Păduchii... o problemă... actuală!

Doi păduchi...
- Băi Gică, ce ai face dacă ai câștiga la LOTO?
- Păi, în primul rând mi-aș cumpăra un câine numai al meu...

Este distractiv când putem face glume pe „pielea” acestor mici insecte, dar nu este prea distractiv când îi găsim făcându-și culcuș la noi în spinare.

De curând citeam un articol și m-am îngrozit că și astăzi încă, în timpurile așa zise moderne, mai avem de-a face cu aceste mici viețuitoare. Câteva studii recente ne cam pun pe gânduri.

Nu voi intra în detalii, mai bine las următoarele grafice să vorbească de la sine...

Și dacă asta nu este destul, aici puteți citi mai multe informații care să vă facă părul măciucă :)

Vezi și

http://paranix.ro/

Un film de urs!

Nu putem trece cu vederea un film ce a câștigat Ursul de Argint, Aferim!, adică, după DEX, Foarte bine, bravo! Și chiar așa trebuie să le spunem!

Deși pare o poveste ce ar atrage foarte puțin, mai ales că acțiune are loc în secolul XIX și este filmat în alb-negru, totuși merită să încercăm vizionarea mai ales că aceia ce l-au văzut, l-au lăudat îndelung,

Nu vreau să spun nimic despre poveste fiindcă aceasta poate fi găsită oriunde pe web, ci aș vrea să spun de ce aș merge să vizionez un astfel de film. În primul rând fiindcă este o producție românească, și după cum spun unii, ar părea să fie cel mai bun film realizat în ultimii ani, iar asta mă face foarte curios. Apoi, tot după unii, filmul reușește să te introducă bine în starea acelor vremuri și pe parcursul filmului ești trecut prin diverse emoții care par a ține de marile filme. Alții spun că este vulgar... dar astăzi se pare că asta atrage...

Pe 7 mai începe a 19-a ediție a Festivalului de Film European. În acest an, Festivalul se desfășoară în 5 orașe, după cum urmează:

7-14 mai: București

15-17 mai: Craiova

22-24 mai: Tirgu-Mureș si Iași

29-31 mai: Hunedoara

Festivalul aduce în România unele dintre cele mai bune filme europene, alături de o parte dintre regizorii și actorii care au contribuit la realizarea acestora. 

http://ffe.ro/ șihttps://www.facebook.com/ffeRomania

Filmul ce te pune pe gânduri!

În zilele următoare, mai precis începând cu data de 7 mai va începe a 19-a ediție a Festivalului de Film European. Așadar o veste pună pentru cinefili!

În acest an, Festivalul se desfășoară în 5 orașe, după cum urmează:

7-14 mai: București

15-17 mai: Craiova

22-24 mai: Tirgu-Mureș si Iași

29-31 mai: Hunedoara

Printre filmele ce pot fi vizionate, unul mi-a atras atenția în mod special. Calvarul, o producție irlandeză, îl are în centru pe un preot.

Sinopsis-ul filmului spune așa:

Un film cu mai multe fațete: momente foarte comice se împletesc cu momente meditative și izbucniri de ostilitate și violență.

Părintele James este un preot bun și integru. Într-o zi, un bărbat îi spune la confesional că îl va ucide tocmai pentru că nu a făcut nimic rău. James are răgaz o săptămână pentru a-şi aranja afacerile, timp în care ajută sufletele pierdute din parohie în vizite ce ar trebui să scoată la iveală şi posibilii suspecţi. Pregătirea lui pentru moarte este complicată şi de sosirea fiicei sale, care tocmai a trecut printr-o tentativă de sinucidere.

Sunt curios să văd filmul acesta tocmai pentru că am o vagă impresie că va reuși să surprindă diverse stări. Regizorul a fost apreciat și în trecut și nu văd de ce de această dată nu va reuși ceva bun. Nu am văzut încă filmul dar aș fi interesat.

Voi ce film ați alege să vizionați?

http://ffe.ro/ șihttps://www.facebook.com/ffeRomania

Există un conflict între lege și conștiință?

Proful de morală: „M-a șocat lucrarea ta”.

Eu: „Mă bucur.”

Proful: „Eu totuși cred că există o dialectică lege-conștiință… Și oricum, eu vă propun o etică în dialog… Plus că așa cum ne arată psihanaliza…”

Eu: „Da, bine.”

Din start, trebuie spus că presupusa antinomie lege-conștiință nu are un sens teologic și ontologic în logica Revelației creștine. Or, acest sens există numai în măsura în care vorbim despre origini, despre planul inițial, reluat și desăvârșit în eschaton, al Creatorului. Ceea ce a vrut Dumnezeu, și ceea ce Fiul Său explică în întrebarea legată de posibilitatea divorțului – „dar din început nu a fost așa” (Mt 19:9), reprezintă sens teologic și ontologic: corespondența dintre legile Creației și Logosul divin, analogia ființei, reflectarea palidă a actului pur, Ceea ce Este.

Obiecția imediată nu demontează cazul enunțat mai sus, ci doar îl confirmă: căci a te lega de evidența empirică a păcatului, de conflictul interior descris de Pavel în Romani cap. 7 nu este nimic altceva decât a numi o anomalie, un interval care va fi înghițit de eternitate, un non-sens ontologic. Demonstrația empiric-experimentală nu e posibilă – fapt tipic pentru „articolele de credință”, dar urcușul metafizic către Cel ce Este, în lumina căruia nimic din ceea ce este mincinos, rău și urât nu are sens, alături de Revelația care spune până la capăt povestea ce redă demnitatea creației, arată calea de urmat și într-o teologie morală care nu poate fi „opresivă” decât în derapajele de limbaj, de abordare, și nu în esența mesajului său eliberator.

Mai concret, legea morală are un sens teologic și ontologic pentru că își are originea în legea divină – însăși esența inefabilă a lui Dumnezeu, coincizând cu Iubirea care cheamă în ființă altceva, Creația și, în fruntea acesteia, omul, pentru a lua parte la bucuria veșnică a Sfintei Treimi; legea divină traverseazăîntreaga creație, îi oferă strălucire, sens, finalitate. Iar această finalitate este de a-l slăvi pe Dumnezeu. Legea morală nu este astfel o simplă normă exterioară, nu este decretul unui Dumnezeu distant, de care ne separă o prăpastie, nu este nici măcar „invazia” supranaturalului asupra unei naturi pe care o anumită teologie barocă, post-Trento a propus-o excesiv ca instanță relativ autonomă, ci dinamismul intern, teocentric, al omului, ducându-l spre perfecțiune, adică spre singura cale care îl va salva de la moartea veșnică. Legea naturală nu este doar normă, ci și forță interioară, orientarea supranaturală a omului, atracția permanentă spre Infinit.

Iubirea de Dumnezeu și de aproapele reprezintă principiul de bază al legii naturale. În plus, Hristos inaugurează Legea Nouă, reintregrând participarea noastră supranaturală la legea divină. Este transformarea ontologică adusă de Hristos în om și creație, noul germene de dumnezeire plantat prin moartea și învierea Sa și care crește neîncetat. Legea Nouă are o parte exterioară, rezumată mai ales în predica de pe munte și în fericiri, dar are și o parte interioară: chiar lucrarea harului în om prin Spiritul Sfânt. Legea naturală nu este negată, ci asumată și perfecționată.

Iar conștiința, așa cum e definită de Tradiție, nu ar avea cum, în sensul profund specificat mai sus, să se constituie într-o instanță „rebelă”, ridicându-și glasul autonom împotriva „tiraniei legii”. Conștiința este facultatea prin care omul percepe chemarea lui Dumnezeu din lege, ea are o dimensiunepragmatică, aplicată unui caz concret; este forul interior în care se ia decizia cu privire la o alegere morală. Conștiința este pasul următor a ceea ce unii au numit Synderesis, principiul de bază al ordinii morale, conectarea facultății morale a omului la legea universală. Conștiința, extrăgându-și „materia” dinsynderesis, aplică teoria texturii vieții cotidiene, luând decizia. Or, e clar că există o legătură intrinsecă între legea naturală și conștiință: prima este chiar referința ultimă a acelui synderesis, în vreme ce ultima este interfața interioară, pe ecranul căreia este „proiectată” această lege, ajutând intelectul să ia decizia și voința să o pună în aplicare. Legea, cu alte cuvinte, este în om, ca o conectare a acestuia la Absolut, iar conștiința nu face decât îi dea formă.

Conflictul dintre cele două ține doar de ordinea post-Cădere: doar o dezordine structurală a creației poate explica de ce „nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc.” (Rom 7:15), un adevărat dinamism al morții, pe care Apostolul îl numește chiar „lege” (cf Rom 7:21). Este însă o simplă tulburare adusă în creație, a cărei îndreptare a început prin Hristos și care se va desăvârși odată cu Parusia. Nu există o scuză pentru a te lăsa pradă acestei legi a păcatului, refuzând să cauți și să asculți legea naturală, accesibilă oricui. Conflictul „lege-conștiință” este o creație tipică modernității subiectului autonom cartezian care își este propria lege și instanță de judecare, a curentelor care oscilează dialectic între postularea robiei omului sub necesitate (material-istorică, psiho-somatică) și afirmarea libertății acestuia față de orice lege supranaturală. Ceea ce creștinismul descrie ca păcat originar și condiție căzută a omului, modernitatea exaltă drept „stare naturală a omului” (Hobbes) pe care fie o putem înfrânge punând totul, inclusiv adevărul, sub controlul omului, fie o putem propune drept „lege”, pretinzând că suntem liberi abia atunci când o acceptăm cu resemnare și chiar cu o ascunsă plăcere. Conflictul lege-conștiință este o minciună diabolică ce neagă bunătatea Creației, scopul supranatural al acesteia, înlănțuind omul chiar în clipa în care îi vinde iluzia eliberării. De aceea, această minciună trebuie să fie denunțată și distrusă fără milă.

Sursa:alinvara.wordpress.com

Spovedania este îmbrăţişarea lui Dumnezeu pentru om

În cei doi ani de pontificat, Sfântul Părinte a invitat în nenumărate rânduri la Sacramentul Reconcilierii. În puţinele zile care ne despart de Sărbătoarea Sfintelor Paşti din acest an, papa Francisc ne cheamă la ceea ce numeşte el „tandreţea” sau „îmbrăţişarea lui Dumnezeu”. „Spovedania – scrie Papa marţi, 31 martie, pe reţeaua de socializare Twitter – este sacramentul tandreţii lui Dumnezeu, felul său de a ne îmbrăţişa”.  Un mesaj scurt şi concis, pe care a l-a aprofundat monseniorul Bruno Forte, arhiepiscop de Chieti-Vasto (Italia), într-un interviu pentru redacţia centrală Radio Vatican:

„Imaginea sugerează imaginea evangelică a tatălui, care stând la fereastră îşi vede fiul rătăcitor întorcându-se de departe, îi aleargă în întâmpinare şi îl îmbrățișează. Aşadar mi se pare că papa Francisc a dorit să evoce Milostivirea profundă a lui Dumnezeu, faptul că Dumnezeul lui Isus Cristos este un tată care ne iubeşte , ne respectă chiar şi atunci când noi alegem ceva ce este împotriva Voinţei sale, iar El este întotdeauna pregătit să ne primească, să aştepte întoarcerea noastră şi să ne aştepte când ne întoarcem. Aşadar, în locul unei viziuni judiciare – care a dominat în trecut viziunea asupra Sacramentului Pocăinţei şi unde preotul era în oarecare sens judecător al greşelilor noastre– suntem în faţa unei întâlniri de iubire, de aşteptare, de primire festivă, adică imaginea unei Milostiviri depline”.

Imaginea unui Tată care iartă întotdeauna este recurentă în discursurile Sfântului Părinte. El spunea chiar la începutul Pontificatului că „Dumnezeu nu se oboseşte niciodată să ne ierte, suntem noi cei care obosim să-i cerem iertare”.

De ce se astăzi se pierde atât de uşor încrederea în iertarea lui Dumnezeu?

„Mecanismul păcatului este un mecanism care afectează integritatea persoanei în adâncul său şi primul efect devastant al răului, este răul pe care ni-l facem nouă înşine. Tocmai de aceea, se pierde sensul propriei demnităţi şi se rătăceşte credinţa în posibilitatea iertării, pe care Dumnezeu ne-o oferă. Iată de ce este fundamental să ne îndreptăm privirea către milostivirea Domnului, pentru a putea găsi strada reconcilierii. Un Dumnezeu judecător i-ar ţine încă departe pe cei care au păcătuit. Un Dumnezeu de infinită milostivire, aşa cum subliniază papa Francisc, este un Dumnezeu care îi atrage la sine pe fiii săi, care cere sufletului tău să aibă încredere în El, în ciuda tuturor păcatelor”.

În predicile sale de la Sfânta Liturghie din Casa „Sf. Marta”, vorbind despre Taina Spovedaniei, papa Francisc spunea că «este nevoie de simplitate, dar şi de curaj». Aceste calităţi par să fie însă tot mai puţin prezente la creştini atunci când se apropie de Confesional, dar sunt esenţiale. Mons. Bruno Forte:

„Simplicitatea este necesară pentru că «a fi simpli» înseamnă a fi adevăraţi, a şti să ne aşezăm în faţa lui Dumnezeu fără justificări (alibi) sau mecanisme de apărare. Fără aceste supra-structuri care complică astăzi raporturile umane şi uneori complică şi raportul nostru cu Tatăl Ceresc. Ceea ce Pontiful repetă necontenit este că «Dumnezeu este iubire». De aceea, relaţia cu Dumnezeu trebuie trăită în semnul dragostei – care înseamnă încredere, eliberarea fricii, curajul de a regăsi în iubire forţa de a fi noi înşine, după chipul Lui Dumnezeu. În esenţă, curajul este o virtute care nu poate fi separată de încredere şi iubire. Dacă nu ai dragoste, dacă nu ai încredere, dacă nu te simţi iubit, este greu să te simţi curajos(ă). În schimb, dacă le ai pe toate acestea, curajul te face să te deschizi către ceea ce un mare teolog evanghelic – Karl Barth– numea «posibilităţile imposibile ale lui Dumnezeu», cele care ne vin revelate tocmai în Săptămâna Sfântă”.

Sursa:ro.radiovaticana.va

Cartea... pe bicicletă!

Într-o lume în care lectura pare a fi un divertisment tot mai puțin căutat și în care cartea tinde să fie înlocuită cu ceva mai subțire, o tabletă, câțiva oameni cu suflet nobil, vor să le readucă în actualitate într-un mod inedit. Alteța Sa Regală Principele Nicolae al României alături de campionul național la ciclism, Alex Ciocan, au început de ceva vreme turul „Cărțile copilăriei pe bicicletă”, prilej cu care încearcă să adune fonduri pentru ca la final, zonele mai puțin fericite să primească un fond de carte care, sperăm noi, le vor însenina zilele. Pentru cei cu dare de mână și suflet, acesta este link-ul pentru donații: http://asociatiacurteaveche.ro/pebicicleta/?page_id=3729 

Mai multe informații găsești în acest comunicat de presă și pe site-ul oficial al evenimentului.

Cei care doresc să rămână la curent cu activitățile Asociației Curtea Veche, o pot urmări https://www.facebook.com/AsociatiaCurteaVeche.

Tu ce ai face pentru a da mai departe o carte?

http://asociatiacurteaveche.ro/pebicicleta

Copiii nu sunt o greșeală, sunt darul lui Dumnezeu

”Copiii sunt rodul cel mai frumos al binecuvântării pe care Creatorul a dat-o bărbatului și femeii”: a spus papa Francisc la audiență generală de miercuri, 8 aprilie 2015. Continuând seria catehezelor dedicată familiei creștine, Papa a vorbit despre importanța copiilor, în special despre suferințele copiilor din timpurile noastre. Zeci de mii de credincioși de pe diferite continente au luat parte la tradiționala întâlnire săptămânală din Piața Sfântul Petru, încurajați și de soarele ceva mai curajos din dimineața zilei de miercuri, în pofida vântului neobișnuit de rece pentru anotimpul primăverii.

Vă prezentăm în continuare cateheza Sfântului Părinte.
• «La catehezele despre familie completăm astăzi reflecția despre copii, rodul cel mai frumos al binecuvântării pe care Creatorul a dat-o bărbatului și femeii. Am vorbit deja de marele dar care sunt copiii. Astăzi trebuie să vorbim din nefericire de ”istoria pătimirii” prin care trec mulți dintre ei.

Foarte mulți copii, încă de la început sunt respinși, abandonați, [multor copii] le sunt furate copilăria și viitorul. Unii, ca și cum ar vrea să se justifice, ajung să spună că a fost o eroare faptul că i-au făcut să vină pe lume. Acest fapt este rușinos! Vă rog, să nu punem pe umerii copiilor povara vinovățiilor noastre! Copiii nu sunt niciodată ”o greșeală”! Foamea lor nu este o greșeală, după cum nu este sărăcia, fragilitatea și abandonarea lor – atâția copii abandonați pe străzi; și nu este o greșeală nici ignoranța sau incapacitatea lor – mulți copii care nu știu ce este o școală. Cel mult, acestea sunt motive pentru a-i iubi mai mult, cu o mai mare generozitate. Ce rămâne din solemnele declarații ale drepturilor omului, ale drepturilor copiilor, dacă apoi îi pedepsim pe copii pentru greșelile adulților?

Cei care au îndatorirea de a guverna, de a educa, dar aș spune că toți adulții suntem responsabili ai copiilor și trebuie să facem fiecare ce poate pentru a schimba această situație. Mă refer la ”pătimirile”, la suferințele copiilor. Un copil marginalizat, abandonat, care trăiește pe stradă cerșind și prin tot felul de expediente, fără școală, fără îngrijiri medicale, este un strigăt care se înalță la Dumnezeu și care acuză sistemul pe care noi, cei adulți, l-am construit. Și din nefericire, acești copii sunt pradă a celor delincvenți, care îi exploatează pentru traficuri sau comerțuri nedemne, sau instruindu-i la război și violență. Chiar și în țările așa zis bogate atâția copii trăiesc drame care îi marchează în mod grav din cauza crizei familiei, a golurilor educative sau a condițiilor de viață uneori inumane. În orice caz, sunt copilării violate în trup și suflet. Dar nimeni dintre acești copii nu este uitat de Tatăl care este în ceruri! Niciuna din lacrimile lor nu se pierde! După cum nu se pierde responsabilitatea noastră, responsabilitatea socială a persoanelor, a fiecăruia dintre noi și a țărilor.

Odată Isus i-a dojenit pe discipolii lui pentru că îi îndepărtau pe copiii pe care părinții îi aduceau la el ca să-i binecuvânteze. Este impresionantă povestirea din Evanghelie: ”Atunci – se citește la Matei (19,13-15) – i s-au adus copii ca să-și pună mâinile peste ei și să se roage, dar discipolii îi mustrau. Însă Isus le-a zis: Lăsați copiii și nu-i opriți să vină la mine, căci Împărăția cerurilor este a acelora care sunt ca ei. Și după și-a pus mâinile peste ei, a plecat de acolo”. Cât de frumoasă este încrederea părinților și răspunsul lui Isus! – a reluat Sfântul Părinte. Cât aș vrea ca această pagină să devină povestea normală a tuturor copiilor! E adevărat că, slavă Domnului, copiii cu dificultăți grave găsesc foarte adesea părinți extraordinari, gata de orice sacrificiu și orice generozitate. Dar acești părinți n-ar trebuie lăsați singuri! Ar trebui să însoțim eforturile lor, dar și să le oferim momente de bucurie împărtășită și de veselie curată, ca să nu fie luați doar de rutina terapeutică.

Când e vorba de copii, în orice caz, n-ar trebui să se audă acele formule de apărare legală din oficiu, de genul: ”la urma urmei, noi nu suntem o organizație de binefacere” sau ”în privat, fiecare este liber să facă ce vrea”; sau alta: ”ne pare rău, nu putem face nimic”. Aceste cuvinte nu sunt de folos când e vorba de copii.

De prea multe ori asupra copiilor se revarsă urmările unor vieți obosite de o muncă precară sau prost plătită, de un program de muncă imposibil de susținut, de transport ineficient. Dar copii plătesc și prețul uniunilor imature și al separărilor iresponsabile, ei sunt primele victime. Îndură efectele culturii drepturilor subiective exasperate și devin fiii precoce ai acestei culturi. Deseori absorb violența pe care nu sunt în măsură să o ”prelucreze” și sub ochii celor mari sunt constrânși să se obișnuiască cu degradarea.

Chiar și în această epocă a noastră, ca și în trecut, Biserica își pune maternitatea ei în slujirea copiilor și a familiilor lor. Părinților și fiilor acestei lumi a noastre le duce binecuvântarea lui Dumnezeu, blândețea maternă, reproșul decis și condamnarea fermă.

Frați și surori, gândiți-vă la copii, cu copiii nu se glumește! Gândiți-vă ce-ar fi o societate care ar decide, o dată pentru totdeauna, să stabilească următorul principiu: ”E adevărat că nu suntem perfecți și că facem multe greșeli. Dar  când e vorba de copiii care vin pe lume, nici un sacrificiu al celor mari nu va fi considerat prea scump sau prea mare, din dorința de a evita ca un copil să creadă că este o greșeală, că nu are nicio valoare și că este abandonat la rănile vieții și asuprirea oamenilor”. Ce frumoasă ar fi o societate de acest fel! Eu spun că unei astfel de societăți, le-ar fi iertate multe din nenumăratele ei greșeli, multe, cu adevărat!

Domnul judecă viața noastră ascultând ceea ce îi spun îngerii copiilor, îngeri care ”văd mereu fața Tatălui care este în ceruri” (cf Mt 18,10). Să ne întrebăm mereu: ce îi vor povesti lui Dumnezeu despre noi, acești îngeri ai copiilor?».

La saluturile adresate grupurilor de pelerini și credincioși, papa Francisc a menționat în mod special grupul de ministranți din Elveția și seminariștii diecezei germane de Speyer. Emoționant, salutul adresat pelerinilor de limba arabă: ”Copiii – a spus Pontiful vorbindu-le în italiană – sunt deseori primele victime ale problemelor familiale, ale conflictelor, războaielor și persecuțiilor. Să ne rugăm pentru toți copiii care suferă, cerând Domnului să-i ocrotească de orice rău, să retrezească conștiințele adormite și să schimbe inimile de piatră ca să nu lipsească nici unui copil iubirea și îngrijirile. Domnul să-i binecuvânteze pe toți copiii și să-i ocrotească de cel rău!”.

Primiți și Binecuvântarea apostolică a papei Francisc, binecuvântare ce ajunge prin mass-media la toți cei care o primesc în spirit de credință.
 

Sursa:ro.radiovaticana.va