Victimă a unui accident, față în față cu Isus

În 2011, Natalie Saracco, regizoare franceză, a suferit un accident, în timp ce conducea în Normandia. Mașina ei, lovită de un camion, a fost proiectată cu viteza de 130 km/oră în parapetul central. Natalie a trăit o experiență de moarte iminentă, regăsindu-se în fața lui Hristos „care plângea și suferea martiriul”. Interviul de mai jos a fost realizat de site-ul Aleteia.fr

Cum ați ajuns în fața lui Isus?

Eram ghemuită în mașină și simțeam cum energia, viața, căldura mă părăsesc, începând de la picioare, ca un recipient spart. Totuși, eram deplin conștientă în acest timp, încastrată în mașina din care pompierii încercau să ne extragă, pe mine și pe prietena mea. Unul din ei mă tot chema pe nume, pentru că vedea că mă duc. Deodată, m-am regăsit într-un loc în care toate convențiile noastre umane au dispărut:  fără timp, fără spațiu, fără niciun decor. Totul era alb, iar Isus era în fața mea, cu chip de om. Fiind credincioasă, nu am fost surpinsă să-l întâlnesc. Nu numai că mă așteptam, dar și speram aceasta! Dar acolo unde eram fixată, m-am întâlnit față în față cu Domnul plângând, suferind martiriul.

Cum a transformat viața dvs. această întâlnire?

Mai mult decât cu Hristos, m-am întâlnit cu Inima Lui. În acea perioadă, nu cunoșteam nimic despre Preasfânta Inimă a lui Isus, cu excepția bazilicii de pe Montmartre. Și, datorită acestui accident, m-am întâlnit față în față cu această Inimă însângerată: Isus care plânge și suferă martiriul. Acest lucru m-a șocat total.

După ce puteați vedea că suferă?

Isus plângea cu lacrimi fierbinți și tremura din cauza unei suferințe îngrozitoare. Îmi arăta Inima sa, care era ca și ieșită din pieptul său. Era atât de mare, atât de corporală… Inima lui roșie era înconjurată de o cunună de spini și vărsa ca niște lacrimi de sânge. Alte lacrimi îi desfigurau chipul. Unii mă întreabă uneori ce culoare au ochii lui. Glumiți, oameni buni? Nu știu nimic despre asta! Eram copleșită, absorbită de suferința lui. Era insuportabil pentru mine să-l văd pe Hristos și să simt fizic durerea lui… Voia în mod vizibil să o împărtășesc cu El.

Cum ați reacționat în fața acestui spectacol dureros?

L-am întrebat: „Dar de ce plângi, Domnul meu?” Răspunsul Lui, care se adresează întregii omeniri, m-a lăsat fără cuvinte: „Plâng pentru că mi-am dat viața pentru voi, pentru voi toți, copiii mei iubiți, pentru că nu știu ce să mai fac pentru voi și pentru că în schimb nu primesc decât răceală, dispreț și indiferență”. Vă puteți da seama? În acea perioadă nu știam de Paray-le-Monial, iar când am povestit unor preoți acest dialog, la ceva timp după aceea, am descoperit că era mesajul pe care Hristos îl dăduse deja Sfintei Margareta-Maria Alacoque. Când am cumpărat cartea care relatează acestea, am izbucnit în plâns. Erau unele pasaje în care Domnul îi încredințase cuvânt cu cuvânt ceea ce îmi spusese mie!

Ce altceva v-a mai spus?

„Plâng pentru că mi-am dat viața pentru voi și vă iubesc până la nebunie. Nu știu ce să mai fac pentru voi, iar în schimb nu am decât răceală, dispreț și indiferență. Plâng pentru că Inima mea se consumă cu o Iubire nebunească pentru voi toți, oricine ați fi”. Și, în timp ce vorbea, m-a făcut să simt fizic iubirea Lui pentru mine, pentru noi toți… Depășește orice înțelegere! Ce putere și ce bucurie! Nu ne vom plictisi în Paradis, credeți-mă! Vom fi cufundați în Iubirea lui, El va fi în noi, și noi, în El, va fi extazul fără de sfârșit.

În cartea dvs. descrieți faptul că trăiți un dialog permanent cu Hristos după accidentul dvs…. Puteți sta de vorbă cu El în mod direct, ca și cu orice altă persoană?

Absolut! Această întâlnire cu Inima lui Isus nu a fost un sfârșit, ci un nou început. Savurez și mă delectez de drumul pe care mă face să-l trăiesc în brațele lui, într-o întâlnire din ce în ce mai personală, pot spune, o întâlnire de iubire cu El.

Această bucurie și pace care radiază pe chipul dvs vin deci direct de la El?

Mă rog două ore pe zi, cu siguranță asta lasă ceva urme! Chiar dacă nu sunt propriu-zis o convertită, pentru că înainte de acest accident credeam deja, întâlnirea mea cu Hristos a fost cu adevărat o renaștere a credinței mele. Interlocutorii mei sunt suprinși de modul în care vorbesc despre Domnul, ca și cum ar fi iubitul meu! Relația cu acest Dumnezeu-Iubire ține într-adevăr de ceea ce este personal, dar cum îl port în mine, această relație lasă să transpară ceva ce mă depășește. Asta nu face din mine o sfântă, Dumnezeu singur este Sfânt și Fecioara Maria este Neprihănita Zămislire; noi suntem cu toții păcătoși, iar pentru mine, convertirea ține până la finalul vieții…De altfel, nu ar trebui să ne numin „ființe umane”, ci „ucenici umani”! Suntem aici ca să ne construim umanitatea.

Înainte de acest accident, cum era viața dvs de credință?

Am fost crescută de o mamă foarte credincioasă, care a fost întotdeauna un exemplu de caritate și iubire. Ea și-a dat seama despre ce e vorba! Tatăl meu era medic la Levallois, iar mama îi aducea pe cei fără adăpost să doarmă peste noapte în sala de așteptare a cabinetului și le ducea mâncare. A avut inteligența de a ne vorbi despre Dumnezeu, fără ca să ne impună ceva vreodată. A fost foarte inteligent din partea ei. Iar când aveam 14 ani, deși nu sunt o persoană matinală, îmi luam bicicleta – iar mai târziu, motoreta - și, înainte să mă duc la școală, mă duceam din Levallois până la bazilica Sacré-Cœur de pe Montmartre pentru a participa la Sfânta Liturghie de la ora 7, împreună cu călugărițele. Aceste surori mi-au devenit de fapt prietene: m-au văzut crescând și au cunoscut toată evoluția mea artistică.
 

Ce a schimbat această întâlnire cu Domnul?

Această întâlnire cu Inima lui Isus a schimbat totul, pentru că m-a făcut să trec de la o idee intelectuală despre Dumnezeu, de la o tradiție, la o adevărată întâlnire a inimii, și asta schimbă totul! Am început să-l iubesc cu toată ființa mea, cu spiritul meu, cu inima mea, cu carnea mea, cu fiecare por, cu fiecare fir de păr…cu tot ceea ce sunt! Îl iubesc din interior, cu sângele meu: asta înseamnă femeia îndrăgostită!

Acest mesaj se adresează doar catolicilor din secolul XXI?

Acest mesaj al lui Hristos este pentru acum! Evident, este pentru orice perioadă, dar astăzi se realizează în întregime actualitatea sa. Umanitatea noastră o ia razna, se distruge din cauză că are nevoie să fie iubită. Noi nici nu mai știm măcar că soluția la suferința noastră este Iubirea lui Dumnezeu. Viețile noastre nu mai au sens, pentru că l-am redus la tăcere pe Dumnezeu în societățile noastre. Și, între timp, Isus suferă martiriul, pentru că Inima Lui e consumată de o Iubire nebunească pentru noi toți. La el, nu există selecție! Chiar și ultima canalie, cel mai rău dintre pedofili, este un copil iubit al Domnului, pe care El vrea să îl salveze. Fiecare suflet care se pierde este o picătură de sânge care se scurge din Inima lui Hristos. Este insuportabil pentru El, care ne iubește pe toți atât de mult!

Iar lumea nu conștientizează…

Cu cât avansez în întâlnirea mea personală cu Inima Lui Preasfântă, cu atât am impresia că asist la o întâlnire de dragoste ratată cu Domnul, care și-a dat viața Lui pe Cruce pentru noi și continuă să se dea nouă în Euharistie. Avem, pe de o parte, un Dumnezeu care ne iubește până la nebunie, și pe de cealaltă parte, noi – care murim pentru că nu ne știm iubiți: este ca o întâlnire de dragoste ratată dintre Dumnezeu și oameni.

Traducere și adaptare: Oana Viviana Dimcev

Sursa:it.aleteia.org

 „Pâinea minciunii este dulce omului, dar mai pe urmă gura îi este plină de pietriş.” – Proverbe 20:17

John stătea, într-o zi, în sufragerie, când pisica sa a intrat ducând în gură un „cadou” – un animal mort. Uitându-se mai atent, a rămas şocat realizând că, de fapt, animalul mort era un iepuraş ce aparținea lui Bonny, fetița care locuia alături. John s-a simțit groaznic, crezând că pisica lui omorâse iepuraşul.

Iute la minte, a făcut pe loc un plan. A luat iepurele din gura pisicii. Era groaznic de murdar, aşa că l-a spălat cu şampon cât a putut de bine. Apoi a luat uscătorul de păr şi l-a uscat până când a arătat perfect.În final, a luat iepuraşul mort, s-a strecurat în curtea vecinilor şi a pus iepuraşul la loc în cuşca lui. L-a aranjat puțin ca să pară cât mai natural.

În dimineața următoare, John s-a uitat pe fereastră şi a remarcat o mulțime de oameni adunați în jurul cuştii iepurelui. Toată lumea părea să vorbească aprins, aşa că s-a hotărât să meargă şi el să vadă „despre ce era vorba”. Când a ajuns acolo, mama lui Bonny i-a spus:

– N-o să crezi ce s-a întâmplat! Este o minune! Iepuraşul lui Bonny a murit de câteva zile şi tocmai acolo îl îngropasem…”

Morala: Nu încerca să acoperi o greşeală cu o minciună.

Sursa

 „Judecăţile Domnului sunt adevărate, toate sunt drepte. Ele sunt mai de preţ decât aurul, decât mult aur curat.” – Psalmi 19:9-10

În dimineaţa zilei de 30 august 1877, în cea de-a treia bătălie din faţa Plevnei, un detaşament de dorobanţi români a capturat de la inamic mai mult material de război – printre care şi un tun turcesc cu calibru de 90 de milimetri, ce fusese fabricat într-o uzină de armament din Berlin. Acest tun a fost adus în Capitala României drept captură de război şi nimeni nu bănuia atunci ce rol simbolic va juca el în istoria ţării. Peste patru ani, în primăvara anului 1881, România deja independentă a devenit regat, iar domnitorul Carol I a devenit primul rege din istoria noastră modernă. Şi atunci reintra în scenă fostul tun otoman capturat în vara lui 1877.

Viitoarea coroană a regelui ar fi putut fi fabricată din aur – acesta fiind materialul preferat de toate casele regale ale lumii; de altfel, România avea suficiente rezerve de aur, care ar fi putut fi folosite inclusiv în acest scop. Dar, la dorinţa Regelui Carol I, din vârful ţevii acelui tun ce amintea de asediul Plevnei au fost secţionate trei bucăţi – dintre care una avea să ajungă coroana regală a României. Aceste bucăţi de oţel au fost prelucrate de meseriaşii Arsenalului Armatei din Bucureşti – astfel încât a rezultat o coroană maiestuoasă, dar sobră, cu o bază reprezentată de un cerc frontal din oţel de la care pleacă opt fleuroane împodobite cu pietre preţioase. Simbolistica acestei piese era foarte clară – ea dorea să transmită generaţiilor viitoare că independenţa statului a fost câştigată prin luptă şi că libertatea este mai valoroasă decât aurul. Cea mai frumoasă poveste.

Câteva adevăruri simple despre istoria românilor – Adrian Cioroianu 

Sursa

5 locuri în care îl găsim pe Dumnezeu în timpul verii

Vara este sinonimul absenței lui Dumnezeu? Nu! Iată cinci "locuri" încare îl găsim ...

În răcoarea primelor ore ale dimineații

Pe măsură ce ziua se sfârșește, caldura nu pare să dispară odată cu venirea nopții, dar acele primele momente proaspete din zori ne vorbesc despre Dumnezeu, care este dulceață, dezmierdare, răcorire și lumina care ne veghează... De ce nu te rogi un pic "în acel moment? De ce să nu te scoli devreme pentru a "gusta" din Dumnezeu, care este cu noi într-o nouă zi?

Micul dejun

Dumnezeu este mereu prezent în comunitate, în familie. Dumnezeu însuși este familia, o comuniune de persoane. Nimic nu se compară cu un mic dejun de vară, fără grabă sau anxietate. Nu e nimic mai bun ca o trezire liberă și fără stres, conștient de cât de frumoasă are să fie noua zi în compania celor dragi.

În timpul petrecut la plajă sau la piscină

Odihnă si relaxare și poate chiar mai mult, dacă sunteți în contact cu natura, acesta este doar un moment potrivit pentru a-L întâlni pe Dumnezeu. De ce nu...chiar și piscina sau plaja sunt locuri potrivite pentru a ne ruga un pic. Întinși pe prosop, putem da mulțumire pentru ceea ce avem precum căldura soarelui și răcorirea apei. Bucurați-vă de creație cu responsabilitate, căci în sine aceasta este o rugăciune minunată.

În lectura unei cărți bune

Vara ne lasă timp pentru ceea ce de multe ori nu reușim să facem în timpul anului. Abandonarea televizorului, a calculatorul, a telefonului și a zgomotului și schimbarea rutinei în lectura unei carți bune face ca totul să fie aparte. În lectură, în acea tăcere, emoțiile noastre sunt mobilizate, iar gândurile se întâlnesc cu tot ce se trăiește acolo. Să punem această tăcere înaintea lui Dumnezeu și să ne lăsăm supuși la ceea ce ne dorim să fim prin Dumnezeu.

În orice biserică, capelă sau templu

Mulți oameni pe care-i găsim în stațiunile de vară uită să participe la Sfânta Liturghie și abandonează rugăciunea. Trebuie să facem un efort, oriunde am fi, să cautăm un loc unde am putea participa la Liturghie. Nu trebuie să uităm că rugăciunea este un semn al sănătății spirituale, iar setea și foamea de El ne fac să ne simțim iubiți.

Traducere și adaptare: Orian Remus Anghel

Sursa:it.aleteia.org

Dumnezeu este liderul meu de echipă: mi-a salvat viața

de Laura Bellomi

          „Să fiu prima femeie care escaladează 8000 de metri era unul dintre visele mele cele mai frumoase. Am renunțat și m-am întors înapoi, dar am primit mult, mult mai mult”.

          Se aștepta să ajungă pe Nanga Parbat, 8.125 metri deasupra nivelului mării, în timpul iernii, după 28 de ani de încercări. În schimb, la doar 70 de metri de vârf, Tamara Lunger, în vârstă de 30 de ani, s-a întors înapoi.

Ce s-a întâmplat la 26 februarie pe Nanga Parbat?

          „În acea zi ne-am trezit la 4 A.M.  pentru a începe urcarea, dar mă simțeam rău. De obicei când urcam îl simțeam pe Dumnezeu aproape, așa că și de data aceasta

 l-am rugat să oprească vântul. Dar Dumnezeu nu m-a ascultat și m-a lăsat ca vântul să mă amețească. Am înțeles rapid că trebuie să îmi revizuiesc planurile.

          Vântul nu înceta, am căutat un loc ferit în care să mă odihnesc, dar el sufla tare peste tot. Eram aproape de reușită, dar în interiorul meu auzeam această frază: „Dacă urci pe creastă, nu te mai întorci”.

Cât de mult a influențat credința în această renunțare?

          „Foarte mult. Eu știu să sufăr și să îndur totul, dar să renunț atunci când mai aveam atât de puțin, nu este de la mine. Îi spuneam lui Dumnezeu: „Dacă nu mă asculți și dacă în 5 minute vântul nu încetează, înseamnă că nu vrei ca eu să ajung în vârf”. Lucrurile nu se întâmplă niciodată din întâmplare și, cu cât încercam să înaintez mai mult, cu atât mai mult bucuria cățărării se stingea. Mi-am dat seama că Dumnezeu avea dreptate: acum sunt sigură că, dacă ajungeam în vârf, aș fi murit. Dumnezeu mi-a dat vântul ca să mă facă să înțeleg că trebuie să mă întorc înapoi.

Apoi, la coborâre și-a riscat din nou pielea...

          „La coborâre am căzut și am făcut o entorsă. Căciula mi-a venit peste ochi, nu mai vedeam nimic. Am încercat să mă opresc cu ajutorul crampoanelor și a toporului de gheață. Apoi, îmi amintesc cum era dacămi-aș fi dat drumul  și i-am zis Domnului: „Nu credeam că mă vei lua așa”. Eram lucidă, am acceptat moartea iminentă și așteptam doar lovitura finală, de stânci sau în vreo crevasă. La un moment dat am aterizat pe un morman de zăpadă proaspătă: Dumnezeu a făcut ca să ajung acolo. Când mi-am revenit am privit apusul soarelui, a apărut ca un dar al Cerului pentru mine. Nimeni nu m-a văzut căzând și nimeni nu m-ar fi găsit niciodată: m-am simțit recunoscătoare și sigură că Dumnezeu a fost acela care m-a salvat”.

Nu v-ați simțit abandonată?

          „Nu, simțeam că Dumnezeu mă însoțea. Vroiam să dau ce am mai bun, dar Dumnezeu m-a oprit la timpul potrivit. Ceea ce aveam de gând să fac era prea mult pentru mine. Am fost tristă pentru oportunitatea pierdută, dar în adâncul sufletului am știut că am fost foarte aproape de moarte”.

Dumnezeu i-a dat indicații asemenea unui lider de echipă. Ce relație aveți cu credința?

          De când eram mică îl simțeam pe Dumnezeu asemenea unei persoane care pune mâna pe umărul meu. Părinții mei mă duceau împreună cu surorile mele la Sfânta Liturghie și seara spuneam rugăciunile împreună. Apoi, credința mea a crescut în mod autonom față de familie, probabil din cauza faptului că am trăit multe experiențe la mare altitudine, unde m-am simțit mai aproape de Dumnezeu și credința m-a prins într-un mod mai profund. Pentru mine, rugăciunea este un dialog cu Dumnezeu, simt că îmi ascultă mult rugăciunea. Toate lucrurile importante pe care le-am cerut înainte sau după,  s-au împlinit. Știu că Dumnezeu este aproape de mine, mă privește: credința mă face fericită și mă face să trec peste eșecuri ca și parte a planului lui Dumnezeu pentru viața mea”.

Atunci când erați în expediție, familia dumneavoastră nu își făcea griji?

          „Părinții mei au încredere în mine pentru că ei cunosc faptul că eu știu să renunț. De obicei, atunci când ajungeam în vârf, sunam acasă. În ultima expediție i-am sunat o singură dată când am revenit la cort. Mama mea mi-a spus că este foarte mândră de mine pentru că m-am întors înapoi fără a-mi risca viața: acest lucru mi-a dat multă seninătate”.

Cu privire la Predica de pe munte, care sunt pentru dumneavoastră Fericirile?

          „Fericiți sunt cei care Dumnezeu, asemenea mie, le dăruiește credință. Sunt fericiți deoarece credința te face să trăiești cu speranță. Atunci când moare cineva în munți, eu nu mă gândesc la tragedia care a avut loc, ci la șansa de a fi cunoscut persoane care au trăit cu pasiune. Dumnezeu dă fiecăruia oportunități și talente, iar nouă ne revine buna lor utilizare. Celor care îmi spun că îmi pun viața în pericol și făcând asta îl „provoc” pe Dumnezeu, le răspund că am primit un dar care mă face să simt fericire și dacă nu îl exploatez este o oportunitate pierdută, mai mult: un păcat. Viața este scurtă și trebuie să încercăm să facem cât mai mult bine, pentru noi și pentru alții”.

Unde este paradisul pentru dumneavoastră: în Dolomiți, acasă, sau în Himalaya?

          „În înaltul munților unde găsesc pacea și pot contempla creația: norii, soarele și, de asemenea, avalanșele. În fiecare dimineață îmi găsesc timp pentru a sta în liniște și pentru a medita, iar acest lucru îmi dă senzația de paradis. Înainte de fiecare expediție particip la Sfânta Liturghie împreună cu prietenii, iar după aceea mă simt pregătită să merg spre paradis”.

          Tamara Lunger s-a născut la Bolzano (Italia) în 1986. De mic copil a practicat sportul, excelând în atletism și alpinism, disciplină în care, în anul 2008, a câștigat Campionatul mondial sub 23 de ani. La doar 23 de ani a escaladat Lhotse (8.516 m), apoi în 2014 a atins vârful K2 (8.609 m), fără oxigen.

Traducere: Liviu Ursu

Sursa:it.aleteia.org

„Prietenul adevărat iubeşte oricând şi în nenorocire ajunge ca un frate.” – Proverbe 17:17

Din vremuri străvechi vine povestea unor tineri, care erau foarte buni prieteni. Munceau împreună, se jucau împreună și se iubeau la fel de mult, de parcă ar fi fost fraţi. Numele lor era Damon și Pythias.

Într-o zi, Pythias a făcut un lucru care nu a fost pe placul împăratului, iar conducătorul cel nemilos a poruncit ca tânărul să fie osândit la moarte. Pe când stătea în temniţă și aștepta execuţia, tânărul l-a rugat pe împărat să-i dea voie să se ducă să-și ia rămas bun de la părinţii lui, căci îi iubea nespus. Regelui i-a fost frică că Pythias nu se va mai întoarce, așa că nu l-a lăsat să plece. Auzind aceasta, Damon s-a oferit să stea în temniţă în locul lui, ca o garanţie pentru rege că se va întoarce. După ce tânărul a plecat, împăratul îi spuse lui Damon:

– Ești nebun! Eu nu cred că Pythias se va mai întoarce vreodată!

– O, ba da! zise Damon, și dacă nu vine, voi muri eu în locul lui.

Zilele trecură și veni ziua execuţiei, dar tânărul încă nu se întorsese. Pe când se pregăteau să-l omoare pe Damon, ajunse și Pythias alergând, tocmai la timp pentru a-și salva prietenul. Corabia cu care călătorea naufragiase, și astfel el întârziase pe drum.

Împăratul fu tare uimit să-l vadă. Nu-și putea crede ochilor.

– Uite-l pe nătângul Pythias, zise el. A făgăduit că se va întoarce, dar nu l-am crezut. Tinere, de ce te-ai întors să mori când ai fi putut să trăiești liber dacă rămâneai acasă?

– Dar nu am spus că mă întorc? răspunse băiatul. Mă temeam ca nu cumva bietul Damon să moară din cauza întârzierii mele.

Inima împăratului fu mișcată. Nu mai văzuse niciodată asemenea loialitate, cinste și devotament al unui om faţă de altul. Îl iertă pe Pythias și îl eliberă pe Damon, spunând că astfel de oameni preţuiesc mai mult decât împărăţia lui.

Sursa