Traducerea a se vedea AICI!

Vatican: Ce a spus Papa Francisc despre avort

La 1 septembrie 2015, Papa Francisc a extins (v. Scrisoarea Papei) la toți preoții autoritatea de a le ierta femeilor păcatul avortului, pe parcursul Anului Milostivirii, care începe la 8 decembrie a.c. Anunțul a fost preluat pe scară largă de presa seculară, care l-a prezentat ca pe o schimbare majoră în practica Bisericii Catolice. Pr. Tomas Rosica, C.S.B., directorul Fundației media canadiene Salt and Light și colaborator la Biroul de presă al Sfântului Scaun, într-un material publicat în revista catolică americană America Magazine, a explicat ce este nou – și ce nu – în cuvintele Papei Francisc.

1. Papa Francisc este primul Suveran Pontif care vorbește despre avort, iertare și milă?

Papa Ioan Paul al II-lea a exprimat dorința Bisericii de a fi un instrument al preocupării şi reconcilierii pentru toate persoanele rănite de o decizie de a avorta. În enciclica sa, Evangelium Vitae, le reamintește femeilor care au făcut avort dragostea și mila lui Dumnezeu. „Dacă încă nu ați făcut‑o, deschideți‑vă cu umilință şi încredere față de căință. Părintele a toată îndurarea vă aşteaptă pentru a vă oferi iertarea şi pacea sa în sacramentul Împăcării.”

La sfârșitul enciclicei Evangelium Vitae, Papa Ioan Paul al II-lea a scris aceste cuvinte profunde, fără precedent:

”Un gând special aş vrea să vi‑l rezerv vouă, femei care ați recurs la avort. Biserica ştie câte condiționări pot să fi influențat asupra hotărârii voastre şi nu se îndoieşte că în multe cazuri a fost vorba de o hotărâre plină de suferință, poate dramatică. Probabil că rana din sufletul vostru nu s‑a închis încă. În realitate, ceea ce s‑a întâmplat a fost şi rămâne profund nedrept. Dar nu vă lăsați copleşite de descurajare şi nu abandonați speranța. Să ştiți să înțelegeți, mai degrabă, ceea ce s‑a petrecut şi să‑l interpretați în adevărul său. Dacă încă nu ați făcut‑o, deschideți‑vă cu umilință şi încredere față de căință: Părintele a toată îndurarea vă aşteaptă pentru a vă oferi iertarea şi pacea sa în sacramentul Împăcării. Vă veți da seama că nimic nu e pierdut şi veți putea cere iertare şi copilului vostru, care acum trăieşte în Domnul. Ajutate de sfatul şi apropierea unor persoane prietene şi competente, veți putea fi, prin mărturia voastră izvorâtă din suferință, printre apărătorii cei mai elocvenți ai dreptului tuturor la viață. Prin angajarea voastră pentru viață, încununată eventual de naşterea unor noi copii şi realizată prin primirea şi atenția față de cel care are mai multă de nevoie de cineva care să‑i fie alături, veți fi făuritoarele unui nou mod de a considera viața omului.”

2. Există încă păcate rezervate care pot fi iertate doar de către episcop?

O importantă schimbare în Codul de Drept Canonic (CDC) din 1983, față de Codul din 1917, este dispariția expresiei „păcate rezervate”. Codul din 1917 permitea Sfântului Scaun și episcopului diecezan titular să „rezerve” dezlegarea anumitor păcate. În Codul din 1983 nu se mai vorbește de „păcat” rezervat, ci de un număr de cazuri rezervate care atrag anumite pedepse canonice („cenzuri”). În majoritatea cazurilor, Sacramentul Spovezii implică doar iertarea unui penitent de păcatul săvârșit. În anumite cazuri însă, păcatul mărturisit atrage automat și o sancţiune canonică (latae sententiae).

Confesorul trebuie să țină cont de faptul că săvârșirea unor anumite păcate poate implica acțiuni care atrag anumite sancţiuni. Confesorul poate ridica unele dintre aceste sancţiuni în mod definitiv, altele „temporar”, până când penitentul recurge la autoritatea corespunzătoare, iar pentru altele este necesară recurgerea la autoritatea corespunzătoare înainte de a fi făcută ridicarea sancţiunii. Chiar și în aceste ultime cazuri, în care trebuie să se recurgă la autoritatea corespunzătoare pentru ridicarea unei sancţiuni anume, confesorul poate absolvi păcatul în cadrul Sacramentului Spovezii. În cazul pericolului morții, confesorul poate ridica în mod valid și licit toate sancţiunile (cf. CDC 976, 977).

De asemenea, este important să se țină cont că ridicarea sancţiunii poate avea loc în contextul celebrării Sacramentului Spovezii, această acțiune juridică a ridicării sancțiunii fiind distinctă de iertarea sacramentală a păcatelor penitentului, chiar și atunci când rugăciunea de dezlegare de păcate servește ambele scopuri, atât de iertare sacramentală a păcatelor, cât și de ridicare a sancțiunii canonice.

Avortul este unul dintre cele mai comune tipuri de caz latae sententiae, pe care un preot le poate auzi în spovadă. Dacă păcatul avortului este mărturisit, preotul trebuie să analizeze mai întâi dacă cenzura automată se aplică într-adevăr. În multe cazuri, în lumina acestor considerații, putem conclude că penitentul nu ar cădea în mod automat în excomunicare. Prin urmare, nu va exista nici o cenzură care să fie nevoie să fie ridicată, iar avortul poate fi iertat ca orice alt păcat grav.

3. Ce este unic la mesajul de astăzi despre avort? Ce înseamnă pentru noi astăzi?

Papa Francisc a fost preot și episcop în Argentina pentru mulți ani. Cunoaște durerile și suferințele credincioșilor săi și este conștient de consecințele tragice ale avortului. Anul Extraordinar Jubiliar al Milostivirii este o oportunitate pentru Suveranul Pontif și pentru Biserică de a le oferi oamenilor darul iertării și al milostivirii, în special când este vorba despre păcate grave, și să fie alături de ei în îndepărtarea lor pricinuită de păcat. Avortul este legal în Statele Unite încă din 1973 [În România avortul a fost legalizat la sfârșitul anului 1989 – n. trad.]. Din păcate, multe femei cunosc prea bine durerea și angoasa care pot fi consecința unei decizii de a avorta. Aceste femei recunosc că ceea ce au făcut a fost greșit, dar cred în mod eronat că au comis un păcat de neiertat și că au rupt relația lor cu Dumnezeu. Considerând că sunt singurele care experimentează acest tip de suferință, preferă toate, prea des, să îndure în tăcere și singurătate manifestările emoționale și psihice ale acestei traume.

Papa Francisc a scris în scrisoarea sa de astăzi că presiunea exercitată asupra multor femei de a avorta duce la „o dramă existențială și morală”. „Am întâlnit atâtea femei care purtau în inima lor cicatricea datorită acestei alegeri grele şi dureroase. … Iertarea lui Dumnezeu pentru oricine s-a căit nu poate să fie negată, mai ales atunci când cu inimă sinceră se apropie de sacramentul Spovezii pentru a dobândi reconcilierea cu Tatăl.”

Papa Francisc i-a îndemnat pe preoți să le încurajeze pe femeile care au avortat să se apropie de Sacramentul Spovezii, să le explice „gravitatea păcatului comis” și să le indice „o cale autentică spre convertire prin care să obțină adevărata și generoasa iertare a Tatălui care ne reînnoiește totul cu prezența Sa”.

Deși legea Bisericii prevede în general ca preoții să aibă o permisiune specială, numită dispensă, de la episcopul propriu pentru a acorda iertarea păcatelor unei persoane care a avortat sau care a ajutat pe cineva să avorteze, Papa Francisc a declarat astăzi că a decis „să le acorde tuturor preoților, pentru Anul Jubiliar, dispensa de a le ierta de păcatul avortului pe persoanele care l-au comis și care, cu inimă smerită, caută iertarea pentru acest păcat”.

Ca discipoli ai lui Cristos, răspunsul nostru la avort trebuie să urmărească două direcţii. Nu trebuie să uităm niciodată copilul a cărui viață a fost pierdută prin avort. Fiecare copil este valoros și prețios în ochii Domnului, și în inimile noastre. În același timp, trebuie să recunoaștem și să ţinem cont de necesitatea efectivă a unei femei de a afla vindecare după o asemenea experiență, cum este avortul. Biserica Catolică, în timp ce nu minimizează niciodată răul grav constituit de avort, a oferit mereu speranță pentru vindecare și reconciliere în situaţia dureroasă a unei experiențe de avort.

Sacramentul Spovezii este un element esențial în procesul de vindecare după avort. În acest Sacrament, penitentul este călăuzit de harul lui Cristos la o convertire care ne conduce înapoi la Tatăl, depășește tragica îndepărtare pricinuită de păcat și restabilește armonia. Grija pastorală necesară după avort nu este îndeplinită doar de preoți și de consilierii profesioniști, dar și de fiecare creștin care le răspunde prin compasiune și rugăciune tuturor persoanelor rănite de avort. Trebuie să aducem la lumină durerea efectivă a traumei post-avort. Este important ca persoanele care suferă în tăcere să știe că nu sunt singure și că pot afla ajutor plin de compasiune. De multe ori, se poate întâmpla să nu cunoaștem secretul unui vecin, a unui membru al familiei sau chiar al unui alt enoriaș din comunitatea noastră, că el sau ea a participat la răul avortului. Numai prin dorința noastră de a „urî păcatul dar de a iubi păcătosul”, și prin îndemnul blând al Duhului, poate cineva să mărturisească acest păcat și să înceapă drumul spre reconciliere și vindecare.

Iată şi declarația scurtă pe care le-am dat-o celor care au cerut comentarii asupra cuvintelor Papei Francisc din scrisoarea de astăzi:

„Iertarea păcatului avortului nu justifică avortul și nici nu minimizează gravele sale efecte. Noutatea constă în mod clar în abordarea pastorală a Papei Francisc. Episcopii le-au acordat preoților permisiunea de a ierta păcatul [avortului – n. trad.]. Faptul că declarația de astăzi vine de la Papa, și într-un mod atât de mișcător, într-un stil pastoral, este încă o dovadă a extraordinarei abordări pastorale a Papei Francisc și a preocupării sale. Dacă oamenii vin să mărturisească astăzi în Biserică avortul și alte păcate grave într-un adevărat spirit de căință, e pentru noi un motiv să-i mulțumim lui Dumnezeu și să punem în practică misiunea Păstorului bun și milostiv, care a venit să îi caute pe cei pierduți.”

 *  *  *

Thomas Rosica, C.S.B., este un preot și jurnalist bazilian (din Congregația Sf. Vasile), originar din Canada. Este director executiv al Salt and Light Television Network și consultant în cadrul Consiliului Pontifical pentru Comunicații Sociale din Vatican.

(Traducere din engleză: Ioan-Ștefan Dumitraș)

Sursa:http://angelus.com.ro/

Eliberează-ne de iubirea perfectă (Reflecțiile unei psihanaliste creștine)

De Anne-Marie Saunal

În cabinetul psihologului sau a psihanalistului, din ședință în ședință, an după an, bărbați și femei vorbesc, strigă, plâng doar de aceasta: iubirea. Iubiți puțin, iubiți mult, iubiți prea puțin pentru ceea ce sunt ei sau, mai rău, care nu sunt iubiți deloc. La șaizeci de ani, Laure, marcată de o mamă fără afecțiune și de un soț taciturn, ar vrea să iubească mai mult pe ceilalți. Dominique în schimb a rupt legătura cu familia sa pentru a trăi o pasiune carnală, aflându-se într-un final singur și golit...Alba, trecut de cincizeci de ani, reușește să iubească doar persoane tinere care au jumătatea vârstei lui. Sunt aceștia, între mulți alții, bărbații și femeile care vin la mine.

Să-i ascult, zi după zi, descopăr că iubirea e de o complexitate incredibilă! Dar e posibil să iubim? Cine iubește, în mine, când îmi dau seama că iubesc? E sufletul meu, inima mea, sau o parte infantilă din mine, acea parte di mine, necunoscută, chemată ”subconștient”? Cine crede că iubește, iubește înlăuntrul său? Iubesc ca și subiect, sau ceva din prima mea mare iubire de dinainte să mă nasc (pentru mama) se repetă în mine, făcându-mă să retrăiesc ceea ce se cheamă relație de obiect? Sunt în dialog, comuniune cu celălalt, sunt subiectul (obiectul) dorinței mele sau sunt încă în fuziunea mamă-fiu? Pot să iubesc în felul meu, dacă e adevărat – cum zice Sigmund Freud, că iubim cum am fost iubiți (de părinți)?

Dificil este de înțeles iubirea, cu atât mai dificil dacă suntem creștini, deoarece într-un anumit fel suntem ”obligați” să iubim pe ceilalți. Obligați  să iubim pe aproapele și, în plus, ca pe noi înșine! Porunca e de o exigență incredibilă, irealizabilă din puct de vedere uman, eventual realizabilă dacă rămânem în  rugăciune continuă. De asemenea generează  un sentiment de vină în pacienții mei credincioși, cu atât mai puternic cu cât se află sub jugul unui Super exigent, sau de-a dreptul tiran și crud. Să reușească să iubească este nu doar rezultatul unui echilibru psihic bun dar și o privire iubitoare, adecvată și ”narcisistică” a părinților  asupra lui în primii ani ai propriei vieți! Și de aceasta nu e responsabil. Freud reamintește că scopul unei cure este ca pacientul să ajungă să iubească și să lucreze! Dar ce se întâmplă când propria nevroză, sau mai rău propria psihoză, împiedică pacientul să se descentralizeze? E imposibil?

Religia creștină și psihanaliza o tratează diferit. E vorba de o inversare: forța și calitatea iubirii se află nu în perfecțiunea sa ci în fragilitatea sa, în slăbiciunea sa recunoscută și acceptată.

„Nimic nu aparține omului nici slăbiciunea lui, nici inima lui, și, când crede că și-a deschis brațele, umbra lui este o cruce” scria Louis Aragon.

Se dă doar ceea ce ne-a lipsit, ceea ce ne lipsește; nevoia noastră și cererea noastră de iubire, de multe ori e de neatins, când carențele afective au fost trăite în copilărie... Nu se poate pretinde să fim iubiți dacă nu se acceptă ideea că mereu se iubește puțin, mult sau insuficient. Într-un final, că ființa umană este incapabilă să iubească de o iubire pură, de o iubire ideală.

Cel care iubește renunță să țină totul sub control, se încrede în celălalt, acceptă fragilitatea celuilalt, ciudatele fragilități ale celuilalt, diferite de cele proprii, și descoperă propria fragilitate. Dar, ca și creștină, mărturisesc că niciun fel de iubire nu poate să fie redusă la o patologie psihică, că fiecare iubire, pe cât de săracă și de fragilă poate să fie, totuși conține un fragment din infinit, o flacără divină... Fiecare din iubirile noastre este o aventură riscantă care ne învață că iubirea are unicul scop de a iubi. Și că doar iubirea ne face vii și ne învie.

Traducere: AMR

Sursa:aleteia.org