marți, 26 ianuarie 2016

luni, 25 ianuarie 2016

Poveste reală: Ce înseamnă să îți respecți părinții bătrâni?

Un batran de 80 de ani era la masa, in casa lui, impreuna cu fiul sau de 45 de ani, un barbat foarte bine educat. Dintr-o data, batranul pune mana pe lingura si isi intreaba fiul:

Tatal: "Ce este aceasta?"

Fiul: "Este o lingura. Cu ea mancam."

Dupa cateva minunte, tatal isi intreaba fiul pentru a doua oara: "Ce este aceasta?"

Fiul: "Tata, ti-am mai spus: este o lingura."

Dupa putin timp, tatal batran ii cere din nou explicatii fiului sau: "Ce este aceasta?"

In acel moment fiul devine usor iritat; in tonul vocii sale se aude putin dezgust cand raspunde: "Este o lingura,

O LINGURA... o folosim la supa."

Putin timp dupa aceea, tatal isi intreaba fiul pentru a patra oara: "Ce este aceasta?"

De data aceasta, fiul nu isi mai poate ascunde nervii si tipa la tatal sau: "De ce imi pui aceeasi intrebare iar si iar? Ti-am zis de la inceput ca este o nenorocita de lingura. Nu esti in masura sa intelegi acest lucru?"

Tatal pleaca capul si nu mai zice nimic. Dupa putin timp, se ridica de la masa, se duce in camera lui si se intoarce cu un jurnal vechi, din care atarna pagini rupte, pe coperta caruia era scris: "Viata mea dupa nasterea fiului meu".

El deschide la o pagina anume, apoi ii cere fiului sau sa citeasca acea pagina:

"Astazi fiul meu de doar trei anisori statea cu mine la masa, cand sotia mea aseza masa. In momentul in care a vazut lingura, el m-a intrebat ce este. I-am raspuns zambind ca este o lingura si ca o folosim pentru a manca supa cu ea. Dar nu a fost de ajuns pentru el; mi-a pus aceeasi intrebare de 23 de ori... si eu i-am raspuns tot de 23 de ori ca este o lingura, sarutandu-l de fiecare data pe frunte. Nu m-am simtit nici macar o clipa iritat, mai degraba am simtit nevoia de a proteja acest suflet de om nevinovat."

Morala: Daca parintii tai ajung foarte batrani, nu ii respinge si nici nu te uita la ei ca la o povara; vorbeste cu ei, viziteaza-i, ajuta-i atunci cand au nevoie. AI GRIJA DE EI. De astazi spune in fiecare dimineata cu voce tare: "Vreau sa imi vad parintii fericiti. Ei au avut grija de mine cand am fost mic. Ei mi-au oferit dragoste neconditionata si m-au crescut cum au putut mai bine. Au trecut munti si vai fara a vedea furtuna si fara a se plange... doar pentru ca mie sa nu imi lipseasca nimic."

 


Sursa:www.kudika.ro

duminică, 24 ianuarie 2016

Scrisoare doamnei care a fost deranjată de copiii mei la Liturghie

De Tommy Tighe
Bună ziua!
Nu ne cunoaștem, dar am considerat că trebuie să vă scriu această scrisoare după scurta noastră conversație de la sfârșitul Liturghiei de duminica trecută.
Sunt convins că vă amintiți de mine: sunt directorul circului neîngrijit care nu a făcut duș, care scotea de peste tot ceva de ronțăit, care avea mii de jucării și care încerca să fie împăciuitor tocmai în fața d-voastră.
Noi suntem motivul pentru care lumea nu poate să fie atentă la predică. Noi suntem ”Aminul!” pronunțat cu voce tare la momentul nepotrivit, noi avem mâinile murdare la momentul „dăruiți-vă pacea”, noi ne distrăm în timpul prefacerii...și aș putea adăuga multe altele.
Nu sunt sigur că știți, dar suntem și altceva: suntem conștienți că putem afecta modul în care cei din jurul nostru trăiesc Liturghia.
Sunt sigur că din afară nu se vedea, dar de fiecare dată când unul din „minunatele noastre daruri ale căsătoriei” vorbea prea tare, se juca sau umplea scutecul eram rușinați și terorizați de ideea că ar putea să-i distragă pe cei din jur de la adorarea lui Dumnezeu.
Înțeleg acum că nu ar trebui să fie așa, deoarece duminica trecută d-voastră v-ați simțit inspirată de Spiritul Sfânt (cred) să mă faceți să înțeleg că gestionez greșit situația.
Nu știam că există o sală în care aș fi putut să-mi las fiii să alerge după bunul lor plac? Apoi că puteam să-l duc afară pentru un moment pe copilul care striga? Sau de ce nu le-am zis copiilor mei că nu ar fi trebuit să danseze pe bănci în timpul Evangheliei? Nu știam că lumea încerca să se roage?
Îmi pare rău că nu am avut suficiente răspunsuri pentru d-voastră când mi-ați oferit acest util feedback. Ca să fiu sincer, comentarile pe care le-ați făcut m-au blocat și nu am reușit să zic altceva decât ”Îmi pare rău”.
Imediat după acest moment, mintea mea a început să gândească la tot ceea ce aș fi putut să răspund.
Aș vrea să vă zic că privirile insistente și comentarile critice asupra copiilor îi fac pe părinți să se gândească dacă trebuie sau nu să-i ducă la Liturghie.
Aș vrea să vă reamintesc Marcu cap.10, când ucenicii reproșează părințiilor de ce aduc copiii la Isus. Aș fi vrut să vă întreb dacă vă amintiți reacția lui Isus:
„Iar Isus, văzând, S-a mâhnit și Le-a zis: Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu.”
Era mâhnit!
Aș vrea să vă amintesc cuvintele papei Paul al VI-lea în Gaudium et Spes, în care reamintește tuturor că fiii sunt „cel mai de preț dar al căsătoriei”.
Aș vrea să vă spun că fiii mei care vă deranjează la Liturghie pot să fie tocmai ceea ce Dumnezeu ar vrea pentru d-voastră: modalitatea prin care să vă ajute să depășiți gândirea fixată pe sine și să deveniți sfânta pe care Dumnezeu o avea în minte când v-a creat! Știu că e ceea ce face cu mine prin fiii mei.
Aș vrea în fine să vă reamintesc, credința noastră catolică este pro-vita, și indiferent cât ar fi de dificil, copiii enervanți sunt rezultatul minunat al acestei convingeri pro-vita.
Când mă gândesc la Isus care privește parohia noastră, mi-l imaginez având un mare zâmbet mai ales atunci când predica preotului este întreruptă de murmurările, râsetele și de strigătele copiilor.
În timp ce mă pregăteam pentru Liturghia din această duminică, m-am asigurat să țin minte aceste răspunsuri, în sfârșit pregătit să vă dezvălui ceea ce gândeam cu adevărat despre comentariile d-voastră de săptămâna trecută.
Și atunci am fost copleșit de un alt gând.
Dacă d-voastră nu sunteți persoana excentrică care urăște copiii cum mă gândesc că ați fi? Și dacă nemulțumirile d-voastră în ce privește comportamentul familiei mele la Liturghie nu ar avea nimic de-a face cu noi?  Și dacă o durere pe care eu nici măcar nu pot să o imaginez v-a făcut să mă opriți după Liturghia de săptămâna trecută?
Un fragment din Scrisoarea Sf. Pavel către Filipeni mă ajută să-mi reamintesc să pun frâu gândului fixat doar pe mine: „Fiecare din voi, cu toată umilința, să considere pe celălalt mai presus de sine, fără ca cineva dintre voi să caute numai ale sale, ci și ale altora”.
M-am gândit oare că acele comentarii  ar fi putut să se nască dintr-o mare suferință cauzată de neputința de a avea copii?
M-am gândit oare că acele comentarii  s-ar fi putut naște dintr-o mare tristețe din cauza unui soț distant, fără iubire și care e indiferent?
M-am gândit oare că acele comentarii ar fi putut să se nască dintr-un regret că Liturghia nu a fost printre prioritățile fiilor d-voastră, care acum s-au îndepărtat de credință?
Recunosc că nu am făcut-o, și, lucru și mai grav, m-am gândit ce aș fi putut să vă zic pentru  „a vă arăta unde este locul d-voastră”.
Totuși, dacă sugerez că Dumnezeu pune o familie zgomotoasă și enervantă înaintea d-voastră la Liturghie ca să vă transforme într-o sfântă, trebuie și să recunosc că a făcut la fel și cu mine făcând să intrați în viața mea.
Acum depinde de mine dacă iau ceea ce îmi oferă prin intermediul d-voastră și să permit să stric raportul meu cu El sau să consider o oportunitate pentru ca să-I zic Lui da și la tot ceea ce derivă.
Cu siguranță nu e ușor, dar voi alege a doua opțiune.
Mă rog pentru d-voastră, și vă cer să vă rugați pentru mine.

Traducere: AMR


Sursa:www.aleteia.org

sâmbătă, 23 ianuarie 2016

SFÂNTUL THOMAS BECKET

Numai situându-l în perioada sa istorică este posibilă înţelegerea figurii acestui martir, care, cu siguranţă, nu se născuse sfânt şi a trebuit să lupte din greu nu numai împotriva duşmanilor externi, ci şi cu sine însuşi, pentru a urma calea evangheliei.

A venit pe lume în jurul anului 1118, într-o familie nobilă din acei normanzi care, de circa cincizeci de ani, conduceau Anglia. De la tatăl său, comerciant bogat al Londrei, a învăţat să-şi apere propriile drepturi cu tenacitate, şi de la mama sa, profund creştină, iubirea faţă de Dumnezeu şi punerea în slujba aproapelui până la martiriu.

Foarte de tânăr, a fost trimis să studieze la Paris, pe atunci, centrul cultural al Europei, şi a rămas acolo până la 1138. Întors acasă, timp de trei ani, a fost contabilul magistratului Londrei. O misiune deloc de dispreţuit pentru începutul carierei, dar care nu-i făcea nici o plăcere.

Spre norocul său, arhiepiscopul Teobald de Canterbury, şi el din neamul normanzilor, i-a recunoscut capacitatea neobişnuită şi l-a făcut imediat cleric al Bisericii şi l-a trimis să-şi completeze studiile, mai întâi la Roma, apoi la Bologna şi, în cele din urmă, la Auxerre.

Cancelar al regatului

Întors în patrie, a fost promovat arhidiacon şi şef al curiei. Teobald voia oare să-l pregătească pentru a fi succesorul său? În acelaşi timp, însă, regele a pus ochii pe tânărul jurist şi, în 1154, l-a numit cancelar al regatului.

Regele, Henric al II-lea Plantagenetul, stăpânea atunci din Scoţia şi până în Pirinei fără probleme interne, dar voia să-şi apere bine drepturile sale pentru a nu pierde din putere. Cine ar fi putut să-l ajute în această misiune?

Thomas părea făcut tocmai pentru o asemenea însărcinare: ştia să trateze cu nobilii, îi cunoştea pe mai-marii curţilor europene şi ai Curiei Pontificale, stăpânea bine dreptul, avea un bun simţ diplomatic şi, mai târziu, a dovedit şi o strălucită tactică militară, învingând în lupta împotriva lui Ludovic al VII-lea, regele Franţei. În cei şapte ani ai cancelariatului său, regele a putut să doarmă liniştit, deoarece chiar şi în controversele cu Biserica a ieşit învingător, fără să piardă încrederea papilor, spre deosebire de ceea ce i s-a întâmplat lui Barbarossa în continentul european.

Arhiepiscop de Canterbury

Când a devenit vacant scaunul de Canterbury, a fost un lucru normal pentru rege să-l propună ca succesor al lui Teobald. Ar fi avut astfel de partea sa şi primatul Bisericii, şi deci întreg episcopatul. În această alegere, a avut consensul unanim al episcopilor regatului, dar nu şi pe acela al arhiepiscopului Londrei, Gilbert Foliot, care aspira la scaunul primaţial. De atunci, el a văzut în Thomas, care era mai tânăr decât dânsul, duşmanul care îl împiedicase în cariera sa.

A fost sfinţit preot şi apoi episcop, a renunţat la funcţia de cancelar al regelui şi a început să simtă nevoia unei profunde transformări interioare. Nimeni nu putea să-l acuze de vreun păcat în viaţa sa trecută, nici că nu ar fi trăit celibatul, dar nici nu fusese un sfânt: îi plăcea viaţa fastuoasă şi plină de bucurii şi, conştient de superioritatea sa intelectuală, adesea se arătase înţepător şi arogant.

A început să folosească ciliciul, să se reculeagă în timpul nopţii în rugăciune, când nimeni nu-l tulbura, şi să spele picioarele săracilor. Gurile rele nu puteau crede că galantul om de curte a devenit dintr-o dată ascet şi spuneau că el practica aceste lucruri pentru a arunca praf în ochii altora. Desigur, convertirea sa nu a fost radicală şi imediată, ci lentă şi obositoare, dar Thomas nu s-a mai întors.

Între timp, au început să apară primele semne de disensiune cu regele, când acesta a revendicat dreptul de a-i judeca pe clerici şi călugări, independent de autoritatea bisericească, şi să impună taxe pe bunurile Bisericii destinate susţinerii clerului, cultului divin şi operelor de asistenţă faţă de cei săraci.

Lucrurile s-au înrăutăţit când regele a voit să se impună în alegerea episcopilor, pretinzând de la ei jurământ de vasalitate şi negând dreptul de apel la papa.

Problemele nu erau uşoare, tradiţiile trecute nu-l ajutau şi, mai presus de toate, în lumea creştină a timpului nu erau clare competenţele papei şi acelea ale împăratului sau ale regelui.

Thomas a fost însă foarte clar în această privinţă. Când regele a codificat toate uzanţele consuetudinare ale predecesorilor în Constituţiile din Clarendon, în 1164, şi a voit ca acestea să fie semnate de episcopi, nu a acceptat, şi ceilalţi episcopi i-au urmat exemplul. Atunci, a început persecuţia deschisă. Episcopii, înspăimântaţi de ameninţările regelui, l-au abandonat pe Thomas şi i s-au supus. Până şi papa, greşit informat de situaţie şi în condiţiile în care exista un antipapă creat de Barbarossa, l-a sfătuit pe arhiepiscop să se împace cu regele. Thomas a rămas perplex şi a semnat cu clauza salvo onore Dei, salvate fiind drepturile lui Dumnezeu.

Spre martiriu

Regele nu a rămas satisfăcut şi, în Sinodul din Northampton, l-a pedepsit cu diferite pedepse şi l-a ameninţat cu depunerea. Thomas a fugit în Franţa şi s-a întâlnit cu papa la Sens şi a prezentat renunţarea sa, a arhiepiscopului de Canterbury, îndoindu-se chiar şi de validitatea alegerii sale, acum, când cunoştea intrigile regelui. Papa Alexandru al III-lea l-a confirmat în misiunea sa şi l-a invitat să se retragă temporar pe lângă abaţia din Pontigny, în timp ce urma să caute o soluţie onorabilă cu regele. Tratativele au durat şapte ani şi, când păreau să ajungă într-un punct acceptabil, situaţia se înrăutăţea din nou. Thomas s-a întors în patrie, dar nu a ştiut cum să mai reziste la necazurile pe care i le pricinuia regele care, în afară de faptul că îi confiscase toate bunurile şi i-a exilat prietenii, voia să aibă în regat ultimul cuvânt în conducerea Bisericii.

Concepţia regalistă se lovea frontal cu aceea a arhiepiscopului, care le scria confraţilor săi întru episcopat: “Cine se îndoieşte că Biserica Romei este în fruntea tuturor Bisericilor şi izvorul doctrinei catolice? Cine ignoră că cheile împărăţiei cerului i-au fost date lui Petru? Structura întregii Biserici nu se ridică oare pe credinţa şi învăţătura lui Petru, pentru ca noi toţi să mergem în întâmpinarea lui Cristos, omul perfect, în unitatea credinţei şi în cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu?” Şi atunci, s-a hotărât să se folosească de autoritatea sa, excomunicând doi episcopi care în mod deschis se opuneau acestei învăţături: cel de York şi cel de Londra.

Acesta a fost sfârşitul. La 29 decembrie 1170, patru cavaleri s-au apropiat de catedrală şi călugării, prevăzând pericolul, au voit să le închidă uşa, dar arhiepiscopul s-a opus. I-a primit pe cei patru cavaleri şi, la ameninţările cu moartea, a răspuns: “Sunt gata să mor pentru numele lui Isus şi pentru apărarea Bisericii”. Şi a fost ucis.

Ştirea morţii s-a răspândit ca un fulger şi poporul striga din toate părţile că a murit un sfânt. Faima sfinţeniei a produs foarte curând roadele sale: regele, lovit de interdict personal din partea papei, doi ani mai târziu, s-a reconciliat cu Biserica, repunându-i în libertate pe urmaşii lui Thomas şi făcând pace cu regele Franţei.

Ştirile despre viaţa şi cultul martirului se răspândeau cu repeziciune în Anglia, Irlanda, Islanda, Franţa, Roma şi până în Cilicia. Canterbury a devenit un loc de pelerinaj cum erau “Sfântul Iacob” de la Compostela şi alte sanctuare celebre. Dar sub Henric al VIII-lea, mormântul său a fost distrus, relicvele sale arse şi cenuşa aruncată în vânt, iar numele său a fost şters din cărţile liturgice.
De atunci, Thomas Becket B şi împreună cu el Ioan Fisher şi Thomas Morus B a trecut în istorie, pentru unii, ca martir pentru libertatea Bisericii, şi pentru alţii, ca intransigent susţinător al puterii clericale. Astăzi, în faţa atâtor teze contrastante, este tot mai aproape recunoaşterea că ei şi-au dat cu propriul sânge contribuţia în clarificarea raporturilor dintre Biserică şi stat, în efortul de a înţelege cum trebuie puse în practică cuvintele lui Isus de a da “cezarului ceea ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”.

Sursa:www.calendarcatolic.ro

vineri, 22 ianuarie 2016

Nu toată muzica... este pe gustul tuturor...

Din păcate, sau din fericire, trăim vremuri în care se scrie foarte multă muzică și se compun piese muzicale inspirate sau mai puțin interesante. Bineînțeles că totul ține de „gustul” și urechea muzicală pe care le avem de la natură dar și de o anumită educație.
Observ că anumite genuri muzicale prind mai bine astăzi, mai ales în rândul tinerilor, și nu întotdeauna aceste piese au ceva interesant de transmis, ba mai mult, parcă sunt o copie a celorlalte, anterioare, doar cu puțin altfel fredonate și schimbate pe ici pe colo.
Dacă este vorba să vorbim de genurile predominante, nu are sens să intrăm în detalii...
Pentru mine însă, trăitor în această lume a consumului exacerbat de idei gata macerate, unde și muzica parcă a căzut (alături de multe formații cu renume) în prăpastia consumismului și îmbogățirii peste noapte, nu pot declara că sunt satisfăcut de ceea ce se promovează. Nu pot judeca foarte drastic acest sistem fiindcă pe ici pe colo, mai apare și câte ceva ce merită luat în seamă, dar în rest foarte multă vânzare (să vorbesc în termeni onorabili) de carne pe piața internațională...
Că vă place sau nu, eu tot în trecut mă întorc pentru repere, acolo pot să găsesc ceea ce mă împlinește, mai ales muzica classică, muzică ce, după părerea mea, nu are moarte. Cârcotații m-ar putea ataca, dar contraatac, da, și atunci mai existau compozitori mediocri, dar timpul a cernut totul, ceea ce se va întâmpla și cu muzica aceasta contemporană. Nu uitați să vă întrebați nepoții...


În altă ordine de idei, în perioada 16 – 17 februarie 2016 se organizează la „Hanul Gabroveni” din București, prima conferință internațională dedicată exclusiv industriei muzicale din România, sub numele de Mastering The Music Business (vezi și acest comunicat de presă).

miercuri, 20 ianuarie 2016

Să începem anul cu mișcare...

Pentru mulți, mișcarea înseamnă viață, așa că, dacă încă nu ți-ai făcut planuri exacte în ceea ce privește această chestiune, iată că ne vin în ajutor cei de la SkyRun.
Așa că vă invit și pe voi să vă înscrieți la o competiție ce vă cheamă spre nori, căci ar fi păcat să nu începeți anul în mișcare, în formă...

Iată și orarul competiției din acest an (și mai multe informații):

SÂMBĂTĂ, 23 ianuarie
  • o cursa contratimp, de alergare, pe scări; 34 de etaje, 680 de trepte, 119 metri ascensiune;
  • o cursa în care fiecare dintre voi, cei care veţi participa, veţi putea susţine cauza în care credeţi şi pe care doriţi să o sprijiniţi;
  • un bun prilej de a ne întalni, de a ne strânge mâinile, de a vă bucura de priveliştea Bucureştiului văzut din cel mai înalt punct;
  • şi… momentul în care vom da startul „24Challenge”
DUMINICĂ, 24 ianuarie
24 Challenge sau ştafeta de 24 ore va începe pe 23 ianuarie, odată ce se va încheia competiţia de masă, şi va continua până a doua zi, 24 ianuarie:
  • 4 echipe a câte 6 alergători vor alerga timp de 24 de ore pe scări;
  • fiecare echipa va reprezenta câte un ONG din cele 4 participante la eveniment; practic vor face parte şi din echipa Fundraiseri VIP;
  • la final, echipa care va contoriza cele mai multe urcări va fi desemnată câştigătoare.
Fiecare persoană care va participa la SKYRUN va contribui la susţinerea celor patru cauze ale evenimentului: 24% din taxa de participare la individual şi 50% din valoarea taxei de la înscrierea corporate va merge catre cauza pe care a ales să o susţină.


luni, 18 ianuarie 2016

„Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.” – Exod 20:16
Un ţigan avea odată o iapă. Şi, nemaiavând ce mânca nici el, nici iapa, vru să o schimbe pe bani. Mergând la obor, întâlni un geambaş şi-i zise:
– Mă nene geambaş, aşa te rog, pune şi tu o vorbă bună pentru iapa mea când s-o arăta vreun muşteriu, că te cinstesc eu.
– Da’ de ce vrei să-ţi vinzi iapa?
– Păi vezi, îmi trebuie parale.
– Are vreun nărav iapa ta, omule?
– N-are, nene geambaş, niciun nărav. N-are, iaca, îţi spun drept.
Nu trecu mult şi muşteriu se şi arătă. Atunci geambaşul începu a lăuda iapa țiganului, zicând:
– Ia, măi creştine, iapa şi nu te căi. N-are niciun nărav. La călărie merge ca un armăsar, la căruţă e vrednică nevoie mare. Nu te-ar lăsa înămolit o dată cu capul. Trage, uite, şi mai şi decât doi telegari. Dacă se întâmplă să se înţepenească căruţa în vreun noroi mare, apoi atunci să vezi minune! Trage, trage, de să-şi rupă inima şi acolo tot nu te lasă. Iar dacă, din păcate, s-ar întâmpla, trăgând, să-şi rupă şleaurile ori hulubele, se întoarce şi trage şi cu dinţii şi în noroi tot nu te lasă…
– Ia stai, mă nene geambaşule, îi tăie vorba ţiganul; dacă e aşa precum spui, apoi nu-mi mai vând iapa.