luni, 18 iulie 2016

Trei vicii ale dimineții care afectează întreaga zi

1. Verificarea poștei electronice și a rețelelor sociale
          Smartphone-ul dumneavoastră încurajează această deprindere, care în realitate nu este foarte „inteligentă”: de îndată ce vă treziți verificați e-mailul, WhatsApp, Facebook, Twitter și celelalte rețele sociale la care participați. Care este problema acestui viciu? E simplu: începeți să vă conectați la viața altora și la aspectele legate de muncă, înainte de a vă conecta cu voi înșivă! Permiteți ca potopul lucrurilor externe să-și pună amprenta asupra începutului zilei, trăgând-o într-un flux fără direcție. Este mai bine să fiți protagonistul conștient, care începe ziua cu seninătate, cu o rugăciune de mulțumire sau de cerere, având grijă de igienă și de aspectul personal, întâmpinând cu un zâmbet și cu un sărut familia, făcând un mic dejun sănătos și pregătindu-vă pentru o zi de muncă productivă și constructivă.
2. Citirea sau ascultarea știrilor negative
          Cunoașteți bine acest lucru. Mijloacele mass-media acordă întotdeauna prioritate la ceea ce face senzație, iar într-o lume ca și a noastră face senzație tot ceea ce distruge: tragedii, pericole, probleme, amenințări... Este evident faptul că trebuie să fim conștienți de problemele mondiale (în măsura în care putem ajuta la rezolvarea lor și nu doar pentru a ne plânge), dar începutul zilei nu reprezintă cel mai bun moment pentru a ne activa în această privință. Veștile proaste stimulează furie și teamă, iar aceastea din urmă stimulează eliberarea de cortizol, care este hormonul de stres. Respectați seninătatea și armonia la începutul zilei!
3. Grija pentru îndeplinirea sarcinilor la locul de muncă
          Tocmai ați început ziua și deja vă „pre-ocupați”: „pre-ocuparea” înseamnă a se ocupa în mod anticipat. Se anticipează mental o mulțime de chestiuni, de care nu vă puteți ocupa cu adevărat în prezent. Aceasta generează anxietate încă din primele momente ale zilei. Este un moment pentru toate, iar fiecare lucru trebuie să fie realizat la timpul său! Învățați să trăiți prezentul. Dacă la micul dejun vă gândiți sau vorbiți despre ceea ce trebuie să faceți la locul de muncă, nici nu munciți și nici nu luați un mic dejun sănătos.

Traducere: Liviu Ursu

sâmbătă, 16 iulie 2016

A distruge o cetate din interior. Dezolarea frustrării

Inima acestui popor s-a împietrit și cu urechile aude greu și ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și să audă cu urechile și cu inima să înțeleagă și să se întoarcă, și Eu să-i tămăduiesc pe ei… Vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii (Mt. 10,14-16). Tonalitatea evangheliilor citite la Liturghie în zilele trecute pare destul de severă. Severitatea cuvântului din Scriptură reprezintă însă un răspuns dat confuziei în care am ajuns să trăim.
Omul nostru de azi e definit la nivel comportamental printr-o relativizare a regulilor, a manierelor și a politeții. Dacă multe din problemele de altă dată se rezolvau prin referința la sensul interior al unei discipline (a fi discipol, ucenic), într-o societate confuză ca a noastră, nu știi de unde să începi pentru a susține puțină decență. Majoritatea pare să se resemneze sub efectele manipulării ideologiei bunului plac. Or încurcarea planurilor, într-o zonă scrisă altădată de luciditate, este semnul evident al confuziei inimii. Și veți fi urâți de toți pentru numele meu; dar cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui (Mt. 10,22).
Simțul disciplinei n-are nimic de-a face cu interese trecătoare, dar nici cu mofturi de domnișoară de pension din înalta societate. A frecventa, de pildă, locuri cu reputație dubioasă era, odată, considerat periculos. Nu pentru că Dumnezeu n-ar putea face minuni de a schimba răutatea în bunătate, ci fiindcă este o chestiune de probitate morală. De aceea, vorba veche „spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești” nu este o simplă teamă reverențioasă, inspirată de prudență. Altfel spus, numai dacă e recunoscută prezența divină în ecuația nestatorniciei umane, se poate întrevedea buna judecată a realității.
A face totul „din” și „cu” rațiune, dar fără gândul la Dumnezeu, devine o idolatrie a rațiunii oarbe. E o veritabilă psihoză care se întoarce împotriva omului însuși, fiindcă etica nu există fără morală! Fără interioritate sau repere morale și răul se poate justifica rațional. Într-un timp confuz, e clar că otrăvirea minții este o experiență evidentă a Răului. Este, însă, din păcate și pista sa ideală pentru a folosi și a recruta fideli din partea Binelui. Diavolul știe că persoanele frustrate pot lucra cu ușurință în favoarea sa. Frustrarea e acel sentiment subiectiv de nedreptățire: te crezi cineva, iar alții nu-ți recunosc valoarea sau zbuciumul. Răul nu numai că se servește de acest soi de oameni, răniți și confuzi, dar reușește să-i instrumentalizeze de minune tocmai prin forța amorului lor propriu. În ce scop? Pentru a împuțina binele și a da curs unui răul plenar care are forța de a lovi în speranță. Altfel spus, oameni care slujesc aparent un țel curat, nefiind „folosiți” după așteptările lor, ajung să amplifice Răul însuși.
*
Nu timpul e confuz, sunt confuze mințile. Acest adevăr Isus îl spune astfel ucenicilor: Feriți-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriilor și în sinagogile lor vă vor bate cu biciul. La dregători și la regi veți fi duși pentru mine, spre mărturie lor și păgânilor (Mt. 10,17-18). Dacă asasinatul prin minciună a ajuns proporții mondiale, pervertirea sufletului continuă prin subtilitatea frustrării. De ce? Ca și cei ce se străduiesc să facă binele, ajunși în clipe de slăbiciune, de descurajare sau ezitare, gâdilându-li-se neîmplinirile, să devină vulnerabili. Iată, deci, otrava Răului în mijlocul cetății, la fel cum făceau asediatorii în Evul Mediu, ducând pe ascuns înăuntrul fortificației trupuri de ciumați, ca din interior rezistența să sucombe.
Evanghelia Fiului lui Dumnezeu ne spune că mântuirea are riscurile sale. Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă – spune Isus – temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheena (Mt. 10, 28). Nu dinspre Dumnezeu ne vine pericolul, ci dinspre acele locuri de unde L-am izgonit din viața noastră. Antidotul este vechi, dar eficient: în bătălia vieții cine ține la viața sa o va pierde, dar numai cine și-o va pierde pentru Isus, o va găsi cu adevărat. Doar cei care își iau crucea și-i urmează Lui sunt vrednici de El (Mt. 10, 39-40). Este curăția smereniei.
                                   + Mihai, episcop


Sursa:episcopiabucuresti.ro

vineri, 15 iulie 2016

EBook-uri "Presa Bună"

De curând Editura "Presa Bună" a început să dezvolte sectorul de cărţi digitale pentru iubitorii de cărţi care preferă să citească pe smartphone, tabletă sau computer. Cărţile pot fi achiziţionate la un preţ mai mic, cititorul putându-le purta mai uşor cu el pe tabletă sau pe smartphone. Începând de anul viitor (2017), pentru cei care folosesc broşura "De la răsărit până la apus" va exista posibilitatea achiziţionării fără taxele poştale care uneori (în special pentru străinătate) înseamnă triplul abonamentului. Până atunci, pentru a experimenta avantajele, câteva numere vor fi puse la dispoziţia cititorilor gratuit.
Cărţile Editurii "Presa Bună" în format electronic sunt puse la dispoziţia dv. prin intermediul partenerului Rakuten Kobo Inc.
Pentru a putea descărca gratuit broşura "De la răsărit până la apus" (iulie-august) şi cartea "Rugăciuni" sau pentru a achiziţiona cărţi, trebuie să parcurgeţi următorii paşi:
1. Creaţi un cont pe portalul www.kobo.com sau prin intermediul aplicaţiei dedicate;
Instalaţi aplicaţia kobo pe smartphone, tabletă, computer. Aplicaţia este disponibilă gratuit pentru iOS, Android, Blackberry, Windows şi Mac OS;
2. Conectaţi-vă cu datele dv. în aplicaţie (pentru conectare puteţi folosi şi contul de Facebook sau de Google+);
3. Căutaţi titlul dorit şi descărcaţi-l (toate cărţile cumpărate sunt disponibile pe 5 device-uri conectate cu acelaşi cont); nu este necesară instalarea unei alte aplicaţii pentru a vizualiza cărţile descărcate, indiferent de pe ce device vă conectaţi.
Paşii 1 şi 2 vor fi parcurşi o singură dată pentru crearea contului şi instalarea aplicaţiei. Pe site-ul www.ercis.ro vor fi anunţate toate titlurile disponibile în format electronic.
Până acum aveţi la dispoziţie:
Sunt în curs de apariţie:
  • Felician Tiba, Împreună, şi la bine, şi la greu. Mărturii de la familii pentru familie
  • Ivancic Tomislav, Dumnezeu schimbă
  • Dumea Claudiu, Pelerin în Ţara Sfântă. Ghid geografic şi religios al Israelului
Vă dorim o lectură plăcută, rodnică şi plină de har!
Pr. Cornel Cadar


Sursa:ercis.ro

joi, 14 iulie 2016

Bud Spencer: „Am nevoie de Dumnezeu... și mă rog”

Bud Spencer a trecut la Domnul

        S-a stins acum câteva zile la vârsta de 87 de ani, actorul italian Bud Spencer (pe numele său adevărat Carlo Pedersoli). Ultimul său cuvânt rostit a fost „Grazie!”.
        A fost o figura populară a cinematografiei italiene și internaționale. Apreciat în lumea întreagă de fani pentru filmele sale western cu Terence Hill, dar mai ales pentru rolul Piedone – polițistul onest care nu ezita să facă regula prin forța pumnului. A legănat și copilăria celor care, în România, i-au urmărit filmele în anii 70 și 80 pe vremea regimului infam trecut.
        Sportiv de performanță la înot, prezent la toate olimpiadele din anii 50 și 60, viața l-a purtat din Europa în cele două Americi. Profilul său moral a fost exemplar, fiind căsătorit de peste cincizeci de ani cu Maria Amato cu care a avut patru copii. Atașat credinței catolice, pentru poziția  sa integrală fermă față de viață și familie, a fost aspru criticat și marginalizat prin acțiunea celor  care luptă contra familiei și a Căsătoriei.
        Atribuindu-i lui Dumnezeu succesul său, iată ce declara Bud Spencer într-unul din rarele  sale interviuri: „Am nevoie de Dumnezeu. Cred în Dumnezeu; este ceea ce mă mântuiește. Și, mă rog. De ce? Pentru că recunosc tot mai mult cum e nimic ceea ce înainte consideram de mare valoare (...) Nu mă tem de moarte. Din viață nu ieși viu, spunea cineva: suntem toți destinați să murim. Ca un catolic am curiozitatea de a vedea dincolo, la fel ca un băiat care-și demontează jucăriile să vadă cum funcționează. Desigur, este o curiozitate pe care nu am graba de a o satisface, dar nu trăiesc în așteptare sau cu teamă”.

(prelucrare din italiană - MF)

miercuri, 13 iulie 2016

Diavolul. Vorbele şi faptele lui în cei doi posedați din Illfurt

Diavolul. Vorbele şi faptele lui în cei doi posedați din Illfurt. În Catehismul Bisericii Catolice (nr. 391) ni se spune că „în spatele opțiunii de neascultare a primilor noștri părinți, se află o voce înșelătoare, ostilă lui Dumnezeu, care, din invidie, îi aruncă în moarte. Scriptura și Tradiția Bisericii văd în această ființă un înger decăzut, numit Satana sau Diavolul”. Și tot în Catehismul Bisericii Catolice (nr. 394) găsim relatat că „Scriptura atestă influența nefastă a celui pe care Isus îl numește ucigaș de oameni de la început (In 8,44) și care a căutat chiar să-l întoarcă pe Isus de la misiunea primită de la Tatăl. Pentru aceasta s-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrările diavolului (In 3,8). Dintre aceste lucrări, cea mai gravă în urmări a fost ademenirea mincinoasă care l-a determinat pe om să nu se supună lui Dumnezeu”.
În acest sens, în cartea de față ne sunt relatate lucrările săvârșite de către Dumnezeu în vechea Alsacie, mai precis, la Illfurt, cu doi copii, Teobald și Iosif, doi dintre cei cinci copii ai soților Burner, între anii 1864-1869. Exorcismele acestor copii au fost autorizate de către biserică după aproximativ trei ani de la începutul fenomenelor inexplicabile, ce au făcut atunci caz în Illfurt. Cartea despre acest episod, redactată într-un stil confesiv și beletristic alert, urmărește toate fazele exorcizării, de la posedarea celor doi copii și până la eliberarea lor, prin mijlocirea puternică a Sfintei Fecioare Maria, dovedind că ființele decăzute se identifică cu trupul posedat și exercită o putere tiranică asupra simțurilor, organelor și facultăților lui. Întâmplările relatate în cartea de față sunt în măsură să sădească și să cultive în suflet o teamă mântuitoare de păcat și de robia celui rău; o teamă care să îndemne la strădania dobândirii cerului, fapt la care ne îndeamnă și apostolul Paul: „Drept aceea, frații mei, cu frică și cutremur lucrați la mântuirea voastră” (Fil 2,12).

http://www.librariasfiosif.ro

luni, 11 iulie 2016

Exortaţia apostolică Amoris laetitia în dieceze

Ca lumina unui far
De Mario Grech
Publicăm mari fragmente din reflecţia despre exortaţia apostolică Amoris laetitia pe care zilele trecute episcopul de Gozo a făcut-o în prezenţa preoţilor diecezani.
Aşa cum a observat Papa Francisc, nu suntem într-o epocă de schimbare, ci într-o schimbare de epocă. În faţa noilor situaţii care se înmulţesc, suntem chemaţi să înfruntăm provocări şi noi probleme, şi adesea, ca preoţi, ne dezorientăm pentru că nu avem răspuns; unii se simt ca un peşte scos din apă, deci se dau înapoi, în timp ce alţii oferă "păpică", încălzită, care nu mai are prospeţime. Toate acestea sunt valabile în privinţa vieţii de cuplu şi a familiei.
Prin intermediul ultimelor două sinoade ale episcopilor - punctele de vedere mai semnificative ale majorităţii calificate a părinţilor sinodali se reflectă foarte bine în Amoris laetitia - Biserica a făcut în aşa fel încât teologia sa, îndeosebi teologia morală catolică, să nu fie "o morală rece de birou" sau "de muzeu", cu atât mai puţin "teologie care priveşte de sus istoria", ci "teologie din stradă" sau "din prima linie". Şi când spun "teologie din stradă" nu vreau să spun că teologia trebuie să fie burniţă, ci o teologie care să fie mai sensibilă la realitatea de astăzi.
Cu puţin înainte de publicarea exortaţiei apostolice, cardinalul Lorenzo Baldisseri, secretar general al sinodului, ne-a scris o scrisoare, cu care ne comunica faptul că scopul acestui document nu este de a schimba doctrina, ci "a recontextualiza" doctrina în slujba activităţii pastorale a Bisericii. Doctrina este interpretată în relaţie cu kerygma creştină şi în lumina contextului pastoral, în care este aplicată doctrina, deşi rămâne clar că suprema lex estesalus animarum. Necesitatea de a fi cu urechile deschise şi cu picioarele pe pământ nu este numai motivată de necesitatea de a şti ceea ce îndură persoanele, ci şi de a ne da seama de ceea ce Duhul lui Dumnezeu spune în istoria lor.
Conceptul de "nouă contextualizare" are şi o semnificaţie teologică. Era un termen folosit de Hans Urs von Balthasar în cartea sa Complexul antiroman(1974) când vorbea despre colegialitate; înţelegea că o astfel de afirmaţie doctrinală deja definită ar trebui să fie integrată într-o totalitate mai amplă. Făcând referinţă la această exortaţie apostolică, Papa ne invită să începem să privim doctrina şi practica despre căsătorie şi familie în optica milostivirii. Pentru că una este a propune tot "pachetul teologico-pastoral" cu privire la căsătorie şi familie în contextul în care Dumnezeu este marele inchizitor şi alta este dacă acelaşi pachet este oferit în contextul în care Isus este Faţa milostivirii Tatălui.
În exortaţie există diferite pasaje care demonstrează că Papa propune milostivirea divină ca principiu hermeneutic al reflecţiei teologice şi pastorale. În timp ce teologii sunt cei care continuă să aprofundeze reflecţia teologică pentru că "nu toate discuţiile doctrinale, morale sau pastorale trebuie să fie rezolvate cu intervenţii ale magisteriului" (3), îmi dau seama că practica pastorală influenţează asupra tuturor lucrătorilor pastorali, în special asupra noastră a preoţilor în slujirea noastră ca duhovnici care lucrează în acest "câmp de război". Celor care preferă o "pastoraţie mai rigidă care nu dă loc vreunei confuzii", le voi spune împreună cu Papa că "Isus vrea o Biserică atentă la binele pe care Duhul îl răspândeşte în mijlocul fragilităţii: [vrea ] o Mamă care, chiar în momentul în care exprimă clar învăţătura sa obiectivă, nu renunţă la binele posibil, deşi riscă să se murdărească de noroiul de pe drum" (308).
Deci, cum trebuie să ne comportăm cu aceia care au iubirea lor rănită şi au dorinţa de a-l vedea pe Isus? Direcţia ne-o dă Papa îndeosebi la capitolul al optulea al exortaţiei. Şi din moment ce a fost cineva care a încercat să dea o interpretare greşită a acestei abordări pastorale, simt responsabilitatea de a împărtăşi cu voi ceea ce este magisteriul Bisericii astăzi în această privinţă, mereu în continuitate cu tradiţia Bisericii, neschimbând nimic în doctrină şi în morală. El ne furnizează o nouă "disciplină pastorală" însufleţită de milostivire şi aş vrea ca să fie aplicată în dieceza noastră.
Pastoraţia noastră trebuie să se poată baza pe patru acţiuni: primire, însoţire, discernământ şi integrare. Aceasta este atitudinea pastorală pe care trebuie s-o arătăm la toţi şi la toate familiile, împreună cu acele familii rănite. Papa scrie: "Divorţaţilor care trăiesc o nouă unire, este important să li se facă să simtă că sunt parte a Bisericii, că «nu sunt excomunicaţi» şi nu sunt trataţi ca atare, pentru că formează mereu comuniunea eclezială. Aceste situaţii cer un discernământ atent şi o însoţire de mare respect, evitând orice limbaj şi atitudine care să-i facă să se simtă discriminaţi şi promovând participarea lor la viaţa comunităţii. A se îngriji de ei nu este pentru comunitatea creştină o slăbire a credinţei sale şi a mărturiei sale cu privire la indisolubilitatea matrimonială, dimpotrivă ea exprimă tocmai în această grijă caritatea sa" (243). Pe de altă parte reafirmă: "Biserica trebuie să însoţească cu atenţie şi grijă pe fiii săi mai fragili, marcaţi de iubirea rănită sau pierdută, dăruind din nou încredere şi speranţă, ca lumina farului dintr-un port sau a unei făclii purtate în mijlocul oamenilor pentru a-i lumina pe cei care au rătăcit drumul sau se află în mijlocul furtunii. Să nu uităm că adesea munca Bisericii se aseamănă cu aceea a unui spital de campanie" (291).
Papa îşi însuşeşte şi logica integrării, chiar şi faţă de acei creştini care convieţuiesc sau care au asumat numai angajamentul căsătoriei civile. "Toate aceste situaţii trebuie înfruntate în manieră constructivă, încercând să fie transformate în oportunităţi de drum spre plinătatea căsătoriei şi a familiei în lumina Evangheliei. Este vorba de a le primi şi a le însoţi cu răbdare şi delicateţe" (294). Aceste persoane nu putem continua să le ajutăm pur şi simplu aplicând normele generale la situaţiile lor ca şi cum am arunca în ele cu pietre (cf. 305), nu putem "să rezolvăm totul aplicând normative generale sau trăgând concluzii excesive din câteva reflecţii teologice" (2).
Papa Francisc, în timp ce întemeiază această temă delicată, dar necesară, pe o intuiţie a sfântului Toma de Aquino, spune că "este meschin să ne oprim ca să luăm în considerare numai dacă acţiunea unei persoane răspunde sau nu unei legi sau unei norme generale, pentru că acest lucru nu este suficient pentru a discerne şi a asigura o fidelitate deplină faţă de Dumnezeu în existenţa concretă a unei fiinţe umane. Rog cu căldură să ne amintim mereu ceea ce învaţă sfântul Toma de Aquino şi să învăţăm să asimilăm asta în discernământul pastoral: «Deşi în lucrurile generale există o anumită necesitate, cu cât se coboară mai mult la lucrurile particulare, cu atât se găseşte mai mult nedeterminare. [...] În domeniul practic nu este egal pentru toţi adevărul sau norma practică referitor la particular, ci numai referitor la ceea ce este general; şi la cei care acceptă în cazurile particulare una şi aceeaşi normă practică, aceasta nu este la fel cunoscută de toţi. [...] Şi cu atât mai mult creşte nedeterminarea cu cât se coboară mai mult în particular». Este adevărat că normele generale prezintă un bine care nu trebuie niciodată lipsit de respect nici neglijat, dar în formularea lor nu pot cuprinde absolut toate situaţiile particulare. În acelaşi timp trebuie spus că, tocmai din acest motiv, ceea ce face parte dintr-un discernământ practic în faţa unei situaţii particulare nu poate să fie ridicat la nivelul unei norme. Acest lucru nu numai că ar da loc unei cazuistici insuportabile, ci ar pune în pericol valorile care trebuie păstrate cu atenţie specială" (304).
Pentru mine acesta este un paragraf fundamental din exortaţia apostolică pentru că marchează trecerea de la morala normativă la una personalistă. Legile folosesc mereu deşi rămâne valoarea lor pedagogică, formularea lor sau exigenţele lor obiective singure, nu întotdeauna sunt suficiente pentru a pune în relaţie persoana cu Dumnezeu. Ca ajutor dat persoanei pentru ca alegerile sale să nu fie decizii subiective sau simplă adaptare la circumstanţe, Biserica propune discernământul. Exercitarea discernământului confirm cât de mult istoria sau contextul fiecărei persoane sunt factori determinanţi pentru a ajunge să găsească ceea ce este voinţa lui Dumnezeu.
Exortaţia apostolică susţine că doi agenţi sunt "obligaţi" să facă acest discernământ în faţa acelor situaţii în contrast cu căsătoria creştină (293, 222). Există "discernământul pastoral" care revine păstorilor de suflete şi există un "discernământ personal" pe care persoana implicată în aceste situaţii trebuie să-l facă pentru a vedea care sunt responsabilităţile sale morale. Este clar: aceasta este pedagogia exerciţiilor spirituale ale sfântului Ignaţiu de Loyola, o metodă care-l ajută pe cel care stă în discernământ pentru a descoperi voinţa lui Dumnezeu pentru el însuşi. Acest discernământ se poate face în forul intern dar ne-sacramental, sau în forul intern sacramental. De mai multe ori începe în forul intern ne-sacramental şi apoi ajunge la sacramentul reconcilierii.
În aceste cazuri preoţii au obligaţia de a însoţi persoanele interesate în parcursul de discernământ. "Este vorba despre un itinerar de însoţire şi de discernământ care "orientează aceşti credincioşi la conştientizarea situaţiei lor în faţa lui Dumnezeu. Colocviul cu preotul, în for intern, colaborează la formarea unei judecăţi corecte despre ceea ce împiedică posibilitatea unei participări mai depline la viaţa Bisericii şi despre paşii care pot s-o favorizeze şi s-o facă să crească" (300).
Ca regulă generală, cei care sunt divorţaţi şi recăsătoriţi nu pot să primească sacramentele; însă pentru Papa "din cauza condiţionărilor sau factorilor atenuanţi, este posibil ca, într-o situaţie obiectivă de păcat - care să nu fie subiectiv vinovată sau care să nu fie vinovată în mod deplin - se poate trăi în harul lui Dumnezeu, se poate iubi şi se poate şi creşte în viaţa de har şi de caritate, primind în acest scop ajutorul Bisericii" (305). În unele cazuri "ar putea să fie şi ajutorul Sacramentelor. Pentru aceasta, le amintesc preoţilor că scaunul de spovadă nu trebuie să fie o sală de tortură ci locul milostivirii Domnului. La fel semnalez că Euharistia nu este un premiu pentru cei perfecţi, ci un remediu generos şi un aliment pentru cei slabi" (305, nota 351).
În asta nu este nimic nou pentru că după morala tradiţională, precum şi dupăpraxis confessarii a sfântului Alfons Maria de Liguori, "prin dezlegare nu se poate cere de la penitentul căit mai mult decât poate el să dea". Există circumstanţe în care, pentru a da dezlegare, duhovnicul nu poate să ceară de la penitent să părăsească o situaţie în care există un grav risc moral dacă se traduce în lezare gravă faţă de sine însuşi sau faţă de persoane de care este responsabil. De fapt, se vorbea despre occasio proxima et necessaria peccandi. Într-o situaţie în care penitentul are o conştiinţă sustenabilă obiectiv, este posibil pentru duhovnic să dezlege şi să admită la Euharistie, chiar dacă duhovnicul este conştient că are în faţa sa un comportament care pentru Biserică este o dezordine obiectivă.
Exortaţia apostolică determină că discernământul trebuie să fie făcut conform învăţăturii Bisericii şi orientărilor episcopului local. Asta asigură că magisteriul Bisericii va continua să fie călăuză. Nimeni nu poate spune că acceptăm subiectivismul moral sau că am pus deoparte poruncile. Aşa cum sublinia Maurizio Gronchi, chiar în document există o listă de şase criterii (cf. 300): cercetarea cugetului cu momente de reflecţie pentru ca unul să recunoască responsabilităţile sale şi, dacă are vină, să se căiască ("O reflecţie sinceră poate întări încrederea în milostivirea lui Dumnezeu care nu este negată nimănui"); a examina propria responsabilitate de părinţi văzând cum s-a comportat cu copiii săi când s-a rupt căsătoria; a vedea dacă au existat tentative de reconciliere şi dacă situaţia este ireversibilă; a cerceta dacă a exista caritate şi dreptate cu partenerul şi cu copiii; a evalua efectul pe care-l poate avea noua relaţie asupra restului familiei şi a comunităţii; a-şi da seama de efectul pe care-l lasă această nouă relaţie asupra celor care se pregătesc pentru căsătorie.
Sunt convins că prin intermediul lui Amoris laetitia Papa Francisc ne oferă un cadru teologic, moral şi pastoral capabil să ne facă să continuăm a încredinţa Evanghelia familiei şi în acelaşi timp consemnăm şi ceea ce a dorit Congregaţia pentru Doctrina Credinţei în 1973: "Cât priveşte admiterea la sacramente, Ordinariii locului, pe de o parte, să invite la respectarea disciplinei Bisericii în vigoare şi, pe de altă parte, să facă în aşa fel încât păstorii de suflete să aibă o grijă deosebită faţă de cei care trăiesc într-o unire iregulară, aplicând în soluţionarea acestor cazuri, în afară de alte mijloace juste, practica aprobată a Bisericii în forul intern".
(După L'Osservatore Romano, 7 iulie 2016)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu


Sursa:ercis.ro