastră nu a fost mai minunată ca aceea! Orice altceva am fi făcut, cred că nu am fi adus atîta bucurie.
- Copiii celor din penitenciar sînt, aşadar, o altă direcţie spre care ar trebui să se îndrepte atenţia noastră şi la care, poate, puţini ne-am gîndit, pînă acum…
- Aşa este! Altfel, aceşti copii, ai deţinuţilor, vor fi viitorii infractori. Dacă nu ajungem din vreme la ei, dacă nu-i ajutăm să meargă la şcoală, dacă nu-i înconjurăm cu toată dragostea, se vor pierde. Gîndiţi-vă că, dacă ei mereu doar asta aud: „Mă-ta-i puşcăriaşă”, „Tată-tău îi deţinut”, „Eşti fiu de criminal”sau „Eşti copil de tîlhar”, copiii aceştia vor creşte răi! Şi societatea este prima care va avea de pierdut! Aceşti copii, fără ajutorul nostru, sînt generaţiile următoare de infractori!
Noi ne-am dus la cei 60 de copii cu daruri, i-am îmbrăţişat, le-am făcut fotografii care, mai apoi, au ajuns la părinţii lor aflaţi după gratii. Pe unii dintre copii i-am găsit, în cel mai bun caz, la bunici, la unchi, la mătuşi, dar pe alţii i-am găsit în case de copii, de stat. Darurile le-au fost oferite de această fundaţie cu care noi colaborăm, Prison Fellowship, şi nici nu vă puteţi imagina cîtă bucurie a fost, atunci, în sufletele acelor copii!
- Este greu să pretinzi oamenilor să ajute sau să fie milostivi cu un puşcăriaş, în condiţiile în care ei nu răspund, adesea, nici măcar apelurilor pentru ajutorarea unui copil grav bolnav. Cu toate acestea, dvs v-aţi propus să implicaţi credincioşii în ajutorarea materială şi spirituală a celor aflaţi după gratii.
- Eu am pornit spre penitenciar de la o poruncă pe care o dă Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, atunci cînd spune, în Evanghelie: „Veniţi, binecuvîntaţii Tatălui Meu”, şi stabileşte şase direcţii de a face bine şi de a ne atinge scopul pe care-l avem, de mîntuire a sufletelor noastre. Printre acestea, este şi grija pentru cei închişi: „Am fost închis şi aţi venit la Mine”.
- „Flămînd am fost şi Mi-aţi dat să mănînc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. Parcă aşa spune Biblia.
- Recent, am deschis o listă cu toţi credincioşii care doresc să urmeze această din urmă poruncă, sau direcţie. Ceea ce-mi doresc este ca oameni din Cluj, credincioşi, să „adopte”, fiecare, o deţinută. De ce este greu, o dată pe lună, să te duci la cineva şi să-i oferi cîteva fructe, să-i întinzi o mînă, să-i spui o vorbă bună? Asta te va mîntui! Şi-i la îndemîna noastră, mîntuirea. E foarte, foarte, foarte uşor ca o dată pe lună – şi asta-mi propun acum, să găsesc credincioşi dispuşi să facă acest gest! – să intri pe poarta închisorii şi să oferi o vorbă bună, să întinzi o mînă spre cel care este aflat acolo.
- Nu credeţi că ar fi mai potrivită „adopţia” la distanţă? Adică, nu este riscant contactul direct? Riscant în primul rînd sub aspect psihologic…
- Nu. Nu. Tocmai asta este problema, că deţinutele au nevoie de chipuri care să stea în faţa lor. Au nevoie de o privire caldă şi reală. Au nevoie de o mînă pusă peste mîna lor. Au nevoie de acest contact vizual, au nevoie să aibă în faţa lor oameni care înţeleg situaţia în care ele se află, care să meargă acolo nu să le judece, nu să le certe, ci să le încurajeze.
- Apelul pe care l-aţi lansat în acest sens, de a se găsi persoane care să „adopte” cîte o deţinută, se adresează exclusiv credincioşilor greco-catolici?
- Nu. Nici vorbă! Am invitat absolut toţi creştinii care doresc să facă o faptă bună, care doresc să-L urmeze pe Hristos, indiferent de confesiunea lor. Pentru că acele suflete, de după gratii, cu adevărat au nevoie de noi. Au nevoie de dragostea noastră. Au nevoie de înţelegerea noastră. Au nevoie de ajutorul nostru.
- Mi-aţi mai spus, cînd ne-am întîlnit, că aţi găsit nişte tineri hair-stilişti care fac muncă voluntară în penitenciar. Coafează deţinutele…
- O dată pe săptămînă, timp de două ore, cu acordul conducerii penitenciarului, nişte tineri de la o şcoală de hair-style din Cluj vin şi coafează aceste femei. O doamnă minunată, directoarea acestei şcoli, s-a oferit în mod voluntar, cu materialele ei, cu elevii ei, să vină o dată pe săptămînă să coafeze aceste femei, din penitenciar. Şi efectul este absolut extraordinar! Gîndiţi-vă că şi noi, cei liberi, cînd sîntem la frizer (sau la coafor, doamnele), ne simţim foarte bine; cu atît mai mult aceste femei care, altfel, nu simt nici o altă mîngîiere. Sînt foarte bucuros că am găsit astfel de oameni, de tineri, de suflete, care au înţeles că pot să facă bine şi s-au oferit să ajute în mod gratuit. Sînt 26 de tineri care s-au înscris în programul acesta, nişte tineri minunaţi!
- Cum au reacţionat deţinutele, după ce au fost coafate prima dată de aceşti tineri?
- Au zîmbit. Acolo, cînd te afli în spatele gratiilor, primul care dispare este zîmbetul. Femeile acestea au început să zîmbească. Au început să se uite în oglindă, să-şi vadă chipurile, şi să zîmbească. Mă bucur că le-am redat acest zîmbet.
- Ce altceva aţi reuşit să faceţi pentru femeile din penitenciar, implicînd oamenii din afară?
- Colegul cu care am pornit acest proiect, părintele Lazăr Teodor, a făcut, în biserică, un apel către credincioşi, rugîndu-i să pună mînă de la mînă şi să ne ajute în această misiune cu diverse articole de igienă. Le-am cerut credincioşilor noştri ca, o dată pe lună, fiecare să doneze un săpun de 3 lei, o hîrtie igienică şi o pastă de dinţi pentru femeile din penitenciar. Atît de frumos au răspuns credincioşii noştri! În fiecare zi, la Catedrală se adună tot felul de lucruri necesare, în special articole de igienă, şi cînd mă duc la liturghie, în penitenciar, mă duc încărcat cu de toate. După liturghie, împărţim ceea ce au dăruit credincioşii, care sînt nişte anonimi pentru aceste femei; şi aşa şi trebuie să rămînem, cînd facem bine.
- Care este ziua cea mai „plină” şi cu cele mai mari satisfacţii în activitatea dvs de penitenciar?
- Pentru mine este lunea, cînd poate sîntem toţi mai odihniţi. Lunea ofer două Sfinte Liturghii pentru două regimuri; regimul deschis şi semideschis, adică pentru cele care pot să meargă şi la punct de lucru, iar apoi pentru cele de la regimul de maximă siguranţă. Sînt 13 femei care au săvîrşit crimă, toate. Deci ziua aceasta, de luni, pentru mine este cea mai importantă. După opt luni de cînd merg acolo am început să ne privim în ochi, să ne zîmbim, să glumim şi chiar să rîdem, după liturghie. Sînt femei care nu puteau să scoată un cuvînt, atît erau de închise, de închistate, iar acum pot să zîmbească. Şi, rînd pe rînd, vin la Taina Mărturisirii, la Taina împăcării cu Dumnezeu.
- Dvs sînteţi convins că acele persoane, care cîndva au greşit, poate chiar foarte grav, cu ajutorul nostru se vor putea reintegra în societate?
- Da.
- Un om care a săvîrşit o crimă şi încă o crimă…?
- Un om care a săvîrşit o crimă şi pe urmă încă o crimă şi pe urmă a ajuns să-şi dea seama ce a săvîrşit – dacă nu este bolnav psihic, evident! -, a ajuns să regrete, cu siguranţă are şanse. Pentru asta sîntem noi acolo, asta încercăm noi, cu cei aflaţi după gratii: să-i învăţăm să facă, totuşi, diferenţa între fapte, între bine şi rău. N-am întîlnit, pînă acum, nici una dintre deţinute care să se bucure şi să zică: „Bine am făcut ce am făcut, căci respectivul merita să-i fac asta!”. Nu. Este chiar un caz în care femeia a fost ameninţată cu cuţitul şi tăiată cu cuţitul de cineva, şi apărîndu-se, l-a lovit în cap, iar omul acela a murit.
- Sigur, sînt aspecte de discutat… interminabil. Mă gîndesc doar că, în cazul sinucigaşilor, de exemplu, de regulă ei sînt cei „vinovaţi” şi care „vor ajunge în iad”, iar nu cei care, într-un fel sau altul, i-au împins spre sinucidere sau nu i-au oprit să o facă.
- Pentru că aţi adus vorba de sinucidere: cred că un rol important acolo îl avem şi în a consilia, din punctul acesta de vedere, persoanele private de libertate.
- Există risc de sinucidere la aceste persoane? Au existat tentative?
- Da. Există persoane stăpînite de acest gînd.
- Din cauza izolării sau din cauza remuşcărilor?
- Şi una şi alta. Unele nu mai văd nimic înaintea lor. Gîndiţi-vă: o studentă eminentă, la o facultate… nu oarecare, la 25 sau 26 de ani ajunge la închisoare pentru crimă. Persoana asta, înaintea ei nu mai vede nimic. Zice:„Voi ieşi la 52 de ani din închisoare; ce mai pot să fac din viaţa mea? Ce pot să mai realizez pentru viaţa mea? Viaţa mea nu mai înseamnă nimic, mai bine să mor”.
- Iată, aşadar, încă o latură, pentru noi necunoscută, a activităţii unui preot de penitenciar…
- Eu cred că este important lucrul acesta, pentru că stau mereu să discut cu ele şi să le încurajez. Şi vreau să le determin să iubească viaţa, pentru că e un dar al lui Dumnezeu, şi le îndemn să-şi ducă crucea, aşa cum este, grea.
- Nu v-am întrebat ce e cel mai greu în munca dvs în penitenciar…
- Am avut o perioadă în care în fiecare zi, după ce terminam programul liturgic, îmi spuneam: „Asta e ultima zi, aici. Nu mă mai pot întoarce”. M-am simţit şi eu ispitit să renunţ, m-am simţit şi eu neputincios şi m-am simţit uneori înfrînt de atîtea probleme, de 200 de probleme din jurul meu, care de care mai… cumplite, mai dureroase, mai grave. M-am întîlnit, acolo, cu ceea ce nici nu mi-am putut închipui vreodată!
Acum, însă, m-am liniştit. Am şi un mentor bun care m-a susţinut şi cu rugăciunile lui, unul dintre preoţii noştri care şi el a fost deţinut.
- Deţinut politic, bănuiesc. Ceea ce nu e acelaşi lucru.
- Deţinut politic, da. Şi el m-a încurajat mereu şi mi-a spus să nu mă las, să nu cedez ispitei de a renunţa. Acum sînt liniştit. E o activitate pe care o fac cu bucurie, nu mai am nici un fel de reţinere. Sînt fericit că am găsit acei tineri care vin săptămînal să le coafeze pe deţinute, că am reuşit să fac acel Maslu de obşte, cu şapte preoţi, şi a fost un moment splendid. Am văzut atunci 200 de chipuri luminate, am ascultat aceste femei cîntînd pricesnele pe care le-am învăţat. Am plîns noi de data asta, ascultîndu-le.
- V-aţi propus să găsiţi persoane dispuse să „adopte” acele femei private de libertate. Ce altceva v-aţi propus să faceţi pentru persoanele din penitenciar, implicîndu-i pe cei din afară?
- Am reuşit, în premieră, să obţinem „graţierea” lor pentru opt ore şi să le scoatem din penitenciar, să le ducem în comunitate, să le ducem la biserică, să le oferim o masă, de sărbătoarea Sfîntului Nicolae. Să stăm la masă împreună, să mîncăm – cei din comunitate şi deţinutele, împreună, la aceeaşi masă -, să colindăm împreună. Mai apoi, unele mi-am mărturisit că, pentru ele, această ieşire a fost o adevărată „minune”. Să iasă afară, să fie tratate cu dragoste, să stea la aceeaşi masă cu preoţii şi cu credincioşii – a fost ceva de neînchipuit. Le-am făcut pîine de casă, le-am oferit tot ce am putut, mai bun. Şi mi-aş dori, în viitor, să mai organizăm astfel de ieşiri, în care ele să vadă că pot primi şi dragoste, de la semenii lor, nu numai ură.
Sigur, au fost şi comentarii, la această acţiune, dar n-am ţinut cont de ele. Au fost voci care au întrebat: „Cum să aducem nişte puşcăriaşe în biserică? Nu ne spurcă biserica?” sau „Cum să stăm la masă cu nişte criminale?”. N-am ţinut cont de aceste comentarii. Eu cred că, dacă dorim să avem o societate mai bună, trebuie să învăţăm ceva din greşeli. Ele, aceste femei, ne dau lecţii. Noi sîntem învăţătorii, dar avem ce învăţa şi de la ele. Ne dau lecţii de viaţă – pentru noi, dar mai ales pentru generaţiile care vor veni. E foarte uşor să ajungi după gratii; mai greu, însă, este să ieşi de acolo şi să fii reintegrat.
M. TRIPON
Sursa:ziarulfaclia.ro
