Spovedania este îmbrăţişarea lui Dumnezeu pentru om

În cei doi ani de pontificat, Sfântul Părinte a invitat în nenumărate rânduri la Sacramentul Reconcilierii. În puţinele zile care ne despart de Sărbătoarea Sfintelor Paşti din acest an, papa Francisc ne cheamă la ceea ce numeşte el „tandreţea” sau „îmbrăţişarea lui Dumnezeu”. „Spovedania – scrie Papa marţi, 31 martie, pe reţeaua de socializare Twitter – este sacramentul tandreţii lui Dumnezeu, felul său de a ne îmbrăţişa”.  Un mesaj scurt şi concis, pe care a l-a aprofundat monseniorul Bruno Forte, arhiepiscop de Chieti-Vasto (Italia), într-un interviu pentru redacţia centrală Radio Vatican:

„Imaginea sugerează imaginea evangelică a tatălui, care stând la fereastră îşi vede fiul rătăcitor întorcându-se de departe, îi aleargă în întâmpinare şi îl îmbrățișează. Aşadar mi se pare că papa Francisc a dorit să evoce Milostivirea profundă a lui Dumnezeu, faptul că Dumnezeul lui Isus Cristos este un tată care ne iubeşte , ne respectă chiar şi atunci când noi alegem ceva ce este împotriva Voinţei sale, iar El este întotdeauna pregătit să ne primească, să aştepte întoarcerea noastră şi să ne aştepte când ne întoarcem. Aşadar, în locul unei viziuni judiciare – care a dominat în trecut viziunea asupra Sacramentului Pocăinţei şi unde preotul era în oarecare sens judecător al greşelilor noastre– suntem în faţa unei întâlniri de iubire, de aşteptare, de primire festivă, adică imaginea unei Milostiviri depline”.

Imaginea unui Tată care iartă întotdeauna este recurentă în discursurile Sfântului Părinte. El spunea chiar la începutul Pontificatului că „Dumnezeu nu se oboseşte niciodată să ne ierte, suntem noi cei care obosim să-i cerem iertare”.

De ce se astăzi se pierde atât de uşor încrederea în iertarea lui Dumnezeu?

„Mecanismul păcatului este un mecanism care afectează integritatea persoanei în adâncul său şi primul efect devastant al răului, este răul pe care ni-l facem nouă înşine. Tocmai de aceea, se pierde sensul propriei demnităţi şi se rătăceşte credinţa în posibilitatea iertării, pe care Dumnezeu ne-o oferă. Iată de ce este fundamental să ne îndreptăm privirea către milostivirea Domnului, pentru a putea găsi strada reconcilierii. Un Dumnezeu judecător i-ar ţine încă departe pe cei care au păcătuit. Un Dumnezeu de infinită milostivire, aşa cum subliniază papa Francisc, este un Dumnezeu care îi atrage la sine pe fiii săi, care cere sufletului tău să aibă încredere în El, în ciuda tuturor păcatelor”.

În predicile sale de la Sfânta Liturghie din Casa „Sf. Marta”, vorbind despre Taina Spovedaniei, papa Francisc spunea că «este nevoie de simplitate, dar şi de curaj». Aceste calităţi par să fie însă tot mai puţin prezente la creştini atunci când se apropie de Confesional, dar sunt esenţiale. Mons. Bruno Forte:

„Simplicitatea este necesară pentru că «a fi simpli» înseamnă a fi adevăraţi, a şti să ne aşezăm în faţa lui Dumnezeu fără justificări (alibi) sau mecanisme de apărare. Fără aceste supra-structuri care complică astăzi raporturile umane şi uneori complică şi raportul nostru cu Tatăl Ceresc. Ceea ce Pontiful repetă necontenit este că «Dumnezeu este iubire». De aceea, relaţia cu Dumnezeu trebuie trăită în semnul dragostei – care înseamnă încredere, eliberarea fricii, curajul de a regăsi în iubire forţa de a fi noi înşine, după chipul Lui Dumnezeu. În esenţă, curajul este o virtute care nu poate fi separată de încredere şi iubire. Dacă nu ai dragoste, dacă nu ai încredere, dacă nu te simţi iubit, este greu să te simţi curajos(ă). În schimb, dacă le ai pe toate acestea, curajul te face să te deschizi către ceea ce un mare teolog evanghelic – Karl Barth– numea «posibilităţile imposibile ale lui Dumnezeu», cele care ne vin revelate tocmai în Săptămâna Sfântă”.

Sursa:ro.radiovaticana.va

Cartea... pe bicicletă!

Într-o lume în care lectura pare a fi un divertisment tot mai puțin căutat și în care cartea tinde să fie înlocuită cu ceva mai subțire, o tabletă, câțiva oameni cu suflet nobil, vor să le readucă în actualitate într-un mod inedit. Alteța Sa Regală Principele Nicolae al României alături de campionul național la ciclism, Alex Ciocan, au început de ceva vreme turul „Cărțile copilăriei pe bicicletă”, prilej cu care încearcă să adune fonduri pentru ca la final, zonele mai puțin fericite să primească un fond de carte care, sperăm noi, le vor însenina zilele. Pentru cei cu dare de mână și suflet, acesta este link-ul pentru donații: http://asociatiacurteaveche.ro/pebicicleta/?page_id=3729 

Mai multe informații găsești în acest comunicat de presă și pe site-ul oficial al evenimentului.

Cei care doresc să rămână la curent cu activitățile Asociației Curtea Veche, o pot urmări https://www.facebook.com/AsociatiaCurteaVeche.

Tu ce ai face pentru a da mai departe o carte?

http://asociatiacurteaveche.ro/pebicicleta

Copiii nu sunt o greșeală, sunt darul lui Dumnezeu

”Copiii sunt rodul cel mai frumos al binecuvântării pe care Creatorul a dat-o bărbatului și femeii”: a spus papa Francisc la audiență generală de miercuri, 8 aprilie 2015. Continuând seria catehezelor dedicată familiei creștine, Papa a vorbit despre importanța copiilor, în special despre suferințele copiilor din timpurile noastre. Zeci de mii de credincioși de pe diferite continente au luat parte la tradiționala întâlnire săptămânală din Piața Sfântul Petru, încurajați și de soarele ceva mai curajos din dimineața zilei de miercuri, în pofida vântului neobișnuit de rece pentru anotimpul primăverii.

Vă prezentăm în continuare cateheza Sfântului Părinte.
• «La catehezele despre familie completăm astăzi reflecția despre copii, rodul cel mai frumos al binecuvântării pe care Creatorul a dat-o bărbatului și femeii. Am vorbit deja de marele dar care sunt copiii. Astăzi trebuie să vorbim din nefericire de ”istoria pătimirii” prin care trec mulți dintre ei.

Foarte mulți copii, încă de la început sunt respinși, abandonați, [multor copii] le sunt furate copilăria și viitorul. Unii, ca și cum ar vrea să se justifice, ajung să spună că a fost o eroare faptul că i-au făcut să vină pe lume. Acest fapt este rușinos! Vă rog, să nu punem pe umerii copiilor povara vinovățiilor noastre! Copiii nu sunt niciodată ”o greșeală”! Foamea lor nu este o greșeală, după cum nu este sărăcia, fragilitatea și abandonarea lor – atâția copii abandonați pe străzi; și nu este o greșeală nici ignoranța sau incapacitatea lor – mulți copii care nu știu ce este o școală. Cel mult, acestea sunt motive pentru a-i iubi mai mult, cu o mai mare generozitate. Ce rămâne din solemnele declarații ale drepturilor omului, ale drepturilor copiilor, dacă apoi îi pedepsim pe copii pentru greșelile adulților?

Cei care au îndatorirea de a guverna, de a educa, dar aș spune că toți adulții suntem responsabili ai copiilor și trebuie să facem fiecare ce poate pentru a schimba această situație. Mă refer la ”pătimirile”, la suferințele copiilor. Un copil marginalizat, abandonat, care trăiește pe stradă cerșind și prin tot felul de expediente, fără școală, fără îngrijiri medicale, este un strigăt care se înalță la Dumnezeu și care acuză sistemul pe care noi, cei adulți, l-am construit. Și din nefericire, acești copii sunt pradă a celor delincvenți, care îi exploatează pentru traficuri sau comerțuri nedemne, sau instruindu-i la război și violență. Chiar și în țările așa zis bogate atâția copii trăiesc drame care îi marchează în mod grav din cauza crizei familiei, a golurilor educative sau a condițiilor de viață uneori inumane. În orice caz, sunt copilării violate în trup și suflet. Dar nimeni dintre acești copii nu este uitat de Tatăl care este în ceruri! Niciuna din lacrimile lor nu se pierde! După cum nu se pierde responsabilitatea noastră, responsabilitatea socială a persoanelor, a fiecăruia dintre noi și a țărilor.

Odată Isus i-a dojenit pe discipolii lui pentru că îi îndepărtau pe copiii pe care părinții îi aduceau la el ca să-i binecuvânteze. Este impresionantă povestirea din Evanghelie: ”Atunci – se citește la Matei (19,13-15) – i s-au adus copii ca să-și pună mâinile peste ei și să se roage, dar discipolii îi mustrau. Însă Isus le-a zis: Lăsați copiii și nu-i opriți să vină la mine, căci Împărăția cerurilor este a acelora care sunt ca ei. Și după și-a pus mâinile peste ei, a plecat de acolo”. Cât de frumoasă este încrederea părinților și răspunsul lui Isus! – a reluat Sfântul Părinte. Cât aș vrea ca această pagină să devină povestea normală a tuturor copiilor! E adevărat că, slavă Domnului, copiii cu dificultăți grave găsesc foarte adesea părinți extraordinari, gata de orice sacrificiu și orice generozitate. Dar acești părinți n-ar trebuie lăsați singuri! Ar trebui să însoțim eforturile lor, dar și să le oferim momente de bucurie împărtășită și de veselie curată, ca să nu fie luați doar de rutina terapeutică.

Când e vorba de copii, în orice caz, n-ar trebui să se audă acele formule de apărare legală din oficiu, de genul: ”la urma urmei, noi nu suntem o organizație de binefacere” sau ”în privat, fiecare este liber să facă ce vrea”; sau alta: ”ne pare rău, nu putem face nimic”. Aceste cuvinte nu sunt de folos când e vorba de copii.

De prea multe ori asupra copiilor se revarsă urmările unor vieți obosite de o muncă precară sau prost plătită, de un program de muncă imposibil de susținut, de transport ineficient. Dar copii plătesc și prețul uniunilor imature și al separărilor iresponsabile, ei sunt primele victime. Îndură efectele culturii drepturilor subiective exasperate și devin fiii precoce ai acestei culturi. Deseori absorb violența pe care nu sunt în măsură să o ”prelucreze” și sub ochii celor mari sunt constrânși să se obișnuiască cu degradarea.

Chiar și în această epocă a noastră, ca și în trecut, Biserica își pune maternitatea ei în slujirea copiilor și a familiilor lor. Părinților și fiilor acestei lumi a noastre le duce binecuvântarea lui Dumnezeu, blândețea maternă, reproșul decis și condamnarea fermă.

Frați și surori, gândiți-vă la copii, cu copiii nu se glumește! Gândiți-vă ce-ar fi o societate care ar decide, o dată pentru totdeauna, să stabilească următorul principiu: ”E adevărat că nu suntem perfecți și că facem multe greșeli. Dar  când e vorba de copiii care vin pe lume, nici un sacrificiu al celor mari nu va fi considerat prea scump sau prea mare, din dorința de a evita ca un copil să creadă că este o greșeală, că nu are nicio valoare și că este abandonat la rănile vieții și asuprirea oamenilor”. Ce frumoasă ar fi o societate de acest fel! Eu spun că unei astfel de societăți, le-ar fi iertate multe din nenumăratele ei greșeli, multe, cu adevărat!

Domnul judecă viața noastră ascultând ceea ce îi spun îngerii copiilor, îngeri care ”văd mereu fața Tatălui care este în ceruri” (cf Mt 18,10). Să ne întrebăm mereu: ce îi vor povesti lui Dumnezeu despre noi, acești îngeri ai copiilor?».

La saluturile adresate grupurilor de pelerini și credincioși, papa Francisc a menționat în mod special grupul de ministranți din Elveția și seminariștii diecezei germane de Speyer. Emoționant, salutul adresat pelerinilor de limba arabă: ”Copiii – a spus Pontiful vorbindu-le în italiană – sunt deseori primele victime ale problemelor familiale, ale conflictelor, războaielor și persecuțiilor. Să ne rugăm pentru toți copiii care suferă, cerând Domnului să-i ocrotească de orice rău, să retrezească conștiințele adormite și să schimbe inimile de piatră ca să nu lipsească nici unui copil iubirea și îngrijirile. Domnul să-i binecuvânteze pe toți copiii și să-i ocrotească de cel rău!”.

Primiți și Binecuvântarea apostolică a papei Francisc, binecuvântare ce ajunge prin mass-media la toți cei care o primesc în spirit de credință.
 

Sursa:ro.radiovaticana.va

Care este rolul obiectelor religioase pe care mulți creștini le poartă?

Interviu cu Don Stefano Stimamiglio:

Imaginile cu Isus, Maria, cu sfinţii sau arhanghelii și obiectele binecuvântate - cum ar fi crucifixele, scapularele, medaliile - sunt de mare ajutor și protejază împotriva răului. Dar pentru aceasta, ele trebuie să fie folosite cu credință și devotament, și, prin urmare, asociate cu o rugăciune profundă și o apropiere sinceră față de Dumnezeu. Toate aceste elemente nu ar trebui să fie purtate ca nişte talismane sau amulete. În caz contrar, se cade într-o formă de magie, care este contrară credinței.

Este bine ca aceste obiecte să fie mai întâi binecuvântate?

Desigur. Dar prin binecuvântare nu trebuie să se înţeleagă că i se conferă obiectului un fel de protecție magică, un fel de "superputere". Binecuvântarea, așa cum spune rugăciunea pronunțată de preot în momentul binecuvântării, este pentru a cere lui Dumnezeu harul de a crește în virtuți în viața noastră de zi cu zi și de a obţine protecția și mijlocirea persoanei reprezentată sau menționată pe obiect. Sunt mereu surprins când, în mașini, în public sau în case particulare, văd o imagine sfântă și, în continuare, un corn sau o potcoavă. Nu au de a face nimic unele cu altele.

Traducere: ACC

Sursa:www.aleteia.org

Simplitatea în creşterea copiilor: a venit momentul să ne dezamăgim copiii

(Partea întâi – articol în două părţi)

Un consilier spune că părinţii cad deseori în capcana dorinţei de a asigura prea multe copiilor.

V-aţi gândit vreodată că s-ar putea ca toate eforturile dumneavoastră de a-i asigura copilului o bază solidă de plecare în viaţă să îi submineze şansele de succes? V-aţi gândit vreodată că prea multe lucruri bune – lecţii, jucării, posibilităţi de alegere – ar putea avea efect invers, creându-i un dezavantaj?

Kim John Payne, un consilier familial, autor de succes şi doctor în educaţie, declară că acest lucru se întâmplă azi în creşterea copiilor. Există copii care, ca rezultat, alunecă în anxietate, ADHD sau către comportamente abuzive.

Într-un interviu acordat IMFC, Payne prezintă problema: părinţii, animaţi de o dorinţă fierbinte să le asigure copiilor totul, cad în capcana lui „prea mult”. Până nu demult, problema părinţilor era să poată asigura destule copiilor lor.

Orice părinte speră să poată elibera întregul potenţial al copilului. Părinţii cumpără jucării şi cărţi cu nemiluita, îşi înscriu copiii la cursuri suplimentare pentru a le asigura cât se poate de multă învăţare, îmbogăţire şi experienţă. Toate acestea sfârşesc rapid prin a pune piedici dezvoltării, distrag atenţia copilului, îi blochează creativitatea, îi solicită prea mult rezistenţa şi chiar ajung să îi submineze sentimentul de siguranţă.

Prea mult, prea de mic

Payne descrie cei patru stâlpi ai „religiei Prea Mult” din viaţa copiilor: prea multe lucruri, prea multe alegeri, prea multă informaţie, viteză prea mare.

Credinţa actuală e că dacă un lucru educă sau îmbogăţeşte sufleteşte, mai multe lucruri de acelaşi fel trebuie să fie şi mai bine, nu? Dar Payne avertizează: cantitatea este la fel de importantă ca şi calitatea, iar „mai mult” nu înseamă întotdeauna „mai bine”.

El compară tentaţia îmbogăţirii peste măsură a mediului cu alimentaţia excesivă: „La fel cum începem să fim atenţi la alimentaţie, ar trebui să fim la fel de atenţi la ceea ce se întâmplă într-o zi din viaţa copiilor noştri”.

Prea multe lucruri, informaţii şi ocupaţii pot copleşi copilul. Rezultatul va fi neplăcut în multe feluri, depinzând de personalitatea încă în formare. Payne subliniază ideea că fiecare copil are ceea ce el numeşte „capricii”, care însă sunt în acelaşi timp şi daruri. El avertizează asupra faptului că presiunea tăcută dar continuă a lui „prea mult” poate transforma aceste capricii în tulburări. De exemplu, un copil activ poate deveni hiperactiv, un copil visător îşi poate pierde atenţia sau un copil ordonat poate deveni rigid, compulsiv.

Războiul nostru cu copilăria

Problema, după Payne, este războiul nedeclarat împotriva copilăriei. Şi dacă expresia vi se pare uşor prea dramatică, luaţi-i în considerare experienţa proprie.

Kim John Payne a călătorit prin lume, tratând copiii din taberele de refugiaţi. A observat, şocat, o mulţime de similarităţi între copiii de acolo şi copiii care îi veneau la cabinetul său din Anglia. De-a lungul multor ani i-a devenit clar că unii copii, provenind din familii înstărite, care aveau vieţi perfect sigure şi îndestulate, se comportau de manieră similară celor din partea opusă a globului pământesc, din zonele de război.

Copiii din taberele de refugiaţi aveau simptomele sindromului de stres post-traumatic, declară Payne.

„Aceşti copii erau iritabili, nervoşi şi super-atenţi, temându-se de orice era nou şi necunoscut. Mulţi îşi creaseră mici ritualuri foarte elaborate pentru sarcinile zilnice, precum moduri complexe, foarte specifice de a străbate drumurile din tabără şi despre care îşi închipuiau cumva că măresc gradul de siguranţă. Nu aveau încredere în relaţiile noi, cu adulţi sau alţi copii deopotrivă, şi destui „aveau fitilul foarte scurt” încă de aceste vârste fragede”.

Payne spune că principala deosebire între cele două grupuri era doar faptul că, în Anglia, copiii erau în siguranţă. Dar din punct de vedere mintal şi ei trăiau într-un teatru de război, unde aveau nevoie de strategii de rezistenţă pentru a se simţi în siguranţă.

Cum se explică faptul că un copil din vest, bine îngrijit, pare a trăi ca într-un teatru de război?

Payne explică: „Din cauza temerilor, ambiţiei, hotărârii părinţilor şi a ritmului de viaţă foarte rapid, aceşti copii s-au străduit să îşi definească propriile limite, propria zonă de securitate în moduri şi prin comportamente care, în cele din urmă, nu s-au dovedit viabile.”

Aceşti copii suferă de ceea ce Payne numeşte „reacţie la stres cumulativ”. Deşi nu au suferit vreo traumă ca atare, ei sunt victime ale stresurilor mici, precum picătura chinezească, pe care nu le-au putut prelucra sau opri.

În Anglia, Canada şi în tot restul lumii noi, oamenii, ne protejăm fizic copiii mai mult ca oricând. Avem legi cu privire la scaunele auto pentru copii şi am interzis toboganele. Mintal, însă, îi aruncăm în roluri de adult cu agende de adult. Incapabili să controleze torentele de informaţii şi de aşteptări care se revarsă peste ei, copiii caută alte aspecte ale vieţii lor pe care să le poată totuşi controla.

În interviu, Payne explică legătura dintre ritmul frenetic de astăzi şi răspândirea violenţei între copii:

Când vezi un copil reacţionând la „noua normalitate” în moduri care amintesc de PTSD, ceea ce eu descriu drept reacţie la stres cumulativ, ce vezi de fapt este un copil supra-preocupat de control, un copil care încearcă cu disperare să îşi controleze mediul pentru că el simte că viaţa lui are un ritm pe care nu-l poate controla. Astfel încât încearcă să supra-controleze pe alţii. Supra-controlul este doar un alt cuvânt pentru violenţa între copii (bullying).

El recomandă acelaşi proces de simplificare atât pentru victimele cât şi pentru agresorii implicaţi în violenţe de tip bullying. Simplificarea vieţii ajută agresorii să simtă că exercită mai mult control, iar pe victime le ajută să devină mai rezistente emoţional.

Respingerea „noului normal”

Efectele obiceiului de a da prea multe copiilor sunt din ce în ce mai des întâlnite. Ne temem că copiii noşti pot rămâne în urmă. Nu vrem să ratăm oportunităţi sau talente, aşa că îi înscriem la tot felul de activităţi – sport, muzică, arte marţiale, arte vizuale. Le umplem camerele de cărţi, jucării, aparatură şi le umplem timpul cu lecţii, informaţii, experienţe. Îi transportăm de la o activitate la alta, în tot acest timp întrebându-ne cum de a ajuns viaţa aşa nebună.

Când, într-un final, ne oprim epuizaţi şi privim în jur vedem acelaşi lucru la toţi prietenii şi ajungem la concluzia că e normal.

Există o cale mai bună. Când un copil este prea ocupat, când primeşte prea multe lucruri şi prea multe informaţii, el este lipsit de un timp de care are nevoie pentru a-şi explora lumea exterioară şi pe cea interioară încă în formare. Dacă un copil are o mulţime de jucării sau cărţi nu mai examinează pe niciuna în profunzime. Jocul şi învăţarea rămân superficiale. Le lipseşte spaţiul şi plictiseala necesare pentru reflecţie şi creativitate. În acelaşi timp, nici una dintre jucării nu pare a satisface copilul, care caută mereu altceva – altceva ce nu are acum.

Creşterea cu simplitate a copiilor presupune ca părinţii să cumpere mai puţine jucării, pentru a facilita un angajament mai profund al copilului cu ele. Copiii au nevoie de timp şi spaţiu fizic pentru a se juca şi a-şi dezvolta imaginaţia.

O altă recomandare este ca părinţii să permită copilului să aibă timpi neocupaţi de-a lungul zilei, timpi de care e nevoie pentru reîncărcare şi creştere. Acest tip de timp, ca şi somnul, are un rol vital pentru dezvoltarea copilului, dându-i spaţiul necesar pentru a prelucra emoţiile şi pentru a-şi dezvolta propria persoană.

Cea mai bună pregătire pentru o lume în schimbare

Unii pot crede – greşit – că Payne ar spera să întoarcă roata timpului înapoi la epoci trecute, în încercarea de a opri ritmul actual al vieţii. În realitate, el nu propune încetinire, ci doar o filtrare a ocupaţiilor nenecesare. În interviu, Payne a spus că acest mod de creştere a copiilor este de fapt cel mai bun mod de a pregăti copiii pentru o viaţă în care vor trebui să fie creativi, inovativi şi adaptabili. Şi trecerea prin mai multe locuri de muncă înseamnă că vor trebui să aibă propriile motivaţii interioare.

Părinţii cred că printr-un număr mare de activităţi oferă copilului un start lansat. Eu spun că acest start  – şi pregătirea lor pentru viitor – le este asigurat de timpii neocupaţi, astfel încât să devină auto-motivaţi, fără a se lăsa în baza programului sau a activităţilor programate. Părinţii pot oferi copiilor darul plictiselii, prin plictiseală aceştia devenind auto-motivaţi. Educaţia cu simplitate este un proces orientat spre viitor, spre deosebire de stilul actual rapid şi supra-aglomerat prin care, fără să vrea, părinţii îşi cresc copiii pentru o lume deja trecută.

Ceea ce spune Payne este susţinut de un studiu recent în privinţa sportului la copii. Acesta a relevat că există o corelaţie strânsă între timpul petrecut în activităţi sportive organizate şi o creativitate scăzută la vârsta adultă. Contrar, timpul petrecut în activităţi sportive ne-organizate este corelat cu creativitate crescută la vârstă adultă. Nu sportul în sine scade creativitatea, ci lipsa de timp neocupat. Numai două ore pe săptămână de timp neocupat au ca rezultat o creativitate peste medie la copii.

Co-autor la studiului, Matthew Bowers oferă o posibilă explicaţie: „Sportul ne-organizat, desfăşurat în medii ne-structurate, nesupravegheate, asigură multe dintre elementele legate strâns de dezvoltarea benefică a copiilor. Acest tip de medii le oferă libertatea de a decide, de a face regulile, de a soluţiona probleme şi de a rezolva conflictele sociale pe căile proprii”.

Cea mai importantă lecţie este importanţa echilibrului – parte esenţială a educaţiei prin simplitate. Copiii au mult de câştigat dacă părinţii echilibrează activităţile programate şi timpul liber şi elimină inundaţia lui „prea mult”.

Acest echilibru este absolut necesar dacă vrem să protejăm copilăria, astfel încât procesul complex de dezvoltare să se poată desfăşura complet.

În partea a doua a acestui articol vom vedea care sunt cele patru zone în care Payne susţine simplificarea şi cum anume pot face părinţii acest lucru.

Sursa:stiripentruviata.ro

Preotul român care a clădit diaspora din America

Preotul greco-catolic Epaminonda Lucaciu este cel care a înfiinţat primul ziar românesc de pe continentul nord-american şi, totodată, cel care a creat prima parohie românească din Statele Unite ale Americii.FOTO- libertatea.ro
 

Preotul greco-catolic Epaminonda Lucaciu, fiul lui Vasile Lucaciu, cunoscut drept „Leul din Şişeşti“, artizan al Marii Uniri din 1918, a ajuns în America la începutul secolului al XX-lea. A pus bazele comunităţii religioase greco-catolice române de peste Ocean, dar şi ale primului ziar românesc, „Românul din America“.

Preotul greco-catolic Epaminonda Lucaciu este socotit unul dintre cele mai mari nume ale diasporei româneşti, cel care şi-a pus amprenta pe dezvoltarea culturii şi spiritualităţii româneşti de dincolo de Ocean. Fiul lui Vasile Lucaciu, una dintre cele mai importante personalităţi politice, culturale şi istorice ale românilor ardeleni din perioada dualismului Austro-Ungar, Epaminonda s-a născut la 25 februarie 1877 în localitatea Sâncrai, judeţul Satu Mare. În Sâncrai, tatăl său, preot fiind, şi-a început pastoraţia.

La Satu Mare Epaminonda şi-a început studiile primare, pe care le-a întregit la Năsăud, la o şcoală frecventată de mai mulţi fii ai familiilor maramureşene, chiorene, sălăjene etc.

La studii în Italia

Nici nu terminase de copilărit când Epaminonda a fost trimis de părinţi Institutul „De Propaganda Fide“ din Roma, ajutat de cardinalul Ledochowschi, în ciuda administraţiei maghiare, care nu vedea cu ochi buni emanciparea unui vlăstar provenit din familia celui mai aprig luptător pentru drepturile românilor din Transilvania.

La institut şi-a luat Bacalaureatul şi „Prolitae“ în teologie şi filosofie, în 1892, iar în 1898, a devenit „doctor“ în teologie şi filosofie, după cum se arată în cartea „Şişeştii“ a lui Valentin Băinţan. Aceeaşi sursă scrie că, întors acasă, a activat ca preot ajutător, alături de tatăl său, în Şişeşti. În 1901, episcopul dr. Demetriu Radu l-a numit preot în Cenadul Sârbesc.

Prima parohie din SUA

După ce a primit binecuvântarea ierarhilor săi, părintele Epaminonda Lucaciu a emigrat în anul 1905 în Statele Unite ale Americii. Aici a fost nominalizat ca misionar al organizării vieţii spirituale a românilor greco-catolici din Statele Unite ale Americii, datorită exarhului dr. Vasile Hossu, episcop, cât şi la cererea celor peste 150.000 de români de peste Ocean, de la vremea aceea.

S-a stabilit în oraşul Cleveland, în luna octombrie a anului 1905, găzduit de viitorii lui enoriaşi: Bârzu, Coman şi Lupescu. La scurt timp de la sosirea lui în Cleveland, a oficiat, într-un spaţiu restrâns, prima Sfântă Liturghie, iar la 19 octombrie, a înfiinţat prima parohie greco-catolică română din SUA.

Deşi situaţia materială a credincioşilor nu era înfloritoare, la 14 decembrie 1905, a cumpărat un lot de pământ pentru biserică şi pentru casa parohială, iar la 27 mai 1906, planurile construcţiei erau aprobate. La 16 septembrie 1906, s-a celebrat prima Sfântă Liturghie în lăcaşul parţial terminat.

„Românul din America“

Tot în Cleveland, în 1906, Epaminonda Lucaciu a întemeiat şi prima gazetă românească din SUA, sub titlul „Românul din America“, fiindu-i redactor responsabil şi editor. Alături de el, au mai colaborat fraţii Nicolae şi Gavril Barbu, precum şi Vasile Moldovan, un gazetar care a emigrat ca să scape de anii grei de temniţă ce i-au fost atribuiţi de tribunalul unguresc transilvan, prin înscenarea unui proces.

Apoi, la conducerea gazetei a venit dr. Dionisie Moldovan, iar sediul publicaţiei a fost mutat la Youngstown. Marele merit al publicaţiei a fost realizarea uniunii spirituale a românilor din Statele Unite ale Americii.

Parohia din Cleveland a constituit punctul de plecare în instituirea celorlalte parohii greco-catolice, iar la întemeierea acesteia, de un mare sprijin i-a fost episcopul catolic irlandez Ignat Horstmann.

În 1907, Epaminonda Lucaciu revine la Blaj, pentru a aduce în parohiile pregătite tineri preoţi români. Primii doi au fost Alexandru Nicolescu, viitorul mitropolit de Alba Iulia şi Făgăraş, pe care l-a instalat în Cleveland, şi Alexandru Pop, instalat la Scalp Level. Tot atunci, el va deveni paroh în Aurora.

Membru de seamă al comunităţii

Epaminonda Lucaciu este considerat părintele spiritual al construcţiilor bisericeşti pentru confesiunea greco-catolică de peste Ocean. Sub îndrumarea lui s-au ridicat bisericile din Cleveland, construită în 1906, cu hramul Sfânta Helena, din Scalp Level, zidită în 1908 şi închinată Sfintei Maria, din Aurora, construită tot în 1908 sub patronajul Sfântului Michael, din Trenton, edificată în 1909, avându-l ca patron pe Sfântul Basil, şi din Roebling, întemeiată în 1915 şi dedicată Sfintei Maria. În toate parohiile pe care le-a condus a organizat coruri, echipe de teatru şi de dansuri, ocupându-se de şcolarizarea copiilor în limba română.

Bucurându-se de aprecierea şi de încrederea comunităţii româneşti, Epaminonda Lucaciu a fost ales preşedintele „Comitetului Naţional Român din SUA“ şi preşedinte al „Uniunii preoţilor români greco-catolici din SUA“. Sediul acestora era în Trenton, unde a pus în scenă piesa de teatru „Eliberarea neamului românesc de sub jugul unguresc“, scrisă de Ioan P. Matei, emigrant din Cean. Premiera a vut loc la 19 februarie şi a constituit un moment de mare însemnătate în viaţa culturală a românilor americani.

Într-un articol al lui Ioan Filip, apărut în ziarul „America“ în numărul din 1 martie 1974, se scrie despre Epaminonda Lucaciu: „Însă cel care a contribuit cel mai mult cu inteligenţa, zelul şi puterea sa la înfiinţarea şi consolidarea parohiilor greco-catolice române din SUA este fiul dr. preot Vasile Lucaciu, care a mers din loc în loc pentru a-i înjgheba pe conaţionalii săi de aceeaşi religie şi a-i forma în comunităţi parohiale...“. ;

Cu Unirea în audienţă la Casa Albă

În timpul şederii sale în Statele Unite ale Americii, Epaminonda Lucaciu a militat pentru dreptul românilor ardeleni de a-şi hotărî singuri soarta, iar după intrarea SUA în Primul Război Mondial, în anul 1917, preotul ardelean a încercat să organizeze o Legiune Română, cu recruţi din rândul emigranţilor din America de Nord, care să lupte de partea Antantei.

Unităţi militare asemănătoare fuseseră deja formate în Rusia, cu recruţi adunaţi din rândul foştilor prizonieri ardeleni şi bucovineni, care au decis să se înroleze în Armata Regală Română. Legiunea Română nu s-a mai concretizat, pentru că s-a sfârşit războiul.

Epaminonda Lucaciu a fost de un real sprijin delegaţiei române, din care făcea parte şi eminentul său părinte, într-o misiune istorică pentru atingerea şi îndeplinirea Marii Uniri. A participat la toate acţiunile şi manifestările organizate de această misiune, inclusiv la audienţa de la Casa Albă din 1918.

Vasile Lucaciu, tatăl său, a sosit în SUA în perioada 1918-1920, ca să facă lobby pentru recunoaşterea Marii Uniri. Activitatea celor doi preoţi ardeleni, tată şi fiu, împreună cu alţi lideri ai românilor, a fost încununată de succes, iar delegaţii românilor au fost primiţi de preşedintele american Woodrow Wilson, pe care l-au convins de justeţea cauzei lor.

De asemenea, au convins publicaţii de prestigiu, precum „Washington Post“ sau „The New York Times“, să pledeze pentru recunoaşterea Marii Uniri, lucru care a dus la conturarea unui puternic curent favorabil României în opinia publică americană, curent de opinie stimulat şi de vizita Reginei Maria a României peste Ocean.

Revine în ţară ca preot

În 1921, Epaminonda Lucaciu revine în ţară, stabilindu-se la Satu Mare, unde este preot militar la garnizoana din localitate. A devenit vicepreşedinte al Societăţii „Orfanii de război“ şi a fost decorat cu „Meritul sanitar“ clasa I, conferit prin Decretul Departamentului Sănătăţii, la 29 octombrie 1923.

După ce Transilvania a fost sfârtecată prin Dictatul de la Viena, din 1940, Epaminonda Lucaciu a devenit preşedintele „Asociaţiei refugiaţilor şi expulzaţilor din nordul Ardealului“. Încă dinaintea Dictatului de Viena, Epaminonda Lucaciu a fost cooptat în comisia italo-germană de apreciere a situaţiilor etniilor de pe frontiera de apus a ţării. După 23 august 1944, Epaminonda Lucaciu s-a retras la proprietatea sa din comuna sătmăreană Viile Apei, unde a fost etichetat „chiabur“ şi a suferit consecinţele nefaste ale regimului comunist. A murit într-un spital din Cluj-Napoca, la 29 iulie 1960, la vârsta de 83 de ani. Epaminonda Lucaciu a fost înmormântat în cavoul bisericii din Şişeşti, alături de părinţii lui.

Sursa:adevarul.ro

Am vrea să ni se împlinească ruga judecând după iluziile noastre, pe când Dumnezeu ne-o împlineşte după realităţile noastre.

Monseniorul Vladimir Ghika