Psihologul Aurelia Vestemean explica Intr-un interviu realizat de catre redactorul sef al postului Radio Blaj - Nicu Goga care este importanta proiectului "Rețea de servicii mobile de recuperare complexa pentru copii si tineri cu dizabilitati din mediul rural din 3 judetele ale tarii Alba, Sibiu si Mureș" din perspectiva coordonatorului echipei mobile din judetul Alba.
Blog-ul lui Ciprian Vestemean cu gânduri, realizări, cărți, publicații... /./ Citiți ceea ce citesc și eu... /./ De prin lume adunate și la lume iarăși date! Urmăriți zilnic sau... cât voi mai trăi!
sâmbătă, 8 august 2015
vineri, 7 august 2015
CUM ESTE ORGANIZATĂ IERARHIA BISERICII CATOLICE?
Ierarhia Bisericii Catolice
Biserica Catolică recunoaște trei trepte ierarhice sau grade ale ordinului sacru: diaconatul, preoția și episcopatul. Diaconii sunt colaboratori ai episcopilor și au rolul de a-i ajuta pe aceștia sau pe preoți la celebrarea serviciilor liturgice. Preoții sunt colaboratori ai episcopilor cu care condivid predicarea Cuvântului lui Dumnezeu și celebrarea sacramentelor. Episcopii sunt considerați urmașii Apostolilor, ei exercită la fel ca și preoții parohi cele trei munus sau funcții:munus propheticum aut munus docendi, funcția de a învăța sau predica;munus regalis aut munus regendi, funcția de a guverna la nivel pastoral; șimunus sacerdotalis aut munus liturgicum, funcția de a sfinți. În perioada apostolică funcțiile sau atribuțiile episcopilor, nu erau diferite de cele ale preoților sau presbiterilor din acea vreme. Începând din secolul II, episcopii ocupă funcțiile de păstori ai bisericilor locale (spre exemplu Alexandria Egiptului era scaun episcopal, care totodată mai avea în jurisdicția sa și alte orașe din Egipt și din zona sa de influență politică și administrativă).
Este necesar să se facă distincția între treptele ierarhice și funcțiile pe care le poate exercita un diacon, preot sau episcop în cadrul bisericii. De exemplu, parohul este un preot care are funcția de a guverna pastoral o parohie alcătuită dintr-o comunitate de persoane (credincioși). Patriarhul este un titlu și o funcție pe care o deține un episcop și are rolul de cap al unei Biserici pentru Bisericile Catolice Răsăritene sau Ortodoxe, pe când pentru Biserica Latină este doar un titlu onorific (Patriarhul de Veneția, care este și cardinal). La fel și cardinalatul este un titlu, pe care îl poate avea un episcop (CIC can. 350). Papatul nu face excepție, iar cel care urmează să aibă această funcție, trebuie să fie episcop sau să fie mai întâi hirotonit episcop.
Funcții în Biserica Catolică Latină
Suveranul Pontif sau Papa deține funcția supremă de conducere în Biserica Catolică. Papa este ajutat la administrarea și guvernarea Bisericii ca instituție, atât și la nivel pastoral de un număr de organisme înființate în acest scop, cât și de un număr de persoane. Aceste organisme sunt:
Curia Romană - reprezintă multitudinea de dicastere (Secretariatul de Stat, Congregații, Tribunale, Consilii și Birouri: Camera Apostolică, Administrația Patrimoniului Scaunului Apostolic, Prefectura pentru Afacerile Economice ale Sfântului Scaun). Dicasterele la nivel juridic sunt egale între ele ca și importanță în sensul că nu sunt subordonate ierarhic. Dintre Instituțiile Curiei Romane se disting: Prefectura Casei Pontificale și Biroul Celebrărilor Liturgice ale Suveranului Pontif. Dicasterele în mod normal sunt conduse de un Cardinal Prefect sau Președinte Arhiepiscop, câțiva cardinali, unii episcopi, un secretar, care la rândul lor mai sunt ajutați și de un număr de consultanți, iar în funcție de specificul dicasterului mai sunt admiși preoți și laici.
Structura Ierarhică în Țările Catolice de Rit Latin
Fiecare țară catolică are un cardinal Arhiepiscop – primat (cap al Bisercii din țara respectivă) cu sediul în capitala țării, exemplu Austria-Viena (Cristoph Schönborn), Franța-Paris (André Vingt-Trois) etc. Unele țări ca și SpaniaArhiepiscopul – primat cu titlul de cardinal este din Toledo (Braulio Rodriguez Plaza), deoarece orașul Toledo are o vechime și o importanșă istorică deosebită pentru catolicismul din Spania (Scaun Arhiepiscopal Mitropolitan încă din sec. IV d. Cr.). Pe lângă Arhiepiscopii – primați, țările catolice prin tradiție, mai au și alți cardinali arhiepiscopi în orașe cu o importanță istorică relvantă, de exemplu în Spania: la Valencia (Antonia Canizares Llovera); în Franța: la Lion (Philippe Xavier Ignace Barbarin). Italia spre deosebire toate celelate țări catolice are cei mai mulți cardinali, în mai multe orașe importante și sunt scaune vechi cu tradiție, exemplu: Veneția, Milano, Napoli, scaunele suburbicare din zona Romei: Ostia, Albano, Frascati, Palestrina, Porto și Santa Rufina; Sabina și Poggio Mirteto, Velletri. Roma la rândul ei are unCardinal Vicar, căruia Papa îi delegă guvernul pastoral al diecezei de Roma, al cărui titlu complet este Vicarul General al Sanctității Sale pentru Urbea Romană și districtul (districtus), adică teritoriul unde avea jurisdicțiePraefectus Urbis din perioada Romei Imperiale.
Apoi urmează:
Importanța decizională ierarhică: aplicarea legilor din Codul Biserericii Catolice (CIC), aplicarea deciziilor din Conferința Episcopală a fiecărei țări catolice Italiană, Episcopul diecezan, Vicarul General al episcopului, diferiteConsilii Diecezane (Consiliul pastoral, economic etc.) și diferiți Vicari delegați pentru tot felul de domenii, exemplu Vicarul Judecătoresc, Vicarul cu preoții care se ocupă de preoții diecezei etc. Preoții care pot avea tot felul de funcții pe lângă episcopie sau alte instituții, preoții parohi și diaconi.
Titluri și Funcții în Bisericile Catolice Răsăritene
Acestea sunt multe și unele sunt comune tuturor Bisericilor Catolice Răsăritene, altele în schimb sunt specifice unui anumit tip de Biserică Sui iuris. Ca și capi ai Bisericilor Catolice Răsăritene pot fi episcopii cu titlurile de: Patriarh, Arhiepiscop Major, Mitropolit, apoi Episcop și Exarh care depind direct de Scaunul Apostolic. Biserica Greco-Catolică din România are ca și cap teritorial un Arihiepiscop Major și cardinal, apoi ca și ierarhie legislativă și organe decizionale sunt: Codul Bisericilor Catolice Orientale, Sinodul Episcopilor, episcopii eparhiali, episcopii auxiliari și vicari, vicarii generali, diferite consilii eparhiale/vicari delegați pentru diferite domenii, preoți, preoți parohi, diaconi (alte ordine minore, subdiaconi, lectori).
Cu cât o Biserică Catolică Răsăriteană este mai aproape de rangul de Patriarhat, cu atât are o mai mare autonomie de guvernare și privilegii acordate de către Suveranul Pontif ca și Cap Suprem al acestor Biserici, patriarhatul reprezentând doar autoritatea maximă pe teritoriul Bisericii sale locale sau sui iuris.
Organizarea Bisericii
Criza secolului III d.Cr. se consideră că a luat sfârșit cu Dioclețian (284-306). Acesta a inițiat o serie de reforme care au schimbat fața imperiului. Cu el se consideră că a început perioada dominatului (care a marcat sfârșitul perioadei principatului, începută cu Augustus), împăratul devenind în mod oficial un monarh autocrat. Dioclețian a reorganizat administrația în mai multe prefecturi și dieceze, apoi a împărțit imperiul în două (286), el luând partea de răsărit, linia de împărțire fiind între Italia și Dalmația. Tot el a instaurat și Tetrarhia, prin care, imperiul să fie condus în continuare de doi Auguști și doi Cezari, câte un August și un Cezar pentru fiecare parte (apus și răsărit). Mai târziu însă, în urma unor războaie civile împăratul Constantin I (306-337) va reunifica imperiul.
În organizarea târzie a Imperiului Roman, provinciile care erau destul de fragmentate au fost grupate în unități administrativ-teritoriale mai mari, numite dieceze (lat. diœcesis, gr. διοίκησις, însemnând administrație), fiind introduse de împăratul Dioclețian (284-305) ca subîmpărțire administrativă financiară.Biserica de atunci a moștenit, direct această structură administrativă în secolele V și VI, atunci când episcopii își asumau în întregime rolul unuipræfectus. De altfel, centrele acelor dieceze romane coincideau cu sediile episcopiilor. În zilele noastre, această practică s-a păstrat, și astfel, de cele mai multe ori, sediile mitropoliilor coincid cu sediile administrației civile centrale. Exemplele sunt mai multe, începând cu Arhidieceza de București, al cărei arhiepiscop este și mitropolit al provinciei metropolitane de rit latin dinRomânia, continuând apoi cu Arhidieceza de Viena, al cărei arhiepiscop este și Primat al Austriei. Aceeași modalitate de organizare o folosesc și Bisercile Ortodoxe. Principiul care stă la baza acestei organizări este: teritorial pe line orizontală și ierarhic pe linie verticală.
Un teritoriu reprezintă un anumit spațiu concret, delimitat de anumite limite naturale sau fixate unanim, spre exemplu un sat: satul Covaci, jud. Timiș se întinde pe un teritoriu care la nivel orizontal cuprinde o suprafață în km sau ha. Oamenii care locuiesc pe acel teritoriu, exploatează acel teritoriu în baza faptului că este al lor și nu al unei alte comunități cu care se învecinează (dreptul la proprietate). Locuitorii acelui sat sunt identificați după locul de origine (dacă sunt băștinași vor spune că sunt din Covaci) sau dacă nu, după domiciliu (dacă locuiesc doar în Covaci, atunci justifică acest lucru prin domiciliu). Pe lângă teritoriul care conduce la proveniența fiecărei persoane sau la indicarea domiciliului, la nivel vertical există o ierarhie a locului stabilită tot de comunitate. Toți locuitorii unui sat sunt oarecum egali, dar se pot distinge prin funcții, care la rândul lor crează o întâietate și totodată ideea de statut. Aceste funcții sunt oferite de comunitate unor membrii ai aceleiași comunități pentru a putea guverna și administra cât mai bine teritoriul și bunurile locale, spre exemplu: consilier la primărie, primar, pompier, paznic de noapte, polițist etc., conform principului pe care Platon îl expune în Republica, și anume că fiecare om în parte nu își este suficient sieși, ci este nevoie ca oamenii să-și împartă activitățile, pentru a fi mai eficienți, dar și pentru a se completa, iar împreună să aibă toate cele necesare comunității. Conceptul de teritorialitate este unul empiric, concret, tipic pragmatismului roman, pe când cel de autoritate și ierarhie este unul abstract, devenit unanim, tipic lumii ideilor Platoniene, dar cu efecte concrete.
Primele forme de organizare instituțională și teritorială au fost diecezele sau eparhiile ca și teritorii aflate sub jurisdicția unui episcop, care avea sediul într-unul din orașele importante ale Imperiului Roman, treptat, în timp s-a ajuns la Patriarhat. Cel mai important centru patriarhal dintre cele cinci scaune consacrate era Roma (care se bucura de întâietate politică și religioasă privelegiată de faptul că se găsea în capitala Imperiului); în timp Constantinopolul ajunge pe locul doi în anul 381, la Conciliul Ecumenic din Constantinopol prin decizia can. 3, iar mai târziu ajunge să-și revendice egalitatea cu scaunul Romei pe baza mutării centrului de decizie politic în orient, can. 28 al Conciliului Ecumenic din Calcedonia (451). Apoi urmează Alexandria Egiptului, Antiohia și în cele din urmă Ierusalimul.
La început, până la marea schizmă (1054), Biserica nu avea un cap ecleziastic unic și cu putere maximă de decizie asupra întregii creștinătăți. Împăratul roman era protectorul întregului imperiu și autoritatea maximă, dar nu și în luarea deciziilor ecleziastice, care se luau în comun prin intermediul conciliilor ecumenice. Întregul teritoriu creștin era împărțit în cinci patriarhate, fiecare cu teritoriul său delimitat, iar fiecare patriarh își exercita jurisdicția în propriul teritoriu, find cea mai înaltă autoritate în teritoriul său. Patriarhatul era împărțit în mitropolii, care la rândul lor se subdivideau în mai multe eparhii sau scaune episcopale, la care erau alocate un anumit număr de parohii. După marea schizmă, situația politică și religioasă s-a schimbat, în orient a rămas figura împăratului Bizantin ca și protector al patriarhatelor care se mai aflau pe terioriul său până în 1453, apoi în timp s-au format statele moderne, iar comunitatea religioasă din acel stat a ajuns să aibă titlul de patriarhat și de Biserică autocefală, spre exemplu în România, Biserica Ortodoxă devine Patriarhat abia în 1925.
În occident, începând cu Papa Inocețiu al-III-lea (1198-1216) a început consolidarea puterii papale și formarea treptată a unui stat ecleziastic, care există și astăzi sub o altă formă și alte dimensiuni în comparație cu perioada medievală care a apus în 1870, pe timpul Papei PIUS al-IX-lea și a cunoscut o altă organizare din 1929 prin Pactul de la Lateran. În occident Papa a devenit figura supremă a suveranului cu putere religioasă asupra credincioșilor creștini catolici din lumea întreagă, pe când în rândul Bisericilor Ortodoxe, această putere este exercitată de către fiecare Patriarh și sinod al bisericii pe teritoriul său. În cazul Bisericilor Catolice Unite cu Roma, acestea au un cap local în teritoriu, dar deasupra lui se situează Suveranul Pontif. Biserica Româna Unită este organizată astfel:
Titulatura -Arhiepiscopat Major, Capul Bisericii - episcop numit în funcția de Arhiepiscop Major, totodată și Cardinal.
Diviziunea teritorială a Bisericii - în eparhii cu șase scaune episcopale pe teritoriul României și o eparhie în afara teritoriului țării noastre:
Arhieparhia de Alba Iulia și Făgăraș cu sediul la Blaj
Episcopia de Oradea cu sediul la Oradea
Episcopia de Lugoj cu sediul la Lugoj
Episcopia de Cluj-Gherla cu sediul la Cluj-Napoca
Episcopia de Maramureș cu sediul la Baia Mare
Episcopia de București cu sediul la București
Episcopia de Canton (SUA) cu sediul la Canton.
O eparhie poate avea mai multe județe sau părți din anumite județe cu un anumit număr de parohii alocate. Același principiu de organizare și ierarhie este aplicat și de Bisericile Ortodoxe. În concluzie, Imperiul Roman a implementat și desăvârșit acest principiu al teritorialității care împreună cu acela de organizare ierarhică a produs un sistem statal compact, foarte bine articulat și totodată extrem de eficient, care funcționează și astăzi după mai bine de 2000 de ani și este modelul cel mai extins în lume, atât pentru statele civile cât și pentru Biserică.
Pr. Alexandru Ploștinaru
Vicar judecătoresc la Eparhiei de Lugoj
joi, 6 august 2015
Slujitori ai împăcării
Colocviu cu cardinalul De Magistris
De Nicola Gori
Ne apropiem de Anul Milostivirii convocat de papa Francisc. Un moment privilegiat pentru a redescoperi sacramentul reconcilierii şi o ocazie pentru preoţi de a se oferi cu disponibilitate şi pregătire mai mare pentru ascultarea penitenţilor. O misiune care nu se improvizează, ci care are nevoie de rugăciune, jertfă, discernământ şi milostivire. Am vorbit despre asta cu un expert în materie, care a aflat că a fost creat cardinal chiar în timp ce se afla într-un confesional din catedrala din Cagliari. Este Luigi De Magistris, unul dintre cei cinci noi cardinali în vârstă de peste optzeci de ani, unicul italian, pe care papa Francisc l-a introdus în colegiul cardinalilor în consistoriul din februarie. Optzeci şi nouă de ani, dintre care mulţi trăiţi în slujirea reconcilierii, se relatează în acest interviu acordat ziarului nostru.
Ce este necesar astăzi pentru a fi un bun duhovnic?
A fi culţi şi buni. Adică, a avea, ca bază, o precedentă formare bună şi apoi o profundă cunoaştere a teologiei morale (l-am avut ca maestru pe cardinalul Pietro Palazzini care era un mare moralist), împreună cu o atitudine iubitoare faţă de penitent căruia nu trebuie să-i fie frică să se spovedească. La asta aş adăuga un sfat: a nu părăsi niciodată studiile sacre. Sunt o apărare pentru virtutea sacerdotală; aşa cum este important a fi la zi cu privire unele teme precum bioetica: în zilele noastre un duhovnic care nu cunoaşte măcar elementele esenţiale ale acestei materii n-ar trebui să se aşeze în confesional.
Care este cauza principală a lipsei de afecţiune faţă de acest sacrament?
În fond, în fond este orgoliul şi apoi prezumţia de a nu avea nevoie de el considerând că sunt perfecţi. De fapt, pentru a ne spovedi trebuie să ne recunoaştem cu umilinţă propriile păcate şi că avem nevoie de iertare. Într-o societate în care totul este prezentat ca permis s-a pierdut simţul păcatului: probabil că în parte responsabilitatea este a noastră a preoţilor care adesea în predică am înlocuit cateheza cu atâtea vorbării care folosesc puţin sufletului credincioşilor.
Ce se poate face pentru a-i redescoperi valoarea?
Înainte de toate ar trebui să se amintească periodic credincioşilor că pentru a se apropia de Euharistie trebuie să fie în stare de har, şi apoi să se dea exemplu bun: noi cei dintâi spovedindu-ne frecvent. Aş vrea să recomand o dată pe săptămână şi ca preoţi să fim disponibili mereu să ascultăm spovezile.
Cum aţi primit numirea de cardinal?
Mă simţeam nevrednic şi, pentru acest motiv, cu atât mai recunoscător Domnului care a voit să mă facă să ajung la această demnitate. Când m-au anunţat eu eram în catedrală la Cagliari, unde ascultam spovezile, cum este obiceiul meu, şi cum sper că va continua să fie obiceiul meu. Parohul a fost cel care mi-a spus că Papa Francisc a anunţat numele meu printre numele noilor cardinali. Neavând niciun preaviz, credeam că era o glumă.
Mulţi ani aţi fost în slujba Curiei. Puteţi să ne povestiţi experienţa dumneavoastră?
Am trecut de la secretariatul Universităţii Pontificale Laterane la Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, unde eram oficial; apoi la Secretariatul de Stat şi, în sfârşit, la Penitenţiaria Apostolică. Toate acestea au reprezentat pentru mine o experienţă preţioasă, fie din punct de vedere cultural, ca preot, şi mai ales spiritual. Ca regent şi apoi ca pro-penitenţiar major am avut şi posibilitatea de a veni în contact cu problematicile slujitorilor pocăinţei. Am foarte multe amintiri, dar nu vreau să intru în detalii pentru că sunt foarte strict în interpretarea secretului de oficiu.
Dumneavoastră aţi fost la Roma mai ales în anii pontificatului lung al lui Ioan Paul al II-lea. Care este amintirea dumneavoastră despre Papa cel sfânt?
Îl cunoşteam pe cardinalul Wojtyła pentru că am avut ocazia să desfăşor o slujire la cererea sa, deci deja apreciasem multele sale calităţi. Apoi, ca Pontif, i-am acordat mereu respect şi fidelitate aşa cum, şi prin tradiţie familială, am făcut mereu cu toţi cei opt Papi pe care i-am slujit.
(După L'Osservatore Romano, 24 iulie 2015)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa:ercis.ro
miercuri, 5 august 2015
Pianistul fără adăpost și-a reîntâlnit fiul datorită internetului
Donald Gould și-a reîntâlnit fiul după 15 ani, după ce videoclipul în care el cânta la pian a devenit viral pe internet.
Povestea lui Donald Gould, om al străzii care i-a uimit pe trecătorii din Sarasota (Florida, SUA) cântând la un pian pus la dispoziție de autoritățile locale, s-a îmbogățit cu un nou capitol.
Povestea sa care fost prezentată de diferite siteuri din lume, a fost preluată și de către E-communio.ro cu câteva zile în urmă, și prin aceasta s-a făcut cunoscută istoria unui om care locuia pe străzi de șapte ani de zile.
Gould a povestit că au fost binefăcători care l-au ajutat să se „curețe”, să-și cumpere haine noi și să-și taie barba. Cu toate acestea un lucru important lipsea în viața lui: fiul său cu care a pierdut contactul acum 15 ani, atunci când viața sa a intrat într-o spirală descendentă.
„Acum, poate că fiul meu va intra în contact cu mine”, a spus Donald.
Inside Edition l-a descoperit pe băiat. Numele său este Donny și are 18 ani. A fost adoptat la vârsta de 5 ani. El a crescut în Michingan. Știa că a fost adoptat, dar nu a crezut vreodată că își va cunoaște tatăl biologic.
Într-o zi părinții lui au primit un telefon de la un prieten care a văzut videoclipul cu tatăl biologic al lui Donny. „Am vizionat și noi videoclipul și apoi l-am chemat pe Donny. L-am pus să stea între noi doi și i-am arătat videoclipul”, au declarat părinții adoptivi ai băiatului. De asemenea, i-au explicat tânărului că acel om fără adăpost, care cânta atât de bine la pian este tatăl său biologic.
„Apoi, am văzut că Donald s-a aranjat și că va merge la dezintoxicare, și ne-am gândit că am putea intra în contact cu el”. Donny a spus că-și iubește părinții biologici la fel cum fiecare copil își iubește părinții, și crede că își va putea ajuta tatăl să înceapă din nou o viață normală. A spus: „Vreau să-l ajut să se întoarcă pe drumul cel bun”.
Cei doi au conversat apoi prin chat, Donny din Michingan, iar Donald dintr-o cameră de hotel din Sarasota.
„A fost extraordinar”, a mărturisit Donald. „Nu mi s-a părut a fi afectat, ceea ce este minunat”.
Părinții adoptivi ai lui Donny așteaptă să vadă ce progrese va face Donald, înainte de a organiza o întâlnire, și speră că acest om va face o schimbare în viața sa.
Traducere: Liviu Ursu
Povestea lui Donald Gould, om al străzii care i-a uimit pe trecătorii din Sarasota (Florida, SUA) cântând la un pian pus la dispoziție de autoritățile locale, s-a îmbogățit cu un nou capitol.
Povestea sa care fost prezentată de diferite siteuri din lume, a fost preluată și de către E-communio.ro cu câteva zile în urmă, și prin aceasta s-a făcut cunoscută istoria unui om care locuia pe străzi de șapte ani de zile.
Gould a povestit că au fost binefăcători care l-au ajutat să se „curețe”, să-și cumpere haine noi și să-și taie barba. Cu toate acestea un lucru important lipsea în viața lui: fiul său cu care a pierdut contactul acum 15 ani, atunci când viața sa a intrat într-o spirală descendentă.
„Acum, poate că fiul meu va intra în contact cu mine”, a spus Donald.
Inside Edition l-a descoperit pe băiat. Numele său este Donny și are 18 ani. A fost adoptat la vârsta de 5 ani. El a crescut în Michingan. Știa că a fost adoptat, dar nu a crezut vreodată că își va cunoaște tatăl biologic.
Într-o zi părinții lui au primit un telefon de la un prieten care a văzut videoclipul cu tatăl biologic al lui Donny. „Am vizionat și noi videoclipul și apoi l-am chemat pe Donny. L-am pus să stea între noi doi și i-am arătat videoclipul”, au declarat părinții adoptivi ai băiatului. De asemenea, i-au explicat tânărului că acel om fără adăpost, care cânta atât de bine la pian este tatăl său biologic.
„Apoi, am văzut că Donald s-a aranjat și că va merge la dezintoxicare, și ne-am gândit că am putea intra în contact cu el”. Donny a spus că-și iubește părinții biologici la fel cum fiecare copil își iubește părinții, și crede că își va putea ajuta tatăl să înceapă din nou o viață normală. A spus: „Vreau să-l ajut să se întoarcă pe drumul cel bun”.
Cei doi au conversat apoi prin chat, Donny din Michingan, iar Donald dintr-o cameră de hotel din Sarasota.
„A fost extraordinar”, a mărturisit Donald. „Nu mi s-a părut a fi afectat, ceea ce este minunat”.
Părinții adoptivi ai lui Donny așteaptă să vadă ce progrese va face Donald, înainte de a organiza o întâlnire, și speră că acest om va face o schimbare în viața sa.
Traducere: Liviu Ursu
Sursa:www.aleteia.org
marți, 4 august 2015
luni, 3 august 2015
duminică, 2 august 2015
Exemple de credință (II): Vocația și misiunea lui Moise
Am văzut de ce credința lui Avraam este un model de supunere și încredere în Dumnezeu, într-o asemenea măsură încât este numit, în mod corect, tatăl tuturor credincioșilor. [1] Acum vom privi la câteva episoade din viața lui Moise, prin care putem vedea credința ca pe un angajament luat în fața lui Dumnezeu.
Într-adevăr, viața lui Moise a fost, în totalitate, un răspuns de credință la revelația lui Dumnezeu. Citim astfel în Scrisoarea către Evrei: Prin credință a ieșit din Egipt, fără să se teamă de mânia monarhului; el a perseverat, ca și când L-ar fi văzut pe Cel Ce este nevăzut. Prin credință a instaurat Paștele și stropirea cu sânge, pentru ca Nimicitorul să nu-i omoare pe întâii lor născuți. Prin credință a trecut poporul prin Marea Roșie ca pe uscat. Când au încercat însă și egiptenii lucrul acesta, s-au înecat. [2]
Când Dumnezeu se apropie de noi, invitându-ne să avem credință, nu ne spune doar ce este adevărat; ni se dă pe El Însuși. Acceptarea darului credinței ne face să începem călătoria spre Dumnezeu și să ne dăm Lui, din dragoste, în totalitate. „Dumnezeu te așteaptă! Deci, oriunde te vei afla, trebuie să vrei să-L imiți; să te unești cu El întru bucurie, dragoste, entuziasm, chiar dacă se întâmplă într-o zi – sau în mod obișnuit – să faci lucrurile în silă. Dumnezeu te așteaptă... și El te vrea credincios Lui!" [3]
Răspunsul credinței dă lumină întregii noastre vieți; mai mult, îi dă conștiința unei misiuni. „Credința și chemarea creștină ne afectează existența nu doar în parte, ci în totalitate. Relațiile noastre cu Dumnezeu ne cer să ne dăruim Lui în totalitate. Un credincios își vede viața, în toate dimensiunile sale, dintr-o nouă perspectivă: cea care ne este dată de Dumnezeu." [4] Prin urmare, credința „devine un nou criteriu de înțelegere și comportament care ne schimbă întreaga viață." [5] A avea credință și a te dărui Domnului într-o viață cu misiune apostolică sunt două fețe ale aceleiași monede.
Trăind prin lumina credinței
La nașterea lui Moise, faraonul a ordonat uciderea tuturor pruncilor băieți născuți din israeliți. Prin credință, Moise... a fost ascuns trei luni de părinții săi.[6] Această frază sugerează că, prin credință, părinții săi au înțeles că moartea copilului nu era din voia Domnului, și că aceasta le-a dat puterea să nu se supună ordinului faraonului. Nu ar fi putut să își imagineze tot ce avea să depindă de această decizie. Când au renunțat, potrivit acestei credințe, la fiul lor, Providența Divină nu doar le-a permis să îl vadă adoptat de către o prințesă egipteană, dar i-a și permis mamei sale să continue să îl hrănească și să îl îngrijească. [7]

Moise a crescut în palatul faraonului și a fost educat în toate științele egiptene. Dar ceva s-a întâmplat care i-a schimbat viața în mod radical. Pentru a apăra un israelit, a ucis un egiptean și a devenit un proscris. În alegerea lui Moise de a lua partea fratelui său israelit putem vedea o decizie bazată pe o convingere de credință, pe conștientizarea faptului că face parte din poporul ales. Prin credință a refuzat Moise, când a crescut, să fie numit „fiul fiicei lui Faraon", alegând mai degrabă să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât se se bucure de păcat pentru puțin timp. El a considerat abuzul suferit pentru Cristos ca fiind o bogăție mai mare decât bogățiile Egiptului, pentru că el își ațintise privirea la răsplata viitoare. [8]
Prin lumina credinței, Moise a recunoscut că a deveni parte din ținta urii și disprețului suferite de israeliți avea o valoare infinit mai mare decât plăcerile materiale ale Egiptului, plăceri care ar duce la o rătăcire spirituală. „Eu îți voi spune care sunt comorile omului, pentru ca să nu le risipești: foame, sete, căldură, frig, durere, necinste, sărăcie, singurătate, trădare, calomnie, închisoare..." [9]
Pentru a nu fi capturat de faraon, Moise a trebuit să fugă din Egipt. Așa a ajuns în pământul Midian din Peninsula Sinai. Ar fi părut că bunele sale intenții și grija sa pentru prizonierii israelieni din Egipt nu i-au adus nimic bun. Cu toate acestea, oamenii nu sunt unicii actori din istoria lumii, și nici măcar nu au rolurile principale. Când Moise s-a stabilit în noua sa țară și-ar fi putut imagina, în mod rezonabil, că noua sa viață va decurge în mod normal. Dumnezeu a venit să îl întâmpine și i-a dezvăluit misiunea pentru care a fost destinat încă de la naștere. Aceasta a urmat să îi fie vocația și să îi definească sufletul.
Chemarea și răspunsul credinței
Misiunea lui Moise este creată în contextul istoriei patriarhilor. Dumnezeu, auzind gemetele copiilor lui Israel oprimați în Egipt, și-a adus aminte de legământul său cu Abraham, cu Isaac și cu Iacov, [10] și l-a ales pe Moise să îi elibereze poporul din sclavie. Pentru a-și respecta promisiunea dată lui Abraham, Dumnezeu intervine iar în istorie. În timp ce Moise păștea turma lui ... Ietro, preotul din Midian ... Domnul i S-a arătat într-o flacără de foc care ieșea dintr-un tufiș. Moise s-a uitat într-acolo și a văzut că, deși tufișul ardea, totuși nu se mistuia. Atunci Moise a zis: „Trebuie să mă apropii ca să văd această priveliște deosebită, de ce nu se mistuie tufișul." Când Domnul a văzut că el s-a apropiat să vadă, l-a chemat din tufiș. [11] Povestea vocației lui Moise ne prezintă elementele de bază care se găsesc în fiecare chemare la a urma planurile Domnului: Dumnezeu ia inițiativa și se dezvăluie: îi încredințează persoanei o misiune, și promite sprijinul său pentru ca acea persoană să o îndeplinească.
Dumnezeu deschide o cale într-un mod extraordinar, și se adaptează persoanei căreia îi vorbește. După ce i-a atras atenția lui Moise cu tufișul în flăcări, i se adresează pe nume, „Moise, Moise!" [12] Repetiția numelui subliniază importanța a ce se întâmplă și dă certitudine chemării. Fiecare vocație include această conștientizare a aparținerii la Dumnezeu, a fi în mâinile Sale, care duce la pace interioară pentru acea persoană. Este ce a exprimat Isaia în imnul său: Nu te teme, căci eu te-am răscumpărat; te-am chemat pe nume, ești al meu. [13] Sfântul Josemaria rostea cu mare plăcere aceste cuvinte, în combinație cu răspunsul dat de Samuel: „Ecce ego, quia vocasti me – Sunt aici pentru că Tu m-ai chemat!" [14]
Rugul care arde și nu se mistuie
Chemarea lui Dumnezeu aduce cu ea convingerea că vocația nu este doar fantezie sau rod al imaginației. Vocația lui Moise accentuează acest al doilea aspect al chemării, prin dezvăluirea modului în care Dumnezeu se descrie: Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov [15] – chiar Acela în care au crezut strămoșii săi. Eu sunt cel ce sunt. [16] Fiecare chemare divină include această inițiativă de apropiere prin care Dumnezeu se face cunoscut.
Am putea considera surprinzătoare reacția lui Moise. Chiar dacă a văzut minunea tufișului arzând, și fiind sigur de ce se întâmplă, el începe să găsească scuze: Cine sunt eu, să merg la faraon? [17] Moise încearcă să evite cererea Domnului - misiunea care îi este încredințată - deoarece este conștient de propriile lipsuri și dificultatea sarcinii. Credința sa este încă puțină, dar frica nu îl face să fugă de prezența lui Dumnezeu. Moise îi vorbește Domnului într-un mod simplu și îi enumeră obiecțiile, și îi permite lui Dumnezeu să își arate puterea și să ofere o soluție slăbiciuni sale.
În acest proces, Moise resimte personal puterea lui Dumnezeu, care începe să facă, prin el, unele dintre miracolele pe care Moise le va demonstra mai târziu faraonului. [18] În acest fel, Moise a realizat că limitările sale personale nu contează, deoarece Domnul nu îl va abandona; el a înțeles că Domnul va fi cel care îi va elibera poporul din Egipt. Tot ce trebuia să facă el, Moise, era să fie un bun instrument. În orice chemare la o adevărată viață creștină, Dumnezeu o asigură pe acea persoană de favoarea sa și își arată apropierea:Voi fi cu tine. Aceste cuvinte sunt repetate tuturor celor care au primit o misiune grea în folosul omenirii. [19]
Credința și fidelitatea față de misiunea lui Dumnezeu
Moise, conștient de misiunea sa, a fost întotdeauna ghidat de încrederea în promisiunea lui Dumnezeu de a-i lua pe cei din poporul ales în Pământul Făgăduinței, sigur că, cu ajutorul Domnului, va putea să depășească toate obstacolele. Prin credință a instaurat Paștele și stropirea cu sânge, pentru ca Nimicitorul să nu-i omoare pe întâii lor născuți; prin credință a trecut poporul prin Marea Roșie ca pe uscat. Când au încercat însă și egipteanii lucrul acesta, s-au înecat. [20] Dar această credință nu era fondată doar pe o chemare primită în trecut; a fost hrănită, mai degrabă, de un dialog simplu și umil cu Dumnezeu. Dumnezeu este invizibil, dar este făcut, într-un fel, vizibil de către credință, deoarece credința este un mod de a cunoaște lucruri care nu pot fi văzute. [21] Credința în Dumnezeu duce la punerea în practică a vocației personale - cu toate consecințele sale.
Deoarece credința este o realitate vie și care trebuie să crească, dialogul nostru cu Dumnezeu nu are sfârșit. Rugăciunea dă putere credinței și ne face conștienți de înțelesul vocațional al propriei existențe. O viață de credință care începe să se dezvolte care leagă rugăciunea de lucrurile de fiecare zi, ne îndeamnă să ne dăruim altora și să ne desfășurăm bogăția propriei vocații în mijlocul vieții obișnuite. De aici vine importanța învățatului de a se ruga și de a îi învăța și pe alții să o facă. Așa cum sfătuia Sfântul Josemaría: „Multe lucruri, fie materiale, tehnice, economice, sociale, politice sau culturale, atunci când sunt lăsate singure, sau în mâinile celor cărora le lipsește lumina credinței, devin obstacole formidabile împotriva vieții supranaturale. Formează un fel de asociație închisă ostilă bisericii. Tu, ca creștin și poate ca un cercetător, scriitor, om de știință, politician sau muncitor, ai datoria să sfințești acele lucruri. Adu-ți aminte că întregul univers – cum spune apostolul – geme în durerile facerii, așteptând eliberarea copiilor lui Dumnezeu." [22]
Moise este, pe scurt, un exemplu deosebit de bun al relației dintre credință, fidelitate și eficacitate. Moise este credincios și eficient deoarece Dumnezeu este aproape de el, iar Dumnezeu îi este aproape deoarece Moise nu încearcă să scape de privirea cercetătoare a Domnului, ci Îi vorbește direct despre propriile îndoieli, frici și slăbiciuni. Chiar și atunci când totul pare pierdut, chiar şi când oamenii abia salvați își fac un vițel de aur pentru a-l idolatriza, încrederea lui Moise în Dumnezeu îl face să intervină pentru poporul său. Atunci păcatul lor este transformat în șansa unui nou început, ce arată chiar mai clar Milostivirea Domnului. [22] Deoarece Dumnezeu „niciodată nu obosește să ierte, ci noi suntem câteodată prea obosiți să cerem iertare." [24]
Scrisoarea către Evrei descrie câteva momente excepționale în care credința lui Moise străluceşte. Dar am putea să îi parcurgem toată viața și să găsim mult mai multe episoade. De exemplu, s-a supus și când a urcat pe Muntele Sinai să ia Tablele Legii, și când a stabilit și ratificat Legământul lui Dumnezeu cu poporul Său. Cea mai succintă și exactă laudă este cea dată la sfârșitul Deuteronomului: De atunci nu s-a mai ridicat în Israel niciun alt profet asemenea lui Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut față în față. [25]
Viaţa lui Moise a fost marcată de vocaţia sa unită inseparabil de misiunea dată: Dumnezeu i-a cerut lui Moise să îl elibereze și să îl conducă poporul , să îl ducă din țara aceea într-o țară în care curge lapte și miere. [26] Eliberarea lui Israel încredințată lui Moise prefigurează răscumpărarea creștină – mântuirea reală. Cristos este cel care, prin moartea și învierea Sa, ne-a răscumpărat din sclavia radicală a păcatului, deschizându-ne calea către adevăratul Tărâm al Făgăduinței, raiul. Exodul din vechime este îndeplinit, mai mult decât oriunde altundeva în inimile noastre și constă în răspunsul la grația divină. „Omul vechi" face loc „omului nou;" viața veche este părăsită, și acum putem păși în cea nouă. [27] Iar acest exod spiritual este o eliberare completă, capabilă să reînnoiască fiecare dimensiune personală și socială.
Dacă ne urmăm vocația și ne ajutăm prietenii să și-o urmeze pe a lor, vom aduce tuturor oamenilor faptele eliberatoare ale lui Cristos. După cum a spus Sfântul Părinte, trebuie să „învățăm să ieșim din noi înșine în căutarea altora, să călătorim chiar până la granițele existenței noastre." [28] Ignem veni mittere in terram, am venit să arunc foc pe pământ, [29], a spus Domnul nostru, referindu-se la dragostea sa aprinsă pentru umanitate. Iar Sfântul Josemaría s-a simțit obligat să răspundă, cu gândul la întreaga lume: Ecce ego, sunt aici!
S. Ausin – J. Yaniz
[1] Romani 4:11
[2] Evrei 4:11
[3] Sfântul Josemaria, Forja, 51
[4] Sfântul Josemaría, Es Cristo que pasa, 46
[5] Benedict XVI, Motu Proprio Porta Fidei, 11 octombrie 2011, nr. 6
[6] Evrei 11:23
[7] A se vedea Exodul 2:1-10
[8] Evrei 11:24-26
[9] Sfântul Josemaría, Drum, 194
[10] Exodul 2:24
[11] Exodul 3:1-4
[12] Exodul 3:4
[13] Isaia 43:1
[14] Sfântul Josemaría, Drum, 984. A se vedea și comentariul asupra acestui punct în istoria critico-istorică editată de P. Rodríguez.
[15] Exodul 3:6
[16] Exodul 3:14
[17] Exodul 3:11
[18] A se vedea Exodul 4:1-9
[19] A se vedea Geneza 28:15; Iosua 1:5; etc.
[20] Evrei 11: 28-29
[21] A se vedea Evrei 11:1
[22] Sfântul Josemaría, Brazdă, 311
[23] Exodul 33:1-17
[24] Papa Francisc, Angelus, 17 martie 2013
[25] Deuteronom 34:10
[26] Exodul 3:8
[27] A se vedea Romani 6:4
[28] Papa Francisc, audiența din 27 martie 2013
[29] Luca 12:49
Sursa:http://opusdei.ro
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
