„Silence” de Scorsese - despre misterul credinței

De Matthew Becklo and Aleteia

Ecranizarea lui Silence, o carte din 1966 ce vorbește despre misionarii iezuiți din secolul al XVII-lea, este un proiect pe care Martin Scorsese îl avea în minte de mult timp. La un moment dat părea că filmul nu va fi realizat niciodată, totuși,  după o lungă așteptare premierea este prevăzută în 2016.

Romanul a fost scris de Shusaku Endo, scriitor supranumit și ”Graham Greene al Japoniei”.  Asemănarea nu e întâmplătoare. Amândoi erau talentați în scrierea dramelor, și erau uniți de o moștenire catolică care i-a ajutat să înțeleagă slăbiciunile și contradicțiile umane.

„Interesul nostru merge până la limita lucrurilor”, iubea să zică Greene citându-l pe Browning. „Granița subțire dintre devotament și trădare, dintre fidelitate și infidelitate, contradicțiile minții...”.

Prin Silence, Endo ne conduce în urmă cu patru secole într-o Japonie în care creștinii convertiți erau torturați și uciși în masă – iar prin acest parcurs contemplă ”granița subtilă” între a crede și a pune la îndoială existența lui Dumnezeu, între cunoașterea credinței și problema răului.

Scorsese spune că Silence i-a dat un anumit  ”tip de hrană” pe care a găsit-o „doar în puține opere de artă”. Într-o prezentare a cărții scria:

„Cum se povestește istoria credinței creștine? Dificultățile, crizele credinței? Cum se descrie lupta? Au fost mari romantici în secolul al XX-lea care au fost atrași de subiect – Graham Greene, Francois Mauriac, Georges Bernanos...[Endo] a înțeles conflictul credinței, necesitatea de a crede luptând cu vocea experienței. Voce care îndeamnă tot timpul pe credincioși să adapteze propriile convingeri lumii în care trăiesc, culturii lor....Este un paradox, și poate să fie extrem de dureros: în fața acestuia, să crezi și să pui la îndoială sunt antitetici. Eu totuși cred că merg împreună. Se alimentează reciproc. Îndoiala poate să ducă la singurătate, dar dacă coexistă cu credința- credința adevărată, credința puternică – poate conduce la o fericită comuniune. Este acel pasaj dureros și paradoxal – de la certitudine la îndoială, de  la singurătate la comuniune – pe care Endo îl înțelege foarte bine, și pe care-l pune în evidență foarte clar în Silence”.

Cartea Approaching Silence, recent apărută, conține un al doilea eseu al lui Scorsese care vorbește de puterea istorie și de cum se desfășoară în film:

„Romanul lui Endo tratează misterul credinței creștine, și prin extensie misterul credinței în sine. Rodriques învață, pas cu pas, că iubirea lui Dumnezeu e mult mai misterioasă decât știa el, și că El îi lasă pe oameni să acționeze mai mult decât înțelegem, și e totdeauna prezent...chiar și  în tăcere. Ce rol am ? Se întreabă Rodriques. De ce sunt ținut în viață? Când va fi martiriul meu? Cu siguranță nu va fi. Ceea ce semnifică că va avea un rol diferit de ceea ce se aștepta. Nu va urma pașii lui Isus. Acesta este lucrul cel mai dificil de înțeles.

Cum s-ar putea traduce paginile de la finalul unui roman abstract precum Moby-Dick sau Idiotul în imagini și acțiuni? Cum pot să filmez acele trăiri interioare sau acele emoții? Cum se poate arăta misterul credinței, și căile Domnului ? Răspunsul constă  în realizarea filmului – mergând în Taiwan, lucrând cu actorii, cameramanul, să filmăm și apoi să punem totul împreună, adăugând o peliculă aici și tăind una de acolo, mixând sunetul,  aranjând culorile și decizând că e gata. La un alt nivel, totuși, acel răspuns îl găsim chiar în cinematograf și în felul prin care ne indică ceea ce nu reușim să vedem”.

Dacă Scorsese are dreptate, atunci drumul acestei istorii de la cuvântul scris la marile ecrane este în sine o urmă a ”lucrării lente a lui Dumnezeu”.  Cu primul papă iezuit care conduce astăzi Biserica Catolică și cu un război global contra creștinilor care ia amploarea unei crize în toată lumea,  întărzierea de douzeci de ani poate că a fost mai mult providențială decât problematică, și Silence ar putea să devină filmul cel mai important al carierei lui Scorsese.

Traducerea: AMR

Sursa foto: Cappa Defina Productions

Sursa:aleteia.org

VIDEO. Uluitoare sculptură pro-viaţă: „Muntele gravid” din Columbia ajunge viral pe Facebook

Un enorm basorelief sculptat în 2012 pe panta unui munte pleşuv din apropierea oraşului Santo Domingo din Columbia, în America Latină, a devenit viral pe net după ce o imagine cu acesta a primit peste două milioane de Like-uri pe Facebook.

Autorul lucrării, artistul Dubian Monsalve, spune că sculptura, care reprezintă un făt în burta mamei, este un omagiu adus „femeii care dă viaţă, deoarece viaţa este preţioasă începând de la concepţie şi până la moarte”.

Într-un interviu acordat agenţiei  AciPrensa, artistul a declarat că a creat lucrarea cu unelte rudimentare, pentru a le transmite ţăranilor din zonă mesajul „să nu-şi abandoneze identitatea de creştini şi de ţărani care hrănesc această ţară”.

Sculptorul a mai declarat: „Solul este un material important pentru mine… îl folosesc pentru a vorbi despre viaţă, fiincă Pământul însuşi este şi el dătător de viaţă”. El a mai spus că lucrarea sa este despre „puterea şi curajul de a-ţi apăra gândurile şi ideile şi de fi artist creştin”.

VIDEO: Interviu cu artistul Dubian Monsalve

Sursa:stiripentruviata.ro

C.S. Lewis despre diavol și „punctul de vedere istoric”

C.S. Lewis, „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr” traducere de Sorana Corneanu.

„Dragul meu Amărel,

(…) Vei vedea că, după părerea multor scriitori politici de orientare creștină, creștinismul a luat-o pe orientări greșite încă de la începuturi. Ideea ne poate ajuta dacă încurajăm, odată în plus, concepția unui „Iisus istoric”, de recuperat prin îndepărtarea „excrescențelor și pervertirilor târzii”, pentru ca astfel să poată fi corectată întreaga tradiție creștină. Printre membrii ultimei generații am încurajat contruirea unui astfel de „Iisus istoric” pe linii liberale și umaniste; acum promovăm un nou „Iisus istoric”, în termeni marxiști, catastrofici și revoluționari. Avantajele unor astfel de proiecte, pe care avem intenția să le actualizăm la fiecare treizeci de ani, aproximativ, sunt multiple.  În primul rând, oricare dintre ele are potențialul de a canaliza devoțiunea umană spre ceva ce nu există, pentru că fiecare Iisus istoric este foarte puțin istoric. Documentele spun ce spun și nu pot fi adăugite; prin urmare, pentru fiece nou „Iisus istoric”, mărturiile trebuie ajustate, suprimând unele lucruri, exagerând altele și punând la lucru acel soi de ipoteze (strălucite, cum i-am învățat pe oameni să le numească), pe care nimeni n-ar da doi bani în viața obișnuită, dar care sunt prea de ajuns ca să adune o recoltă întreagă de noi Napoleoni, noi Shakespeari și noi Swifți în cataloagele de toamnă ale oricărui editor(…)

„Doar studioșii mai citesc cărți vechi, dar și pe ei i-am pus la respect, încât acum, dintre toți oamenii, de la un studios te aștepți cel mai puțin să câștige înțelepciune din lecturile sale. Am reușit asta inculcându-le punctul de vedere istoric. Pe scurt, prin punctul de vedere istoric înțelegem că, atunci când un învățat întâlnește vreo afirmație într-un autor vechi, singura întrebare pe care nu și-o pune este dacă afirmația este sau nu adevărată. Ce intreabă el este cine l-a influențat pe autorul respectiv, în ce măsură este afirmația cu pricina coerentă cu ce spune autorul în alte cărți, ce fază anume din dezvoltarea autorului, sau din istoria generală a gândirii, ilustrează ea, cât de des a fost greșit interpretată (în special de colegii învățatului în cauză), care a fost percepția critică din ultimii zece ani și care este „dezbaterea actuală asupra chestiunii”. Încercarea de a-l privi pe autorul cel vechi ca pe o posibilă sursă de cunoaștere- adică de a admite că ceea ce a spus el i-ar putea transforma gândurile și comportamentul- i-ar părea de o naivitate vecină cu prostia. Și de vreme ce nu putem înșela întreaga rasă umană în orice moment, e foarte important să ținem fiecare generație la distanță de toate celelalte; pentru că acolo unde studiul invită la dialogul între epoci, există întotdeauna pericolul ca erorile caracteristice uneia să fie corectate prin adevărurile caracteristice celeilalte. Dar, lăudat fie Tatăl nostru și punctul de vedere istoric, marii învățați își trag acum la fel de puțin inspirația din trecut precum cel mai neșcolit mecanic pentru care „istoria e o cioacă”

Cu  afecțiune, unchiul tău,

SFREDELIN

Sursa:alinvara.wordpress.com

În rugaciunea Rozariului găsim modul perfect al meditației

Așa cum pentru fiecare lună avem o anumită devoțiune, octombrie este luna Rozariului. Originea este una relativ recentă și se datorează dominicanului spaniol Joseph Moran († 1884). Inițiativa sa a fost pe placul Papei Leon al XIII-lea, cel care în scrisoarea Supremi Apostolatus a scris: "toți dorim ca luna octombrie a acestui an să fie dedicată Reginei cerești a Rozariului". După această dată și până în anul 1898, au urmat alte 11 documente, astfel toate cele 12 recomandau luna octombrie ca fiind dedicată Rozariului. Chiar și Ioan al 23-lea a promovat această lună în scrisoarea sa Grata recordatio (26.09.1959) mentionând "amintiri pline de încărcatură spirituală" referindu-se la scrisorile Papei Leon al XIII-lea.

Dacă alegerea acestei luni poate părea una recentă, motivația este una chiar istorică. Spre exemplu Bătălia de la Lepanto care a avut loc în luna octombrie (10.07.1571) și a cărei victorii a fost atribuită de Sfântul Pius al V-lea Sfintei Fecioare a Rozariului. Astăzi luna octombrie nu mai reprezintă atât de mult din punct de vedere instituțional, dar este o permanentă invitație spre reconsiderarea Rozariului, ținând cont de cele mai recente documente cum ar fi Rosarium Virginis Mariae (16.10.2002) a Sfântului Ioan Paul al II-lea. Pentru Pius al V-lea, prin Consueverunt (17.09.1569) Rozariul este un mod de rugăciune ușor, prin repetarea rugăciunii Tatăl Nostru și a Născătoarei de Dumnezeu, iar misterele ilustrează întreaga viața a Domnului Isus Cristos.

Având la dispoziție un material, rugăciunea se poate face privind imaginea misterului ilustrată pe scurt, recuperând astfel dimensiunea de „rugăciune vizuală”, pe care Rozariul o exprimă imediat în tabloul misterelor (care nu aveau funcție decorativă, ci se utilizau pentru a vedea misterul în timpul rugăciunii). Uneori, se poate încheia decada cu o rugăciune inspirată de liturgie. Dar se poate adăuga la fiecare decadă o clauză, o propoziție care să facă referire la numele lui Isus. De exemplu, pentru primul mister de bucurie:  „Isus, care în tine a fost conceput de Spiritul Sfânt”. Aceasta este clauza care „spune” misterul și îl repetă, ceea ce reprezintă meditația, o meditație biblică care nu constă într-o mulțime de gânduri, ci în repetarea cuvintelor. Prin urmare, conform acestei metode, nu este necesar să se gândească la nimic, iar meditația constă în repetarea atentă a clauzei prin care misterul intră în spirit. Acest lucru ar rezolva dificultatea de a „gândi” în timp ce se rostesc cuvintele.

Este atât de simplu! Dar acest lucru trebuie să stabilească faptul că meditația creștină nu se identifică cu rugăciunea mentală... În cele din urmă, Rozariul cu acest caracter practic, reprezintă unul dintre modurile care conduc viața într-o rugăciune continuă: Rugați-vă întotdeauna, rugați-vă neîncetat (cf. Lc 18, 1; 1 Tes 5, 17). Pentru a nu mai vorbi despre necesitatea rugăciunii de mijlocire în această lună, în care Sinodul Episcopilor este în desfășurare.

Traducere: Orian Remus
Sursa:www.lanuovabq.it

Păstorul să fie discret atunci când tace și util atunci când vorbește!

Păstorul să fie discret atunci când tace și util atunci când vorbește, pentru a nu spune ceea ce ar trebui să nu spună și să treacă sub tăcere ceea ce ar trebui să fie dezvăluit. Un discurs imprudent induce în eroare, tot așa, o tăcere nepotrivită îi lasă într-o stare falsă pe cei care puteau să o evite. Adesea, păstorii imprudenți, de frică să nu piardă favoarea oamenilor, nu îndrăznesc să spună în mod liber ceea ce este drept și, pentru a vorbi despre Cristos care este adevărul, ei nu se mai preocupă de păzirea turmei cu iubire de păstori, ci ca niște mer­cenari. Ei fug atunci când vine lupul, ascunzându-se în tăcere.

Domnul îi avertizează prin intermediul profetului, spunând: Toți sunt niște câini muți, incapabili să latre (Is 56,10), și își face auzită plângerea: Voi nu ați urcat pe metereze și nu ați construit o fortăreață pentru apă­rarea israeliților, pentru ca ei să poată rezista bătăliei din ziua Domnului (Ez 13,5). A se urca pe metereze înseamnă a se împotrivi celor puternici din această lume, cu libertatea cuvântului pentru apărarea turmei. A rezista în bătălia din ziua Domnului înseamnă a ține piept războiului celor răi, din iubire față de dreptate.

Ce este pentru un păstor frica de a spune adevărul, dacă nu o întoarcere a spatelui în fața dușmanului, prin tăcerea sa? Dacă însă se bate pentru apărarea turmei, el construiește împotriva dușmanilor o fortăreață pentru casa lui Israel. Pentru aceasta, poporului care cădea din nou în infidelitate i s-a spus: Profeții tăi au avut pentru tine viziuni zadarnice și arătări și nu ți-au dat pe față fărădelegea ta, ca să-ți schimbe calea (Lam 2,14). În Sfânta Scriptură, cu numele de profeți sunt numiți uneori acei învățători care, în timp ce arată aspectul trecător al lucrurilor prezente, le arată pe cele viitoare. Cuvântul lui Dumnezeu îi avertizează că văd lucruri false, deoa­rece, de teamă să nu condamne greșelile, ei îi lingușesc în zadar pe cei vinovați cu promisiunile de siguranță și nu dezvăluie fărădelegea păcătoșilor, cărora nu le adre­sează niciodată vreun cuvânt de dojană.

Reproșul este o cheie. Ea deschide conștiința ca să vadă păcatul, care este adesea ignorat chiar și de cel care l-a comis. Pentru aceasta, Paul spune: Pentru ca să fie puternic și să îndrume la învățătura sănătoasă și să-i convingă pe potrivnici (Tit 1,9). Și profetul Malahia spune: Buzele preotului trebuie să păzească știința și din gura sa se caută învățătura, pentru că el este trimisul Domnului oștirilor (Mal 2,7). Pentru aceasta, Domnul avertizează prin gura lui Isaia: Strigă fără încetare, înalță-ți glasul ca o trâmbiță (Is 58,1).

Oricine ajunge la preoție își asumă misiunea de vestitor și înaintează strigând înainte de sosirea judecă­torului, care va veni după el cu un aspect teribil. Dar dacă preotul nu știe să îndeplinească slujirea predicării, el, vestitor mut cum este, cum își va face auzit glasul? Pentru aceasta, Spiritul Sfânt s-a așezat asupra primilor păstori sub formă de limbi și i-a făcut imediat capabili, pe cei pe care el îi umpluse, să-l vestească.

Din Regula pastorală a sfântului Grigore cel Mare, papă
(Cartea 2, 4: PL 77, 30-31)

Sursa:paxlaur.com