Sticla care se umple singură ar putea fi soluția problemei cu apa potabilă

7 psalmi de recitat în timpul Postului Mare

Recitarea psalmilor reprezintă un mod minunat de a ne ruga în orice moment al anului, deoarece transmit cel mai bine emoțiile sufletului și ne conduc mai aproape de Dumnezeu.

Din secolul al VII-lea, recitarea celor 7 psalmi penitențiali în timpul Postului Mare a devenit o practică spirituală. Acești psalmi, de fapt, exprimă durerea păcatelor noastre și ne amintesc de îndurarea lui Dumnezeu.

După recitarea fiecărui psalm, spunem: Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Spirit și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Psalmul 6, 2.

„Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt;

vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele”.

Psalmul 31, 8.

„Tu eşti scăparea mea din necazul ce mă cuprinde, bucuria mea;

mântuiește-mă de cei ce m-au înconjurat”.

Psalmul 37, 21-22.

„Nu mă lăsa, Doamne Dumnezeul meu,

nu Te depărta de la mine;

Ia aminte spre ajutorul meu,

Doamne al mântuirii mele”.

Psalmul 50, 11-13.

„Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule

şi spirit drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.

Nu mă lepăda de la faţa Ta

şi Spiritul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine.

Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale

şi cu spirit stăpânitor mă întăreşte”.

Psalmul 102, 2-3.

„Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul

şi nu uita toate răsplătirile Lui.

Pe Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale,

pe Cel ce vindecă toate bolile tale”.

Psalmul 130,1.

„Doamne, nu s-a mândrit inima mea, nici nu s-au înălţat ochii mei,

nici n-am umblat după lucruri mari, nici după lucruri mai presus de mine”.

Psalmul 142, 6.

„Întins-am către Tine mâinile mele,

sufletul meu ca un pământ însetoşat”.

Traducere: Liviu Ursu

Sursa:it.aleteia.org

O rugăciune de exorcizare lăsată de Sfântul Anton

Potrivit tradiției populare, Sfântul Anton a dat o rugăciune unei femei sărace, care a cerut ajutorul împotriva ispitelor diavolului. Papa Sixtus al V-lea a gravat această rugăciune - cunoscută ca și deviză a Sfântului Anton de Padova - pe soclul obeliscului ridicat în 1586 în piața Sfântul Petru din Roma.

Iată varianta originală în latină:

Ecce Crucem Domini!
Fugite adversae partes!
Vicit Leo de tribu Juda,
Radix David! Aleluia!

Traducerea în română:

Iată crucea Domnului!
Fugiţi forţe potrivnice !
A învins Leul din seminţia lui Iuda
Rădacina lui David! Aleluia !

Această rugăciune scurtă este ca un scurt exorcism. Și noi o putem spune - în latină sau română - pentru a ne ajuta să depășim ispitele de tot felul.

Rugăciunea este inspirată de vesetul 5 al capitolului 5 din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul: “Et unus de senioribus dicit mihi ne fleveris ecce vicit leo de tribu Iuda radix David aperire librum et septem signacula eius“.  

“Şi unul dintre Bătrâni mi-a zis: Nu plânge! Iată, Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, El a biruit să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei“.

Traducere: ACC

Sursa:it.aleteia.org

Postul Mare în mesajul papal

Un timp privilegiat

De Enzo Bianchi

Postul Mare este un timp privilegiat, pentru fiecare creştin ca şi pentru întreaga Biserică, pentru a găsi adevărul: a găsi adevărul regăsind esenţialul vieţii creştine şi eliberându-se de acel "mai mult" care "vine de la cel rău" (Mt5,37); a găsi adevărul purificând propria vorbire de minciună; a găsi adevărul descoperind unitatea dintre a spune şi a face, dintre cuvânt şi acţiune, ambele chemate să asculte de marea poruncă a iubirii faţă de aproapele. Papa Francisc în mesajul pentru Postul Mare indică elementele fundamentale pentru acea găsire a adevărului care este vitală pentru a ajunge la convertire: ascultarea cuvântului profetic, cunoaşterea milostivirii lui Dumnezeu şi apoi "a fi milostivi".

Pentru creştin, la început este întotdeauna ascultarea, aşa cum pentru Dumnezeu "la început este Cuvântul" (cf. In 1,1). De aceea, toată viaţa creştină se află sub primatul ascultării şi cere o ascultare rugătoare, ascultătoare, eficace. Profeţii din vechea alianţă au afirmat că "ascultarea este mai valoroasă decât jertfa" (1Sam 15,22), pentru că deschide la cunoaşterea lui Dumnezeu cel viu, face să se nască încrederea într-un Dumnezeu credibil, generează iubirea faţă de El şi faţă de voinţa Sa. Când credinciosul în ascultare începe propriul drum de cunoaştere a Domnului, cunoaşte înainte de toate milostivirea sa, sentiment al unui tată (chesed) cu măruntaie de milostivire (rechem-rachamim), iubire viscerală mereu fidelă care nu dispare niciodată, chiar şi atunci când credinciosul sau comunitatea creştină în ansamblul său ajung să contrazică iubirea lui Dumnezeu până la ruperea alianţei. Da, comportamentul milostiv al lui Dumnezeu (cf. Ez 18,23; 33,11).

Această cunoaştere a iubirii milostive a lui Dumnezeu ne-a fost dată pe deplin de Isus, Fiul care ni l-a relatat pe Dumnezeu (exeghésato, în In 1,18): El care, răstignit, a voit să fie "numărat printre cei păcătoşi" (Is 53,12; Lc 22.37), cum a trăit mereu, ajungând la ei în îndepărtarea lor. Pentru aceasta Paul cu uimire şi prin experienţă pastorală va putea să vestească: "Pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi" şi "duşmani fiind, am fost reconciliaţi cu Dumnezeu" (Rom 5,8.10). Aceasta este milostivirea lui Dumnezeu faţă de noi pe care trebuie să o cunoaştem şi să o experimentăm, pentru a deveni noi înşine bărbaţi şi femei ai milostivirii faţă de ceilalţi.

Astfel, papa Francisc ne aminteşte că trebuie "să facem milostivire" aproapelui nostru cu acte concrete şi zilnice. Precum samariteanul "a făcut milostivire" (Lc 10,37), tot aşa suntem chemaţi să facem în cotidian, în istorie, pentru că alături de noi este mereu săracul concret: înfometat, nehrănit, în fugă, străin, rebutat, uitat, cel din urmă... Conştiinţa noastă umană, instruită de cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să înveţe să vadă să-l "discearnă pe cel sărac" (cf. Ps 41,2), pentru a se simţi responsabil şi a-şi asuma acţiuni care să fie de eliberare, alinare, consolare de relele care-i chinuiesc pe cei săraci. Acţiuni şi fapte de milostenie faţă de trupuri şi faţă de vieţi psihice şi spirituale ale celorlalţi, care sunt întotdeauna trup şi spirit intim unite. Însă pentru papa - să nu uităm asta - săracii nu sunt numai primii destinatari ai carităţii noastre, ci sunt o catedră magisterială, pentru că pot să ne înveţe ceea ce noi nu ştim, adică "înţelepciunea crucii" (cf. 1Cor 1,17-18) pe care cel care nu este sărac n-o ştie. De cealaltă parte a istoriei, conform viziunii apocaliptice a lui Ioan, este mielul nevinovat, jertfit dar învingător asupra morţii (cf. Ap 5,7-14; 7,17), emblemă a oricărei victime, a oricărui persecutat, a oricărui drept nerecunoscut. Săracii sunt - nu încetează să spună papa Francisc - carnea lui Cristos, sunt tufişul arzând în care Dumnezeu este prezent în faţa celor cărora trebuie să ne prosternăm (cf. Ex 3,1-6).

Însă este semnificativ că printre săraci, papa ne invită să-i punem şi pe cei bogaţi: de ce? Înainte de toate pentru că mai devreme sau mai târziu se face parte din categoria săracilor, datorită bolii, bătrâneţii, izolării, nenorocirilor vieţii. Apoi pentru că bogatul, neştiind să se recunoască sărac, de fapt este mult mai mizerabil decât săracii înşişi. Bogatul care nu-l vede pe fratele aflat în nevoie, este un orb; dacă nu ascultă strigătul săracilor, este un surd; dacă nu ştie să împărtăşească ceea ce are, este destinat la o singurătate disperantă. Bogaţii să ştie: săracul pe care-l întâlnesc este unul care îi cheamă la convertire, este unul care trece ca să cerşească convertirea, este un adevărat învăţător care ne "face semn", ne indică o cale de mântuire. Moise, profeţii şi mai ales Evanghelia mereu continuă să avertizeze: "Lăsaţi-vă convertiţi şi rugaţi-vă: «Fă-ne, Doamne, să ne întoarcem şi ne vom întoarce» (Lam 5,21)".

(După L'Osservatore Romano)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:ercis.ro

O reflecție pentru Postul cel Mare: în fond ce este păcatul?

Și cum e posibil ca Dumnezeu, care e Dumnezeu, să fie ofensat de o mizerabilă ființă umană păcătoasă?

Ne aflăm în perioada Postului Mare. Chiar dacă grija pentru viața în har este fundamentală în fiecare moment al vieții, Postul este o perioadă liturgică oportună pentru revederea aprofundată a vieții noastre de har și de unire cu Cristos.

De aceea, trebuie revăzut și raportul noastru cu păcatul.

Începem cu întrebarea: ce este păcatul?

Conceptul de păcat este destul de simplu: fundamental, păcatul este un act de egoism exagerat. Păcatul constă în a ne pune în prim plan pe noi înșine, lăsând la o parte pe Dumnezeu și pe ceilalți. Cedând în fața pasiunilor dezordonate ajungem să fim în centrul existenței noastre negând natura noastră, natură care ajunge la desăvârșire doar când se deschide pe deplin aproapelui și lui Dumnezeu.

Păcatul este refuzul de a instaura un raport de iubire cu Dumnezeu și cu ceilalți.

Păcatul este convertirea la creaturi și refuzul Creatorului.

În general, păcătosul caută doar plăcerile oferite de creaturi, nu vrea neapărat să-l refuze pe Creator. Se lasă sedus de satisfacții trecătoare primite de la creaturi, deși, păcătosul știe implicit că acționează contra iubirii Creatorului. Simte că plăcerea pământească nu-l ajută, dar chiar și așa nu-i rezistă. Din această cauză păcatul îl rănește pe păcătos, îndepărtându-l de împlinirea oferită de Dumnezeu.

Acesta este motivul pentru care păcatul ofensează pe Dumnezeu: nu pentru că Dumnezeu ca atare ar fi umilit, ci pentru că noi înșine, păcătuind, ne micșorăm înaintea măreției pe care El ne-o oferă.

Pentru Isus, păcatul se naște în interiorul omului (cfr. Mt. 15,10-20). Și de aceea este necesară transformarea interioară, a inimii.

Pentru Isus, păcatul este o formă de sclavie: omul se lasă prins de puterea răului, valorificând în mod fals lucrurile din această lume, lăsându-se atras de ceea ce îi aduce plăcere imediat, de satisfacții sensibile care nu satură setea noastră de iubire și împlinire.

Traducere:AMR

Sursa:it.aleteia.org