„Judecăţile Domnului sunt adevărate, toate sunt drepte. Ele sunt mai de preţ decât aurul, decât mult aur curat.” – Psalmi 19:9-10

În dimineaţa zilei de 30 august 1877, în cea de-a treia bătălie din faţa Plevnei, un detaşament de dorobanţi români a capturat de la inamic mai mult material de război – printre care şi un tun turcesc cu calibru de 90 de milimetri, ce fusese fabricat într-o uzină de armament din Berlin. Acest tun a fost adus în Capitala României drept captură de război şi nimeni nu bănuia atunci ce rol simbolic va juca el în istoria ţării. Peste patru ani, în primăvara anului 1881, România deja independentă a devenit regat, iar domnitorul Carol I a devenit primul rege din istoria noastră modernă. Şi atunci reintra în scenă fostul tun otoman capturat în vara lui 1877.

Viitoarea coroană a regelui ar fi putut fi fabricată din aur – acesta fiind materialul preferat de toate casele regale ale lumii; de altfel, România avea suficiente rezerve de aur, care ar fi putut fi folosite inclusiv în acest scop. Dar, la dorinţa Regelui Carol I, din vârful ţevii acelui tun ce amintea de asediul Plevnei au fost secţionate trei bucăţi – dintre care una avea să ajungă coroana regală a României. Aceste bucăţi de oţel au fost prelucrate de meseriaşii Arsenalului Armatei din Bucureşti – astfel încât a rezultat o coroană maiestuoasă, dar sobră, cu o bază reprezentată de un cerc frontal din oţel de la care pleacă opt fleuroane împodobite cu pietre preţioase. Simbolistica acestei piese era foarte clară – ea dorea să transmită generaţiilor viitoare că independenţa statului a fost câştigată prin luptă şi că libertatea este mai valoroasă decât aurul. Cea mai frumoasă poveste.

Câteva adevăruri simple despre istoria românilor – Adrian Cioroianu 

Sursa

5 locuri în care îl găsim pe Dumnezeu în timpul verii

Vara este sinonimul absenței lui Dumnezeu? Nu! Iată cinci "locuri" încare îl găsim ...

În răcoarea primelor ore ale dimineații

Pe măsură ce ziua se sfârșește, caldura nu pare să dispară odată cu venirea nopții, dar acele primele momente proaspete din zori ne vorbesc despre Dumnezeu, care este dulceață, dezmierdare, răcorire și lumina care ne veghează... De ce nu te rogi un pic "în acel moment? De ce să nu te scoli devreme pentru a "gusta" din Dumnezeu, care este cu noi într-o nouă zi?

Micul dejun

Dumnezeu este mereu prezent în comunitate, în familie. Dumnezeu însuși este familia, o comuniune de persoane. Nimic nu se compară cu un mic dejun de vară, fără grabă sau anxietate. Nu e nimic mai bun ca o trezire liberă și fără stres, conștient de cât de frumoasă are să fie noua zi în compania celor dragi.

În timpul petrecut la plajă sau la piscină

Odihnă si relaxare și poate chiar mai mult, dacă sunteți în contact cu natura, acesta este doar un moment potrivit pentru a-L întâlni pe Dumnezeu. De ce nu...chiar și piscina sau plaja sunt locuri potrivite pentru a ne ruga un pic. Întinși pe prosop, putem da mulțumire pentru ceea ce avem precum căldura soarelui și răcorirea apei. Bucurați-vă de creație cu responsabilitate, căci în sine aceasta este o rugăciune minunată.

În lectura unei cărți bune

Vara ne lasă timp pentru ceea ce de multe ori nu reușim să facem în timpul anului. Abandonarea televizorului, a calculatorul, a telefonului și a zgomotului și schimbarea rutinei în lectura unei carți bune face ca totul să fie aparte. În lectură, în acea tăcere, emoțiile noastre sunt mobilizate, iar gândurile se întâlnesc cu tot ce se trăiește acolo. Să punem această tăcere înaintea lui Dumnezeu și să ne lăsăm supuși la ceea ce ne dorim să fim prin Dumnezeu.

În orice biserică, capelă sau templu

Mulți oameni pe care-i găsim în stațiunile de vară uită să participe la Sfânta Liturghie și abandonează rugăciunea. Trebuie să facem un efort, oriunde am fi, să cautăm un loc unde am putea participa la Liturghie. Nu trebuie să uităm că rugăciunea este un semn al sănătății spirituale, iar setea și foamea de El ne fac să ne simțim iubiți.

Traducere și adaptare: Orian Remus Anghel

Sursa:it.aleteia.org

Dumnezeu este liderul meu de echipă: mi-a salvat viața

de Laura Bellomi

          „Să fiu prima femeie care escaladează 8000 de metri era unul dintre visele mele cele mai frumoase. Am renunțat și m-am întors înapoi, dar am primit mult, mult mai mult”.

          Se aștepta să ajungă pe Nanga Parbat, 8.125 metri deasupra nivelului mării, în timpul iernii, după 28 de ani de încercări. În schimb, la doar 70 de metri de vârf, Tamara Lunger, în vârstă de 30 de ani, s-a întors înapoi.

Ce s-a întâmplat la 26 februarie pe Nanga Parbat?

          „În acea zi ne-am trezit la 4 A.M.  pentru a începe urcarea, dar mă simțeam rău. De obicei când urcam îl simțeam pe Dumnezeu aproape, așa că și de data aceasta

 l-am rugat să oprească vântul. Dar Dumnezeu nu m-a ascultat și m-a lăsat ca vântul să mă amețească. Am înțeles rapid că trebuie să îmi revizuiesc planurile.

          Vântul nu înceta, am căutat un loc ferit în care să mă odihnesc, dar el sufla tare peste tot. Eram aproape de reușită, dar în interiorul meu auzeam această frază: „Dacă urci pe creastă, nu te mai întorci”.

Cât de mult a influențat credința în această renunțare?

          „Foarte mult. Eu știu să sufăr și să îndur totul, dar să renunț atunci când mai aveam atât de puțin, nu este de la mine. Îi spuneam lui Dumnezeu: „Dacă nu mă asculți și dacă în 5 minute vântul nu încetează, înseamnă că nu vrei ca eu să ajung în vârf”. Lucrurile nu se întâmplă niciodată din întâmplare și, cu cât încercam să înaintez mai mult, cu atât mai mult bucuria cățărării se stingea. Mi-am dat seama că Dumnezeu avea dreptate: acum sunt sigură că, dacă ajungeam în vârf, aș fi murit. Dumnezeu mi-a dat vântul ca să mă facă să înțeleg că trebuie să mă întorc înapoi.

Apoi, la coborâre și-a riscat din nou pielea...

          „La coborâre am căzut și am făcut o entorsă. Căciula mi-a venit peste ochi, nu mai vedeam nimic. Am încercat să mă opresc cu ajutorul crampoanelor și a toporului de gheață. Apoi, îmi amintesc cum era dacămi-aș fi dat drumul  și i-am zis Domnului: „Nu credeam că mă vei lua așa”. Eram lucidă, am acceptat moartea iminentă și așteptam doar lovitura finală, de stânci sau în vreo crevasă. La un moment dat am aterizat pe un morman de zăpadă proaspătă: Dumnezeu a făcut ca să ajung acolo. Când mi-am revenit am privit apusul soarelui, a apărut ca un dar al Cerului pentru mine. Nimeni nu m-a văzut căzând și nimeni nu m-ar fi găsit niciodată: m-am simțit recunoscătoare și sigură că Dumnezeu a fost acela care m-a salvat”.

Nu v-ați simțit abandonată?

          „Nu, simțeam că Dumnezeu mă însoțea. Vroiam să dau ce am mai bun, dar Dumnezeu m-a oprit la timpul potrivit. Ceea ce aveam de gând să fac era prea mult pentru mine. Am fost tristă pentru oportunitatea pierdută, dar în adâncul sufletului am știut că am fost foarte aproape de moarte”.

Dumnezeu i-a dat indicații asemenea unui lider de echipă. Ce relație aveți cu credința?

          De când eram mică îl simțeam pe Dumnezeu asemenea unei persoane care pune mâna pe umărul meu. Părinții mei mă duceau împreună cu surorile mele la Sfânta Liturghie și seara spuneam rugăciunile împreună. Apoi, credința mea a crescut în mod autonom față de familie, probabil din cauza faptului că am trăit multe experiențe la mare altitudine, unde m-am simțit mai aproape de Dumnezeu și credința m-a prins într-un mod mai profund. Pentru mine, rugăciunea este un dialog cu Dumnezeu, simt că îmi ascultă mult rugăciunea. Toate lucrurile importante pe care le-am cerut înainte sau după,  s-au împlinit. Știu că Dumnezeu este aproape de mine, mă privește: credința mă face fericită și mă face să trec peste eșecuri ca și parte a planului lui Dumnezeu pentru viața mea”.

Atunci când erați în expediție, familia dumneavoastră nu își făcea griji?

          „Părinții mei au încredere în mine pentru că ei cunosc faptul că eu știu să renunț. De obicei, atunci când ajungeam în vârf, sunam acasă. În ultima expediție i-am sunat o singură dată când am revenit la cort. Mama mea mi-a spus că este foarte mândră de mine pentru că m-am întors înapoi fără a-mi risca viața: acest lucru mi-a dat multă seninătate”.

Cu privire la Predica de pe munte, care sunt pentru dumneavoastră Fericirile?

          „Fericiți sunt cei care Dumnezeu, asemenea mie, le dăruiește credință. Sunt fericiți deoarece credința te face să trăiești cu speranță. Atunci când moare cineva în munți, eu nu mă gândesc la tragedia care a avut loc, ci la șansa de a fi cunoscut persoane care au trăit cu pasiune. Dumnezeu dă fiecăruia oportunități și talente, iar nouă ne revine buna lor utilizare. Celor care îmi spun că îmi pun viața în pericol și făcând asta îl „provoc” pe Dumnezeu, le răspund că am primit un dar care mă face să simt fericire și dacă nu îl exploatez este o oportunitate pierdută, mai mult: un păcat. Viața este scurtă și trebuie să încercăm să facem cât mai mult bine, pentru noi și pentru alții”.

Unde este paradisul pentru dumneavoastră: în Dolomiți, acasă, sau în Himalaya?

          „În înaltul munților unde găsesc pacea și pot contempla creația: norii, soarele și, de asemenea, avalanșele. În fiecare dimineață îmi găsesc timp pentru a sta în liniște și pentru a medita, iar acest lucru îmi dă senzația de paradis. Înainte de fiecare expediție particip la Sfânta Liturghie împreună cu prietenii, iar după aceea mă simt pregătită să merg spre paradis”.

          Tamara Lunger s-a născut la Bolzano (Italia) în 1986. De mic copil a practicat sportul, excelând în atletism și alpinism, disciplină în care, în anul 2008, a câștigat Campionatul mondial sub 23 de ani. La doar 23 de ani a escaladat Lhotse (8.516 m), apoi în 2014 a atins vârful K2 (8.609 m), fără oxigen.

Traducere: Liviu Ursu

Sursa:it.aleteia.org

„Prietenul adevărat iubeşte oricând şi în nenorocire ajunge ca un frate.” – Proverbe 17:17

Din vremuri străvechi vine povestea unor tineri, care erau foarte buni prieteni. Munceau împreună, se jucau împreună și se iubeau la fel de mult, de parcă ar fi fost fraţi. Numele lor era Damon și Pythias.

Într-o zi, Pythias a făcut un lucru care nu a fost pe placul împăratului, iar conducătorul cel nemilos a poruncit ca tânărul să fie osândit la moarte. Pe când stătea în temniţă și aștepta execuţia, tânărul l-a rugat pe împărat să-i dea voie să se ducă să-și ia rămas bun de la părinţii lui, căci îi iubea nespus. Regelui i-a fost frică că Pythias nu se va mai întoarce, așa că nu l-a lăsat să plece. Auzind aceasta, Damon s-a oferit să stea în temniţă în locul lui, ca o garanţie pentru rege că se va întoarce. După ce tânărul a plecat, împăratul îi spuse lui Damon:

– Ești nebun! Eu nu cred că Pythias se va mai întoarce vreodată!

– O, ba da! zise Damon, și dacă nu vine, voi muri eu în locul lui.

Zilele trecură și veni ziua execuţiei, dar tânărul încă nu se întorsese. Pe când se pregăteau să-l omoare pe Damon, ajunse și Pythias alergând, tocmai la timp pentru a-și salva prietenul. Corabia cu care călătorea naufragiase, și astfel el întârziase pe drum.

Împăratul fu tare uimit să-l vadă. Nu-și putea crede ochilor.

– Uite-l pe nătângul Pythias, zise el. A făgăduit că se va întoarce, dar nu l-am crezut. Tinere, de ce te-ai întors să mori când ai fi putut să trăiești liber dacă rămâneai acasă?

– Dar nu am spus că mă întorc? răspunse băiatul. Mă temeam ca nu cumva bietul Damon să moară din cauza întârzierii mele.

Inima împăratului fu mișcată. Nu mai văzuse niciodată asemenea loialitate, cinste și devotament al unui om faţă de altul. Îl iertă pe Pythias și îl eliberă pe Damon, spunând că astfel de oameni preţuiesc mai mult decât împărăţia lui.

Sursa

Există viață dincolo de smartphone!

          În cadrul unui experiment britanic, adolescenții fără smartphone, au spus, cu surprindere, că pe durata acestuia au găsit mai mult timp pentru a studia, a dormi, a merge la sala de sport și, în unele cazuri, pentru a face haz de părinții chinuiți în mod constant de smartphone-uri și tablete. Însă, imediat după terminarea testului, au zburat înapoi pe telefoanele lor. De ce? Din cauza fricii de plictiseală și temerii de a fi scoși din viața socială a colegilor lor.

          Cei care au inițiat experimentul au fost jurnaliștii de la „The Guardian”. Aceștia au încercat să le ceară unor adolescenți britanici să se folosească mai puțin de smartphone-urile lor, cel puțin pentru o perioadă. Au reușit acest lucru și au constatat cum funcționează cea mai periculoasă „armă de distragere a atenției în masă” din lume, și anume rețelele de socializare, cum ar fi Facebook și altele asemănătoare. Unii adolescenți britanici, cu vârste cuprinse între 13 și 18 ani, au răspuns cu un zâmbet și cu o ridicare din umeri la această cerere ciudată. „De ce nu?”, au spus. Rezultatele ar trebui să ne facă să reflectăm mai mult.

          Mai mult de 90% dintre adolescenții britanici dețin un smartphone conectat la internet. Petrec în fața ecranului telefonului lor chiar și 3 ore pe zi, iar în acest an, pentru prima dată, timpul pierdut pe smartphone a depășit timpul petrecut în fața televizorului.

          Aceste date se aplică adolescenților britanici, dar cifrele și procentele sunt similare în multe țări occidentale, din Europa în America de Nord.

          Henry, de 16 ani, le-a spus jurnaliștilor de la „The Guardian” prin Skype: „Dorm cu telefonul meu sub pernă”. Fiind întrebat dacă nu se îngrijorează cu privire la riscul de tumori, a răspuns: „Nu! Vreau să spun că, dacă aș avea o tumoare pe creier, aș avea ceva de postat pe Twitter”, ad litteram, în conformitate cu una dintre numeroasele neologisme digitale „to tweet up”. Henry zâmbește și este sigur de sine, spune Rosie Ifould, care se ocupă și de psihologie, pentru „The Guardian”: „Presupun că toată această atenție la timpul pe care el îl dedică rețelelor de socializare, este un mod de a face multă gălăgie pentru nimic, dar este prea educat să spună asta”.

          În anul 2001, scriitorul american Mark Prensky a inventat termenul „nativ digital” pentru a descrie generația post-mileniu, care ar urma să crească într-o lume online. „Termenul a devenit rapid o prescurtare pentru a descrie experiența copiilor și a adolescenților, dar de asemenea, a devenit și deschis la interpretări eronate”, a spus Ifould. „Dacă copiii își pot da seama ce butoane trebuie să apese, nu înseamnă că sunt gata să le folosească. Băiatul nostru de 9 ani a violat contul nostru de Netflix, dar asta nu înseamnă că este gata din punct de vedere emoțional să se uite la ceva care este certificat pentru copii peste 12 ani”, a declarat Emma Cooper de la agenția digitală media.

          „Copiii trebuie să fie considerați ca atare până când ajung la vârsta de maturitate, nu până când le pune cineva un smartphone în mână”, a spus Beeban Kidron, un regizor care, în 2013 a filmat „InRealLife”, un documentar care prezintă modul în care internetul afectează viețile adolescenților britanici, de la pornografia explicită la agresiunea online.

Traducere: Liviu Ursu

Sursa:agensir.it

Care este păcatul preferat al diavolului?

Unui exorcist îi este frică? Care este păcatul preferat al diavolului? Sunt doar câteva din subiectele abordate într-un interviu recent acordat unui ziar spaniol de preotul dominican Juan José Gallego, exorcist al Arhiepiscopiei de Barcelona.

În urmă cu nouă ani, părintele Gallego a fost numit exorcist și a declarat că în opinia sa diavolul este o ființă "total dezamăgită".

În interviul pentru El Mundo, preotul a spus că "mândria" este păcatul pe care diavolul îl preferă cel mai mult.

"Ți-a fost vreodată frică?", a întrebat jurnalistul. "Este o sarcină destul de neplăcută". "La început am fost foarte speriat. Mă uitam înapoi și vedeam demoni peste tot... Zilele trecute făceam o exorcizare: "Eu îți poruncesc!", "Ție-ți spun... Și Cel Rău, cu o voce groaznică, strigă: Galleeeego, tu exageeeeeeeeerezi!!!. Atunci am tremurat."

Preotul știe că diavolul nu este mai puternic decât Dumnezeu.

"Când m-au numit exorcist, o rudă mi-a spus: "Ah, Juan José, sunt îngrijorat, pentru că în filmul "The Exorcist", unul a murit, iar celălalt a fost aruncat afară pe fereastră". Am râs și am spus: "Nu uita că diavolul este o creatură a lui Dumnezeu".

Atunci când oamenii sunt posedați: "își pierd cunoștința, vorbesc în limbi bizare, au o putere exagerată, au o stare de rău profundă, hulesc, blasfemiază, strigă...".

Preotul spaniol s-a plâns că din cauza crizei economice care afectează Spania de câțiva ani "sunt atrași demonii. Viciile: drogurile, alcoolul... sunt o formă a posedării".

"Odată cu criza, oamenii suferă mai mult. Sunt disperați. Există oameni care cred că diavolul este în ei", a mai spus preotul.

Nimeni nu trebuie să uite însă că diavolul nu este mai puternic decât Dumnezeu.

Traducere: ACC
 

Sursa:it.aleteia.org

Mărturii olimpice. Istorii emoționante

de Sebastian Campos

          Sportul este atât de măreț încât, chiar și în Biblie găsim exemple care folosesc exercițiul fizic pentru a putea înțelege mai bine viața spirituală. Sfântul Ioan Paul al II-lea a folosit un exemplu sportiv pentru a ne ajuta să înțelegem că „viața poate fi comparată cu un singur maraton, pe care toți suntem chemați să-l parcurgem, fiecare cu modalități și ritmuri diferite. Ne așteaptă însă un obiectiv comun, care este întâlnirea cu Cristos”. (Sfântul Ioan Paul al II-lea, mesaj către atleții participanți la Maratonul de la Roma, 2000).

          Viața noastră este asemenea unei Olimpiade, o perioadă de pregătire și de formare pentru momentul în care vom fi încercați. Tot Sfântul Ioan Paul al II-lea, parafrazându-l pe Sfântul Apostol Pavel, care de mai multe ori a vorbit despre atleți pentru a explica mai bine conceptele relative vieții spirituale, a afirmat: „fiecare atlet este temperat întru toate” (cf. 1 Cor 9, 25). Într-adevăr, fără echilibru, auto-disciplină, seriozitate și capacitate de a interacționa în mod onest cu celilalți, sportivul nu este în măsură să înțeleagă semnificația completă a unei activități fizice destinată să întărească, nu numai trupul, ci și mintea și inima. (Sfântul Ioan Paul al II-lea, mesaj către Societatea Sportivă Lazio, 2000).

          Sportul este un exemplu din mai multe aspecte, iar istoriile sportivilor, nobile și virtuoase, ne vorbesc și despre viața spirituală și despre lucrurile pe care le trăim în fiecare zi. Efortul, perseverența, înfrângerea, critica și descurajarea sunt lucruri pe care le înfruntăm mai mult decât ne-am dori.

          Iată 7 mărturii emoționante selecționate din istoria Jocurilor Olimpice, nu doar cele care înregistrează recorduri și sfidează limitele umane, ci mărturii de nobilitate, pasiune și virtute, la care toți suntem chemați să le trăim:

1. A renunțat la Jocurile Olimpice din iubire pentru tatăl său

          Joana Bolling are 20 de ani și este o jucătoare de handbal. Este sportivă ca și tatăl său, care a fost jucător de baschet. Face parte din echipa Argentinei, iar în ultimele luni s-a pregătit pentru a participa la Jocurile Olimpice de la Rio. Tatăl însă, s-a îmbolnăvit de insuficiență renală și avea nevoie de un donator. Joana, în pofida opoziției tatălui său, a decis fără ezitare să fie ea donatorul, punând astfel în plan secund cariera ei sportivă și Jocurile Olimpice, pentru a-i salva viața părintelui.

          Joana ne oferă o lecție despre decizii și priorități. Familia ta este mai importantă decât cariera și decât dezvoltarea ta personală?

2. Linia de final

          Maratonista elvețiană Gabriela Andersen a demonstrat perfect spiritul olimpic atunci când, în 1984, la 30°C, în Los Angeles (SUA), a ridicat un stadion întreg în picioare pentru a o primi cu ovații.

          Nu a câștigat, dar a arătat determinare și perseverență. A ajuns la stadion deshidratată, speriată și cu jumatate de corp paralizat. Organizatorii s-au mobilizat rapid pentru a-i oferi ajutor la sosirea ei la stadion, dar ea știa că, dacă va beneficia de ajutor va fi descalificată. De aceea, fără a accepta ajutorul care i-a fost oferit, a ajuns la linia de sosire, cu dificultăți enorme. Ani mai târziu a spus: „Era unica mea șansă să termin un maraton într-un stadion olimpic”.

          Mărturia Gabrielei ne provoacă. Atunci când totul se prăbușește peste noi, suntem dispuși să mergem înainte și să terminăm cursa?

3. Împotriva oricărui pronostic și a oricărui raport medical

          Dacă o persoană suferă de boli grave încă din copilărie, are puține șanse de a bate vreun record la nivel de implicare fizică. Nu este și cazul lui Wilma Rudolph, care de mică a suferit de mai multe boli grave, printre care și poliomielita, care i-a paralizat pentru mai mulți ani un picior.

          La Jocurile Olimpice de la Roma din 1960 a câștigat 3 medalii de aur pentru SUA, la 100 de metri, 200 de metri și ștafetă, iar în 1961 a bătut reordul mondial la 100 de metri.

          Cu siguranță că ați auzit de mai multe ori spunându-vi-se că nu puteți face un anumit lucru. Doriți să urmați exemplul Wilmei și să perseverați împotriva oricărui pronostic?

4. Pentru a da un bun exemplu

          Cu două coaste fracturate și cu răceală, peruanul Roberto Carcelén, a participat la cursa de schi fond de la Jocurile Olimpice de la Soci, în anul 2014. Cu zece zile înainte de cursă s-a ales cu aceste leziuni, așa că nimeni nu i-a dat vreo șansă pentru a obține vreun rezultat bun. A folosit într-adevăr de două ori timpul câștigătorului. Apoi a declarat: „Am respirat foarte greu, a trebuit să suport multă durere, dar acum sunt aici, am făcut ceea ce am promis și, poate va rămâne ca și exemplu”.

          Roberto ne învață ceva măret și ne invită să reflectăm: „Facem lucrurile doar pentru a trage profit sau pentru că într-adevăr un lucru bun trebuie făcut?

5. Când scopul este mare, durerea este pusă deoparte

          După ce prima lui săritură i-a provocat o entorsă dureroasă la gleznă, tânărul american Kerri Strug, a realizat și o a doua săritură în concursul de gimnastică artistică de la Jocurile Olimpice din Atlanta, din anul 1966. SUA avea nevoie de o bună săritură a lui Kerri pentru a obține medalia de aur. Săritura lui i-a adus țării pe care o reprezenta medalia de aur.

          Atunci când simți durere (fizică sau spirituală), ești capabil să încerci un nou salt de credință?

6.  Încercarea altor forme, pierderea fricii pentru ceea ce este nou

          Până în 1963 săritura în înălțime se realiza din față, și anume trecând cu pieptul peste bara orizontală. Dick Fosbury, 16 ani, a inovat totul. A realizat săritura trecând cu spatele peste bară, deoarece a observat că așa este mai flexibil și va reuși să obțină o săritură mai mare. A fost definit nebun și nu inovator. În 1968 s-a calificat la jocurile universitare din SUA și la Jocurile Olimpice din Mexic. În fața privirilor nedumerite a tuturor, a obținut aurul și un record olimpic, cu o săritură de 2,24 metri. Astăzi, acest tip de săritură îi poartă numele, Fosbury Flop, iar știința a demonstrat că această tehnică este mult mai eficientă în momentul săriturii, fiind folosită astăzi de către toți.

          Privind îndrăzneala tânărului Fosbury, atunci când lucrurile devin dificile ai curajul să propui ideile care îți vin în minte, chiar dacă crezi că alții te vor critica?

7. Dacă îl privești de sus, un defect poate fi o virtute

          Bob Kurland (SUA) avea 2,10 metri înălțime. Din această cauză avea probleme de coordonare, iar părinții au decis să-l ducă să facă baschet. Din cauza înălțimii sale nu a fost nici măcar recrutat în al Doilea Război Mondial. A fost trimis să joace pentru diferite echipe din NBA, dar nu a acceptat, chiar dacă a fost selecționat și în echipa națională. Era atât de înalt încât era foarte ușor pentru el să prindă mingea și să intimideze adversarii.

          La Olimpiada din 1948 și-a ajutat echipa să obțină aurul. Statura sa a provocat senzație, iar autoritățile din baschet au propus să se interzică persoanelor de o asemenea înălțime să joace. Astăzi, echipele de baschet caută jucători înalți, pentru că după Rob au observat avantajele acestor persoane în joc. La Jocurile Olimpice care au urmat, Bob Kurland, a devenit primul jucător de baschet câștigător a două medalii de aur.

          Ți-a ajuns la urechi faptul că datorită caracteristicilor tale fizice ai fi o persoană nepotrivită? Privește exemplul lui Bob!

Traducere: Liviu Ursu

Sursa:it.aleteia.org